Masacrul de la Abator – Anatomia unei abjectii (30)

Sos Bonaparte - Tancheta Skoda

Să vedem acum si părerea unui legionar, care a participat în mod direct la evenimentele din 21-23 ianuarie 1941. Stefan Logigan, legionar participant la asa-zisa rebeliune, citat si de către dl. Alex Mihai Stoenescu într-una din cărtile sale, (vezi si lucrarea Stefan Lo- gigan, Rumäniens Eiserne Garde: Ein Legionär erinnert sich, Verlag UNIVERSITAS, 1996, 522 pag.) avea misiunea de a apăra Primăria Capitalei, împreună cu alti 14 legionari înarmati. Imediat după miezul nopţii de 21 spre 22 ianuarie, colegul său, un anume Bălănescu, vine la Primărie cu un taxi si îi raportează că în cartierul Dudesti se petrec scene groaznice de devastare si crime împotriva evreilor, că politia cartierului a dispărut, că întregul cartier este înconjurat de trupe militare, dar că acestea, desi martore ale violentelor, nu intervin. Lui Bălănescu îi era teamă că întreaga vină va cădea asupra Legiunii. Stefan Logigan ia o grupă de legionari înarmati si se deplasează cu două masini la fata locului. Aceasta este ceea ce a văzut si făcut, citez:

Scena care se petrecea în cartierul Dudesti era zguduitoare. Sute de femei, copii si bărbati, evrei si neevrei, fuseseră scoase în acea noapte din locuinte si aduse în stradă. Acolo, oamenii erau păziti de trei sau patru indivizi în uniforme verzi legionare, între timp, nenumărati indivizi, majoritatea beti, jefuiau casele si gospodăriile evreilor si ne-evreilor. Obiectele jefuite erau transportate cu cărucioare de mână, camioane si cărute. Era o larmă de nedescris, un ţipăt si un plânset. Câtiva evrei, care încercaseră să se opună, fuseseră doborâti cu bastoane de cauciuc si revolvere si fuseseră lăsati să zacă pe caldarâm. Femei si copii tipau, dar nimeni nu-i putea ajuta. Oamenii mei erau toti în uniformă legionară: scurtă de piele neagră, cizme înalte, negre, cămasă verde si căciulă de blană neagră. Pentru a mă putea face auzit, le-am ordonat mai întâi să tragă o salvă în aer. Apoi am înaintat cu un megafon – ca la meciurile de fotbal – pentru a opri jaful. Am întrebat cu voce tare cine sunt acei legionari si din al cui ordin porniseră această nemernică actiune. Cei mai multi dintre acele cămăsi verzi s-au risipit imediat. Am reusit să prindem doar doi, în stare de ebrietate, si pe unul dintre jefuitori si le-am pus cătusele. A doua zi am fost nevoit să le dau drumul.

Mărturia, dominată de acuratete si simplitate, vine să confirme tezele recente asupra aspectelor nebuloase ale acestei rebeliuni. Verificând după încă o zi apartenenta celor 297 arestati(sic!), în condițiile în care, asa cum am arătat mai sus, participase în septembrie 1940 la refacerea listelor organizatiei legionare Bucuresti, Stefan Logigan constată că respectivii erau muncitori, dar că nu figurau în nici o evidentă. Niciunul nu a putut sau nu a vrut să spună de unde are cămasa verde. (Alex Mihai Stoenescu-Istoria loviturilor de stat în România, 1821-1999, Cele trei dictaturi, vol.3, pag. 155, Ed.Rao)

Da, chiar si în cartea Pe marginea prăpăstiei, ce se vrea a fi un fel de rechizitoriu al guvernării legionare, sunt mentionate câteva incidente de genul acesta, dar de mai mică anvergură, tâlhării cu autori îmbrăcati în cămasă verde. Este clar însă, de data aceasta toti autorii sunt de acord, că în acea perioadă de 3 zile, în Capitală a domnit liberul arbitru, armata era ocupată cu legionarii, legionarii erau ocupati să se apere de atacurile armatei, majoritatea politistilor, în special cei ce comiseseră abuzuri sub vechiul regim, fuseseră înlocuiti cu legionari, asa că politia era ca si inexistentă. Este de la sine înteles ca bande de răufăcători să profite de moment. Pentru că trebuie spus că niciuna din părţi nu stăpânea situatia. Sigur, multi spun că legionarii nu aveau nici o sansă în fata câtorva tancuri. E adevărat, problema e că se omite si cine conducea tancurile. Se vorbeste în mod eronat si tendentios despre rebeliunea legionară, omitându-se cu sau fără bună stiintă ceea ce a fost de fapt, o dublă tentativă de lovitură de stat. Pentru că asta a fost, amândouă părtile implicate în conflict, pe de o parte legionarii si masa de sustinători din rândul populatiei, împreună cu organizatiile cele mai radicale si mai agresive, grupul de elită Corpul Muncitoresc Legionar si Corpul Răzleti, si pe de altă parte, Generalul Ion Antonescu si Armata, fiecare a căutat să-si adjudece puterea în stat prin fortă. Ani de zile s-a mintit în legătură cu evenimentele din acele zile. Toti omit factorul principal, Germania. Pentru că Germania a fost cea care a înclinat balanta. Fiecare din părti se baza pe sprijinul even- tual al nazistilor, legionarii pe baza afinitătii ideologice, si Antonescu pe nevoia Germaniei de liniste si ordine în zonă, pentru a nu fi periclitate exporturile de petrol. Argumentele ambelor părti erau la fel de puternice. Ca urmare, discutiile de la Berlin au fost extrem de aprige, pe de o parte Himmler, de partea legionarilor, de cealaltă parte, maresalul Keitel, de partea lui Antonescu. În final, Hitler a decis, Antonescu, o decizie corectă, o combinatie între sentiment, afinitate de păreri si pragmatism. Asa că din dimineata lui 21 ianuarie până a doua zi dimineata spre prânz, lucrurile nu erau de loc clare. Asta se vede chiar si din relatarea din cartea Pe marginea prăpăstiei, unde se afirmă că generalul Antonescu acceptase un guvern 100% legionar, în urma unei întregi nopti de discutii si tratative cu delegatia legionară (noaptea de 21/22 ianuarie). Ca atare, si pentru el lucrurile nu erau deloc clare, cu toate asigurările date de Hitler în cursul ultimei sale vizite. Si arhivele germane confirmă discutiile înversunate ce s-au purtat în Cabinetul Führerului pentru a se hotărî cui să i se acorde sprijinul. Așa că toată această istorie cu rebeliunea unilaterală a legionarilor este falsă. Legionarii nu erau atât de tâmpiţi să se răscoale dacă nu ar fi avut nici o sansă. Cu atât mai mult cu cât aveau mare parte a populatiei de partea lor, în ciuda tuturor minciunilor cu care suntem bombardati de mai bine de jumătate de secol. Degeaba încearcă azi tot felul de indivizi ce se pretind istorici, să minimalizeze toată această asa-zisă rebeliune, ca pe un soi de revoltă a unor derbedei, la care s-a raliat si periferia societătii. Si să-l prezinte pe Horia Sima ca pe un mediocru complotist, aşa cum făcea si stimabilul Neagu Djuvara. Este foarte posibil ca Horia Sima să se fi dovedit, cu deosebire în cursul zilelor asa-zisei rebeliuni, un politician mediocru, sau cel putin un politician care nu a reusit să stăpânească situatia, dar nu mai putin mediocru decât Ion Antonescu. Pentru că si generalul a comis o enormă greseală, mergând pe aceeasi linie a politicii carliste, căutând să-şi adjudece în interes propriu o mişcare politică puternic ancorată în masele populare, mergând cu nemtii de voie – de nevoie, dar cu un ochi spre Anglia. De-abia după trecerea Nistrului, a trecut 100% de partea Germaniei, mergând într-o directie fără alternativă, neavând nici o mişcare politică solid ancorată în masele populare în spate. De altfel, nici nu avea altă alternativă, degeaba se spun azi verzi si uscate despre acest subiect. Atunci, în momentul trecerii Nistrului, victoria Germaniei nu era câtusi de putin incertă, iar scopul nostru nu era numai re-întregirea, cât mai ales, zdrobirea totală a dușmanului de la răsărit. Nu degeaba i se spunea Cruciada împotriva Comunismului. De-abia după bătălia de la Stalingrad, americanii si-au dat seama că poate iesi ceva din afacerea asta si au intrat în război. Că Hitler a făcut câteva greseli capitale, interventia nenorocită în Yugoslavia si Grecia, care au întârziat declansarea ofensivei asupra fiarei bolsevice, ca si lipsa de bombardiere strategice, asta e altă mâncare de peste, si oricum, nu depindea de Antonescu. Repet, scopul principal al Armatei Române era transarea definitivă a unui conflict ce data de aproape un sfert de secol, cu dusmanii naturali ai României, bolsevicii. Din păcate, nu aceeasi politică va fi urmată si în campania din vest, datorită omeniei proverbiale a românilor. De două ori am avut ocazia ne-sperată, în 1919 si în 1944, de a transa definitiv si irevocabil conflictul de secole cu ungurii, alt dusman natural al românilor. Pentru că războiul nu are nimic de-a face cu omenia. Am ratat două ocazii istorice, atât în 1919, cât si în 1944, de a tăia în carne vie sovinismul maghiar. Masacrele de la Moisei, Ip, Trăznea, Sărmas, ca si secole întregi de omoruri si asupriri ale ungurilor au rămas ne-răzbunate. Nu mai vorbesc despre jefuirea nemiloasă a bogătiilor solului si subsolului, dându-ne gloante si spânzurători în schimb. Încă o dată, românii au uitat vechiul proverb, pe cine nu lasi să moară, nu te lasă să trăiesti. Asa cum este si cazul cu subiectul nostru, evreii atârnati în cârlige la abator. In imagine, Sos. Bonaparte, azi, Sos. Iancu de Hunedoara, un tanc usor Skoda, unul din cele cu care au fost asaltati legionarii în zilele asa- zisei rebeliuni, autor Willy Pragher, Landesarchiv Baden-Würtemberg, Freiburg. (va urma)

Etichete: , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: