Masacrul de la Abator – Anatomia unei abjectii (40)

Raniti

Prin 1986, spre sfârsitul unei epoci obosite, câteva fapte, aparent fără legătură. Pe 11 decembrie, o stire Associated Press face înconjurul lumii, scotând pe bietii români, înfometati si înfrigurati, sătui până peste cap de Epoca de Aur, din anonimatul vieţii lor amărâte. Stirea se intitula scurt: 4 persoane găsite vinovate pentru incendiul de la sinagogă. Si acum faptele. În noaptea de 29 octombrie 1986, sinagoga din Buhusi este prădată de un grup de 4 borfasi de duzină, dintre care unul minor. Acestia au încercat să-si steargă urmele declansând si un mic incendiu. Paznicul clădirii, declarată monument istoric, datând de pe la 1840, ar fi încercat să-i împiedice pe hoti, fiind rănit în urma confruntării cu acestia. Prinsi si deferiti justitiei în scurt timp, cei patru piromani amatori, cu vârste cuprinse între 17 si 28 de ani, vor fi condamnati pentru furt si incendiere la pedepse între 5 si 7 ani de închisoare corectională, minorul de 17 ani fiind condamnat la 4 ani de scoală corectională. Acestea sunt faptele. Timp de câteva zile, evreimea de pretutindeni a stat cu ochii căscati la stiri, dârdâind de oroare. O idee le străfulgerase tuturor creierul, recrudescenta anti-semitismului în România. Amărâtii de borfasi, habar nu aveau ei că îi dăduseră în acest fel apă la moară „filozoafei” jidoafce Hannah Arendt, care afirma că încă din sec.19, anti-semitismul românesc era un well established fact, o chestiune foarte bine stabilită, care vasăzică. De către dânsii, evident. Ca să nu mai vorbim despre faptul că în viziunea dânsei eram un popor de criminali si o tară a coruptiei, citez: that this was not only a country with an inordinately high percentage of plain murderers, but that Rumania was also the most corrupt country in the Balkans. Chestiunea cu coruptia însă, n-a prea nimerit-o, Ceausescu reusind s-o stârpească în bună măsură. Orisicât, în comparatie cu coruptia actuală, marii tartori comunisti erau niste micuti copii. Rabinul Moses Rosen, cel ce si-a păstorit turma pe meleagurile mioritice între 1948 si 1994, într-un telex trimis agentiei AP, a declarat multumit, citez: no one can attack Jews (in Romania) and go unpunished. Asa e! Din păcate, reciproca nu prea mai era valabilă. Ca si despre anti-românismul dumnealor, despre care însă n-a mai suflat o vorbă. Doar reusise ca timp de patru decenii, si încă unul mai apoi, să blocheze tipărirea operei politice a lui Mihai Eminescu. De altfel, Ion Gheorghe Maurer, prim-ministru al României între 1961-74, avea mai târziu să-i reproseze rabinului cu privire la evreii ce părăseau în masă România (pe atunci, cu exceptia libertătii de exprimare si de deplasare, chestiuni de care oricum, nu se interesau nici 5% din români, se trăia oarecum acceptabil în România), citez:

Ce le-am făcut? Le-am salvat viata, am luptat împotriva nazistilor. Dacă era regimul legionarilor de dinainte de război nu emigrau ca acuma. Când era închisă emigrarea, cei din Israel ne făceau antisemiti; acum că e deschisă, ne acuză ca-i izgonim si ne atacă si mai rău. (Tribune Juive din Paris nr. 690-691/25 septembrie – 15 octombrie 1981)

Sigur că da! Vezi si declaratiile d-lui Baruch Cohen, “alungat” în Canada, alt mare iubitor de români, ca si dl. Elie Wiesel de altfel, despre care discutam mai înainte. Să adăugăm că pe atunci, România era singura tară comunistă ce întretinea relatii diplomatice si „de prietenie” cu statul Israel. În fine, orice ar spune diverşi detractori animaţi de interese obscure, trebuie spus că Eminescu este, ca si limba româna de altfel, bunul nostru cel mai de preț, farul călăuzitor prin vicisitudinile si ticălosia epocii în care trăim, limba lui este limba în care gândim, scriem si vorbim, un reper istoric al identitătii noastre nationale, reper care se opune neantizării, stergerii identitătii nationale, desfiintării nației acesteia care încurcă multe socoteli politice globale. Asa că nu e de mirare că volumul continând opera politică a poetului a fost dat la topit prin contributia de o inestimabilă valoare teoretică si practică a d-lui Moses Rosen, parcă asa se zicea pe atunci. Printre putinii care au avut curajul de a reactiona atunci, în plină epocă de aur, a fost si poetul Corneliu Vadim Tudor, cum altfel, scriind În apărarea lui Eminescu, care va stârni un scandal international, tot cu contributia d-lui Moses Rosen, vizat în poemul buclucas, cel care înfierase opera publicistică eminesciană, acuzând-o de antisemitism extrem. Atacurile repetate la adresa publicisticii lui Eminescu stârniseră reactia violentă si virulentă a poetului, pentru că de data aceasta, pamfletarul necrutător va domina poetul, citez:

Trist cartofor, tu, monument de ură/satyr drapat în giulgiu vişiniu/cum vii să faci tu ordine-n cultură/mai bine-ai vinde nasturi şi rachiu/mici echimoze-s ochii tăi de fiară/rînjeşti ca rîia, hoţ, cu colţii răi/mefiboşet gîngav şi fără ţară /răufăcător eşti tu, cu toţi ai tăi /

Volumul Saturnalii (1985) ce continea poemul cu pricina, a fost retras în scurt timp din librării, iar poetului i s-a interzis să mai publice o bună perioadă de timp. Meritul d-lui Corneliu Vadim Tudor este cu atât mai important cu cât, în aceeasi epocă, multi din “intelectualii” de azi făceau rezistentă prin haleală, “săpând” adânc la temeliile sistemului comunist. Asa s-a dus războiul iudeo-roman de pe la 1800 încoace. Noi scriem pamflete, iar dânşii se duc cu jalba în protap pe la ambasadele marilor puteri. Ar fi fost bine însă ca războiul să se ducă în domeniul ideilor, că pamflete se tot scriu de vreo trei sute de ani încoace. Din păcate, dânsii nu răspund tot cu pamflete, ci cer scoaterea unor cuvinte „înjositoare” chipurile, din limba română, interzicerea unor scrieri, dărâmarea unor statui, desfiintarea unor stâlpi ai culturii româneşti, re-scrierea istoriei recente – metode tipic dictatorial-teroriste. Vom mai avea prilejul să discutăm despre asta. Revenind la oile noastre, stirea Associated Press adică, mentionează că atacul (nu era atac, era doar o banală tentativă de furt prin efractie) asupra sinagogii din Buhusi, a produs teamă printre cei 24,500 de evrei din România, atâtia mai erau în 1986, teamă de recrudescenta anti-semitismului. Sigur că da! Se insinua probabil o legătură directă între spargerea de la sinagogă si volumul Saturnalii. Desi volumul nu era mentionat în mod explicit, au fost incriminate drept posibile cauze ale acestei spargeri, anumite scrieri definite de dânsii drept antisemite, citez:

Some members of the Jewish community blamed communist authorities for tolerating the publication of several anti-Semitic articles in the state media earlier this year. Cultural authorities reportedly banned poet Petre Ivancu from publishing after Rosen complained that one of his works was anti-Semitic.

Dânşii se refereau la un aşa-zis poem anti-semit, apărut în Scânteia Tineretului, Suplimentul literar si artistic din 14 iunie 1986. În fapt, este vorba de un poem intitulat Cântec, autorul fiind un anume Petre Ivancu. Acesta, poet si ziarist, colaborator la ziarul Luceafărul, sprijinit în acea perioadă de către Adrian Păunescu si Marin Sorescu, a dispărut fără urmă în scurtă vreme de la publicarea singurului său volum de versuri, fără a mai sti nimeni niciodată ce s-a întâmplat cu dânsul. Poate s-a sinucis, poate că si-a schimbat identitatea si/sau a fugit peste granită, nimeni nu stie nimic, cert este că s-a volatilizat fără urmă. În contextul epocii, pare a fi un poem „patriotic” în stilul bine-cunoscut patriotard, violent si patetic, îl citez şi eu parţial pentru a vedea cât de anti-semit este:

 “câti au vrut să ne jupoaie/în cârlige apoi au stat./o, câţi lupi în piei de oaie/n-am văzut si spânzurat./am avut răbdare multă/până s-au făcut tărână, /umbra lor în streanguri grele/veacuri lungi o să rămână.”

Deci de unde până unde anti-semit? Desigur, dacă ne luăm după atârnarea în cârlige pomenită în poemul cu pricina, coroborată cu teoria fantasmagorică cu evreicele goale făcute pastramă si bălăngănindu-se atârnate si ele în cârlige la abator (asa cum afirma Ilya Ehrenburg) chestiile s-ar lega oarecum. Problema rămâne însă perfect valabilă în contextul de acum. Să nu ne mirăm ca asa cum un individ dubios ce se numeste Marco Maximilian Katz, si care monitorizează chipurile antisemitismul românilor, a avut tupeul să ceară Academiei Române modificarea definitiei cuvântului JIDAN, voi reveni la sfârsit în anexe cu explicatii asupra acestui termen, ca şi asupra cererii insolente a acestuia, deci să nu ne mirăm dacă va cere într-o zi si modificarea definitiei cuvântului CÂRLIG. Pentru că, nu-i aşa? răneste sensibilitătile evreilor. Că asa sunt ei, mai sensibili când vine vorba de cârlige si abator. Problema e că în limba română nu prea mai e niciun termen echivalent al piesei de metal îndoită la capăt cu vârful ascutit. Ştiti Dvs. care, cea în care se atârnau evreii la abator. Imaginea de fata, provenind din arhiva Yad-Vashem, „raniti” in timpul asa-zisei rebeliuni legionare. Nu arata a raniti, si nici a evrei, dar ma rog, asa se interpreteaza imaginile la Yad-Vashem. (va urma)

Etichete: , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: