Archive for Noiembrie 2013

Minciunelele dlui Djuvara (31)

Noiembrie 26, 2013

Refugiatii

Dl. Djuvara tine neapărat să ne explice si unde s-a gresit, citez:

La numai o săptămână după armistitiul francez din 17 iunie 1940, România primeste o notă ultimativă din partea URSS: ni se cerea să cedăm imediat Basarabia si Bucovina de nord. A fost un moment extraordinar de dramatic. Regele Carol al II-lea nemaiavând parlament, este silit să-si adune cel putin un Consiliu de Coroană – institutie veche pe care o scoate din nou la lumină. Consiliul de Coroană adună în grabă 21 de membri.

Si mai spune dânsul în continuare:

Atunci, la o a doua întrunire a Consiliului de Coroană, câteva ore mai târziu, din 21 de membri numai sase au mai fost de părere să rezistăm orice ar fi, printre ei Nicolae Iorga si un basarabean, istoricul Stefan Ciobanu! Si acum mă întreb, după atâtea zeci de ani, acum când cunoaştem ce a urmat, si de asemeni care a fost clauza secretă din Pactul Ribbentrop-Molotov (care cuprindea acordul dat sovieticilor de a înainta până la Prut), mă întreb dacă nu acesti sase oameni au fost cei care au avut dreptate. Oare n-ar fi fost mai bine în ziua aceea să spunem că rezistăm? Pierdeam războiul în 8 zile, mureau câteva zeci de mii de oameni, dar nemtii ar fi intrat în tara noastră, pentru că n-ar fi admis — e un calcul pe care îl puteau face si oamenii politici de atunci — să-i lase pe rusi să pună mâna pe petrolul de la Ploiesti, din moment ce pregăteau un război împotriva URSS. Lucrul acesta se stia, îl scrisese Hitler în cartea lui, Mein Kampf, cu ani în urmă. E clar deci că, dacă noi îi lăsam pe nemti să ne ocupe restul tării, am fi avut exact aceeasi situatie ca Polonia, adică în tot timpul războiului am fi fost ocupati de cele două mari puteri agresoare, dar rămâneam cu onoarea nepătată. Există un principiu de la care n-aveam voie să ne abatem: nu cedezi un petic de pământ fără să tragi un foc de armă. Aceasta a fost, după părerea mea, marea eroare politică pe care am făcut-o în ultimii 50 de ani. Noi trebuia să ne batem în 1940 împotriva rusilor, chiar de n-ar fi durat decât opt zile.[…] am pierdut în câteva luni o treime din tară fără să tragem un foc de armă!

Câteva consideratii acum. Consiliul de Coroană era strict consultativ, ceva gen sfatul bătrânilor, nu era o institutie echivalentă parlamentului. Ca atare, asa-zisele voturi ale participantilor nu aveau absolut nici o valoare, decizia, dar si răspunderea, apartineau în totalitate regelui, 100% adică. Nici mai mult, nici mai putin. Institutia Consiliului de Coroană, scoasă de la naftalină de către Carol al II-lea, nu avea menirea decât de a dilua răspunderea regelui pentru deciziile politice. Regele scrie în memoriile sale, citez: “…această stire m-a trăsnit ca o lovitură de măciucă si m-a revoltat în cel mai înalt grad” Probabil pentru că îi stricase buna dispozitie în urma succesului lui Mihăită la bacalaureat. Dar pe ce lume trăia? În numai câteva luni dispăruseră Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, zdrobite de tăvălugul bolsevic. Doar rezistenta eroică a finlandezilor amânase cu cca. 6 luni ultimatumul sovietic. Iar Carol al II-lea, acest iresponsabil care declarase cu câteva luni în urmă la Chisinău că România este apărată de un cerc de otel si foc si că nu vom ceda nici o palmă din pământul strămosesc, cel care făcuse totul ca să distrugă sistemul parlamentar, în acel moment critic pentru tară, se ascundea în spatele asa-ziselor voturi ale membrilor consiliului. Dl. Djuvara vorbeste despre cei sase membri care au fost de părere să rezistăm, sporind evident, confuzia. Trebuia să precizeze clar că puterea decizională a acelui consiliu era zero tăiat în patru, pentru că doar regele putea lua decizia de a intra sau nu în război, indiferent de ce spunea Consiliul de Coroană. Iar chestiunea cu lovitura de măciucă este o minciună ordinară. Există rapoartele SSI, întocmite pe baza rapoartelor agentilor secreti din Basarabia, Bucovina si Transnistria care nu lasă nici un dubiu asupra intentiilor sovieticilor. În legătură cu asa-zisa surpriză, să mentionăm că încă de pe 12 iunie, Armata a 4-a înaintase cererea de a evacua familiile ofiterilor, functionarilor, clerului, averile de stat, materialele din stocuri, depozitele fabricilor din provinciile amenintate, ceea ce regele nu a aprobat, decizie criminală ce va cauza numeroase drame si sinucideri, adică vezi-doamne, nu trebuia să intrăm în panică la auzul zvonurilor tot mai insistente de invazie sovietică, pentru că si asa ultimatumul rusesc “ne va lua prin surprindere”. Dl. Djuvara afirmă, citez:

Avem 36 de ore ca să răspundem acestui ultimatum. Cum putem apăra 650 de kilometri de granită împotriva unei puteri de 20 de ori mai mare decât România?

Asa să fie oare? Rapoartele expertilor militari ca si cele ale agentilor SSI din teritoriu spun cu totul altceva. Raportul de forte era în realitate de cca. 2/1 în favoarea sovieticilor, dar această superioritate numerică era iluzorie în conditiile în care armata română se găsea în defensivă. Nivelul de pregătire de luptă al celor două armate era aproximativ acelasi, mediocru adică, sau chiar submediocru, ca si nivelul de înzestrare cu armament si tehnică de luptă, soldatii români fiind totusi mult mai motivati decât cei sovietici. Concluzia pe care o putem trage de aici este că în cazul în care s-ar fi ajuns la confruntări armate, raportul de forte dintre România si Uniunea Sovietică era important, dar nu zdrobitor. Si mai e un aspect important demn de a fi mentionat. Toate sursele din epocă, documente oficiale, memorialistică, rapoarte oficiale, consemnează invariabil acelasi lucru: atunci, în 27 iunie 1940, armata si întreaga populatie românească era pentru respingerea ultimatumului sovietic si pentru rezistentă armată. De ce Carol al II-lea nu a tinut seama de toate acestea în Consiliul de Coroană? Nu avem de unde sti cu exactitate si nici nu cred că vom sti vreodată. Se poate bănui un fel de complot al lui Carol al II-lea, după consultarea camarilei pentru influentarea în sens defetist a membrilor Consiliului de Coroană, pentru a apărea într-o lumină favorabilă în fata opiniei publice si a posteritătii si pentru a-si păstra coroana. Se poate presupune că în cercurile palatului era deja acceptată cedarea, iar rolul celor două consilii de coroană era doar diluarea răspunderii regelui în fata tării. Este uluitor cum niste oameni care răspunseseră în diverse perioade de înzestrarea armatei, cei care afirmaseră într-un consiliu anterior că “ultimul ban să fie păstrat pentru ostire”, pentru ca apoi, în acel ceas de grea cumpănă pentru destinul României, să dea din colt în colt, după raportul exagerat si alarmist al gen. Florea Tenescu. Ca atare, si membrii Consiliului de Coroană au partea lor de răspundere în tot ce a urmat, astfel că Basarabia si Bucovina au fost abandonate cu cinism si inconstientă la cel mai înalt nivel. Pierderea acestor străvechi teritorii românesti nu a fost o fatalitate, asa cum istoria oficială din perioada comunistă, dar si, mult mai grav, cea de acum, caută să o însurubeze temeinic în mintea generatiilor tinere. Drama românilor basarabeni a fost consecinta firească a unui lung sir de greseli politice, în care, trebuie s-o repet, activitatea diplomatică a lui Titulescu, activitate dirijată direct de către Carol al II-lea si camarilă, a fost factorul hotărâtor, activitate ce se înscrie clar în coordonatele unei trădări nationale. Trădare 100%, de 24 de carate. Cum spuneam si altă dată, în politică rezultatele contează înainte de orice altceva. Iar acestea se văd. Nu e cine stie ce scofală să comparăm harta de atunci a României cu cea de acum. Nu spunea oare Căpitanul încă din 5 noiembrie 1936 în manifestul adresat regelui, citez:

Este cutremurător să ne gândim că noi, tineretul de astăzi ar fi să fim condamnati a asista la împărtirea sau ciuntirea României Mari, pentru a plăti păcatele unei infame politici externe. Nu există: Mică Întelegere, nici Întelegerea Balcanică. Cine crede în acestea, dovedeşte că n’a înteles nimic. Fată în fată stau numai două lumi. Sub presiunea lor, în clipa războiului, toate combinatiile diplomatice se vor nărui ca niste castele de carton.

…socotim că omul acestora, Nicolae Titulescu, a făcut cea mai mare crimă fată de viitorul Statului Român.

Încă una din ideile subtiri si fixe de care era animat Căpitanul, asa cum afirma stimabilul Adrian Cioroianu, rector al facultătii de istorie a universitătii bucurestene. Profetiile sumbre ale Căpitanului se vor adeveri în mod tragic în vara lui 1940, când se va decide soarta României pentru următoarea jumătate de secol, dacă nu si pentru încă unul sau mai multe. Iar în timp ce lui Titulescu i se ridică statui, i se consacră studii, Căpitanul este considerat cel mai mare criminal din istoria modernă a României. În imagine, august 1940 – refugiati din Basarabia. Multumiri Carol al II-lea & Co.(va urma)