Archive for Iunie 2014

Asasinii viitorului (12)

Iunie 28, 2014

Adorno

Cap. 5 Theodor Adorno, anti-antisemitul

Si în fine să discutăm despre Theodor Adorno, care a fost printre cei mai importanti membri ai Scolii de la Frankfurt. Colaborator apropiat al lui Max Horkheimer, cel care a condus mai bine de trei decenii efectiv institutul, Adorno, în colaborare cu acesta, dar si cu alti cercetători, a produs o serie de lucrări fundamentale pentru marxismul cultural, punând astfel bazele teoretice ale noii ideologii.

Pentru început, câteva repere biografice. Theodor Ludwig Adorno – Wiesengrund s-a născut în Frankfurt pe Main în data de 11 septembrie 1903, copilul unic al lui Oscar Alexander Wiesengrund, evreu convertit, si al Mariei Calvelli – Adorno della Piana, catolică din Corsica. Tatăl său era un bogat negustor de vinuri, în timp ce mama sa era o cântăreaţă de operă cunoscută. Urmează studii de filozofie, psihologie si sociologie la Universitatea din Frankfurt, încununate cu un doctorat în filozofie în vara lui 1924, având ca temă un studiu al lui Edmund Husserl si drept îndrumător pe profesorul neo-kantian Hans Cornelius. Din această perioadă datează primele contacte cu Max Horkheimer si cu Walter Benjamin cu care va colabora ulterior. În paralel cu filozofia, urmează studii de teorie muzicală la Viena cu compozitorul Alban Berg, dar si de pian cu Eduard Steuermann. De altfel, preocupările muzicale îl vor însoti toată viaţa, fie prin compoziţii muzicale, fie prin studii de muzicologie. În martie 1933, Adolf Hitler este investit cancelar al celui de-al treilea Reich. Câteva luni mai înainte, în septembrie 1932, nazistii îi retrăseseră lui Adorno dreptul de a mai preda, pentru ca în iulie 1933 să fie căutat acasă de către politie. În consecintă, un an mai târziu, în toamna lui 1934, părăseşte Germania pentru a se stabili în Marea Britanie la Oxford University, unde va rămâne în calitate de student avansat (advanced student-sic!) circa patru ani, după care va pleca în Statele Unite, invitat de către Max Horkheimer, care mutase deja Institutul de Studii Sociale la New York, cu ajutorul universitătii Columbia. Va rămâne în America în următorii 11 ani, timp în care va colabora cu Institutul pentru diverse studii, va compune muzică, dar va scrie si alte texte privind muzica si cultura de masă. Cea mai importantă lucrare din această perioadă este Personalitatea autoritară, apărută în 1949, o culegere de studii apartinând unui colectiv din care făceau parte Theodor W. Adorno, Else Frenkel-Brunswik, Daniel Levinson si Nevitt Sanford. Odată cu tipărirea acesteia, Adorno va părăsi Statele Unite pentru a se întoarce în Europa. De-a lungul anilor ’50 si ’60 va deveni o persoană publică populară, nu numai datorită cărtilor si studiilor sale, ci si prin aparitii în ziare, la radio şi tv, prin articole, interviuri si participare la mese rotunde. Extrem de prolific, va publica în această perioadă studii de muzicologie, sociologie si literatură. Desi initial se implicase în miscările studentesti de protest din 1968 din Germania, odată cu decăderea acestora în anarhie si violentă se va distanta treptat de ele, atrăgându-si furia studentilor. Epuizat de activitatea intensă din ultimii ani ai vietii, va muri în anul următor. Dintre scrierile sale, pentru lucrarea de fată, cel mai mult ne interesează Personalitatea autoritară, despre care vom vorbi în continuare, fiind edificatoare în ceea ce priveste scopurile Scolii de la Frankfurt.

Lucrarea a apărut în 1949, rod al colaborării lui Adorno cu alti trei cercetători în domeniul sociologiei, fiind sponsorizată de către American Jewish Committee. Chipurile, în scopul dezvoltării cercetării stiintifice asupra antisemitismului si intolerantei, în cadrul acestei institutii a fost creat un departament special de cercetare stiintifică, (Department of Scientific Research) sub conducerea dr. Max Horkheimer. Lucrarea s-a dorit a fi o contributie la studiile privind prejudecătile, studii efectuate în diverse centre de pe teritoriul Statelor Unite, studii ce urmăreau să furnizeze o “interpretare calitativă”, care să pună în evidentă anumite trăsături caracteristice ale caracterului autoritar. Cercetarea urma să fie făcută prin chestionare cuprinzând anumite întrebări indirecte adresate persoanelor intervievate. Fac precizarea că am tradus prejudice prin prejudecată si nu prin prejudiciu, asa cum apare în mod gresit în numeroase articole despre această carte, dovadă că autorii nu au înteles despre ce este vorba. Cele două notiuni sunt complet diferite ca sens în limba română, asa că traducerea trebuia făcută în contextul în care apare termenul prejudice. În lucrarea despre care discutăm acum, cel mai adesea acesta apare cu sensul de prejudecată (vezi religious prejudice, racial prejudice, etc… )

Să facem pentru început precizarea că termenul de personalitate autoritară nu este o descoperire a dlui Adorno & Co., el se regăseste în scrieri mai vechi ale lui Erich Fromm. Contributia originală a celor patru cercetători constă în definirea din punct de vedere psihanalitic a acestui tip de personalitate. Principalele premise ale teoriei au fost ascensiunea nazismului în Germania începând cu 1930 si Holocaustul.(sic!) Ca atare, principala componentă a acestui tip de personalitate autoritară ar fi antisemitismul si anumite conceptii anti-democratice. Vom vedea în continuare câte parale face toată această teorie.

Aşa cum se afirmă încă din prefată, scopul principal al cercetării este de a afla de ce anumite persoane, într-un anumit context, se comportă într-o manieră tolerantă si în altele se dovedesc a fi intolerante, citez:

Why does an individual behave in a „tolerant” manner in one situation and in a „bigoted” manner in another situation?

(Authoritarian personality, Foreword to Studies in Prejudice, AP1, pag. vii)

În studiile celor patru cercetători, acestia au pornit de la ipoteza că ansamblul convingerilor politice, economice si sociale ale unui individ la un moment dat, este o structură coerentă care exprimă un anume tip de mentalitate, individul fiind susceptibil de a avea un comportament pro sau anti-democratic. În fine, scopul declarat al celor patru este de a defini cu metode “stiintifice” trăsăturile definitorii ale individului care este un potential “fascist”. Nu putem face aceste observatii fără a preciza si contextul politic. Cartea iese de sub tipar în 1949 – an în care demonizarea Germaniei naziste era la apogeu. Si nu numai în Uniunea Sovietică, cea care a suportat grosul pierderilor materiale si umane ale războiului, si unde propaganda anti-germană ar fi putut avea o oarece justificare, dar si în mai toate tările Europei Occidentale. Ştiti Dvs., legendele si miturile holocaustului, mitul celor 6 milioane de evrei gazati la Auschwitz, mitul săpunului din grăsime de evreu (Judische Fett), al abajururilor din piele de evreu ca si cel al capetelor de evrei micsorate.(sic!) Între timp, după desecretizarea arhivelor lagărului de la Auschwitz capturate de către sovietici si după re-calcularea numărului de cadavre, cele sase milioane se făcură doar unul singur, si acela incert, iar progresele metodelor de cercetare stiinţifică au arătat că toate acele orori prezentate la procesul de la Nürnberg citate anterior nu au fost decât de minciuni propagandistice în scopul demonizării Germaniei. De altfel, încă din 1943, circulau zvonuri conform cărora nazistii îi ucid pe evrei cu aburi, cu electricitate, cu gaz, scotând aer din încăpere, fierbându-i, prăjindu-i şi dizolvându-i în var nestins. (vezi şi ”The Black Book: The Nazi Crime Against the Jewish People”, New York, 1946, p. 270, 274, 280, 313; această carte a fost prezentată Comisiei de la Nürnberg drept “probă” la dosar). Sigur că da, trebuiau justificate cumva zecile de miliarde de dolari pe care trebuia să le plătească Germania drept “reparatii” noului “cămin al evreilor”, statul Israel, ce avea să se auto-proclame în scurt timp, miliarde la care plăteşte si azi. În fine, trebuie să fim întelegători, evreii au avut absolută nevoie de capital pentru finantarea noului lor stat, si cum scopul scuză mijloacele, trebuiau să scoată de undeva aceste sume imense. Adevărul este că toate părtile au căutat să-si tragă partea leului din această istorie, anti-fascismul fiind pretextul instaurării comunismului într-o serie de tări din Europa de Est printre care si România, sub presiunea armatelor sovietice de ocupatie si a comisarilor politici, în marea lor majoritate evrei, veniti călare pe tancurile sovietice, ca să ne ofere darul poporului vecin si frate (devenit vecin si frate prin ocuparea Basarabiei si Bucovinei), comunismul, visul de aur al omenirii. Cum spuneam, cu mici exceptii (Spania, Portugalia, Elvetia si tările nordice), sub pretextul anti-fascismului si de-nazificării tării, comunistii au încercat să pună mâna pe puterea politică, în unele tări prin forta armelor, asa cum s-a întâmplat în Grecia, totul culminând cu un sângeros război civil, sau prin teroare revolutionară, asa cum s-a întâmplat în timpul epurării sălbatice (l’Epuration sauvage) în Franta, ce a produs peste o sută de mii de victime, în bună parte nevinovate, executate fără judecată de către comunisti fanatici. Au mai avut loc în acei ani zvârcoliri ale fiarei comuniste soldate cu victime omenesti si în Italia si Austria, dar toate aceste miscări subversive au fost sugrumate în fasă de către autorităti. Am subliniat contextul aparitiei cărtii pentru a arăta că si ea face parte din componenta teoretică a demonizării Germaniei si a sacralizării evreilor, în calitate de victime nevinovate ale nazistilor.(va urma)