Asasinii viitorului (11)

hippies

Cap. 4 Herbert Marcuse şi impasul ideologic

Herbert Marcuse considera apogeul societătii de consum, asa cum îl cunoscuse el în America anului 1972, ca fiind stadiul ultim al capitalismului. Influentat de miscarea de eliberare natională si socială a eroicului popor vietnamez, asa cum se zicea pe atunci, a considerat interventia americană în sprijinul nationalistilor din Vietnamul de Sud drept imperialism, făcându-l să afirme că societatea occidentală a atins stadiul terminal, dacă e să să folosim un termen din domeniul oncologiei, imperialismul, pe care îl tot anuntaseră toti teoreticienii marxisti de la Lenin încoace, ca si iminenta prăbusire a sistemului capitalist. În doar câtiva ani însă, presedintele sovietic ce a urmat după Leonid Brejnev, Iuri Andropov, fost sef al KGB-ului, care întelesese de mult că la sfârsitul sec.20 socialismul nu se mai poate construi si nici măcar mentine cu pistolul la ceafă, va pregăti “capitularea” în conditii onorabile a sistemului. După o scurtă paranteză de doar câteva luni cu dogmaticul Cernenko, Gorbaciov va trage apa aruncând la canal tot sistemul. A urmat tot ce se stie, dezintegrarea colosului cu picioare de lut, reconfigurarea aliantelor politice si militare, în final a hărtii întregii Europe, începută cu căderea zidului Berlinului. Comunismul rămâne azi doar o doctrină criminală, care mai poate îmbăta doar câtiva exaltati, dar si o groază de nostalgici care au fost din totdeauna marea masă de manevră a manipulatorilor politici ai stângii comuniste. Socialismul de tip marxist-leninist a esuat pe toate planurile în fata capitalismului atât de detestat. Cu toate acestea, Marcuse considera că societatea de consum creează în mod artificial diverse cereri în scopul satisfacerii acestora prin cresterea productivitătii muncii, ceea ce ar fi chipurile motorul progresului. Realitatea este însă cu totul alta. Cu toate că societatea de consum prezintă suficiente aspecte criticabile, nu se poate însă nega progresul extraordinar în domeniul material chiar si pentru cei mai prost plătiti membri ai societătii americane – autoturisme, locuinte individuale, turism si distractii, chestie evidentă chiar si pentru cel ce urmărea acest fapt de la zeci de mii de kilometri distantă, doar privind la tv câteva filme americane. Filozoful considera că toate acestea nu au absolut nici o semnificatie atâta vreme cât munca majoritătii este exploatată în beneficiul unei mici clase de paraziti. De altfel, chiar afirmă la un moment dat că celebra asertiune privind clasa muncitoare, care nu are de pierdut decât lanturile robiei, rămâne perfect valabilă si în societatea de consum. Nu am de gând să-l contrazic aici pe Herbert Marcuse, realitatea de azi face acest lucru cu prisosintă, eu nu am dorit decât să arăt că revolutionarul nostru nu este altceva decât un terorist intelectual scârbit de societatea capitalistă, pentru care revolutia nu este decât un pretext pentru a-si revărsa ura asupra ordinii existente. De altfel, el comite o enormă greseală în plan teoretic afirmând că rândurile clasei muncitoare se răresc datorită faptului că o mare parte trece în rândul clasei burgheze. Da, chiar asa spune la pag. 5, citez: while a large part of the working class has become a class of bourgeois society.(sic!) Fals! Cresterea nivelului de trai al oamenilor muncii nu schimbă câtusi de putin esenta relatiilor de muncă exploatator-exploatat. Burghezul rămâne tot exploatator, iar muncitorul tot exploatat. Chiar si metodele participative la împărtirea profitului, realizate în principal prin distribuirea unui număr mic de actiuni salariatilor unei întreprinderi oarecare, nu schimbă radical esenta relatiilor de muncă, muncitorul, chiar dacă se bucură si el de o parte a profitului, tot exploatat rămâne. Chiar si această crestere a nivelului de trai al clasei muncitoare este pusă de Marcuse în principal pe seama exploatării sălbatice a resurselor de materii prime si pe exploatarea colonială a tărilor lumii a treia. Curios lucru pentru un filozof de calibrul dlui Marcuse, să nu vadă că progresul tehnic si tehnologic este principalul factor de dezvoltare economică. Pentru că nu trăia în epoca lui Marx. Chiar si atunci, la mijlocul sec. 19, avea loc prima revolutie industrială, cu masina cu abur a lui James Watt, locomotiva si calea ferată a lui Stephenson, constructiile navale ale lui Brunel, etc… Darămite în America anului 1972 – fie si numai programul Apollo cu primul om pe Lună, sau explozia industriei auto si electronice japoneze si erau exemple mai mult decât suficiente. Si apoi teza falsă de sorginte propagandist-comunistă cu exploatarea coloniilor de către metropolă. Pentru că s-a dovedit în mod stiintific că pentru majoritatea puterilor coloniale, “exploatarea” coloniilor s-a dovedit a fi nerentabilă pe termen lung. Mai apoi Marcuse schimbă perspectiva, vorbind despre capitalistul natiune, sinonim cu imperialismul, universul exploatării fiind acum multilateral: uman, economic, politic, militar si educational, cuprinzând o ierarhie ultra-specializată de manageri, tehnicieni, functionari, politicieni si militari, actionând la nivel global în interesul capitalului înteles ca fiind al întregii natiuni – este vorba despre capitalismul monopolist de stat, sau cel putin asta se poate înţelege. Nu putea fi cazul cu economia de atunci a Statelor Unite, cea mai liberală cu putintă, imixtiunea statului în economie fiind practic nulă. Sigur, statul poate interveni, inclusiv militar, acolo unde interesele strategice ale Statelor Unite o cer, de multe ori aceste interese strategice si de sigurantă mascând si oarece interese economice, istoria ultimelor decenii a probat cu prisosintă acest fapt. Nu cred că este nevoie să mai amintim interventia militară din Irak, motivată de “armele chimice” ale lui Saddam Hussein, pe care acesta le-a ascuns atât de bine înainte să fie judecat de popor, încât nimeni nu le-a dat de urmă nici până în ziua de azi. Practic, în viziunea lui Marcuse, societatea devine o imensă structură tehnică si administrativă, care sustine bogătia membrilor societătii. Cum afirmam deja, această viziune este falsă, nu aparent, ci tocmai în esenta ei. Faptul că un manager are un salariu care îi permite să aibă un nivel de trai egal sau chiar mai ridicat decât al proprietarului de întreprindere, nu poate estompa câtusi de putin diferenta fundamentală dintre proprietarul mijloacelor de producţie – exploatatorul, capitalistul, cel care are totul – si functionar, fie el si manager general, care este exploatat – la nivel înalt – e drept, dar care este nevoit în ultimă instantă si el să-si vândă forta de muncă – chiar dacă si-o vinde foarte scump, exploatatorului. Faptul că de multe ori, capitalistul munceste cot la cot cu salariatii săi nu are iară absolut nici o semnificatie, diferenta este fundamentală, pentru că el are totul, mijloacele de productie si capitalul, în timp ce restul au doar forta de muncă si atât. Curios lucru pentru un filozof marxist să amestece astfel nişte concepte clare. Evolutia societătii de la Marx încoace nu a schimbat câtusi de putin esenta modului de productie capitalist. Sigur că da, în prezent, la circa patru decenii distantă, lucrurile s-au schimbat foarte mult, dar numai aparent, odată cu revolutia informatică cu toate implicatiile ei, pe care Marcuse nu avea cum să le anticipeze. Chiar si asa, esenta modului de productie capitalist nu s-a schimbat prea mult, capital putând reprezenta acum bunăoară si un site web de succes sau o retea de vânzări online.

Unul din marile defecte ale modului de gândire al teoreticienilor marxisti este maniheismul, iar Herbert Marcuse nu face nici el exceptie de la regulă. În viziunea sa, nu există decât două alternative post-capitaliste, socialismul sau fascismul. Cum capitalismul ajunsese la apogeu, apărea ca firească prăbusirea urgentă a acestuia. Dar capitalismul nu ajunsese câtusi de putin la apogeu, aici Marcuse are o viziune extrem de îngustă si mecanicistă asupra societătii în ansamblu, dovedind că nu reusise să se îndepărteze prea mult de doctrina marxist-leninistă, care si ea avea o viziune extrem de mecanicistă. Dar asta se întâmpla pe la mijlocul sec.19, în plină revolutie industrială, iar Marcuse scria toate acestea în 1972, când într-adevăr mecanizarea productiei industriale ajunsese la apogeu. Si totusi, germenii revolutiei informatice apăruseră deja încă de atunci. Mă rog, nu am de unde să stiu dacă Marcuse avea deja cunoştintă de toate acestea, cred totusi că extrem de putini anticipau implicatiile revolutiei informatice ce bătea la usă. Ceea ce este însă cert, este că Marcuse a crezut că în 1972 capitalismul era pe cale să se prăbusească. Unde alt-undeva, dacă nu în America, tara cea mai dezvoltată din punct de vedere economic? Războiul din Vietnam, cedarea impusă de către politicieni armatei americane în fata asaltului trupelor de gherilă comuniste, revoltele studentilor, miscarea hippy, protestele populatiei de culoare, toate erau “semne” ale prăbusirii iminente a sistemului ajuns la apogeu. Si cum sistemul ajuns la apogeu urma să se prăbusească în curând, un alt sistem urma să-l înlocuiască. În viziunea lui Marcuse nu puteau fi decât două posibilităti, socialismul sau fascismul. Cum nivelul de bunăstare al oamenilor muncii ajunsese la un nivel destul de ridicat, iar potentialul revolutionar al clasei muncitoare se erodase în mod corespunzător, filozoful are totusi bunul simt să recunoască măcar imposibilitatea de a trece la societatea socialistă, eventual multilateral dezvoltată, în Statele Unite. Să facem observatia că el vorbeste despre trecerea la socialism, nu la comunism. Mă rog, delimitarea este tendentioasă, pentru că practica a arătat că tot acolo se ajunge, adică la partid unic al clasei muncitoare si totalitarism. Si cum socialismul se exclude din start, nu rămâne decât fascismul. Herbert Marcuse a văzut în cursa înarmărilor, reprimarea brutală de către fortele de politie a manifestatiilor studentesti, atitudinea conservatoare a unei bune părti a populatiei, etc…, germenii unui proto-fascism. Cu toate că situatia din 1936 din Germania era complet diferită – în Statele Unite nu avusese loc nici o criză economică majoră, nu exista nici pericolul comunist la granită, regimul politic din Cuba era doar o sperietoare necesară exacerbării pericolului comunist si nu putea pune în real pericol sistemul, nu existau grupări paramilitare de dreapta, si mai ales, partidul comunist din SUA era ca si inexistent. Cu toate că si el remarcă aceste deosebiri radicale, Marcuse nu se sfieste să compare uniformele politiei americane cu cele ale SS-ului, considerând că armata si politia sunt un adevărat sindicat al crimei si represiunii de tip fascist.(sic!) Vom reveni mai târziu asupra acestor aspecte.

Pe la începutul anilor ’30, pe când abia se încropise Scoala de la Frankfurt, Max Horkheimer a desfiintat teza marxistă cu privire la cultură ca “suprastructură” a societătii capitaliste determinată de factorii economici, demonstrând că aceasta este absolut independentă de factorul economic, fiind totodată cel mai important factor în constructia unei noi societăti. De asemenea, a afirmat că asa-zisa clasă muncitoare va înceta să fie factorul principal în cadrul revolutiei sociale, afirmatie ce a i-a adus numeroase critici din partea dogmaticilor marxişti-leninişti. De altfel, clasa muncitoare n-a fost niciodată vreun factor revolutionar, cum spuneam, a fost doar pretextul pentru ca un grupuscul terorist ce nu avea nici în clin, nici în mânecă cu clasa muncitoare, să dea o lovitură de stat în numele “nobilelor idealuri” ale acesteia. Dar asta este însă altă discutie. El lăsase totusi fără răspuns întrebarea cu privire la “groparul” capitalismului. Cu atât mai mult cu cât în 1972, era clar că muncitorii “îmburgheziti” nu aveau cum să mai constituie o clasă revolutionară care să răstoarne sistemul capitalist. Ei bine, Herbert Marcuse a dat răspunsul la această întrebare, considerând că elementele cele mai revolutionare ale societătii americane erau în principal: studentii, feministele, populatia de culoare si homosexualii. Să facem observatia că nu mai este vorba despre clase sociale ci mai degrabă despre grupuri sociale mai mult sau mai putin distincte din cadrul societătii americane. În general este vorba despre grupuri marginalizate care s-au radicalizat mai mult sau mai putin vis-à-vis de ordinea existentă în functie de modul în care le erau afectate anumite interese de grup. Este clar că pe studentul serios la fizica particulelor elementare, cu capul doldora de formule matematice, îl durea fix în pix de drepturile negrilor si homosexualilor. Nu despre acestia este vorba, după cum nu este vorba despre aristocratia negrilor, cei integrati deja în societatea americană – este vorba mai degrabă despre grupuscule agresive si violente, împotriva cărora fortele de ordine abilitate au răspuns pe atunci cu violentă, în principal studentii comunisti, anarhisti, trotkisti, pacifisti, hipioti – victimele “sacre” ale corectitudinii politice, victime intrate deja în istorie. Apoi mai erau organizatiile teroriste ale negrilor, Pantera Neagră fiind cea mai cunoscută, organizatiile feministelor americane, diverse organizatii care militau pentru “drepturile” homosexualilor, pedofililor, animalelor cu si fără blană, etc…, toate acestea au fost considerate de Marcuse ca potential revolutionare, capabile să răstoarne ordinea existentă. Vom vedea mai târziu că, cel putin în parte, Marcuse a avut dreptate, aceste grupuscule agresive, dacă nu au reusit să răstoarne în mod violent si brusc ordinea existentă, au reusit totuşi s-o modifice oarecum conform scopurilor urmărite de ele. Vom vedea cum această modificare aparent radicală este numai de fatadă, fiind obtinută prin terorism intelectual. În acelasi timp, bunul simt si traditia îndelungată a civilizatiei occidentale vor respinge în mod hotărât aceste manifestări extremiste. Marcuse considera acea epocă a anilor ’70 ca având un caracter contra-revoluţionar, datorită “îmburghezirii clasei muncitoare” si faptului că partidele comuniste au renunţat la practica revolutionar-teroristă de a pune mâna pe puterea politică, prin integrarea în sistemul democraţiei burgheze. Este drept că pe atunci partidele comuniste încă mai aveau ceva aderenti, deoarece ecourile anti-fascismului nu se stinseseră încă. Astăzi, aceste partide sunt ca si inexistente din punct de vedere politic. Pericolul pe care-l reprezintă încă aceste grupuscule teroriste nu s-a stins însă, eşecul economic al marxism-leninismului determinând-le să-si modifice orientarea dinspre lupta anti-capitalistă spre lupta pentru “drepturile” homosexualilor, pedofililor, animalelor, contra anti-semitismului, pentru o planetă curată, pentru pace, contra bisericii, etc…, dat fiindcă întotdeauna se găsesc cauze pentru care merită să lupti, în spatele cărora să se poată ascunde un grupuscul terorist avid de putere. Nimic nou sub soare, atât iacobinii cât si bolsevicii au procedat la fel. Faptul că sunt o infimă minoritate în raport cu restul societătii nu are nici un fel de relevantă pentru dânsii. Cuvântul de ordine este “dacă voi nu ne vreti, noi vă vrem!”, vorba lui Vodă Lăpuşneanul, si nici Marcuse nu-si face probleme de constiintă din această perspectivă. Esential este să se distrugă din temelii ordinea existentă, să nu uităm. Faptul că o minoritate “luminată” se impune prin metode teroriste în fata marii majorităti “înapoiate” nu-i pune absolut nici o problemă de constiintă, atâta vreme cât socialismul este prin definitie bun, iar puterea este acaparată de către băietii buni, nu are rost să ne nelinistim, atâta vreme cât suntem pe mâini bune, care vasăzică. S-a văzut cât de buni au fost băietii buni – de la cele două milioane de victime ale iacobinilor si până la sutele de milioane de victime ale bolsevicilor, cifrele vorbesc de la sine, iar istoria se poate repeta oricând. În textele sale, aidoma lui Karl Marx si Friedrich Engels, cei care cu un secol mai înainte îsi imaginau distrugerea societătii germane, tot asa si Herbert Marcuse îsi imagina distrugerea societătii americane, citez:

„Putem vorbi, pe drept cuvânt, de o revolutie culturală, întrucât protestul este îndreptat împotriva întregii culturi dominante, incluzând sistemul moral al societătii existente… Un singur lucru putem afirma cu deplină certitudine: ideea traditională de revolutie si strategia traditională prin care poate fi declansată o revolutie nu mai sunt valide. Aceste idei sunt demodate… Ceea ce trebuie să înfăptuim este un tip de dezintegrare difuză si dispersivă a sistemului”.

Exact aici voiam să ajung. Marcuse stabilise deja anterior cine. Respectiv cine se va situa în fruntea revolutiei ce urma să vină. A precizat extrem de clar. Mici grupuscule agresive de studenti, negri, feministe si homosexuali. Acum vedem că a stabilit si cum. În fine, nu tocmai cum, ci mai degrabă cum nu. Adică se convinsese si el de falsitatea teoriilor marxist-leniniste. Clasa muncitoare nu numai că n-a fost niciodată revolutionară, dar nici nu va putea fi vreodată. O clasă muncitoare exploatată, si mai ales, cu un nivel redus de cultură si educatie, nu va putea nicicând să se situeze în fruntea revolutiei. Bolsevicii vor teoretiza prin scrierile lui Lenin rolul conducător pe care si-l va asuma partidul comunist. În realitate, n-a fost decât o justificare teoretică impusă a faptului că un mic grup terorist format din evrei comunisti, favorizat de un complex de împrejurări istorice, a reusit să pună mâna pe putere dând o lovitură de stat adevăratei revolutii, grup care mai apoi se va mentine la putere prin crimă si teroare, si care, din necesităti ideologice, se va autoproclama partid comunist conducător al clasei muncitoare. Ceea ce s-a întâmplat pe 7 noiembrie 1917, o spectaculoasă lovitură de stat dată de un mic grup de evrei comunisti în numele unei clase muncitoare nesemnificave numeric în raport cu populatia imperiului tarist, nu avea să se mai repete vreodată. Clasa muncitoare si cu atât mai putin asa-zisul ei partid conducător, nu erau si nu puteau fi decât reactionare, nicidecum revolutionare. Partidul comunist, partidul revolutionar al clasei muncitoare, cum se spunea pe atunci, dovedindu-se inutil, va dispărea încet-încet din peisajul politic al tărilor occidentale, mai ales după încetarea finantării asigurate cu generozitate până atunci de către partidele frătesti, ca urmare a dezmembrării Uniunii Sovietice si căderii Cortinei de Fier. Spuneam că Marcuse a preconizat mai degrabă cum nu ar trebui abordată revolutia anti-capitalistă. Încetând din viată după trei ani, nu a mai apucat să explice exact cum trebuie procedat, adică fără să fi elaborat un fel de manual al practicii revolutionare, tot asa cum Che Guevara elaborase cu aproape două decenii mai înainte un manual al practicii teroriste.

Cu toate acestea, precizase cu claritate, revolutia ce va veni, va fi o dezintegrare difuză si dispersivă a sistemului. Chiar dacă nu a formulat solutii clare în acest sens, cărtile sale au devenit adevărate Biblii ale miscărilor revendicative de stânga din America. Cartea sa, Omul uni-dimensional (1964), ca si cea anterioară Eros şi Civilizatie (1955) au exercitat o considerabilă influentă asupra miscărilor sociale ce au explodat practic pe la mijlocul anilor ’60, respectiv miscările de emancipare socială a populatiei de culoare si miscările de protest contra războiului din Vietnam, dar si, într-o mai mică măsură, miscările feministe, ale homosexualilor si miscarea hippie. Toate acestea au dat nastere unei contraculturi specifice ce nega societatea de consum, familia traditională, reprimarea instinctului sexual, cu precădere cel feminin, si adesea, credinţa crestină, fie total, fie încercând s-o înlocuiască cu alte credinte, cel mai des făcându-se apel la budism. De asemenea, erau negate ideologiile ce acceptau războiul, rasismul si inechitatea socială. Miscările studentesti de protest din anii ’60 împotriva “escaladării conflictului militar din Indochina”, cu denumirea populară de Războiul din Vietnam, au constituit pentru Herbert Marcuse o oportunitate istorică, văzând în aceste miscări de protest germenul revolutionar capabil să initieze revolutia socială. În realitate, nu a fost absolut nici o revolutie. Armata americană a trebuit să se retragă din Indochina, cedarea în fata comunistilor cauzând mai apoi enorme suferinte poporului vietnamez, dar si celui cambodgian si laotian. Retragerea sprijinului american a avut cauze multiple, în principal fiind pierderile umane si materiale mult prea mari în raport cu interesele strategice si politice americane, tot mai reduse fată de această zonă asiatică. În nici un caz nu a fost rezultatul protestelor maselor “populare”. Războiul din Vietnam a fost pierdut în Wall Street cum spunea careva, si nu era câtusi de putin departe de adevăr. La fel a fost si cu miscările de “emancipare” a populatiei de culoare. Drepturile acordate acestora, ca si eliminarea segregatiei rasiale, nu au fost câtusi de putin rezultatul miscărilor si marsurilor de protest ale negrilor, cât au fost rezultatul unei decizii politice la nivel înalt, cu consecinte imprevizibile pe termen lung, astfel că azi, la mai bine de jumătate de secol, realitatea pe teren este cu totul alta decât cea prezentată în filmele de propagandă de la Holywood. În ciuda cresterii accentuate a nivelului de trai în Statele Unite, inclusiv pentru populatia de culoare, diferentele între albi si negri nu numai că au rămas aceleasi, dar s-au si accentuat. Vom mai discuta despre asta. Cu toate acestea, o întreagă generatie a înghitit pe ne-mestecate aceste teorii toxice de sorginte marxistă ca si cum ar fi fost cultura ei proprie, acceptând fără reticente această ideologie otrăvită. Acelaşi fenomen a avut loc în Franta cu ocazia miscărilor studentesti din mai 1968. Ca şi cele din America, nu au fost câtusi de putin revolutii, ci mai degrabă niste miscări de protest avortate. Spiritul “revolutionar” al generaţiei ’68 a rămas însă, mare parte din conducătorii Americii de azi fiind hipiotii acelor ani (vezi Bill Clinton), la fel cum “revoltatii” din mai ’68 din Franţa sunt euro-parlamentarii ce decid politica europeană de azi. Cum spuneam deja, Marcuse este autorul celebrului slogan Make Love, Not War! care a fost sloganul tinerei generatii de acum jumătate de secol. Roadele acestei ideologii otrăvitoare le culege însă generatia de astăzi, asa cum vom vedea în continuare. Pe atunci, septuagenarul Marcuse, ajuns la apogeul carierei sale, se instalase confortabil în fruntea miscărilor de protest ale tinerei generatii din campusurile universitare americane si europene deopotrivă. La aceasta a contribuit si distanţarea fostilor săi colegi, Max Horkheimer si Theodor Adorno fată de noul marxism promovat promovat de către Marcuse. Lucrarea sa, Omul Uni-dimensional a devenit în acei ani cartea de căpătâi a activistilor marxisti ai organizatiei Students for a Democratic Society si nu numai. El a văzut în progresul tehnologic din a doua jumătate a secolului 20 o nouă cale de ”scăpare” pentru sistemul capitalist ”muribund”, un alt mod de perpetuare si supravietuire a acestuia. Producţia de masă, consumul de masă si cultura de masă sunt acum factorii hotărâtori ai erodării spiritului “revolutionar” al “clasei muncitoare”, citez:

“Tehnologia serveşte instituirii unei noi, mai efective si mai plăcute forme de control social si coeziune socială.[…] În fata caracterului tot mai totalitar al acestei societăti, notiunea traditională de “neutralitate” a tehnologiei nu mai poate fi multă vreme sustinută. Tehnologia ca atare nu poate fi izolată de utilizarea în slujba căreia este pusă; societatea tehnologică este un sistem de dominatie care operează deja în concept si constructie de tehnici.[…] În calitate de univers tehnologic, societatea industrială avansată este un univers politic, stadiul ultim al realizării unui proiect istoric specific – care înseamnă experientă, transformare si organizare a naturii ca simplu mijloc de dominatie.[…] Pe măsură ce proiectul se dezvoltă, el deformează întregul univers al discursului si actiunii, cultura intelectuală si materială. În cadrul unui univers al tehnologiei, cultura, politica si economia se contopesc într-un sistem omniprezent care atrage sau respinge orice alternativă. Productivitatea si dezvoltarea potentială a acestui sistem, stabilizează societatea si contine progresul tehnic în cadrul dominatiei. Ratiunea tehnologică devine ratiune politică. “

(Herbert Marcuse, One-dimensional Man, Beacon Press, Boston, 1964, pag. xlvi)

Herbert Marcuse a văzut în toate aceste miscări ale studentilor din anii ’60, dacă nu germenii unei adevărate revolutii, măcar catalizatorul unei miscări sociale ample de schimbare la nivelul întregii societăti. Cum spuneam, miscările de protest ale studentilor contra interventiei militare a Statelor Unite în Indochina au avut o influentă oarecum neglijabilă asupra deciziei de încetare a focului si retragere a trupelor din Vietnamul de Sud. Din câte îmi amintesc, presa comunistă de atunci prezenta instaurarea comunismului în Indochina ca pe o măreată victorie a fortelor prograsiste, a socialismului. Nu se mai vorbea despre comunism, care devenise un tel îndepărtat, nebulos si oarecum incert, în documentele de partid fiind pomenit cu expresii bombastice de tipul “visul de aur al omenirii”. Preocuparea principală devenise “societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Dar asta este deja o altă istorie. În fine, se insinua că retragerea americană reprezintă un recul al capitalismului ”putred” ce urma să se prăbusească si el cât de curând. Adevărul este că programul spatial american înghitea sume din ce în ce mai mari, si în consecintă, Congresul Statelor Unite a decis să retragă ajutorul economic si militar acordat guvernului de la Saigon. Miscările de protest ale tineretului american se vor prăbusi singure datorită contradictiilor interne ce le măcinau, datorită reactiei violente a autoritătilor, reactiei de respingere a unei bune părti a populatiei, dar si datorită unor aspecte negative precum promiscuitatea modului de viată adoptat de către hipioti si în special datorită consumului de droguri ce va provoca numeroase victime. Vom reveni mai târziu asupra acestor aspecte. În imagine, un grup de hippies, „revolutionari” ai anilor ’60 ce sperau în eliberarea de „asuprirea capitalistă” prin sex, droguri si muzică folk.(va urma)

Etichete: , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: