Archive for August 2014

Asasinii viitorului (21)

August 30, 2014

Cap. 6 Un război pentru pace

Alte miscări cu mare răsunet în epocă, care au antrenat un mare număr de americani, au fost miscările de protest contra interventiei militare a SUA în conflictul din Vietnam. Acest conflict sângeros (1955-75), a urmat imediat după primul război din Indochina (1950-54), conflict ce a pus capăt regimului colonial francez în regiune. Începând de pe la 1850, regimul colonial francez va lua sfârsit după un secol, în data de 7 mai 1954, când fortele Viet Minh, controlate de comunisti, sub conducerea gen. Giap, au reusit o formidabilă victorie asupra trupelor franceze la Dien Bien Phu. Din cei 12,000 de prizonieri francezi capturati atunci de către trupele comuniste, doar 3,000 vor mai apuca să scape cu viată.

În continuare, scenariul din cadrul războiului din peninsula coreeană s-a repetat identic, respectiv împărtirea unei tări în două zone separate de o linie de demarcatie, zona de nord, cu regim comunist, sprijinit de China si Uniunea Sovietică, în sud, un regim pseudo-democratic nationalist, adesea condus de militari, sprijinit economic si militar de către SUA. Odată cu întărirea regimului comunist din nord, acesta a devenit tot mai agresiv, urmărind „reunificarea” pasnică a tării, practic urmărind instaurarea regimului comunist pe întreg teritoriul tării, dar si în tările vecine, Laos şi Cambodgia. Bine-înteles că gherilele Viet Minh, ca si sponsorii acestora, nici nu au vrut să audă de alegeri libere sau referendumuri cu privire la forma de guvernământ viitoare, ca atare războiul dintre cele două tabere a început în scurt timp, si va dura aproape două decenii provocând enorme suferinte poporului vietnamez. Concomitent, a crescut si implicarea americană în conflict, între 1965 şi 1975, cheltuielile SUA cu acest război ajungând la cifra enormă de 111 miliarde de $ (cca. 686 miliarde de $ la nivelul anului 2008). De asemenea, si pierderile umane au fost considerabile, 58,220 soldati americani ucisi în luptă, cca. 150,000 de răniti, multi dintre acestia, mutilati pe viată. De partea cealaltă însă, pierderile au fost uriase, circa un milion de soldati comunisti ucisi, alte sute de mii victime colaterale ale războiului, plus alte sute de mii decedati ulterior datorită intoxicării cu agenţi chimici, vorbindu-se chiar de 4 milioane de victime directe si indirecte.

În ciuda acestui urias efort de război pentru a stopa comunismul ce se întindea ca o ciumă în Asia de Sud-Est, o bună parte a populatiei americane a privit acest război, dacă nu cu simpatie, cel putin ca pe un rău necesar. Chiar si în 1968, an de cotitură în procesul de radicalizare a tuturor miscărilor de protest, cca. 35% din americani aprobau politica administratiei Johnson în Vietnam, 50% fiind contra acesteia. Iar anii precedenti, majoritatea celor care se declarau de acord era categorică, opinia publică fiind direct influentată de stirile privind atrocităţile comise de către comunisti. Cu timpul, în presă si la televiziune au început să apară si stiri despre atrocităti comise de către armata americană, ceea ce a produs o schimbare majoră în cadrul opiniei publice americane. Ulterior, atunci când s-a tras linie, s-a văzut că cele imputate armatei americane au fost mult exagerate, în raport cu crimele celeilalte tabere. Ce trebuie însă subliniat, este că desi extrem de ample, miscările de protest ale tineretului american, cu deosebire ale studentilor, nu au avut un impact major asupra politicii americane. Războiul din Vietnam a luat sfârsit atunci când trebuia să se încheie, atunci când cele două tabere din spatele conflictului, Uniunea Sovietică si SUA, si-au atins în bună parte scopurile propuse. SUA nu a reusit să stopeze comunismul în Indochina, dar a experimentat noi tehnici de luptă, si-a rodat trupele într-un război real, a experimentat noi arme si le-a amortizat pe cele vechi, iar Uniunea Sovietică si China au reusit să instaureze comunismul în câteva state tampon, avanposturi ale luptei contra capitalismului. Războiul a luat sfârsit prin decizie politică, în acelaşi mod în care a si început. Nu a însemnat victoria nici uneia din părti, ci doar enorme suferinte pentru poporul vietnamez, la care s-au adăugat pierderile planificate ale statului major al armatei americane. SUA ar fi putut extrem de usor să câstige acest război, dar nu a fost câtusi de putin interesată de acest aspect. Nu a dorit decât să slăbească puterea comunistă printr-un război de uzură de două decenii, pentru că dincolo de admirabilul efort militar al poporului vietnamez, mai sunt si enormele cheltuieli făcute de China si Rusia cu înarmarea armatei vietnameze, cel putin de acelasi ordin de mărime cu cheltuielile americane. Iar câteva sute de miliarde de dolari nu-s de colea, chiar si pentru două mari puteri precum Uniunea Sovietică sau China.

Revenind la miscările de protest ale tineretului si studentilor contra interventiei SUA în Vietnam, să facem precizarea că ele au început extrem de timid în 1964, pe când America era deja implicată în conflict de aproape un deceniu, odată cu escaladarea conflictului militar. Miscările de protest au luat diverse forme, în principal marsuri, mitinguri si demonstratii de protest pe de o parte, dar si refuzul de a se prezenta la încorporare sau dezertarea în tările vecine, Mexic şi Canada, pe de altă parte. Cum spuneam anterior, influenta acestor miscări de protest a fost neglijabilă asupra administratiei americane, ele mai degrabă au influentat oarecum opinia publică, alături de mass-media. Principalele critici aduse implicării „imperialiste” a SUA în Vietnam au fost costurile tot mai mari, materiale la început, dar si umane mai apoi, distrugerile produse ţărilor din sud-estul Asiei, si mai apoi, atrocitătile comise de către soldatii americani. De asemenea, trebuie subliniat că si argumentele celeilalte părti erau la fel de puternice, dacă nu chiar mult mai convingătoare decât cele ale taberei pacifiste, astfel că încet-încet, toată această miscare de protest s-a transformat într-o miscare ce contesta valorile traditionale americane. Ideologii comunisti de atunci, ca si cei politic corecti de acum, încearcă să ne convingă că marea parte a tineretului, a poporului american în general, s-a opus războiului, protestând vehement, etc… stiti Dvs, tot arsenalul propagandistic din epoca comunistă. Adevărul este că, în ciuda minciunilor cinematografice emanate direct de la Hollywood, opinia publică americană a sustinut masiv acest război, o adevărată cruciadă contra comunismului în ultimă instantă. Nu mai contează acum din ce cauză, dacă a fost din pură convingere sau doar în urma presiunii sistemului, cert este că 58,220 de militari americani, adevărati eroi ce nu vor fi niciodată uitati, si-au dat viata în lupta contra fiarei comuniste. Cifrele statistice sunt zdrobitoare, în ciuda unei mizerabile propagande cu iz de înaltă trădare. Bunăoară, de a-i prezenta pe acesti adevărati eroi ca pe niste ratati, dezmosteniti ai soartei, multi dintre ei criminali scăpati din puscării, drogati si dezaxati, asa cum se sugerează în multe productii hollywoodiene de succes la public. În realitate, 73% din cei căzuti în luptă erau voluntari. Gestul boxerului de categorie grea, Muhammed Ali, care se numea anterior Cassius Clay, de a refuza încorporarea, chestiune care l-a făcut să-si piardă titlurile obtinute în ring, în plus primind si încă vreo trei ani de puscărie, gest ridicat în slăvi de presa comunistă, apare azi ca un act ruşinos, pentru că este clar că un campion de talia sa nu ar fi fost trimis în linia întâi, după cum nu a fost trimis nici Jimi Hendrix.

În ceea ce priveste restul de 27%, cei încorporati în mod obligatoriu, trebuie spus că sistemul american de încorporare trata în mod egal pe cei din clasa de jos cu cei din clasa de mijloc, încorporarea functionând într-un mod tipic american, pe principiul loteriei. Cu toate acestea, studentii erau întotdeauna protejati, aşa că nu aveau prea multe motive să se teamă. În consecintă, miscarea pacifistă de protest a degenerat într-o miscare contra valorilor traditionale americane : patriotism, familie, credintă. Trebuie spus că spre sfârsitul anilor ’60, numărul studentilor din SUA ajunsese de cca. 25 de milioane. Acestia au căutat să schimbe vechile regulamente de ordine interioară din campus-uri, socotite mult prea rigide, să impună o altă programă de studiu si în general, au cerut mai multă libertate. În acest context s-au înscris toate manifestările studentesti contra interventiei americane în Vietnam. Evident că nici de această dată nu au lipsit activistii evrei care s-au plasat în fruntea miscărilor de protest, cei mai cunoscuti fiind Jerry Rubin si Abbie Hoffman. Prima victimă americană în război s-a înregistrat în data de 10 octombrie 1957. I-au urmat încă 58,192 militari americani. Dintre aceștia, doar 269 erau evrei. Normal, mai bine organizezi proteste decât să mori pentru libertate. Statisticile confirmă acest fapt: în 1964, numărul evreilor care cereau oprirea imediată a războiului era dublu fată de de catolici si protestanti luati la un loc, desi evreii reprezintă doar 1,7% din populatia SUA, în timp ce protestantii 51,3%, respectiv catolicii 23,9%. Edificator, nu? Mai ales în ceea ce privește aderenta dânsilor la politica americană. Iar în 1970, pe când marea majoritate a catolicilor si protestantilor se pronunta pentru continuarea războiului, mai bine de jumătate din evreii americani cereau încetarea lui imediată. Întrebarea care se pune din nou, este DE CE? Ei bine, nu mă voi hazarda să caut explicatii, pentru a nu fi acuzat din nou de antisemitism, asa că voi da cuvântul unuia din conducătorii miscărilor studentești din acea vreme. Domnul cu pricina se numeste Mark Rudd si explică totul pe blogul propriu, într-un voluminos articol intitulat: Why were there so many Jews in SDS? Să facem acum mentiunea că SDS (Students for a Democratic Society) a fost cea mai importantă organizatie studentească a Noii Stângi în acei ani. Fără a fi neapărat pro- comunistă, organizatia a fost mai degrabă anti-capitalistă si anti-imperialistă (sic!), practic contra întregii politici americane din anii ’60-’70. Si acum câteva cuvinte despre dl. Mark Rudd. Provenit dintr-o familie evreiască, tatăl său, Iacob S. Rudd (Iacov Samuel Rudnitzky) provenea din Galitia, imigrat în SUA în 1917, si-a schimbat ulterior numele, pentru a putea avansa în armată. Nimic deosebit, obiceiul bine-cunoscut al dânsilor de a-si ascunde originea. Despre dl. Rudd Jr. vom mai discuta în această carte, în capitolul următor, atunci când vom analiza activitatea sa teroristă. Până atunci să-i dăm cuvântul, ca să ne explice exact ce si cum. Deci, citez:

I got to Columbia University as a freshman, age 18, in September, 1965, a few months after the United States attacked Vietnam with main force troops. There I found a small but vibrant anti-war movement. In my first semester I was recruited by David Gilbert, a senior who had written a pamphlet on imperialism for national SDS, Students for a Democratic Society. David was one of the founders of the Columbia SDS chapter, along with John Fuerst, the chapter Chairman. Both were Jewish, of course, as were my mentors and friends, Michael Josefowicz, Harvey Blume, Michael Neumann, and John Jacobs. Ted Kaptchuk and Ted Gold were Chairman and Vice-Chairman of Columbia SDS the year before I was elected Chairman, along with my Vice-Chairman, Nick Freudenberg. All of us were Jewish. (…) I don’t remember one single conversation in which we discussed the fact that so many of us were Jewish. (…)…by being radicals we thought we could escape our Jewishness. Left-wing radicalism was internationalist, not narrow nationalist; it favored the oppressed and the workers, not the privileged and elites,… (…) My friends in SDS taught me, quite correctly, that the world was in revolt against U.S. domination. (…) I learned to admire the Vietnamese and the Cubans and the Chinese and the Russian peasants who had stood up to make a new society. (…) I myself joined the cult of Che Guevara, putting posters of him on my apartment wall and aching to be a revolutionary hero like him.(…)We saw American racism as akin to German ra- cism toward the Jews. (…) Only a few of us came to Columbia from red-diaper backgrounds, children of communists. We were good Jewish kids, the cream of the crop, who had accepted the myths of America—democracy, opportunity for all, good intentions toward the world—and of the university—free and open inquiry toward the truth. We were betrayed by our country and the university when we learned, in a relative instant, that the reality wasn’t even close to these myths. (…) I also recognize that in my social activism I am one of thousands working in the grand tradition of Jewish leftists, the Trotskys and the Emma Goldmans and the Goodmans and Schwerners of the twentieth century. (…)…today Jews sit at the right hand of the goy in the White House advising him whom to bomb next in order to advance the Empire.(…) As a child I never fell for the seduction of patriotism. It seemed so arbitrary, who’s an American and who’s not., adică:

Am intrat la Universitatea Columbia ca boboc, la vârsta de 18 ani, în septembrie 1965, câteva luni după ce Armata SUA a atacat Vietnamul. Acolo am găsit o mică dar vibrantă (sic!) miscare contra războiului. Încă din primul semestru am fost recrutat de către David Gilbert, un student mai vechi care scrisese pentru SDS un pamflet anti-imperialist. David era unul din membrii fondatori ai celulei SDS de la Universitatea Columbia, împreună cu John Fuerst, presedintele celulei. Amândoi erau evrei, evident, împreună cu mentorii si prietenii mei Michael Josefowicz, Harvey Blume, Michael Neumann, si John Jacobs. Ted Kaptchuk si Ted Gold au ocupat functia de presedinte, respectiv vice-presedinte în anul anterior celui în care am fost ales eu însumi presedinte, împreună cu Nick Freudenberg, în calitate de vice-presedinte. Toti eram evrei. (…) Prin radicalismul nostru am căutat să uităm de originea noastră evreiască. (oare?) Radicalismul de stânga era internationalist, opusul nationalismului, în favoarea celor oprimati si a clasei muncitoare, nu a elitelor si privilegiatilor…(…) Prietenii mei din SDS mi-au explicat, în mod corect, că lumea se revoltă contra hegemoniei SUA. (…) Am învătat să-i admir pe tăranii vietnamezi sau cubanezi, chineji sau rusi, care s-au ridicat (la luptă) să construiască o nouă societate. (…) Eu însumi l-am admirat pe Che Guevara, astfel că am pus postere cu el pe peretii apartamentului si actionam pentru a deveni un erou asemenea lui. (…) Am văzut în rasismul American o altă fată a rasismului german fată de evrei. (…) Numai câtiva dintre noi proveneau din familii cu antecedente comuniste. Eram niste buni copii evrei, crema cremelor, care acceptasem visul American: democratie, sanse egale pentru toti, bune intentii fată de restul lumii – cât despre universitate – libertate si deschidere spre adevăr. Am fost trădati de tară si de universitate, în clipa în care am realizat că realitatea este departe de aceste mituri. (…) Recunosc că în cadrul activismului social sunt unul din miile de evrei care s-au încadrat în marea traditie a stângii evreiesti, de la Trotzky si Emma Goldman, la Goodman si Schwerner în sec.20. (…) Astăzi evreii stau la dreapta crestinului (goym-ului) de la Casa Albă, sfătuindu-l pe cine să mai bombardeze, pentru ca imperiul să avanseze. (…) Copil fiind, nu am dat atentie patriotismului. Părea o chestie atât de nesemnificativă, cine e American si cine nu…

Edificator! În special ante-penultima frază, am si subliniat-o, în care stimabilul îsi dă arama pe fată, ca să zic asa. Pentru restul, orice comentarii sunt de prisos. Ăsta era scopul, nici vorbă de oprimati, clasă muncitoare, etc… Exact ca si pe Marx, Engels, Lenin, Stalin, Che Guevara & Co., îi durea pe ei la bască de clasa muncitoare! Nu, nici vorbă! De ce să consume bombele pe amărâtii de vietnamezi, când pot ei foarte bine să arate asupra cui să fie aruncate bombele? Mai cu folos! Pentru dânsii, evident. Siria, si mai apoi va veni si rândul Iranului, cred că este evident, nu? Si ce bine se potriveste cu situatia actuală din Orientul Apropiat! Punct si de la capăt! Încheiem aici discutia despre miscările de protest ale tineretului american contra războiului din Vietnam. Desi extrem de numeroase, adesea cu un mare număr de participanti, ele nu au reusit să schimbe câtusi de putin cursul politicii americane cu privire la implicarea militară în conflictul din Asia de sud-est. Să precizăm că proteste similare, dar de mai mică amploare, au avut loc si în tările din vestul Europei, ele apărând mai degrabă ca o expresie a anti-americanismului. De asemenea, si în tările din lagărul socialist au avut loc demonstratii „spontane” de protest contra escaladării conflictului din Vietnam, în fapt, doar manevre propagandistice ale regimului comunist pentru a masca gravele probleme economice ale sistemului, un fel de supapă de refulare a nemultumirilor populatiei. Pentru majoritatea americanilor însă, ca si pentru restul nemultumitilor de pe bătrânul continent, războiul din Vietnam rămânea o realitate abstractă, câteva noutăti la începutul jurnalelor de actualităti, atât si nimic mai mult. În rest, extrem de multi participau la aceste demonstratii doar pentru a fi în ton cu moda, pentru a fi cool. Ca si azi, demonstratiile si marsurile de protest erau „places to get laid, get high, and listen to some great rock”, cum îsi amintea careva. În acest sens, multi au asociat miscările pacifiste de protest ale tineretului american cu asa-zisa miscare hippie.

Să facem precizarea că această asa-zisă miscare a fost mai degrabă o sub-cultură care s-a manifestat cu precădere în domeniul artistic, cu deosebire în muzică. Cu origini mergând până la începutul sec.20, ba unii teoreticieni au afirmat că si-ar avea originile în filozofia si modul de viaţă adoptat de anticii stoici, în frunte cu Diogene din Sinope. Toate acestea sunt pure speculatii, în scopul de a crea o istorie si o mitologie specifică. Originea acestei sub-culturi este pur americană, nu trebuie căutată în Grecia antică. Este evident că anumite atitudini, filozofia de viată, dar si alte aspecte pot fi preluate mai mult sau mai putin din alte culturi, dar nu aceasta este esenta fenomenului. Cum spuneam, originile lui trebuie căutate în America. Eu consider că această sub-cultură s-a dezvoltat din altă sub-cultură, tipic americană, a aşa-numitilor hobos. Hobos sau hobo-people, erau si sunt în continuare, vagabonzi – în sensul bun al cuvântului, de globe-trotters, care călătoreau de-a lungul si de-a latul Americii folosind trenuri de marfă, uneori si autostopul. Adesea având drept tovarăs doar un câine si o chitară, mâncau si dormeau pe unde se nimerea, mergând acolo unde îi ducea trenul. Din lipsă de bani, nemaiapucând să treacă pe la frizer, mulţi aveau plete si bărbi. Îmbrăcămintea era cel mai adesea un costum de blue-jeans Levi’s, ghete rezistente, iar pentru iarnă, o jachetă de piele îmblănită. Tot avutul lor era cărat într-un rucsac. Adesea înnoptau sub cerul liber, în natură, fără a evita contactul cu oamenii ci mai degrabă cu civilizaţia urbană, având totdeauna la ei un sac de dormit si un cort. În fond, acesti hobos nu făcuseră decât să adopte modul de viată al pionierilor americani, cei care descoperiseră vestul sălbatic, practic adoptând multe din elementele modului de viată traditional american. Uneori călătoreau si în grupuri, femei si bărbati, împărtind totul în mod egal. Nu furau niciodată, mai degrabă preferau să ceară, să cersească. Nefiind violenti, rareori erau deranjati de către autorităti. Aceşti hobos există si azi, nu numai în SUA, am întâlnit astfel de călători neobositi si în Germania si în Franta. Sub-cultura hippie a preluat de la hobos modul de viată parazitar (în sensul că nu aveau vreun venit stabil din muncă), ideea de a trăi si călători liber, costumatia si tinuta exterioară (plete). La toate acestea, s-a adăugat apoi muzica rock, în special varianta psihedelică a acesteia (Jimi Hendrix, Grateful Dead, The Doors), tricourile vopsite prin imersie (aşa-zisele tie-died T- shirts), o concepţie de viată non-violentă cu elemente împrumutate din filozofia budistă si din gândirea lui Gandhi, viata în armonie cu natura (flower-power), etc… În dorinta de a experimenta această filozofie de viată, multi s-au stabilit în ferme si cabane părăsite, încercând să facă un fel de agricultură ecologică, cel mai adesea trăind în promiscuitate, femei, bărbati si copii laolaltă, practicând adesea sexul dezordonat prin schimbarea partenerilor în cadrul grupului. Un element definitoriu al acestei sub-culturi era consumul de droguri, cu precădere cele halucinogene de tipul LSD (legal pe întreg teritoriul SUA până în 6 octombrie 1966) Adesea asociată în mod gresit cu miscările de protest ale studentilor americani contra războiului din Vietnam, influenta miscării hippie asupra politicii administratiei americane a fost nulă. Ulterior, spre sfârsitul anilor ’70, miscarea s-a stins datorită promiscuitătii modului lor de viaţă, măsurilor oficiale contra consumatorilor de droguri, reactiei de respingere a unei bune părti a populatiei, oroarea stârnită de o serie de crime oribile comise în Bel Air de către membrii familiei lui Charles Manson, discreditării prin presă si emisiuni tv. Astăzi, din toată această mişcare ce a avut adepti pe tot globul nu a mai rămas decât costumaţia pestrită ce mai influentează din când în când câte un creator de modă si muzica excepţională a lui Jimi Hendrix, Jim Morrison (Doors) şi Jerry Garcia (Grateful Dead). Ici si colo, nostalgici ai nudismului, naturismului si amorului liber mai încearcă să re-învie această mişcare demult apusă.

Si acum o ultimă observatie. Am arătat anterior că în cadrul organizatiilor studentesti care formau Noua Stângă, numărul evreilor era disproportionat de mare, ei detinând toate functiile de conducere, dar dispunând si de numerosi activisti. În organizatii precum Students for a Democratic Society (SDS), Congress of Racial Equality, Student Non-Violent Coordinating Committee, Free Speech dar si în cadrul miscărilor de protest contra războiului, evreii au făcut presiuni asupra politicului, respingând sistemul institutional american. Spre sfârsitul anilor ’60, odată cu ascensiunea miscării Black Power, dar si a miscărilor teroriste de tipul Black Panther si Black Liberation Army, evreii s-au trezit deodată că nu mai au pe cine conduce în lupta pentru drepturi civile, rămânând fără obiectul muncii, care vasăzică. Dilema era totală, cu atât mai mult cu cât, în urma războiului de 6 zile din 1967, stângistii evrei trebuiau acum să condamne statul evreu drept stat imperialist. Dar despre toate acestea vom vorbi în capitolul următor.

Până atunci, as dori să mentionez o formă extremă de protest, utilizată si contra războiului din Vietnam, auto-incendierea. Această formă extremă de sinucidere în semn de protest are o lungă traditie în cadrul budismului, prima consemnare istorică certă datând din anul 396 DC, un călugăr chinez, pe nume Fay. Cronica descrie cu lux de amănunte acest eveniment. Prima dată când am auzit de o astfel de formă de protest a fost prin 1963, în data de 11 iunie. În acea zi, un călugăr budist în vârstă de 66 ani, Thich Quang Duc, a hotărât să-si dea foc într-o intersectie din Saigon, în semn de protest fată de persecutiile exercitate asupra budistilor de către regimul lui Ngo Dinh Diem, primul ministru catolic al Vietnamului de Sud în acea perioadă. Prin auto-incendiere se urmărea atragerea atentiei întregii lumi asupra acestor persecutii. Protestul a fost pregătit extrem de minutios, fiind chemati reporteri si cameramani de la toate marile agentii de presă, călugărul sinucigas a fost înconjurat de un cordon format din alti călugări pentru a împiedica pe cei tentati să stingă focul, un asistent l-a stropit cu combustibil din abundentă după care i-a dat foc. În momentul în care flăcările s-au stins, corpul călugărului era complet carbonizat. Imaginile filmate atunci de un cameraman se găsesc pe youtube. Impresionează linistea interioară a călugărului, asteptând în pozitia lotusului să fie incendiat. Absolut nici o tresărire timp de câteva zeci de secunde cât durează carbonizarea completă. Exemplul său a dat idei si altora, astfel că în anii următori, mai multi americani, dar si un japonez (sic!) îsi vor da foc în fata unor institutii publice, în semn de protest fată de escaladarea războiului din Vietnam. Acestia au fost în ordine : Alice Herz, 82 ani, în 16 martie 1965, Norman Morrison, 31 ani, în 2 noiembrie 1965, Roger Allen La Porte, 22 ani, în 9 noiembrie 1965, Florence Beaumont, 55 ani, în 15 octombrie 1967, Chũnoshin Yui, Japonia, 73 ani, în 12 noiembrie 1967, şi în fine, George Winne, Jr., 23 ani, în 10 mai 1970. NY Times a făcut un fel de inventar al acestor evenimente, stabilind că între 1963-71 au avut loc cca. 100 de auto-incendieri, în special în SUA si în Asia. Ca unul ce am trăit aceste evenimente pot spune că spre deosebire de călugărul budist Thich Quang Duc, care a beneficiat si de o punere în scenă de exceptie, dacă se poate spune asa, auto-incendierea celorlalti nu a modificat cu nimic politica americană în Vietnam. Absolut toti cei mentionaţi au murit în chinuri groaznice la câteva ore sau zile de la propria auto-incendiere prost făcută, fără a influenta câtusi de putin opinia publică sau administratia americană. O treabă prost începută si la fel de prost terminată.(va urma)