Asasinii viitorului (25)

Jean-Pierre Rey - Marianne

Cap. 4 J’ aime Paris au mois de Mai

Cum spuneam, ne întoarcem în timp, în anul 1968, în Europa, unde vor izbucni revolte ale tineretului, complet deosebite de cele din State, care si ele vor da la rândul lor nastere unor miscări radical-teroriste de extractie marxistă. În Europa de vest, cele mai ample miscări de protest ale studentilor au avut loc în Franta si Germania, în mai 1968, în fiecare din aceste tări, protestele având cauze diferite. Cu toate acestea, se pot totusi decela niste cauze comune. Astăzi, privind retrospectiv, este uluitor cât de mult s-a schimbat societatea occidentală în decurs de o generatie. Pentru cei de azi pare straniu că în urmă cu mai putin de jumătate de secol, în Franta liceele erau separate, de fete si de băieti. Chiar si în România comunistă, subsemnatul, în 1970, în calitate de proaspăt boboc, am prins primul an ca elev la ultimul liceu de băieti din Bucuresti, Lic. Cantemir-Vodă, ultimul liceu de fete fiind Zoia Kosmodemianskaia, fosta scoală normală de lângă Grădina Icoanei, mixtat ulterior si el. Fetelor le era interzis să poarte pantaloni, fumatul în scoli, cu exceptia învătământului superior, era strict interzis, studentilor le era interzis accesul în căminele studentelor si viceversa, măsură mentinută în România până la căderea comunismului în 1989. Situatia era identică în Franta anului 1968. Biserica fiind încă puternică, un anume paternalism, combinat cu autoritate si traditie, domina sistemul de învătământ. Diferentele sociale erau încă extrem de accentuate, 92% dintre studenti provenind din rândurile burgheziei. Trebuie precizat că, spre deosebire de restul statelor occidentale, miscările de protest din Franta au avut un caracter aparte, prin faptul că peste revendicările tinerilor s-a suprapus si o puternică miscare muncitorească, revendicările celor două grupuri sociale fiind complet diferite. Cum spuneam, Franta anului 1968 prezenta o situatie paradoxală, un amestec de bogătie si sărăcie, de avânt economic si criză, de modernitate si traditie. Practic, criza din 1968 a însemnat declinul industriei clasice, poluante si mare consumatoare de materii prime si energie, care în deceniile următoare va migra treptat spre tările lumii a treia, anuntând totodată revoluţia informatică. Ca si în SUA, criza din 1968 a survenit după trei decenii de prosperitate nemaiîntâlnită nicicând în istorie. Societatea de consum era puternic consolidată. În aproape 30 de ani de la declansarea marii conflagratii mondiale, în viata tuturor francezilor se produseseră schimbări majore : aproape toate familiile posedau un automobil, toate locuintele rurale erau electrificate si dispuneau de canalizare. Cu toate acestea, primele semne ale crizei ce avea să zguduie Franta începuseră să apară cu câtiva ani mai înainte, marea grevă a minerilor din 1963 anuntând decesul unei mari industrii poluante construită pe baza extractiei de cărbune. Cărbunele, pâinea industriei cum spunea Lenin, nu mai era bun de nimic, Franta fiind deja împânzită de centrale nucleare ce produceau energie electrică la un pret derizoriu. Consecintele sociale nu s-au lăsat nici ele prea mult asteptate, depopularea satelor si cresterea somajului. La începutul lui 1968 Franta număra peste 500 de mii de someri, marea majoritate tineri, astfel că guvernul s-a văzut nevoit să înfiinteze L’Agence Nationale pour l’Emploi (ANPE). Două milioane de angajati erau plătiţi la nivelul salariului minim pe economie (SMIC), care pe atunci însemna ceea ce înseamnă azi în România, o existentă la limita supravietuirii. Studentii aveau si ei destule revendicări de natură economică : aglomeratia din cămine, din sălile de curs, lipsa mijloacelor de transport. Cresterea fără precedent a numărului de studenti a pus pe gânduri guvernul, care a anuntat măsuri restrictive privind accesul la anumite specialităti, cu precădere la cele umaniste, ceea ce a trezit furia studentilor. Multi studenti cereau o liberalizare a moravurilor, contestând valorile traditionale considerate ca învechite, dar si adesea, capitalismul si societatea de consum. Cu doar un an în urmă fuseseră anulate restrictiile privind distribuirea si utilizarea pilulei anti-conceptionale, cu toate acestea, pilula continua să rămână putin răspândită. Pe plan politic se manifesta de asemenea o criză, o stare de lehamite, dat fiindcă presedintele Charles de Gaulle conducea tara de aproape 10 ani. Partidul Comunist Francez (PCF), cea mai puternică formatiune politică de stânga, întârzia să se destalinizeze, închistat în dogmatismul “tovarăsilor“. Tătucul Stalin era deja depăsit, altii erau noii idoli ai tinerilor “revolutionari“ : Mao, Ho Chi-Minh, Pol Pot, Fidel Castro, Che Guevara. Tinerii erau tinuti în priză de comitetele de sprijin pentru Vietnam care denuntau asa-zisul imperialism american. Pe acest fond general au început tulburările din mai 1968, evenimente care au fost denumite mai apoi revoluţia ratată (la revolution manquée). Pe plan teoretic, în afară de scrierile gânditorilor Scolii de la Frankfurt, cu Herbert Marcuse în frunte, s-a adăugat si francezul Raoul Vaneigem cu al său Traité de savoir vivre à l’usage des jeunes générations, apărut în 1967. Filozoful marxist Louis Althusser, la scoala normală superioară va forma o serie de gânditori marxisti-leninisti, care vor constitui nucleul primelor organizatii maoiste. Având o extraordinară importantă teoretică si practică, cum spunea Marele Ciuruit, Cărticica rosie cu învătăturile Tov. Mao, o adevărată mostră de imbecilitate, biblia activistului politic comunist, a constituit si ea un suport teoretic al miscărilor de protest ale studentilor. Câteva mostre din butadele stimabilului, e păcat să se uite, citez:

„Revolutia este o dramă pasională.” ; „Comunismul este un ciocan cu care strivim dusmanul.” ; „E dăunător să citesti prea multe cărti.” ; „E mai folositor să omori tântari decât să faci dragoste.”

Mare vorbă, la Scripta manent mă refer! Revolutia culturală care era în plină desfăşurare în China comunistă, practic răfuiala finală a partidului comunist cu intelectualii, a fost interpretată de studenti ca o crestere în importantă a rolului politic al tinerilor în societate.

Tulburările au început în data de 22 martie 1968, prin ocuparea unui etaj al blocului administrativ al universitătii din Nanterre, în semn de protest fată de arestarea unor studenti în cursul unei manifestatii contra războiului din Vietnam. Ziua de 2 mai a fost decretată zi anti-imperialistă, conducând la întreruperea unui curs al profesorului René Rémond. În aceste conditii, decanul Pierre Grappin decide închiderea facultătii, ceea ce va provoca a doua zi răspândirea protestelor în facultătile din Cartierul Latin si de la Sorbona. Două chestiuni sunt de remarcat aici. Prima ar fi că protestul a pornit de la facultătile asa-zis umaniste, filozofie, sociologie, litere, etc…, nu de la medicină sau politehnică, si nu tocmai întâmplător, am explicat anterior si de ce, Franta nu avea nevoie de regimente peste regimente de filozofi, pe cât avea nevoie de ingineri si medici. Demn de remarcat este faptul că în 1956, pentru prima dată în istoria învătământului superior francez, numărul studentilor de la facultătile de stiinte si litere îl depăsise pe cel al studentilor de la medicină si drept. A doua ar fi că, desi la proteste au participat extrem de numerosi tineri, liceeni, studenti, dar si destui pierde-vară, acestea s-au desfăsurat într-un haos total, fără a avea o conducere centralizată. Câteva nume s-au făcut cunoscute totusi, mai degrabă în calitate de purtători de cuvânt decât de lideri ai studentilor : Daniel Cohn-Bendit, Serge July, Alain Krivine, despre care vom mai avea prilejul să discutăm. Alti indivizi care s-au erijat în lideri ai studentilor în acele zile au fost Alain Geismar, Pierre Victor (Benny Lévy), Henri Weber, Roland Castro si André Glucksmann. Mai toti au fost arestati si întemnitati pentru apartenenta la organizatii extremiste de stânga, dacă nu teroriste de-a dreptul. Astăzi toti se regăsesc în înalte functii guvernamentale, cu precădere în domeniul învătământului sau în calitate de parlamentari europeni. Nu si-au renegat niciodată trecutul extremist, singura exceptie notabilă fiind André Glucksmann, devenit ulterior un anticomunist redutabil, cu toate că luările sale de pozitie față de diversele probleme apărute după căderea zidului Berlinului sunt discutabile. Toti, absolut toti aceștia erau evrei, evident. Spre deosebire de SUA, faptul că unii dintre acestia erau evrei, nu a avut nici o semnificatie asupra evenimentelor din Parisul acelor zile. Singura idee care trebuie retinută, am mai afirmat-o pe parcursul acestei cărti, este că într-o tară dezbinată politic, religios si moral, grupul etnic cel mai unit detine suprematia, aceasta este explicatia faptului că peste tot unde apar miscări teroriste si subversive în cadrul unui sistem democratic cu traditie, evreii sunt primii care se înfig în fruntea acestor miscări. Chestia cu internationalismul comunist care-i făcea să-si uite evreitatea este doar o diversiune ieftină. Asa cum vom vedea imediat, în Germania nu au avut nici o sansă, din motive lesne de înteles, la fel în Italia, dat fiindcă comunitatea evreiască italiană este nesemnificativă, cca. 45,000 de evrei la cca. 60 de milioane de locuitori. Cum spuneam, vineri 3 mai, curtea universitătii Sorbona a fost ocupată de cca. 400 de studenti de stânga dornici de mitingeală. În fata pericolului real ca acestia să fie atacati brutal de către studentii de dreapta, conducerea universitătii, prin rectorul Jean Roche, a făcut apel la fortele de politie, care au intervenit violent, împrăstiindu-i pe studenti si arestând o bună parte din ei. Cu această ocazie să mai facem o observatie. Desi în general, mass-media îi prezintă pe studenti ca fiind vectori ai progresului, ai noului, totdeauna evident, de stânga, putin comunisti care vasăzică, în fruntea cărora se situează întotdeauna, invariabil, unul sau mai multi evrei, crema-cremelor care vasăzică, iată că există si opusul acestora, studentii de dreapta, în general studenti crestini sau conservatori, majoritatea studiind la discipline realiste ca să zic aşa, medicină, drept, politehnică, agronomie, prezentati cel mai adesea ca apartinând extremei-drepte, nazisti, fascisti, homofobi, xenofobi si anti-semiti. Nici acestia din urmă nu erau chiar putini, este important de precizat acest fapt, pentru că acestia nu au participat la tulburări, de retrograzi si bigoti ce erau, evident, si nu pentru a-i lăsa pe studentii comunisti & co. să se dea în stambă. Aflând de interventia violentă a fortelor de ordine în Sorbona, studentii de la alte universităti reactionează violent, blochează străzile principale, ridică baricade, aruncă cu tot ce le vine la mână, sticle, pietre de pavaj, în fortele de ordine. Amenintarea cu închisoarea pentru tulburarea ordinii publice nu face decât să-i îndârjească pe protestatari, care se strâng în număr tot mai mare. Escaladarea confruntărilor violente dintre studenti si politie îi ia prin surprindere pe dinozaurii din conducerea Partidului Comunist Francez. Conform doctrinei marxist-leniniste, însusită la Moscova, revolutia ar fi trebuit să înceapă cu ridicarea la luptă a clasei muncitoare. Cu toate acestea, au încercat să ralieze clasa muncitoare la protestele studentilor. Numai că acea clasă muncitoare nu mai era atât de comunistă pe cât fusese în 1934, majoritatea muncitorilor optând pentru lupta sindicală în detrimentul luptei de clasă. Confédération Générale du Travail (CGT) era si este până în ziua de azi, cea mai puternică organizatie a oamenilor muncii din Franţa, iar Georges Séguy, pe atunci secretarul general al acestei organizatii, nu a pus botul, ca să zic asa, la protestele anarhice ale studentilor. Confruntările ating apogeul în noaptea de 10-11 mai, cînd studentii ocupă Cartierul Latin, ridicând câteva zeci de baricade, care sunt luate cu asalt în aceeasi noapte de către fortele de politie. Pentru prima dată se înregistrează zeci de răniti de ambele părti. În primul rând, comandantul Journiac, ofiter de politie, lovit în frunte cu o cărămidă aruncată de la etaj, va muri după numai un an. În ciuda reticentei manifestate anterior, revoltate de actiunea violentă a politiei fată de studenti, organizatiile sindicale fac apel la o manifestatie de solidaritate cu studentii, pentru data de 13 mai, două zile mai târziu. Între timp, pe 11 mai, primul ministru în functie, Georges Pompidou, întors din Afganistan, face apel la ordine si ordonă redeschiderea universitătilor. Manifestatia anuntată are totusi loc si va reuni un număr imens de oameni. Sindicatele vorbesc de un milion de participanţi, politia doar de două sute de mii, probabil că dacă facem media vom fi mai aproape de adevăr. Astfel se termină prima parte a revolutiei din mai ’68 din Franta, cea studentească. Concluziile le vom trage ceva mai târziu.

Revenind la demonstratia din 13 mai, sindicatele sperau prin aceasta, ca miscarea de protest a studentilor să nu contamineze mediul sănătos muncitoresc. Afirmarea unei noi forte în arena politică, fie ea chiar si anarhică, nu putea să fie văzută cu ochi buni nici de sindicate, nici de către partidul comunist. Sorbona, redeschisă la ordinul primului ministru din 11 mai, devine cel mai puternic centru al protestelor studentesti ulterioare si al contestării ordinii existente. Paradoxal, fără nici un plan prealabil, greva simbolică ce a însotit manifestatia de sprijin a revendicărilor studentilor din 13 mai, nu se va opri. A doua zi, 2862 salariati de la uzina Sud-Aviation din Bouguenais, intră spontan în grevă pe termen nelimitat. Alte si alte societăti intră în grevă în zilele următoare. Tara devine în scurt timp paralizată complet. Pe 22 mai, deja 10 de milioane de salariati sunt în grevă generală. Începe astfel cea mai mare grevă din istoria modernă a Frantei si prima grevă generală sălbatică din istorie. Pe 16 mai studentii de la Sorbona fac apel către clasa muncitoare să ocupe imediat toate uzinele. Liderii sindicali, luati prin surprindere, au încercat treptat să preia conducerea si coordonarea grevei, reusind în scurt timp acest lucru. În vederea obtinerii de salarii mai mari pentru sindicalisti, evident. În zadar au încercat studentii să determine muncitorii să treacă la ocuparea revolutionară a întreprinderilor, liderii sindicali au ordonat ca portile uzinelor ocupate de grevisti să rămână permanent închise. Multi se temeau de aceşti studenti prea de stânga, prea comunisti, mult prea porniti contra capitalismului, în care vedeau totusi patronii si managerii de mâine. Si nu erau prea departe de adevăr. Cu toate acestea, studentii au continuat să lanseze apeluri către clasa muncitoare, chemând la revolutie. Situatia devenea tot mai periculoasă, în special pentru partidul comunist, dar si pentru sindicate, astfel că în secret au fost initiate negocieri cu patronatul pentru deblocarea grevei. Trebuiau totodată moderate cererile grevistilor, multe din ele, imposibil de satisfăcut. În final, după mai multe runde de negocieri s-a ajuns la un acord cu grevistii, astfel că salariul minim (SMIC) a crescut cu 35%, fiind stabilit la un nivel de 600F (peste 600€ azi), apoi o crestere cu 10% a salariilor pentru restul salariatilor, si în fine, încă o săptămână de concediu plătit, adăugată la cele trei legale deja. (acordurile de la Grenelle) Demn de subliniat este faptul că măsurile preconizate de aceste acorduri, niciodată ratificate, nu au fost aplicate imediat, ele fiind impuse treptat în anii următori. Acelasi lucru s-a întâmplat cu cererile studentilor. Ca de obicei, pun aceeasi întrebare. Se putea si altfel? Era cumva absolut necesară această pseudo-revolutie? Pentru că pierderile materiale au fost extrem de ridicate, clădiri si magazine distruse, autoturisme incendiate, la care s-au adăugat si pierderile considerabile pentru economie datorită grevei generale. Asa s-a încheiat a doua etapă importantă a revolutiei din mai 1968, cea grevistă. Nici pe plan politic lucrurile nu stăteau prea bine. În cei zece ani de dominatie a gaulliştilor, regimul politic se uzase suficient ca să determine o atitudine negativă a unei bune părti a electoratului. Era nevoie de o nouă politică. Dreapta reprosa adesea generalului pierderea Algeriei, a Indochinei si procesul de la Vichy, stânga reprosa o atitudine prea conservatoare a gaullistilor, la toate acestea adăugându-se rivalitatea surdă dintre general si primul său ministru, Georges Pompidou. Sloganul “Dix ans, ça suffit! “ – 10 ani, ajunge! era omniprezent. Spre deosebire de general, adept al unei represiuni imediate si severe a revoltelor, Georges Pompidou a adoptat o strategie a tergiversării si negocierilor, asteptând ca miscarea revolutionară să se stingă de la sine. Ultimul avea să câştige. De cealaltă parte, generalul Charles de Gaulle era nelinistit datorită ascensiunii fortelor anarhiste, maoiste si trotzkiste, care încercau să agite spiritele, îndemnând populatia la jafuri si distrugeri de bunuri, urmărind instaurarea unui soi de haos pre-insurectional, preludiu al unei revolutii comuniste. De asemenea, avea în vedere pe comunistii din PCF, avizi si ei de putere, dorind să-si adjudece partea leului din toate aceste tulburări. Revenit în Paris pe 30 mai (fusese plecat în vizită oficială în România, l-am văzut si eu atunci de la câtiva metri), generalul acceptă propunerea primului ministru de a dizolva parlamentul (l’Assemblée Nationale), în vederea organizării de alegeri legislative anticipate, dar după doar câteva ore va reveni asupra hotărârii luate, determinat de o uriasă manifestatie a sustinătorilor săi. În discursul său, va denunta amestecul comunist în toate aceste tulburări, avertizând totodată că este gata să pună în practică articolul 6 din Constitutie, care permitea sefului statului, în împrejurări de o gravitate exceptională, să-si asume puterea absolută. În acest scop, va face apel la unităti militare, care vor fi dislocate în capitală pentru linistirea spiritelor prea înfierbântate. În următoarele ore, politia împreună cu armata vor restabili ordinea si controlul autoritătilor asupra institutiilor ocupate de manifestanti, în special asupra postului central de televiziune, ORTF. Încet, încet, linistea va fi restabilită. Toti cei ce agitaseră spiritele, îndemnând la revoltă si distrugeri vor fi concediati. Daniel Cohn-Bendit, fiind cetătean german, va fi expulzat, fără a mai avea drept de sejur în Franta timp de 10 ani. Vom mai auzi de el însă, cu sigurantă. Sindicalistii vor reveni la locurile lor de muncă, reluând lucrul. Un număr mic de extremisti însă, îndoctrinati până în măduva oaselor cu teoria revolutiei comuniste, vor încerca să se opună, tovarăsii lor abandonându-i în mâinile fortelor de ordine, cu această ocazie fiind consemnate si câteva victime, în urma confruntărilor violente cu armata si politia de la uzinele Renault-Flins si Peugeot-Montbéliard-Sochaux. Este vorba despre Gilles Tautin, elev de 17 ani, înecat în Sena în timp ce încerca să scape în fugă de politie, Pierre Baylot, 24 de ani, împuscat de un agent de pază, Henri Blanchet, 49 ani, căzut de la înăltime, dezechilibrat de explozia unei grenade, si Philippe Mathérion, 26 ani, găsit mort pe baricada din Rue des Ecoles, victime sacre ale clasei muncitoare în lupta ei pentru o orânduire mai bună si mai dreaptă. La acestia s-a mai adăugat si comisarul de politie René Lacroix, strivit în mod intentionat de un camion. Pe 31 mai se redeschid benzinăriile, închise în timpul tulburărilor, din motive lesne de înteles, dovadă că Parisul revenise la normal. Ultima etapă a revolutiei din mai ‘68, cea politică, tocmai se încheiase.

Si acum câteva cuvinte despre bilantul celor patru săptămâni de tulburări. Marele câstigător va fi generalul Charles de Gaulle, care obtinuse o victorie categorică asupra partidului comunist si extremistilor de stânga, consolidându-si puterea datorită sprijinului neconditionat al fortelor sănătoase ale natiunii. Francezii, indiferent de orientarea politică, au înteles si ei ceva : că generalul nu e de neînlocuit. Va trebui si el să plece din functie în anul următor, în urma esecului referendumului din 28 aprilie 1969. Îi va urma la presedintia Republicii Georges Pompidou, alt mare câstigător. Jacques Chirac, cel ce condusese tratativele cu grevistii, va ajunge si el ulterior presedinte. Desi cum spuneam, acordurile de la Grenelle n-au fost niciodată ratificate, măsurile preconizate au fost puse ulterior în practică. În consecintă, se poate considera că si CGT, marea centrală sindicală, se situează în tabăra câstigătorilor. Astfel, clasa muncitoare si-a dat arama pe faţă, dovedindu-se reactionară, trădând idealurile revolutiei si partidul comunist. Studentii, cei care duseseră tot greul luptelor de stradă, vor trebui să revină în amfiteatre, fără a reusi să obtină mare lucru. Dorintele lor se vor îndeplini totusi treptat, în anii ce vor urma. Presedintele Valery Giscard d’Estaing în 1974, va îndeplini după 6 ani câteva din dorintele studentilor, printre care dezincriminarea avortului, anularea cenzurii, scăderea vârstei majoratului la 18 ani, etc., în paralel cu reforma sistemului de învătământ superior. Studentii au căzut cumva la mijloc, nici învingători, pentru că n-au reusit să declanseze o revolutie care să schimbe societatea din temelii, nici învinsi, pentru că o bună parte din cerintele lor au fost satisfăcute ulterior. Marele perdant a fost Partidul Comunist Francez, care va culege un procent nesemnificativ de voturi la alegerile legislative. Vremea epurării sălbatice din 1945, când comunistii lichidau instant orice fost, prezent si viitor adversar politic trecuse. Procentul pe care-l obtinuse în anii ’50 PCF, partidul “celor 75,000 de împuscati“, (sic! n-au fost nici măcar 10% din acest număr – o imensă minciună propagandistică) nu se va mai repeta vreodată. Odată cu reducerea sprijinului acordat de către partidele comuniste frătesti, PCF va dispărea de pe scena politică. În acelasi timp a început răfuiala cu fortele extremiste. Prin decretul prezidential din 12 iunie 1968, 11 organizatii si partide de extremă stângă vor fi scoase în afara legii. Alain Krivine va fi condamnat si întemnitat, Daniel Cohn-Bendit va fi expulzat, multi alti extremisti vor lua drumul penitenciarelor. Dar vor reveni ulterior, fără doar şi poate. Si nu oricum, ci direct în fruntea bucatelor, care va să zică. Alain Geismar, Alain Krivine, Pierre Victor (născut Benny Lévy), Henri Weber, Roland Castro, si bine-înteles, Daniel Cohn-Bendit, toti evrei, indivizi dubiosi, unii cu studii neterminate si fără a avea o calificare clară, pescuitori în ape tulburi în acel incendiar mai ’68, ca niste adevărati revolutionari de profesie, sunt azi politicieni cunoscuti, unii chiar deputati în parlamentul european, după cum vom vedea mai târziu. Adevăraţii agitatori însă, incendiatorii de profesie, Louis Althusser, Jean Paul Sartre, Simone de Beauvoir, si încă multi, multi altii, vor rămâne nepedepsiti, continuând să răspândească până în ultima clipă a vietii lor semintele unei ideologii otrăvitoare. Sansa, sau nesansa lor, depinde cum o luati, a fost că n-au fost luati în serios de către clasa muncitoare, care a dovedit încă o dată că nu este si nu va putea niciodată să fie revolutionară. Demn de mentionat este faptul că printre cele 11 organizatii scoase în afara legii, nu s-a găsit nici o grupare sau organizatie conservatoare, de dreapta, sau de extremă dreaptă. Cea mai importantă dintre ele, puternica organizatie de extremă dreaptă Occident, nu a participat în nici un fel la tulburări, desi avea suficiente motive s-o facă. Decretul mentionează în mod special faptul că organizatia respectivă nu s-a dovedit a fi câtusi de putin subversivă.

Se pune acum problema ce a rămas din revolutia din mai 1968? Spiritul revolutionar? Nici măcar atâta. Nu cred că Parisul va mai vedea vreodată baricade. Dar cine stie? Se pare că fiecare generatie visează la un moment dat la o revolutie. Pentru că, asa cum sublinia Cioran, necăjiti si trântori se vor găsi întotdeauna cu prisosintă. Pînă la urmă, în aproape jumătate de secol de atunci, trăgând linie, nu rămâne decât exact ce a rămas din revolutia de la 1789, lozincile. Câteva din cele mai celebre, citez :

Il est interdit d’interdire! L’ennui est contre-révolutionnaire!
Soyez réalistes, demandez l’impossible! Même si Dieu existait, il faudrait le supprimer! Veuillez laisser le Parti communiste aussi net en sortant que vous voudriez le trouver en y entrant!,
adică :

Este interzis să interzici! Plictiseala este contra-revolutionară! Fiti realisti, cereti imposibilul! Dacă Dumnezeu ar exista, ar trebui suprimat! Lăsati Partidul Comunist la plecare, tot atât de curat pe cât ati vrea să-l găsiti la intrare! Sic! Presupunând că am urinat pe el între timp, îmi permit să adaug. Edificator, nu?

Astăzi, încă mai sunt nostalgici care visează la acele zile, la atmosfera de haos ce se crease atunci, dar si la gărzi revolutionare cu stea roşie la chipiu, vânând pe străzi presupusi contra-revolutionari. Si cu asta, basta, ne mutăm în Germania. Imaginea de fată, o fotografie iconică din acele zile, „Marianne”, simbolul eliberării, fotografie surprinsă de Jean-Pierre Rey, de la Paris Match. În realitate, individa se numeste Caroline de Bendern, englezoaică cu origini iudaice, studentă socialistă înfocată, fusese exmatriculată din învătământul superior britanic si se pripăsise prin Paris.(va urma)

Etichete: , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: