Un altfel de patibular (2)

Nu din taxele mele

Textele stimabilului îmi amintesc de textele altor doi “titani” ai “gândirii” iudeo-bolsevice anti-românesti, citez :

Românii sînt un popor fără istorie, destinati să piară în furtuna revolutiei mondiale. Ei sînt suporteri fanatici ai contrarevolutiei si vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor national, la fel cum propria lor existentă de gunoaie etnice iremediabile în general, reprezintă prin ea însăsi un protest contra unei mărete revolutii istorice. Disparitia lor de pe fata pământului va fi un pas înainte.

despre Karl Marx si Friedrich Engels este vorba, dacă nu stiati, ca si despre o celebră scrisoare pe care o găsim în Opere complete, vol. Vlll, Bucuresti, editura Politică 1963, pag. 259. Ura patologică contra românilor a acestor două specimene, primul fiind de origine evreiască, avea să iasă la iveală din nou în 13 ianuarie 1849 în articolul ”Lupta maghiarilor” apărut în ziarul Neue Rheinische Zeitung, nr. 194 si ”Panslavismul democratic”, scris de aceiasi “gânditori” în aceeasi imundă fituică în februarie 1849. În articolul ,,Ungaria si panslavismul” dar si în alte texte asijderea din aceeasi perioadă scrise de către cei doi tartori ai comunismului, acestia ne aruncă în fată că sîntem o natiune “nonistorică”, deoarece românii se fac vinovati de esuarea “ceardasului” maghiar de la 1848 (pe cel din 1919, nu l-au mai apucat), care urmărea transformarea Transilvaniei în provincie maghiară, “revolutionară” evident. Am amintit de acestia deoarece nu sunt nici ei departe de dnii Patapievici, Djuvara, Boia, si evident Muscă.

Asa cum am promis în episodul trecut, vom trece direct la textele stimabilului. Evident că nu vom parcurge toată cartea, lăsându-i cititorului plăcerea de a o devora „din scoartă în scoartă”, dar voi puncta ideile si judecătile care mi s-au părut a fi deosebit de toxice, cu atât mai mult cu cât ele tind să cimenteze anumite idei preconcepute privind istoria si civilizatia acestei tări. De asemenea, am lăsat deoparte chestiuni care nu ne privesc în mod direct, în special asertiunile privind biserica romano-catolică, Papa, declinul crestinismului catolic, etc… Deci, să începem cu începutul. Încă din start, omul tine să-si precizeze ideile, asa că nu are rost să ne facem cine stie ce iluzii privind intentiile acestuia. Spicuim de ici si de colo, citez:

Mioritismul este temnita de veci a crestinismului nord-dunărean si cea mai mare ofensă pe care acest popor nefericit a adus-o Fiului lui Dumnezeu […] În mioritismul teologic valahiot, Evanghelia a ajuns o unealtă în mâna unei caste de sorginte fanariotă, pentru care drumul Golgotei nu a existat, iar Învierea nu-i decât o poveste sau prilej pentru pelerinaje la Locurile Sfinte.[…] La începutul secolului al XXI-lea suntem deja o tară de fosti activisti de partid deveniti teologi semidecoti, (sic! semidocti poate, sau cine mai stie?) de intrusi obscuri, ajunsi specialisti în cele sfinte, de agronomi cu studii la fără frecventă unsi, peste noapte, slujitori ai Bisericii.

Din start, observăm că autorul are o problemă cu Miorita – mă rog, nu cu animalul în sine (oaia ce se numea Miorita) – ci cu spiritul acestei balade. Nimic nou sub soare, – au curs râuri de cerneală privind acest subiect. În fine, chestia asta nu mă interesează cine stie ce, si deja a ajuns să mă enerveze prin repetare obsesivă, dacă nu morbidă de-a dreptul. Nu am nimic în comun cu mentalitatea ciobănasului din balada mioritică, si cred că nici marea majoritate a românilor nu se regăsesc în fatalismul si resemnarea personajului. Românii nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât alte popoare, ba din contră, as spune că în afară de un individualism extrem, dar în bună parte benign, adică închiderea într-un cerc format mai ales din familie, apoi de casă, neamuri si prieteni, nu văd ce altceva ne-am putea reprosa. Da, ar mai fi ceva, extrem de important – la români nu prea există spirit civic, viată comunitară, si asta se vede mai ales în marile aglomerări urbane – dar asta este o chestiune care există pe plan mondial, iar la noi această situatie a fost exacerbată de cele patru decenii de comunism, prin distrugerea comunităţilor sătesti, migrarea populatiei satelor spre marile orase, precaritatea educatiei, etc…, chestiuni cu care s-au confruntat si statele occidentale după cel de-al doilea război mondial. Chiar dacă modul în care s-a realizat aceasta a fost oarecum diferit, la noi ritmul industrializării fiind accelerat în mod artificial, rezultatul a fost acelasi. Cât despre spiritul civic, acesta este legat de marile orase, pe care noi nu le-am avut niciodată, din motive lesne de înteles, principalul motiv fiind acela că timp de secole, noi am fost o tară eminamente agrară. Din punctul meu de vedere, fără nici o conotatie negativă. Ba chiar întreb – si ce este rău în asta? China va ajunge în câtiva ani să producă absolut orice si absolut oricât, de la chiloti la portavioane, dar cu pretul distrugerii mediului si prin scurtarea sperantei de viată a locuitorilor tării prin mediul extrem de poluat în care sunt obligati să trăiască acestia. Câteva cifre statistice acum:

Recensamântul din 1899 arăta că 82% din populatie locuia la tară si ca tara avea doar 71 de orase. […] Până în 1930, România ridicase 172 de orase, dintre care numai sase aveau (putin) peste 100 000 de locuitori, aspect al subdezvoltării urbanistice si argument suplimentar pentru afirmatia că functionam, de fapt, ca un stat rural. Opt ani mai târziu „ancheta sanitară din 1938 a stabilit că, din 176 de oraşe, 74 erau lipsite de alimentare cu apă curentă, iar 123 nu aveau canalizare. În mahalale, apa se aducea de la fântâni sau de la cismele amplasate în capătul străzilor. Lumina electrică nu ajungea în aceste zone. În Bucuresti, din 670 străzi, 371 erau luminate si 299 nu aveau lumină electrică. Situatia era mult mai gravă în orasele mici”. (Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat din România 1821-1999, Bucuresti, RAO International Publishing Company, 2005, ISBN 973-576-791-0)

Da, nici azi nu suntem prea departe. Incredibil de multe sate nu au canalizare si alimentare cu apă curentă – cauza fiind indolenta autoritătilor, lipsa autonomiei locale, incompetenta primarilor, si multe, multe altele… Si totusi, în Franta de după cel de-al doilea război mondial, situatia era similară, bunăoară majoritatea caselor de la tară aveau latrine în curte. Ca să nu mai vorbim de Spania de după războiul civil, sau de sărăcia din Norvegia si Irlanda de după cea de-a doua conflagratie mondială. Deci, care-i problema? Sigur, un decalaj între tările din vestul si estul Europei va exista întotdeauna. Depinde doar de noi, în ultimă instantă de conducătorii pe care-i vom alege, ca acest decalaj să se reducă doar la diferente culturale, iar cele legate de nivelul de trai si civilizatie să fie în bună măsură lichidate. În concluzie, chestiunea aceasta cu lenea si fatalismul românilor nu are nici un suport real, astăzi sunt comunităti de sute de mii de români în Italia, Spania sau Germania, care s-au adaptat foarte bine la cerintele societătii de acolo, în consecintă, toată această poveste cu spiritul mioritic este doar o legendă, utilizată ca exercitiu sau ca pretext pentru a denigra tot ce tine de cultura si civilizatia românească. Autorul are se pare cu Miorita aceleasi probleme pe care le are dl. Patapievici cu Eminescu, cadavrul din debara, de care trebuie să ne descotorosim cât de curând, dacă vrem să fim în UE.

După cât se vede, printre judecăti de valoare privind spiritul Mioritei, autorul a introdus si câteva asertiuni privind pe unii preoti. De fapt, autorul nu condamnă unii preoti, asa cum ar trebui de fapt, – nu! Dânsul se referă la întreaga preotime ortodoxă. Da, chiar asa spune, citez: Evanghelia a ajuns o unealtă în mâna unei caste de sorginte fanariotă, incriminând clerul român ortodox în ansamblul său. Aici autorul foloseste conotatiile negative ale termenului de fanariot, în sensul de străin de neam, interesat de propria avutie, corupt moral. Vom vedea că ulterior, autorul va releva calitătile acestor fanarioti, care n-au fost nici mai buni, nici mai răi decât domnii “pământeni”, istoricii stiu de ce. Ultima chestiune este însă aberantă. Desi s-a încetătenit deja ideea că “preotii au colaborat cu fosta Securitate”, adevărul este că extrem de putini preoti au colaborat cu această institutie represivă. Apoi se pune problema si cum anume au colaborat, deoarece, până la urmă faptele contează, ca atare, doar cei care au făcut “politie politică” trebuie condamnati, restul, sigur că da, ne putem pune problema moralitătii acestei colaborări. Greseala BOR a fost aceea că nu a admis publicarea dosarelor de Securitate ale preotilor care au „colaborat”, preferând să crute câtiva înalti ierarhi, în detrimentul întregului cler. Exact asa cum se spune că în 16-22 decembrie 1989 “armata a tras” în manifestanti. Răspunsul este evident, au tras exact cei care aveau arme, adică armata, dar nu toată armata, ci doar un mic număr de dobitoci din armată, care s-au pierdut cu firea exact atunci când nu trebuia. Atât armata, cât si biserica, încercând să atenueze prin echivoc culpa unora din proprii membri, nu au reusit decât să răsfrângă faptele reprobabile ale unei minorităti asupra unor întregi categorii sociale.

Si continuă omul nostru mai la vale:

[…] România are cele mai multe mănăstiri pe cap de locuitor din Europa, iar capitala României este unul din orasele cu cele mai multe biserici din lume.

Nu sunt convins că am avea cele mai multe mânăstiri. Am trăit mai multi ani în Franta si am văzut că si acolo sunt destul de multe. Unele din ele destul de mari, adevărate sanctuare “călugăresti”, si sunt convins că si în Italia, Grecia si Rusia sunt destule. Si chiar de ar fi asa, să batem noi toate “recordurile” la numărul de mânăstiri pe cap de locuitor, care să fie problema? Nu consumă bani de la bugetul de stat, ba chiar multe mânăstiri aduc si un oarece profit. Evident că nu ca cel al marilor căpuse bugetofage, al clientelei politice si mafiei aferente acesteia. Nu este de vină BOR că în România de azi cea mai sigură cale de înavutire este de “a face afaceri” cu statul. Iar chestiunea cu numărul de biserici din Bucuresti este chiar absurdă. Sigur că da, dacă luăm cifra în valoare absolută pare destul de mult, iar acest fapt este exploatat de “secularisti” care repetă papagaliceste, împreună cu acolitii lor de la proteve si antene că “sunt mai multe biserici decât spitale”. Personal nu militez neapărat pentru cresterea numărului de biserici, ci mai degrabă pentru cresterea calitătii artistice a acestora, mai ales că în momentul de fată, arhitectura acestora s-a standardizat cumva, devenind mai degrabă niste edificii anoste decât monumente de arhitectură, edificii anoste perfect integrate într-un oras si el la fel de anost si cenusiu. Marea majoritate a bisericilor construite în Bucuresti după 1989 nu aduc nici un plus de culoare orasului, deci nu sunt un câstig din punct de vedere arhitectural, trebuie să recunosc. Pe de altă parte nu trebuie scăpat din vedere obiectivul imediat, de lăcas de cult menit să “deservească” un număr de credinciosi. Aici nu pot fi eu de acord cu autorul, ca si cu toată trupa de lătrăi “secularisti”. Nu se pune problema numărului de biserici pe cap de locuitor al Bucurestiului, ci al numărului de credinciosi per lăcas de cult, în raport cu numărul de credinciosi care “încap” într-o biserică de mărime medie (nici măcar 100). Nu putem compara o bisericută de-a noastră cu catedrale precum Notre-Dame sau cea din Sevilla, în care cred că încap câteva zeci de-ale noastre. Retineti ideea, într-o biserică de mărime medie din Bucuresti abia dacă pot încăpea 100 de persoane. Deci chiar si asa, numărul de biserici este insuficient. Nu trebuie decât să ne gândim la puhoiul de lume venită să asiste la slujba de Înviere, ca să vedem uriasa disproportie între numărul de enoriasi si mărimea si/sau numărul de lăcase de cult. Deci nu numărul bisericilor este problema, ci valoarea arhitecturală a constructiei. Din acest punct de vedere trebuie recunoscut că a primat cantitatea în detrimentul calitătii, dar si obiectivul imediat al parohiilor – de a avea cât mai urgent o biserică, ca si faptul că de multe ori cauzele au fost obiective, respectiv lipsa fondurilor, a specialistilor în astfel de constructii, atât arhitecti cât si constructori, disparitia unor meserii artizanale precum cioplitul în piatră, sculptura decorativă a lemnului, sticlaria artistică (vitralii), turnarea artistică a ornamentelor din bronz, si multe, multe altele… Si hai să comparăm constructia si decorarea unei case, cu constructia si decorarea unei biserici, ca să vedem cât de eroică poate fi strădania unui preot de a obtine fonduri, de a găsi mesteri, etc… nu – nici vorbă, dl. Muscă nu are dreptate. Sigur că da, la faze de genul acesta, este clar că BOR are mai mare nevoie de calitătile de manager ale preotului decât de cele de duhovnic, dar de asemenea, iară întreb – ce-i rău în asta? Cu atât mai mult cu cât biserica a demonstrat că stie mult mai bine decât statul să-si administreze proprietătile, în timp ce statul nu reuseste nici măcar să si le vândă, să nu mai aduc vorba de CFR Marfă, Oltchim, si altele, si altele … pe care nu au reusit să le dea nici de pomană… În imagine – exact ce se vede, alt patibular care tine socoteala numărului de biserici. PS. Si acum, câteva cifre, de-a dreptul „înspăimântătoare”, dacă e să ne luăm după Adevărul (Pravda în versiune românească, „adevăratul” continuator al Scânteii, „organul” circumcis al defunctului partid comunist. Deci cifrele, la obiect, inginereste : 18.300 de biserici, 4.700 de scoli si 425 de spitale, cifre menite să ne înspăimânte, care vasăzică. Ce uită să precizeze ziaristul nostru, impartial ca tot românul de altfel, este că din cele 18.300 de biserici, ortodoxe sunt doar 14.574, restul apartinând celorlalte culte recunoscute de statul român. Din cele 14.574 biserici ortodoxe, doar 10.580 sunt biserici parohiale, restul de cca. 4000 sunt capele, biserici mânăstiresti, etc… Si acum o comparatie simplă (datele au fost culese chiar de pe odioasa wikipedie) : în România sunt 13.285 sate, 320 de orase si 103 municipii + Bucuresti, în total 13.709 localităti. Deci dacă am numărat bine si dacă cifrele din wiki sunt corecte, rezultă 10.580 biserici parohiale ortodoxe la 13.709 localităti. NB. Si acum un alt calcul. Potrivit Institutului National de Statistică, la 1 februarie 2015, populatia României se cifra la 19.613.371 locuitori, din care, la ultimul recensământ 86,5% s-au declarat crestini ortodocsi, adică 16.965.565 enoriasi, care sunt „deserviti” ca să zic asa, de 10.580 biserici, în consecintă, revine o biserică ortodoxă la 1603 enoriasi. Nici mai mult, nici mai putin. E mult, e putin? Vă las pe Dvs să decideti. În fond si la urma urmei, bisericile apartin parohiilor, deci doar enoriasii pot decide dacă o biserică e „prea multă” si, eventual demolarea acesteia. Si de ce nu, transformarea acesteia în spital? Bronzul clopotului si al sfesnicelor de asemenea poate fi recuperat, tiganii satului pot confectiona alambice foarte bune din el, etc… Mai complicat va fi să găsească personal medical – dar în fine, Dumnezeu cu mila. Si acum, să vedem cum stau altii. Franta bunăoară, tară preponderent catolică. Deci, în Franta, o regulă nescrisă spune că o comună, comună însemnând orice nu este casă izolată sau cătun, deci inclusiv Parisul este o comună, ca să poată fi comună (scuzati cacofonia) trebuie să aibă trei chestii : biserică, scoală si primărie. Datele oficiale arată că la 14 ianuarie 2015 în Franta erau 35.336 comune, iar situl L‘Observatoire du patrimoine religieux indică 46.476 lacasuri de cult (catedrale, biserici, capele) din care, Ministerul culturii dă o listă de 46.149 biserici de interes istoric si patrimonial. Desi cifrele privind apartenenta religioasă sunt ocultate sistematic de către „secularistii” din aparatul de stat, cca. 64% din francezi se declară catolici, respectiv cca. 41,5 milioane. Din aceste date, desi în Franta catolicismul este în declin, desi biserica este separată de stat, desi salariile preotilor sunt plătite de enoriasi, totusi revin 1,31 biserici/localitate, fată de 0,77 la noi, si o biserică la 892 locuitori, fată de 1603 la noi. QED. (va urma)

Etichete: ,

Un răspuns to “Un altfel de patibular (2)”

  1. Donkeypapuas Says:

    Cfrele alea vânturate de luciferienii atei sunt preluate – fără examen critic – de pe site-ul Ministerului Culturii. Numai că o privire atentă ar da la iveală o situaţie hilară. Pur si simplu acea statistică este o brambureală totală. Pe de o parte, sunt prezentate lăcasuri de închinare ale tututor cultelor. Iehovistii s-au repezit foarte repede să se înscrie împreună cu alte culte neoprotestante, care astfel sunt luate de asuristi drept „biserici noi”. Pe de altă parte, există cazuri în care lăcasuri neoprotestante nu se regăsesc în statisticile Ministerului Culturii – cum ar fi aceea a mormonilor de pe Soseaua Panduri. Penibilul tinde spre grotesc atunci când observăm că sunt considerate de asuristi – pe baza aceleiasi liste – drept biserici diverse siteuri… arheologice (Tomis, Callatis etc). În schimb lipsesc sumedenie de biserici ortodoxe (dar cred că si catolice ori greco-catolice) care sunt nou ridicate. Bănuiala mea e că acea listă a Ministerului Culturii fusese initial creată cu scopul de a se vedea care este fondul arhitectural mostenit. Mai apoi s-a pierdut din vedere acest tel si, din cauza incompetentei slujbasilor, a deraiat total.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: