Archive for Iunie 2015

“Cazul Breban“ sau mineriada literaturii române (4)

Iunie 26, 2015

Nichita si Breban

Motto: “Oameni de cultură” vor să facă schimbări / De-aia o să-i las sa-mi ia p*** la-ntrebări…

B.U.G. Mafia – Socului si capăt 14

Da, versurile astea, ale unui cântec al mafiotilor de prin anii ‘90 mi-au venit imediat în minte, dat fiindcă ilustrează perfect tot ceea ce se întâmplă cam de multisor în “cultura” românească. Mi-am permis doar să adaug ghilimelele ca să subliniez cam despre ce oameni “de cultură”, ca si despre ce anume “cultură” este vorba. Întrerup pentru moment seria de posturi dedicate cărtii dlui Romeo Muscă pentru a mă ocupa de recentul scandal mediatic, dintre acad. Nicolae Breban pe de o parte, si “elita intelighentiei românesti”, respectiv domnii Gabriel Liiceanu, Horia Patapievici si Andrei Plesu, fiecare tabără împreună cu adeptii proprii, mult mai numerosi în cea de-a doua, scandal ce a divizat ca de obicei opinia publică românească în două tabere, care mai de care mai înversunată în a o anihila total pe cealaltă. Mă refer aici la acea parte a opiniei publice cu oarece pretentii intelectuale, nesemnificativă numeric în raport cu marea masă, pulimea care vasăzică, interesată si servită copios de mass-media cu scandaluri în care sunt implicate curvele si pestii lor din showbiz, fotbal si politică. La ora scrierii acestor rânduri, alti doi membri marcanti ai “elitei”, apropiati si sustinuti de către cei trei mentionati deja, respectiv dnii Vladimir Tismăneanu si Mircea Cărtărescu, nu-si anuntaseră încă participarea la confruntare, desi nu-i timpul pierdut. Posibil să fie păstrati în ariergardă, pentru a da lovitura de gratie la momentul oportun.

Punct si de la capăt! Am văzut în episodul precedent cum în data de 10 mai a.c., în cadrul emisiunii „Punctul de întâlnire”, emisiune găzduită de postul tv Antena 3, si realizată de către dl. Radu Tudor, dl. acad. Nicolae Breban, invitatul emisiunii, a declarat despre dl. Horia Roman Patapievici, în legătură cu unele afirmatii ale acestuia, afirmatii făcute în lucrarea “Politice”, carte apărută la Ed. Humanitas în 1996, citez :

Dacă ar fi îndrăznit un om ca Patapievici să afirme aceste lucruri în Ungaria sau în Polonia l-ar fi bătut sau l-ar fi împuscat.

Cum spuneam, acesta este textul, acestea sunt afirmatiile dlui Breban, ulterior distorsionate si re-interpretate de diversi comentatori de rea credintă. Am demonstrat de asemenea cum trei trepădusi ai găstii celor trei primadone ale culturii nationale, Patapievici, Liiceanu si Plesu, respectiv dnii Vlad Mixich, Radu Vancu si Theodor Paleologu au “pus în scenă” o asa-zisă “instigatie la împuscare” dinlăuntrul ”celui mai înalt for de spiritualitate”, profitând de cele presupuse să se fi discutat în cadrul sedintei sectiei literare a Academiei Române, sau de informatiile trunchiate oferite de către unul din participanti. Precizez din nou, până în prezent nu a fost dat publicitătii nici un fel de proces verbal, comunicat, “dare de seamă” sau altceva de acest gen privind continutul discutiilor din cadrul sedintei sectiei literare a Academiei Române, în consecintă, tot ce au afirmat dânsii sunt minciuni ordinare. Cu toate acestea, dl. Gabriel Liiceanu, director al Ed. Humanitas, după doar câteva zile de la “pregătirea” făcută de către cei trei trepădusi pe feisbuc, va trimite o “scrisoare deschisă” de protest presedintelui Academiei Române, dl. Ionel Valentin Vlad, în care “denunta” asa-zisa “instigatie la crimă” a acad. Nicolae Breban, citez :

Aflu ca în urmă cu mai bine de o săptămâna a avut loc în institutia pe care o conduceti o sedintă a Sectiei de Filologie si Literatură în care un membru al Academiei, Nicolae Breban, a argumentat în fata colegilor săi de ce, spre binele culturii române si al tării în general, ar fi de dorit ca Horia Patapievici si cu mine să fim împuscati. (”Derbedeii ăstia ar trebui împuscati!”) Am subliniat cuvântul pentru a marca folosirea lui expresă: împuscati. Constat astfel că, după alocutiunea rostită cu ocazia înscăunării sale ca presedinte onorific al Consiliului ICR, alocutiune în care eram numiti „haimanale”, discursul lui Nicolae Breban s-a radicalizat,

scrie Liiceanu. El relatează în continuare că, în acea sedintă, doar doi membri ai Academiei au reactionat la afirmatiile lui Breban: poeta Ileana Mălăncioiu si lingvistul Grigore Brâncus. Criticul Eugen Simion, presedintele sectiei, nu ar fi intervenit, chipurile.

Nimeni, în afara celor doi, n-a mai gasit de cuviintă să semnaleze faptul ca printre ei se rătăcise un personaj care îi compromitea pe toti si, odată cu ei, însusi blazonul Academiei. […],

arată Gabriel Liiceanu. Si a mai adăugat în continuare, alte si alte aberatii pe acelasi ton patetic-plângăcios. Să facem observatia că dl. Liiceanu afirmă că “a aflat” de toate acestea, fără însă să comunice si sursa, desi am mentionat clar aici că nu a fost dat nici un comunicat oficial privind cele discutate în cadrul sedintei Academiei Române. Imediat, cealaltă primadonă destinată împuscării, dl. Horia Roman Patapievici, va declara la rândul său agentiei mediafax, citez :

Pozitia mea este că sunt consternat. Sunt consternat de faptul că în interiorul Academiei cineva poate cere împuscarea a doi oameni pe motiv de diferend cultural între ei.

A treia primadonă a culturii nationale, dl. Andrei Plesu, simtindu-se probabil nedreptătit, că n-a fost si dânsul destinat împuscării, printr-un text publicat pe blogul de pe adevărul.ro., îl roagă pe Breban, printr-o asa-zisă petitie, să-l adauge si pe el grupului ce ar trebui împuscat. Evident, cu acelasi ton patetic-plângăcios ca si al celorlalti doi, citez:

Mă simt nedreptătit: nu cred că am facut mai putin rău culturii românesti decît colegii mei. Lucrăm de o viată pentru subminarea valorilor nationale, desi, ca să păcălim lumea, ne-am prefăcut că le slujim. Gabriel Liiceanu a încercat să anihileze poporul român sufocîndu-l cu 30 de milioane de cărti, Horia Patapievici s-a ocupat vreme de 7 ani, în mod spectaculos, cu propagarea culturii autohtone în străinătate, desigur, un simplu camuflaj pentru a o ponegri. La rândul meu, am înfiintat (sau reînfiintat, după ce Nicolae Ceausescu, în întelepciunea lui, le suspendase) câteva institutii, bineînteles de ochii lumii: Muzeul Tăranului Român, Comisia Patrimoniului, Festivalul si Concursul international „George Enescu“, două noi teatre bucurestene („Excelsior“ si „Masca“), Editura Humanitas, căreia i-am strecurat, pe sub mâna, un urias tezaur de scaune si canapele, plus editia completă a operelor lui N. Ceausescu etc.)., etc…

Să lămurim pentru început cum devine chestia cu “împuscarea”. Desi în mod normal un academician nu ar trebui să răspundă unor astfel de intrigi de mahala, dar si unor indivizi cu apucături de servitoare, în urma presiunilor mediatice (de care vom vorbi imediat), dl. acad. Eugen Simion a tinut să clarifice această chestiune, citez :

Nici vorbă de asa ceva. În Academia Română nu s-a discutat despre acest lucru. Este o chestie absolut mincinoasă. Domnul Breban a vorbit la televiziune, la Antena 3, a spus că, dacă cineva, un polonez ar fi spus ce a spus domnul Patapievici despre poporul român, probabil că l-ar fi împuscat (polonezii, n.r.). Asta a fost ce am auzit eu la televizor. La Academie, el nu a vorbit despre acest lucru. A vorbit despre pozitia lui fată de Institutul Cultural Român. Asta a fost. Propozitia asta cu împuscarea, asta este o minciună. Cine scrie chestia asta fabulează. Erau 15-16 oameni, membri ai Academiei care pot confirma, inclusiv un vicepresedinte al Academiei. Nici vorbă de asa ceva. Domnul Liiceanu să-si găsească alt subiect pentru propaganda lui, dar Academia nu este implicată în niciun fel în această chestiune si acuzatia adusă domnului Breban cu privire la Academie este inexactă,

a declarat Eugen Simion citat de Mediafax. Dl. Liiceanu însă nu mai poate fi oprit în elanul său de un patetism jalnic, citez iar din asa-zisa “scrisoare deschisă”, e păcat să se piardă astfel de mostre de nesimtire crasă, ajungând să-l acuze si pe dl. Simion de “complicitate la instigatie” :

Vă imaginati pesemne si dumneavoastră, cum îmi imaginez si eu, ce infern trebuie să fie în sufletul acestui om de-a ajuns să ceară, întru înseninarea lui, împuscarea unor confrati. Dar de ce? Si unde? În ce cadru social? Prin decizia cărei instante? De către cine? De care echipă a mortii? Dar, cum spuneam, nu despre tainicele miscări ale unui suflet înnegurat este vorba aici. Vă propun ca deocamdată să-l abandonăm pe-acesta propriei sale torturi. Nu de resortul Academiei tine ostoirea enormei sale suferinte. În schimb, se pare că, atunci când se întâmplă ca între zidurile Academiei să se ceară împuscarea unui scriitor, în discutie e Academia însăsi. Presedintele Sectiei, dl Eugen Simion, nu s-a grăbit să sune la 112, nici să-l poftească pe vorbitor afară, nici să-l admonesteze, nici să ridice sedinta, nici să ceară părerea colegilor aflati în sala despre scena la care erau martori. Dintre participanti, am înteles ca doar doi membri – poeta Ileana Mălăncioiu si lingvistul Grigore Brâncus – s-au ridicat să spună că rostul Academiei nu este să propună executii sumare. Le multumesc amândurora. Se pare că academicianul Brâncus, un respectabil domn trecut de 85 de ani, a plătit pe dată firescul interventiei sale, fiind reprimandat (sic !) golăneste de către vorbitorul setos de sânge.

Da ! din nou dl. Liiceanu nu suflă o vorbă de unde a auzit dânsul toate aceste chestiuni uluitoare, chiar dacă pe alocuri foloseste expresia “se pare că”. Criticul Mircea Martin, prezent la sedinta respectivă de la Academie, a punctat, pentru Adevărul, ca poeta Ileana Mălăncioiu si lingvistul Grigorie Brâncus l-au sanctionat pe Nicolae Breban pentru „limbajul colorat“, însă nu s-a spus nici o clipă acolo că Patapievici si Liiceanu ar trebui împuscati. Da ! din nou concluzia e clară. De data aceasta, la cei care trebuie desfiintati trebuie adăugati si “odiosii” Mircea Martin, Ileana Mălăncioiu si Grigore Brâncus, pentru că dezmint intrigile de mahala ale celor trei “adevărate repere morale si culturale ale natiunii”. De fapt, întreaga Academie Română trebuie desfiintată, pentru a nu umbri faima celor trei adevărate matroane de bordel, împreună cu curvele lor din mass-media. De altfel, un comentator alăturea cu drumul, pe numele său Mihai Andreută, va afirma chiar, citez:

Unde este deschisă lista prin care intelectualii din România cer demisia presedintelui Academiei Române? Unde este lista contributorilor din România, cărora li se fură bani din buzunar pentru a transforma Academia Româna într-o organizatie teroristă, ca să-mi exprim protestul prin semnarea sa?

Da – parafrazându-l pe Gheorghe Dinică (Prin cenusa imperiului) acestui domn nu pot decât să-i dau răspunsul care pe drept i se cuvine :

Ne căcăm pe intelectualii din România.

Vorbesc evident, de “intelectualii” care au “rezonat”, ca să zic asa, la mizerabilele intrigi de mahala ale celor trei, împreună cu slugile prea-plecate ale acestora. Este vorba despre un comentariu la articolul dlui Ioan Stanomir, membru al GDS si apropiat al “găstii”, articol intitulat “Nicolae Breban si dialectica urii“ (2 iunie a.c.), în care, printre altele, acesta este nevoit să recunoască, citez:

Cu sigurantă, Nicolae Breban va socoti toate aceste rânduri si altele asemenea lor ca pe textele unor pigmei intelectuali, ce nu pot egala vitalitatea sa de creator vizionar.

Deh! Gura păcătosului adevăr grăieste! Invit cititorii să compare cele declarate de către dl. Eugen Simion si mizerabilele elucubratii de maidan emise pe feisbuc de către dnii Radu Vancu si Theodor Paleologu. Acesta din urmă nu se lasă si continuă în acelasi registru de mahala, în termeni de curvăsăreală, citez:

Nu mai contează însă unde a spus Nicolae Breban ceea ce a spus. Problema e la fel de gravă: nu contează că un adulter s-a produs pe canapeaua din sufragerie sau pe cea din hol, adulterul ramâne tot adulter.

Cu alte cuvinte, nu mai este vorba despre “instigatie la crimă”, ci de “adulter”. Cu toate că dl. Eugen Simion a precizat cu claritate că în sedinta respectivă, acad. Grigore Brâncus a spus, referindu-se la ce s-a discutat recent în conferinta de presa de la ICR, că „ar fi bine ca Academia Română sa nu intre în aceasta polemică joasă”. „Asta a fost replica lui, a spus Eugen Simion. În ceea ce o priveste pe poeta Ileana Malancioiu, Eugen Simion a spus ca aceasta a avut „o mica polemică” în timpul sedintei. „Dar nu cred că inventează ea că cineva a cerut moartea, că Breban a cerut moartea cuiva”, a mai spus Simion. Contactată ulterior de jurnalisti, poeta a refuzat să dea alte detalii, declarând că nu poate reproduce ceea ce s-a discutat în cadrul sedintei. (Normal, zic eu – să nu dea alte subiecte de discutie celor trei intriganti de mahala si acolitilor lor) Punct ! Deci dl. Liiceanu si dl. Patapievici, fără a mai vorbi de acoliti, mint cu nerusinare. Si nu este vorba numai despre cele presupuse să se fi întâmplat în sedinta Academiei, ci în general, atunci când îsi ridică în slăvi propria activitate. Da ! despre cele 30 de milioane de cărti ar fi multe de discutat – multe din ele, valoroase – indiscutabil, dar si multe cu tiraj confidential, corp de literă cât unghia si chenar de două degete, menite a “umfla”activitatea unor clienti politici si tuteri ai dânsilor. Dau un singur exemplu, un individ care a scris câteva articole în care-l “înfiera” pe dl. Breban, autor a două cărtulii tipărite la Humanitas, două brosurele de fapt, una tratând despre mafia cămătarilor (din Timisoara probabil), si cealaltă, despre pericolele meseriei de jurnalist(sic!). Ce scria individul în ultimul dintre articole, publicat – cum altfel?, în EVZ, reluând asa-zisele “mărturisiri” ale “unui martor al acelor vremuri tulburi” citez :

Nu se poate spune în cuvinte cât a suferit familia lui după război. Tatăl lui a murit din cauza comunistilor care l-au dus la Canal. Când Nicolae a bătut palma cu comunistii si a acceptat chiar functii a fost un soc pentru toti cei care l-au cunoscut. Este un pacat pentru care nu a fost iertat niciodată. Era de neacceptat să bată palma cu criminalii tatălui sau […]

He! He! He! Nimic nu este de prisos atunci când se primeste ordinul de arunca cu mizerii într-un mare scriitor! Dl. Bot, (bot, bot – dar tot prost! Bot prost si mincinos nerusinat pe deasupra) n-a catadixit nici măcar să consulte biografia oficială a dlui Breban, în care scrie clar că tatăl scriitorului, preotul Vasile Breban, a murit în 1962, lângă Baia-Mare, într-un accident de motocicletă, în acel moment fiind preot paroh la Parohia Mărtisor din Bucuresti. Unde ai lăsat dle Bot, probitatea profesională? Aiurea’n tramvai! Ne răcim gura de pomană. Oriunde am căuta ceva în legătură cu dl. Breban, invariabil dăm de aceleasi personaje, respectiv : Liiceanu, Patapievici si Plesu, apoi Tismăneanu, Perjovschi si Cărtărescu, apoi tuterii lor, Mixich, Vancu si Paleologu, apoi Bot, Corlatan si Fati, samd – institutiile aservite celor trei mafioti – GDS, ICR si CNSAS (prin pre-pusi, evident, au avut ei grijă să-si “depună icrele”cu folos!) samd…. Revenind la cele afirmate de către dl Plesu, ar trebui să mă bufnească râsul, dar nu e de râs tupeul nerusinat cu care acest pachiderm care făcea, împreună cu fratele său întru suferintă, Liiceanu, “rezistentă prin haleală” în iepoca de aur, tupeul nerusinat deci, cu care acesta îsi arogă “merite culturale”, respectiv înfiintarea de teatre, festivaluri, muzee. În realitate, initiativa a apartinut altora, dânsul, în calitate de ministru al culturii în guvernul Roman, nefăcând decât să aprobe niste initiative firesti ale altora, însă. Bunăoară, oficial, Teatrul Masca a fost fondat în data de 24 mai 1990, la initiativa actorului Mihai Mălaimare si a regizoarei Anca Dana Florea, cadre didactice la IATC I.L. Caragiale Bucuresti, pe atunci. Iar Teatrul Excelsior a fost înfiintat în 1990, la initiativa maestrului Ion Lucian, cel care i-a fost director timp de doua decenii. Festivalul George Enescu a avut deschiderea oficială în data de 4 septembrie 1958, la trei ani după moartea artistului, marcând debutul celei mai importante manifestări muzicale internationale găzduite de România. Urma să se desfăsoare din trei în trei ani, fiind însotit de un concurs international în primele 5 editii, întrerupt ulterior si reluat odată cu editia din 1991. Pictorul Horia Bernea, la recomandarea lui Dan Hăulică, a fost numit director al re-înfiintatului Muzeu al Tăranului Român, de către min. culturii de atunci, Andrei Plesu, în data de 5 februarie 1990. Muzeul, înfiintat prin decret al guvernului, urma să revină în sediul sau originar, uzurpat din 1953 de muzeul partidului comunist. Da, cam asa devine chestia! Sigur, dl. Plesu a avut contributia sa – nu i-o neagă nimeni, dar nici pe departe nu a fost singular si în nici un caz vioara întâia în cadrul acestor actiuni culturale.

Cum spuneam, desi este sub demnitatea unui academician să răspundă unor astfel de intrigi de mahala, totusi, dat fiindcă dl. Liiceanu a avut nesimtirea să adreseze o scrisoare deschisă presedintelui Academiei Române, acesta din urmă a fost nevoit să răspundă printr-o adresă oficială, desi anterior acad. Eugen Simion răspunsese clar si la obiect aberatiilor însirate cu nonsalantă în acea scrisoare deschisă. Câteva fraze deci, din răspunsul oficial datând din 3 iunie a.c., al acad. Ionel-Valentin Vlad, presedintele în functie al Academiei Române, citez :

Răspuns la scrisoarea deschisă pe care mi-ati adresat-o în data de 1 iunie 2015. Din scrisoarea dumneavoastră rezultă că ati aflat despre o presupusă amenintare ce v-ar fi fost adresată de Acad. Nicolae Breban în cadrul unei sedinte a Sectiei de Filologie si Literatură a Academiei Române. Din această scrisoare deschisă am aflat prima dată situatia pe care o relatati. În acest context, doresc să fac cunoscut că în Academia Română au loc două tipuri de întâlniri, unele cu caracter public, […] si altele cu caracter intern, cum sunt sedintele de lucru ale sectiilor, cazul din situatia relatată în scrisoare. Presedintele Academiei Române nu ascultă, nu supraveghează si nu cenzurează sedintele interne ale sectiilor stiintifice ale Academiei Române, care reflectă opiniile specialistilor din domeniu. În urma semnalării dumneavoastră, am discutat cu Presedintele Sectiei de Filologie si Literatură, Acad. Eugen Simion, care a exprimat deja public un punct de vedere în data de 1 iunie 2015 si care a negat existenta vreunei amenintări la adresa dumneavoastră din partea Acad. Nicolae Breban. Academia Română nu dispune de probe care să sustină afirmaţia dumneavoastră conform căreia domnul Acad. Nicolae Breban v-ar fi amenintat în mod real si cred din toată inima că, oricât de tumultuos ar fi temperamentul domniei sale, nu ar putea să dorească moartea cuiva, fie că este vorba despre o personalitate a culturii române sau despre oricare alt cetătean. În calitate de Presedinte al Academiei Române, regret că astfel de interpretări au fost posibile, dar si că omul de cultură Gabriel Liiceanu plasează Academia Română într-o dezbatere publică pornind de la un incident aflat sub semnul prezumtiei, care ne poate aduce prejudicii, pe fondul unei informări precare si viciate a cetătenilor, într-un spatiu public prea adesea tensionat si conflictual.

Rog cititorul să remarce modul civilizat în care presedintele Academiei Române a răspuns aberatiilor debitate de către dl. Liiceanu, dar si implicit mizeriilor proferate de adeptii acestuia, mizerii din care nu am citat aici nici 1%. Ba unele specimene îsi pun mizeriile în versuri, bunăoară un individ ce-si spune Dominic Diamant le zice si el dulce, citez :

Nimic nu-i nou sub soare în sumbrul areal/ în care sobolanii doar fosgăie pe val/ si fac din Academii lăcasele de mit/ si de concupiscentă ce totul compromit. – Tare de tot ! Vibrati băieti! vibrati! – vorba Anei Blandiana.

Pun punct aici. Inutil să mai enumăr alte si alte mizerii cu care a fost inundată mass-media. Rămâne de văzut cum va evolua acest conflict, un război deschis de altfel, pe termen lung. Pentru că este absolut clar că ostilitătile nu se vor opri aici, armistitiul fiind exclus. Dl. Breban are de partea sa opera, care în această epocă a derizoriului si surogatului contează extrem de putin, mai are si Academia Română de partea sa, si este foarte posibil ca în urma acestui scandal să fi câstigat si ceva adepti. Si s-ar putea ca acestia să nu fie chiar asa putini, atâta vreme cât dnul Breban a incriminat clar politica antiromânească promovată de către Dnii Liiceanu, Patapievici & Co. De cealaltă parte, cele trei “adevărate repere morale si culturale ale natiunii” au de partea lor mass-media, o multime de clienti politici, dar si o bună parte din prostimea cu fandoseli intelectuale, care preferă lecturi usurele si idei mestecate de-a gata. La care se adaugă nesimtirea si grobianismul manifestate de acestia si adeptii lor. Vom mai vedea ce si cum. As spune că acestia din urmă, pe termen scurt si-au atins scopul – au reusit să terfelească unul din cei mai mari scriitori români, au reusit să-l îndepărteze de functia, fie ea si onorifică, de presedinte al Consiliului Consultativ al ICR, si în fine, au reusit să mânjească prestigiul Academiei Române, ca si al unui număr de academicieni. Probabil că în ciuda unor mici poticneli, chiar în momentul în care scriu aceste rânduri, îsi savurează victoria. Oricum, până în momentul de fată, nu au răzbătut nici un fel de ecouri pe feisbuc. Mai vedem noi ! Pe termen lung însă, am mai spus-o, dl. Breban nu are ce pierde. Opera este de partea dânsului. La fel ca si în cazul acad. Eugen Simion. Oricât ar fi de atacat acesta, si a fost atacat într-un mod cât se poate de jegos de către un neica-nimeni precum Th. Paleologu, opera sa rămâne, cărtile sale sunt material de studiu pentru studenti, deci nici dânsul nu are ce pierde. Că pulimea cu oarece pretentii intelectuale a tras oarece concluzii, asta contează mai putin. Pe termen lung însă, dl. Nicolae Breban a câstigat. În mai putin de un secol, poate nici 50 de ani, majoritatea muncilor din domeniul industrial si agricol vor fi practicate de roboti. În tările dezvoltate, printre care se va situa probabil si România, oamenii vor avea 3 poate chiar 4 zile libere pe săptămână, astfel că încet-încet vor redescoperi plăcerea cititului, inclusiv romanele lui Breban, Preda, Buzura, Ivasiuc, Toiu, Mircea-Horia Simionescu. Pentru că ei nu au scris numai pentru epoca Ceausescu, ci si pentru viitor. Asta deosebeste creatorul de comentator, de chibitz. Pentru că dnii Liiceanu, Patapievici si Plesu asta sunt – niste comentatori (de prost aluat, zice dl. Breban) – chiar dacă au avut un oarece succes editorial. Dar sunt doar atât – comentatori, chibitzi – de pe margine adică, nu din miezul lucrurilor. Opera dânsilor e subtire, inconsistentă – toate cărtile dânsilor, trecute, prezente si viitoare, puse una peste alta, nu fac cât un roman de-al lui Breban. Oricât le-ar desconsidera unii, oricât le-ar socoti depăsite, plictisitoare sau lipsite de valoare altii, romanele dlui Breban au o valoare a lor, pe care o are orisice roman, intrinsecă si perenă, în timp ce comentariile dânsilor au o valoare de conjunctură. Cum spuneam si altă dată, poetul si scriitorul pot trăi fără critică, în timp ce invers este imposibil. Dl. Liiceanu, oricât de arogant ar fi, oricâte succese comerciale va avea, nu poate fi despărtit de creatia proprie. Din acest punct de vedere, desi este numit când scriitor, când filosof, nu este nici una nici alta. Pentru că nu a scris nici un roman si pentru că nu a creat nici un sistem filosofic. Asta este realitatea. Dacă celelalte două specimene s-au limitat la eseistică si functii politice, dl Liiceanu a avut aspiratii mult mai înalte, care nu s-au realizat însă. Iar timp nu prea mai are nici dânsul. Kaputt din punctul meu de vedere. Dacă până la 70 de ani nu a reusit să creeze un sistem filosofic, de aici încolo slabă sperantă. Rămâne, împreună cu celelalte două pramatii cu acolitii lor, cu puterea (efemeră însă), si cu o iluzorie victorie, care peste jumătate de secol nu va mai conta decât pentru unul-doi istorici literari. Iar cărtile dânsilor vor ajunge mai repede decât cred cornete de seminte, iar pe mormintele dânsilor vor urina cu boltă câinii, în timp ce unii precum Breban, Buzura, Preda, chiar si Zaharia Stancu, Eugen Barbu sau Petru Dumitriu vor fi re-descoperiti si chiar vor creste în valoare. Think about ! În imagine, doi „grei” ai literaturii române, Nichita si Breban, prin anii ’70. (sfârsit)