Despre legionari și comunism

Rakovski-Trotki-Gherea

Asa cum am promis, din când în când voi publica fragmente din cartea „Istoria miscării legionare (1916-2016)”. Astăzi despre comunism si pozitia legionarilor fată de acesta. Mă voi referi în capitolul de fată despre începuturile comunismului în România și despre pericolul pe care-l reprezenta acesta pentru statul român. Despre pozitia intransigentă a Căpitanului si a legionarilor fată de comunism s-a scris si se va scrie încă mult timp de-aici încolo, atâta vreme cât nu a apărut încă o istorie oficială a comunismului român, despre începuturi vorbesc. În aceste conditii se încearcă încă să se oculteze contributia legionarilor la lupta contra comunismului. Iată ce afirma nu demult o cuconită putină la minte, o anume Mihaela Bărbus, fiica răposatului tărănist Ioan Bărbus, si ea tărănistă înfocată, pe „portalul conservator În Linie Dreaptă”, ILD pe scurt, citez:

În 1989 nimeni nu ar fi îndrăznit să sustină teza preponderentei legionarilor în miscarea anticomunistă pentru că toată lumea stia că marea majoritate a fostilor detinuţi erau tărănişti si liberali.

Asa e! Gura păcătosului „adevăr” grăieste! despre politoloaga de la coada cratitei vorbesc – dânsa sustine nici mai mult nici mai putin într-un articol în două părti despre celebra „lege a lui Crin”, stiti Dvs, aia anti-legionară, si mai e unul, un nene pe nume Adrian Cioflâncă, istoric pârât, că legea în sine nu serveste la nimic si că „nostalgicii pro-legionari” ar trebui combătuti nu cu legi restrictive, ci cu educatie care să arate cât de „democrati”au fost tărănistii, în comparatie evident, cu „bestiile legionare”. În fond, cuconita asta are dreptate – numai că nu cu propagandă anti-legionară se poate face asta, ci cu lucrări de istorie serioase, fundamentate pe documente de necontestat. Adevărul este că România nu a cunoscut o democratie reală, asa cum o vedem azi în tări dezvoltate din vest, Elvetia, Germania, Austria, ci o democratie de fatadă, subsumată capitalului evreiesc mondial, în beneficiul unor grupuri de potentati, în frunte cu Carol al II lea si a camarilei sale. Vom analiza altă dată, cu calculatorul si creionul în mână câti dintre luptătorii anticomunisti erau legionari. Până la unul, pentru că documentele din arhiva CNSAS sunt mai mult decât suficiente. Mai vedem noi ce si cum. Nu de alta, dar nu vreau să rămân dator nimănui. Cât despre tărănisti, care au dispărut din arena politică precum măgarul în ceată, un capitol încă putin abordat de istorici, vom discuta asta altă dată, în conexiune cu „drepturile” bisericii greco-catolice, cu principiul „restitutio in integrum” promovat de stimabilii tărănisti si cu asa-zisul Concordat cu Vaticanul. Cât despre rectitudinea politică a acestora, mai trebuie oare să amintesc de cum se agitau ei „ca viermii”, vorba Căpitanului, fără să mai vorbesc de fata de soarece opărit a ministrului de interne tărănist, nu-i mai dau numele venerabilului, „nomina odiosa”, în momentul putsch-ului de la Moscova. Să caut pe youtube, sau în arhiva TVR, poate găsesc secventa, e păcat să se piardă, ca să vedem si de ce s-a dus PNT de râpă, ca si eforturile de peste jumătate de secol ale Seniorului Corneliu Coposu, un mare om, eforturi risipite în neant de o mână de nechemati, fosile bune de aruncat în lada de gunoi a istoriei. În fine, despre toate astea, altă dată – oricum e un capitol fascinant din seria „sinucideri politice exemplar executate”. Atunci, la treabă! Azi despre pericolul comunist ce pândea România în anii primei conflagratii mondiale, si în primii ani de după aceasta.

Miscarea socialistă exista în România încă din ultimele decenii ale sec. 19. Coagulată în jurul unor intelectuali de marcă precum Titus Dunca, Zamfir Arbore, fratii Ioan si Gheorghe Nadejde, cărora li s-au alăturat o serie de intelectuali refugiati din Rusia taristă precum Constantin Dobrogeanu-Gherea (nume real, Solomon Katz, în limba ucraineană, Mihail Nikitici Kass) si Nicolae Zubcu-Codreanu, grupati în jurul revistei Contemporanul, fondată în 1881, cu o longevitate de invidiat, activitatea acestora a fost mai degrabă teoretică decât politică, ea rezumându-se mai mult la traduceri din operele clasicilor marxismului si publicistică socialistă. Primele roade ale activitătii grupului încep să apară, astfel că la alegerile din 1888 si 1892 reusesc să trimită doi reprezentanti în parlament. La 31 martie 1893 a fost fondat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR), în care, printre membrii grupului mentionat anterior, apar si alte nume, printre care Mihail Gheorghiu-Bujor si Cristian Racovski, activisti socialisti care se vor radicaliza ulterior, apropiindu-se de comunism. Cu o existentă efemeră, PSDMR a dispărut în 1899, după ce o bună parte din membrii marcanti au trecut la liberali (trădarea generosilor). Membrii grupului radical ai fostului partid, vor fonda în 1910, Partidul Social Democrat Român. În aceeasi perioadă, în mod independent iau nastere Partidul Social Democrat din Ungaria, având drept lideri pe Ioan Flueras si Iosif Jumanca, si Partidul Social Democrat Român din Bucovina. Toate aceste partide aveau ca obiectiv imediat lupta sindicală, situatie ce se va mentine până la începerea primei conflagratii mondiale. Pe plan european, în anii marii conflagratii, principala tendintă a majoritătii socialistilor a fost lupta contra războiului. Ca urmare a opozitiei socialistilor români față de angajarea în război a României, partidul socialist a fost scos în afara legii. După 1917, inspirati de lovitura de stat bolsevică din Rusia, o serie de activisti socialisti, printre care si cei mentionati anterior, Cristian Racovski si Mihail Gheorghiu-Bujor, s-au radicalizat, actionând în mod efectiv pentru declansarea unei “revolutii comuniste” în România.

Primele tulburări comuniste au izbucnit în Iasi, încă înainte de puciul bolsevic din octombrie, pe fondul degrigoladei care cuprinsese armata taristă, care se dezintegra în urma agitatiilor bolsevice. La 1 mai 1917, un grup de manifestanti comunisti, ajutati de soldati rusi, au pătruns în fortă în închisoarea din Iasi, unde erau detinuti Cristian Racovski si Mihail Gheorghiu-Bujor, i-au eliberat, după care acestia au fugit în Rusia, la Odessa, unde si-au reluat activitatea anti-românească, cu sprijinul bolsevicilor. La Odessa, Cristian Racovski a ajuns în fruntea Înaltei Comisii pentru combaterea con-trarevolutiei române si ucrainene, organ plenipotentiar al sovietelor comisarilor poporului din Petrograd, având drept “organ executiv” un batalion de dezertori, avându-l în frunte pe acelasi Mihail Gheorghiu-Bujor [1]. Concomitent, comitetele soldatilor rusi, în urma agitatiilor comuniste, s-au pronuntat pentru răsturnarea guvernului “burghez” de la Iasi si pentru detronarea regelui. În acel moment, teoretic armata taristă era încă aliata României, dar aceasta, sub comanda gen. Dimitri Grigorovici Scerbacev, era în plin proces de descompunere. Pericolul nu provenea numai din faptul că armata română rămăsese singură în fata trupelor Puterilor Centrale, cât din faptul că soldatii rusi puteau actiona în spatele frontului provocând dezordini si agitatii comuniste. Nicicând statul român nu se găsise mai aproape de desfiintarea totală. În ciuda situatiei precare în care se găseau bolsevicii rusi, la sfârsitul lunii noiembrie 1917, Lenin a trimis la Iasi un grup de activisti comunisti, cu misiunea de de a “netezi drumul” spre o “revolutie comunistă” în România. Grupul, compus din cca. 80 de persoane, era sub comanda lui Simion Grigorievici Rosal, unul din agitatorii puciului bolșevic din Petrograd din octombrie 1917, fiind totodată si presedintele sovietului din Kronstadt. Situatia părea ideală pentru declansarea unei revolutii bolsevice în România si anihilarea totală a ceea ce mai rămăsese din statul român : o iarnă grea, epidemie de tifos, dezertarea în masă a soldatilor “aliati” rusi, agitatii comuniste, armata română rămasă singură în fața puternicelor trupe germane, fără munitie si tehnică de luptă suficientă. Situatia era realmente dramatică, corespondentul agenției Reuter transmitând că: „trupele rusesti în plină descompunere dezertează în masă si în retragerea lor spre granită distrug orasele si satele românesti.” Situatia era dezastruoasă. Bande înarmate de soldati rusi prădau la drumul mare, terorizând populatia civilă. Se afirmă că Rosal plănuia să-l asasineze pe rege si să instaleze un guvern bolsevic condus de Cristian Racovski si Mihail Gheorghiu-Bujor. Nu avem de unde sti, dat fiindcă nu s-au găsit ordine scrise, dar este posibil, dat fiindcă se “trăgea la indigo” scenariul aplicat în Rusia. Principala tintă era însă generalul Scerbacev, dar încercarea lui Rosal de a-l asasina a dat gres, acesta si grupul său fiind arestați de un grup de vânători români, în 21 decembrie 1917.

[1] Nistor, Ioan I., Istoria românilor, vol.2, Ed. Biblioteca Bucureștilor, 2003, ISBN 973-8369-05-3.

Predati ofiterilor lui Scerbacev, acestia au fost imediat executati [2]. Scăpat din atentatul pus la cale de bolsevici, generalul Scerbacev a făcut din nou apel la trupele române să curete capitala Moldovei de agitatorii comunisti. Cererea sa a fost acceptată de guvernul român, trupele gen. Prezan au dezarmat soldatii bolsevici si i-au expulzat peste Prut. Esuarea tentativei de “revolutie comunistă” în România nu i-a descurajat însă pe comunistii români refugiati la Odessa, astfel că la 15 decembrie 1917, Mihail Gheorghiu-Bujor îi scria lui Leon Trotki (Leiba Bronstein), pe atunci comisarul poporului pentru Afacerile Externe al Rusiei sovietice, citez: ”la începutul lunii iulie (1917), noi am trimis Sovietului din Petrograd, Sectia internatională, un raport-apel în care noi am arătat situatia internă a României, necesitatea si posibilitatea unei lupte revolutionare si noi ne permiteam să cerem ajutor din partea democratiei revolutionare ruse, pentru a atinge acest scop.” [3] Din fericire, în acel moment, bolsevicii aveau probleme mult prea mari ca să se implice militar în România. Mihail Gheorghiu-Bujor, fără să se descurajeze, îi cerea din nou sprijinul lui Trotki, citez: „Noi considerăm momentul politic si social intern si extern foarte favorabil pentru a începe în România lupta finală”. Reactia sovietică nu a întârziat, ambasadorul României la Petrograd, Constantin I. Diamandi, împreună cu tot personalul ambasadei, au fost arestati, fiind ulterior eliberati din ordinul lui Lenin, în urma protestelor corpului diplomatic. Pentru Vechiul Regat, sau ce mai rămăsese din el, primejdia trecuse, în schimb situatia din Basarabia era dramatică. Soldatii bolsevici expulzați peste Prut semănau teroarea în rândul populatiei basarabene. La 22 decembrie 1917, Sfatul Tării a cerut interventia armatei române. Trupele române, conduse de gen. Ernest Brosteanu, au trecut Prutul în data de 10 ianuarie 1918, intrând după trei zile victorioase în Chisinău. Câteva zile mai apoi, întreaga Basarabie era eliberată. Acesta este unul din motivele pentru care comunistii rusi n-au recunoscut niciodată legitimitatea Sfatului Tării si unirea Basarabiei cu tara, considerând că aceasta ar fi fost ocupată printr-o “agresiune imperialistă”. Imediat, guvernul bolsevic a decretat ruperea relatiilor diplomatice cu România, a expulzat personalul ambasadei si a anuntat sechestrarea tezaurului românesc.

[2] Ibidem, p. 316.

[3] Fenesan, Costin, Sub steag străin, Comunistii si partidul comunist din România în Arhiva Kominternului. (1919–1924), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2011, 1095 p.

Tulburările din 13 decembrie 1918. Agitatiile comuniste au continuat si după actul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918. Sărăcia si conditiile mizerabile de muncă au generat o serie de greve în Bucuresti, de care au încercat să profite agitatorii comunisti radicali. Cel mai grav eveniment a avut loc în data de 13 decembrie 1918, când o demonstratie de protest a muncitorilor tipografi a degenerat în ciocniri cu armata soldate cu morti si răniti. I.G. Duca îsi amintea, citez: “Îndată după întoarcerea noastră din Iasi, simtisem că Bucurestii erau subminati de agitatiuni comuniste.(…) Fapt este că muncitorii se agitau, că pe stradă defilau convoiuri cu drapele rosii si corifeii miscării răspândeau din larg banii în dreapta si în stânga. (…) toate acestea îngăduiau ușor lui Rakowski si agentilor Moscovei să uneltească si să semene dezordine în România”.[4] Actiunea de protest începuse în data de 6 decembrie 1918, când muncitorii tipografi de la atelierele grafice Sfetea si Minerva au hotărât să declare grevă cu durata de o săptămână, pentru a obtine conditii mai bune de muncă. Lor li s-au raliat si restul tipografilor din Bucuresti, dar si alte categorii de muncitori. În data de 13/25 decembrie 1918 a fost organizată o mare manifestatie de protest, dintre organizatori remarcându-se Cristian Racovski, tipografii Iancu Luchwig si Sami Steinberg, cizmarul Marcus Iancu, corectorul Marcel Blumenfeld, Ilie Moscovici si I.C. Frimu. Pe lângă revendicările de ordin sindical, manifestantii, printre care se infiltraseră agitatori comunisti, au scandat:“Jos Armata! Jos Regele! Trăiască Republica!”. Fortele de ordine, formate din Regimentul 9 Vânători de munte, Politie si Jandarmerie, masate în apropierea Pietii Teatrului National, unde urma să aibă loc mitingul, au deschis focul asupra demonstrantilor. Comunicatul de presă oficial mentiona, citez:„De câtva timp, o organizare bolsevică (…) caută să provoace răscoale, atâtând muncitorimea. Ieri după-amiază, grupuri conduse de aceste elemente au încercat să provoace o gravă agitatiune. Împiedicati de Armată să treacă pe strada Câmpineanu, ei au tras asupra trupei fără nici o provocare, rănind grav mai multi soldati. În legitimă apărare, trupa a trebuit să facă uz de arme si să restabilească ordinea. Sunt sase morti si 15 răniti.“ Nu putem sti care este adevărul, pentru că nu s-a făcut o anchetă riguroasă, se pare că totusi au existat focuri de armă trase de provocatori infiltrati printre demonstranti, cert este că reactia autorităților a fost excesivă, chestiune recunoscută chiar de către principalii responsabili.

[4] Duca, I.G., Amintiri politice, vol.3, Col. “Memorii și mărturii”, Jon Dumitru Verlag, München, 1982.

Altă certitudine este că nici unul dintre organizatori nu s-a regăsit printre cei morti sau răniti. I.C. Frimu, militant socialist pentru drepturi sindicale, unul dintre organizatori, va deceda ulterior în urma bătăilor suferite la sediul Politiei.

Înfiintarea Internationalei a III-a. Marea Revolutie Socialistă din Octombrie, asa cum a fost denumit puciul bolsevic din 7 noiembrie 1917, a deschis calea subminării din interior a imperiului tarist, documente de arhivă desecretizate ulterior certificând că Lenin si tovarăsii săi fuseră “arma secretă” a Germaniei, menită să o elibereze de presiunea exercitată de armata taristă. Planul serviciilor secrete germane a reusit, bolsevicii reusind după un puci spectaculos să pună mâna pe putere si să scoată Rusia din război, împingând marele imperiu tarist în haos si ruină. Bolsevicii, desi stăpâni pe putere prin teroare “revolutionară” (inspirată de Revolutia Franceză de la 1789), erau constienti de precaritatea situatiei lor, ca si de fortele care li se opuneau, în consecintă, au decis “exportul de revolutie”. Constient de această stare de lucruri, Leon Trotki declara la sfarsitul anului 1917, citez:“Dacă popoarele Europei nu se ridică pentru a strivi imperialismul, noi vom fi cei striviti, nu e nici o îndoială. Ori revolutia rusă va declansa o cascadă de lupte în Occident, ori capitalistii din toate tările vor înăbusi lupta noastră“. Tocmai în acest scop a fost creată, în martie 1919, Internationala a III-a, mai cunoscută si sub denumirea de Comintern. Criteriul principal de organizare, era subordonarea totală fată de politica Uniunii Sovietice a partidelor comuniste afiliate. Sub egida acestei organizatii, au fost organizate mai multe tentative de puciuri comuniste în tările europene, unele esuate, precum “revolutia spartakistă” din Germania, altele reusite precum cea din Ungaria. După decesul lui Lenin, Iosif Visarionovici Stalin, venit la putere în 1924, a renuntat la ideea “revolutiei mondiale”, rolul Cominternului reducându-se la finantarea partidelor comuniste, devenite “agenturi de propagandă” în sprijinul politicii sovietice. Pretentiile Cominternului erau justificate de sumele mari de bani cu care acesta finanta partidele comuniste, cu precădere cele din tările care aveau granită cu Rusia sovietică.

Înfiintarea Partidului Comunist din România. Putini la număr, dar extrem de activi, comunistii români erau constienti că nu puteau cuceri puterea fără “ajutorul frătesc” al celor sovietici, plasându-se încă de la început, asa cum am demonstrat mai sus, pe o pozitie anti-românească. De partea cealaltă, sovieticii nu aveau nici un interes să aibă granită comună cu un stat puternic, de unde si opozitia lor fată de reîntregirea României. Nu este vorba numai despre Basarabia, care făcuse parte din imperiul tarist, dar si de Bucovina, Transilvania, Maramures, Banat si Dobrogea. În momentul înfiintării Cominternului, în 1919, Partidul Socialist functiona din nou în mod legal, cei cca. 45000 de membri constituind o fortă politică de care trebuia să se tină seama. În cadrul partidului, exista însă un nucleu comunist, format din max. 2000 de membri, care nu erau de acord cu politica reformistă a conducătorilor partidului, care urmăreau să obtină mai multe drepturi pentru clasa muncitoare, pe cale democratică. În aceste conditii, sciziunea miscării socialiste era inevitabilă. Demn de mentionat este contextul politic în care s-a produs această sciziune, între comunisti si social-democrati – greva generală din 1920. Era prima dată când tara se confrunta cu o grevă de o asemenea amploare, ceea ce dovedea că muncitorimea devenise o fortă, dar este si meritul partidului socialist în calitate de organizator. Pe lângă revendicări economice, grevistii cereau si suspendarea stării de asediu si a cenzurii. Proiectată pentru data de 20 octombrie 1920, cu o durată de 7 zile, declansarea acesteia a fost devansată cu două zile, datorită grevei mecanicilor de la căile ferate [5].

Per ansamblu, greva a fost un succes, paralizând întreaga viată economică a tării, iar influenta provocatorilor comunisti a fost nulă. Reactia autoritătilor a fost extrem de dură, în ciuda faptului că revendicările grevistilor erau justificate, greva fiind declansată în urma esuării negocierilor cu guvernul. În toată tara au fost operate mii de arestări în centrele muncitoresti, localurile partidului au fost închise si toate publicatiile socialiste au fost suspendate. Arestatii au fost maltratați în sediile politiei, iar unul din conducători, medicul Herscu Aroneanu, a decedat în urma bătăilor, afacerea fiind ulterior musamalizată. Confruntati cu această situatie, multi activisti socialisti îsi puneau problema dacă să continue să actioneze pe căi democratice sau să aleagă calea comunistă, răsturnarea pe cale violentă si revolutionară a ordinii existente, după modelul experimentat deja de revolutia bolsevică. În acest context, a fost trimisă la Moscova o delegatie a partidului, compusă din Gh. Cristescu, Constantin Popovici, Al. Dobrogeanu-Gherea (Katz), Eugen Rozvani (Jenő Rozvány), Ioan Flueras si David Fabian (Finkelstein), având un mandat limitat, de a studia la fata locului situatia din Rusia si de a se informa asupra tezelor doctrinare ale Internationalei a III-a.[6] Încă în timpul deplasării

[5] Petrescu, Constantin-Titel, Socialismul în România, 1835-6 septembrie 1940, Biblioteca Socialistă.

[6] Ibidem.

spre Moscova, membrilor delegatiei li s-au adus la cunostintă cele 21 de puncte necesare afilierii la Comintern. Practic, negocierile au fost purtate doar cu patru din cei sase membri ai delegatiei, Ioan Flueras refuzând orice discutie asupra celor 21 de puncte, după care s-a întors în tară, refuz pe care îl va plăti cu viata după 23 august 1944, iar David Fabian, care însotea delegatia în calitate de jurnalist, a fost plimbat prin Rusia să vadă realizările regimului comunist. Cei patru au purtat discutii cu Zinoviev, Buharin si Lenin, în care li s-a explicat fără echivoc punctul de vedere sovietic, respectiv că se angajează ferm să respecte cele 21 de puncte, luându-si de asemenea angajamentul să elimine pe Flueras, Jumanca & Co., adică pe cei ce aveau rezerve fată de subordonarea totală față de sovietici. De asemenea li s-a adus la cunostintă pozitia sovietică fată de teritoriile alipite, pozitie pe care urmau s-o sustină neconditionat [7]. În final, cei patru, desi aveau mandat limitat, de studiu doar, au semnat declaratia de adeziune la Internationala a III-a. Era de fapt un angajament, dat fiindcă partidul nu exista la acea dată, declaratia urmând să intre în vigoare abia după adoptarea ei de către congresul partidului. Dat fiindcă la data respectivă cei patru erau membri ai partidului socialist, ei trebuiau să dea o “lovitură de partid” în cel mai pur stil bolsevic, scindând miscarea muncitorească. Ca primă consecintă, cea mai mare parte a membrilor partidului socialist delimitându-se de pozitia adoptată de cei patru, si profitând totodată de faptul că principalii conducători ai partidului se găseau în stare de arest, acuzati de organizarea grevei generale, în urma unui Consiliu General desfăsurat în 3 februarie, membrii radicali ai partidului decid să se separe, luând numele de Partidul Socialist Comunist, convocând totodată si congresul partidului, căruia urma să i se supună spre aprobare decizia de afiliere la Internaționala a III-a. Congresul, care a avut loc în 12 mai 1921, a fost întrerupt de interventia politiei, care a arestat pe toti delegatii care au votat afilierea la Comintern. După un proces răsunător, rămas în istorie sub numele de “Procesul din Dealul Spirii”, marea majoritate a celor 271 acuzati au fost amnistiati. Datorită întreruperii congresului de către interventia politiei, lucrările acestuia au fost reluate la Ploiesti. În noaptea de 3 spre 4 octombrie 1922 a fost adoptat statutul Partidului Comunist din România, denumire ce va fi păstrată până în 1945. Statutul prevedea la primul punct, citez: “Partidul Comunist din România este o sectiune a Internationalei Comuniste. El nu are alte scopuri decât acelea ale Internationalei căreia îi apartine”.

[7] Fenesan, Costin, Op. cit.

La punctul al doilea se preciza: „Tezele si hotărârile de orice fel ale Internationalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toti membrii si toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale partidului comunist.” [8] Punctul de vedere al Internationalei a III-a cu privire la teritoriile alipite în urma actului de la 1 Decembrie 1918, avea să fie impus la Congresul al III-lea al PCdR, desfăsurat la Viena în 1924, în rezolutia adoptată fiind precizat cu claritate, citez: “Partidul Comunist din România trebuie să lupte cu hotărâre împotriva anexării violente a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei si Dobrogei si să sprijine în chip practic lupta pentru eliberarea si independenta lor natională”.[9] La respectivul congres de la Viena, alături de Elek Kőblős, au fost alesi în Biroul Politic de conducere al partidului: Marcel Pauker, David Fabian (Finkelstein), H. Sternberg, M. Kohane, I. Fonagy, B. Stefanov, Al. Dobrogeanu-Gherea (Katz), S. Margulies, H. Gherstein. Faptul că nici unul din acestia nu era etnic român demonstrează exact pozitia Cominternului fată de România. În consecintă, în 5 aprilie 1924, printr-o ordonantă a Corpului II Armată, activitatea PCdR a fost interzisă. În continuare, partidul va activa în ilegalitate, fără rezultate notabile. De altfel, si următoarele congrese se vor desfăsura în afara tării, conducerea fiind numită de Comintern, predominant fiind elementul alogen.

Procesul din Dealul Spirii. Anchetarea celor 271 de comunisti care se pronuntaseră pentru afilierea neconditionată la Comintern, a scos la iveală aspecte care i-au surprins până si pe anchetatori. Spre deosebire de alte procese similare, multe detalii ale rechizitoriului nu au fost aduse la cunostinta opiniei publice, dat fiindcă interesau siguranta natională, ancheta fiind efectuată de Consiliul de Război al Corpului 2 Armată din Bucuresti. Ancheta a relevat că multi dintre arestati erau cetăteni străini, instruiti în Uniunea Sovietică,

[8] Denize, Eugen, Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, în Memoria.

[9] Institutul de Studii Istorice si Social-Politice de pe lângă CC al PCR, Istoria Partidului Comunist Român, Sinteză, Documente pentru uz intern, p.102.

care pătrunseseră în tară în mod fraudulos. Anchetatorii au încercat să pună în legătură directivele Cominternului, printre care figura si crearea de organizatii subversive clandestine în paralel cu cele legale, cu atentatul cu bombă comis în Senat în data de 8 decembrie 1920, în urma căruia fuseseră ucisi Dimitrie Greceanu, ministrul de justitie, Demetriu Radu, episcop greco-catolic de Oradea si senatorul Spirea Gheorghiu [10]. Atentatul fusese pus la cale și executat de Max Goldstein, Leon Lichtblau si Saul Osias. Max Goldstein, “creierul” actiunii, se ocupa în paralel de organizarea unei tipografii clandestine în Iasi, în str. Râpei nr. 2, banii fiind furnizati chiar de Cristian Racovski prin doi curieri, Enciu Atanasoff si Vladimir Ecin. Ultimul adusese din Rusia suma de 400000 lei (pentru comparatie, casa din Iasi, din str. Râpei nr. 2, fusese cumpărată cu suma de 22000 lei), plus 20 de briliante, posibil provenind din tezaurul confiscat de sovietici. De altfel, ulterior au apărut dovezi că sovieticii au utilizat permanent tezaurul românesc pentru a finanta miscarea comunistă. Acuzatii, ca si presa socialistă de altfel, au negat orice legătură cu Max Goldstein, sustinând că acesta era doar un anarhist de duzină. Cu toate acestea, după arestarea lui Max Goldstein în octombrie 1921, acesta a recunoscut finantarea pe care i-a asigurat-o Cominternul, ca si legăturile sale cu comunistii, din care multi se regăseau în boxa acuzatilor la proces. De altfel, toti membrii familiei sale erau comunisti, fratii săi Lupu si Paul, sora sa Rebeca si sotia sa, Sura Catap. Leon Lichtblau, al doilea organizator al atentatului, pe atunci student, era cetătean polonez rezident în România. În vara anului 1921, a participat la cel de al doilea Congres al Internationalei Comuniste de Tineret de la Moscova, dar pe atunci Goldstein nu fusese încă capturat, în consecintă, autoritătile nu stiau nimic despre participarea sa la atentat. Goldstein a mărturisit de asemenea legăturile sale cu Leonte Filipescu si ucraineanul Pavel Tcacenko, doi din cei mai activi propagandiști comuniști.

[10] Sandru, Dumitru : Ordonanta definitivă a procesului comuniștilor din 1922 : un document incriminatoriu, în Istorie si societate, vol. III, Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea (coordonatori) Ed. Mica Valahie, 2011.

Amândoi aveau să fie ulterior asasinati sub pretextul tentativei de fugă de sub escortă. Desi în ordonanta definitivă a procesului nu este precizată etnia acuzatilor, nu este greu de văzut că marea majoritate erau evrei, chestiune care ulterior a alimentat o serie de speculatii privind implicarea masivă a evreilor în conspiratiile comuniste, chestiune care si azi agită spiritele. S-a încercat să se explice acest aspect, citând adesea o lucrare a lui Alexandr Soljenitîn, prin faptul că în Uniunea Sovietică evreilor li se asigurase egalitatea în drepturi cu restul locuitorilor tării si că prezenta masivă a evreilor în conducerea sovietică ar fi asigurat acestora un statut privilegiat fată de poporul de rând, explicând astfel ostilitatea acestora fată de statul român11. Această explicatie este irelevantă si fortată. În primul rând pentru că în anul 1921, în România, evreii se bucurau de aceleasi drepturi cu toti românii [12], si în al doilea rând să nu uităm că România, cu toate carentele ei, era un stat democratic, în care posibilitătile de a se afirma social si economic erau mult mai largi decât în Rusia sovietică, fără a mai vorbi de nivelul mediu de trai. Explicatia este mult mai simplă, si ea apare dacă examinăm mai atent documentele procesului. Acestea relevă cu claritate că majoritatea inculpatilor, cei de etnie evreiască în special, nu aveau nici o legătură cu “clasa muncitoare”, în numele căreia sustineau că militează. Opt cizmari, trei chelneri, doi croitori, doi pălărieri, un frizer, doi zugravi, ba chiar un dactilograf si o modistă, etc. Mici meseriasi activând profesional mai degrabă în zona serviciilor, fără nici o legătură cu sfera industriei si implicit cu clasa muncitoare. Până si Max Goldstein era functionar comercial. Indivizi cu o existentă anostă si umilă, convertiti în “revoluționari de profesie” cu banii Cominternului, fonduri substantiale provenind din tezaurul României, care i-a alimentat cu bani până în 23 august 1944. Cât despre lideri, acestia n-au practicat niciodată meseriile în care fuseseră pregătiti. Ani la rând, Cominternul a vărsat sume imense către miscarea comunistă clandestină. Cifrele relevate în rechizitoriu sunt edificatoare.

[11] Ibidem.

[12] Scurtu, Ioan, Statutul politico-juridic al evreilor din Romania (1858 – 2004).

Bunăoară un anume Moise Broitman, unul din sefii “celulei” comuniste din Chisinău, prin același curier, Vladimir Ecin, arestat în 1921 împreună cu Pavel Tcacenko, a primit 300000 de ruble Romanov (1 rublă Romanov valora cca. 4 lei 1913, de cca. 10 ori mai mult în 1921) Demnă de remarcat este si performanta de a introduce clandestin în tară o asa cantitate enormă de monede, dat fiindcă o rublă Romanov cântărea 20g argint 900 0/00. Dispunând de astfel de sume imense, nu este greu de înteles că respectivii, pe care nu-i lega mai nimic de tara românească, au alunecat pe panta trădării. Reactia, adesea extrem de severă a autoritătilor, i-a determinat pe multi să caute refugiu în Uniunea Sovietică, unde multi au dispărut în momentul marilor epurări staliniste. Chestiunea cu “clasa muncitoare” în numele căreia “luptau” este irelevantă, si erau si ei constienti de acest fapt, pentru că nu clasa muncitoare avea să-i propulseze la cârma tării, ci armata sovietică, asa cum de altfel s-a si întâmplat după 23 august 1944.

Etichete: , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: