Archive for August 2016

Un deces „regal” și câteva clarificări

August 7, 2016

cuplul regal

Motto: În lumea noastră, s-a stins o regină, / Dar într-a ei, se va scălda mereu în soare, / Și delicat, în anii ce-or să vină, / Ea ne va pune, pe morminte, câte-o floare.

Nu mai precizez despre cine este vorba, dat fiindcă în ultimele zile, opinia publică românească a fost asaltată literalmente pe toate canalele mass-media de evocări și osanale închinate celei ce a fost tovarășa de viață a ultimului rege al României, Mihai I. Catrenul de mai sus, care este mai degrabă o înșiruire de versuri șchioape îi aparține unui anume Petru Racolța, l-am cules de pe blogul personal al acestuia, a cărui prezentare sună mai degrabă a site de matrimoniale, citez :

Suflet tânăr și în căutare de noi provocări. Admir frumusețea naturii și a femeii. Sunt pasionat de șah, filme, astronomie, gastronomie și multe alte domenii fascinante. Doresc să fiu prieten cu toată lumea și lumea să fie mai bună, mai curată…

Tare de tot! Vibrați băieți, vibrați!, vorba celebrei autoare a nu mai puțin celebrului motan Arpagic. Gura păcătosului adevăr grăiește, că deh! Popor de plante. În fine, fac precizarea că deși omniprezent pe toate canalele mass-media, tristul eveniment a trecut mai degrabă neobservat pe așa-zisele “rețele de socializare”, românii fiind mult prea preocupați cu vânătoarea de pokemoni și cu untold. Am putut vedea pe feisbuc doar câteva reacții de respingere vehementă a câtorva articolașe “contra”, apărute pe blog-uri personale – nu în presă, care manifestau oarece îndoieli privind atributele românești și regale ale defunctei. Trebuie să spun că la câteva observații pertinente ale mele, justificate cu documente inatacabile, am fost întâmpinat de “monarhiști” (așa își închipuie ei că sunt, ignorând cele mai elementare evidențe) cu un puhoi de insulte și insinuări, inclusiv chestii de genul “așa este, să trăiți domnu’ securist”. În fine, precizez că tristul eveniment din familia principelui Mihai, fost rege (de două ori) al României, a fost doar pretextul de face anumite clarificări în baza documentelor de arhivă. Cât despre defunctă, Dumnezeu s’o ierte!

Am mai spus-o și altă dată, am scris-o și în introducerea acestui blog, spre deosebire de vremurile trecute, când cuvântul scris și orice document erau ținute sub obroc de securitate și cenzură, adevărate “ministere ale adevărului”, astăzi, în epoca internetului și a accesului liber la informație, puterea și implicit, monopolul adevărului, sunt deținute de cei ce mint mai nerușinat și mai vocal și de către cei ce dețin mai multe și mai puternice mijloace de informare, practic mijloace de intoxicare în masă. Adevărul devine astfel o noțiune golită de conținut, astfel că nu cel ce susține cele mai evidente chestii are dreptate, precum un eveniment petrecut cu câteva zile în urmă și care a fost văzut de toată lumea, ci cel care minte mai vocal și pe mai multe canale ale mass-mediei. În ceea ce privește așa-zisa Casă Regală, trebuie să spunem că încă se mai vehiculează o serie întreagă de aberații, multe din ele fiind regizate și puse în scenă chiar de către fostul rege, altele au fost puse în circulație încă imediat după abdicarea sa din 30 dec. 1947, iar multe sunt pur și simplu scorneli infame, în timp ce altele sunt vehiculate din pură prostie și necunoaștere a adevărului istoric, fără a mai vorbi de servilismul și lichelismul unor așa-ziși “monarhiști”, mai mult sau mai puțin adepți ai re-instaurării monarhiei în România. Din această perspectivă, iată ce afirma pe pagina sa de feisbuc, nu un oarecare, ci chiar președintele interimar al Camerei Deputaților a Parlamentului României în persoană, dl. Florin Iordache, citez:

Astăzi este o zi tristă pentru poporul român. Majestatea Sa Regina Ana a plecat dintre noi, lăsând în urmă dragostea și prețuirea întregii națiuni. În aceste momente grele, gândurile și rugăciunile noastre se îndreaptă către Familia Regală.

Dincolo de textul, firesc într-un astfel de context, vorbesc de scopul strict al acestuia, faptul că domnia sa a ținut să exprime condoleanțe la acest trist eveniment, m-a intrigat, ca să nu mai zic revoltat, lipsa de proprietate a termenilor. O fi el feisbuc-ul “portal de socializare”, dar dacă astfel de chestiuni pot fi admise doar la o discuție între boschetari la o bere, ele nu pot fi admise în cazul președintelui, fie el și interimar, al forului legislativ. Nu mai vorbesc de faptul că dânsul vorbește în numele “poporului român” și al “întregii națiuni”. O simplă incursiune chiar pe feisbuc l-ar fi lămurit cu prisosință cât de mult îi doare pe români de acest trist eveniment, și cam pe unde. Apoi de unde până unde Majestatea Sa Regina Ana? România este republică parlamentară și sper că așa va rămâne încă multă vreme de aici încolo, chestiune statuată prin Constituție și confirmată prin referendum. De unde până unde regină? Când a fost domnia sa încoronată? Când a fost confirmată de Parlament în calitate de regină a românilor? Chiar și titlul de Majestatea Sa este atribuit prin protocol al Casei Regale. Dar mai există oare din punct de vedere legal instituția cu numele de Casa Regală a României? Dacă există, și chiar există, în baza cărei legi funcționează? Mi se va spune că sunt doar metafore și speculații, că Mihai I ar fi abdicat în urma presiunilor comuniștilor, că el a rămas în inima românilor în calitate de rege, etc… vrăjeli de adormit copii, multe lansate chiar de fostul monarh. Oricum, nu ne jucăm cu termenii, mai ales când esti ditamai președinte al Camerei Deputaților. În fine, ce să mă mai mir? Tot Parlamentul României este ticsit de penali cu studii la fără frecvență și doctorate obținute pe la diverse cioclopedice cu plată. Dl. Iordache însuși este un exemplu elocvent. Născut în Caracal, știți Dvs., localitatea în care s-a întâmplat nefericitul “accident”, aflăm din CV-ul dânsului, publicat pe situl Camerei Deputaților, că este de profesie inginer, nu ni se spune și pe unde a profesat ingineria înainte de alt nefericit eveniment, loviluția din decembrie ’89, apoi a absolvit facultatea de drept, bașca studii de administrație cu masterat, apoi la Universitatea “Nicolae Titulescu” – iar cu masterat, Colegiul Național de Apărare și Institutul Diplomatic Român – doar cursuri post-universitare, și în fine, posedă și un doctorat în Relaţii economice internaţionale. În fine, nu este treaba mea și nu mă interesează studiile domniei sale, există instituții abilitate să ia la puricat studiile și diplomele dânsului, dar la atâția și atâția ani de studii cât pretinde aveam alte pretenții la exprimare în public, cu atât mai mult cu cât dânsul este un demnitar de rang înalt al statului român.

Revenind la tristul eveniment din familia principelui Mihai, surprinde discrepanța uriașă dintre reacțiile oficiale, osanale în cel mai pur stil stalinist, pagini desprinse parcă din Scânteia anilor ’50 la moartea vreunui lider comunist, și palidele voci sceptice pe blogurile personale, dar în primul rând indiferența cvasi-generală a societății românești, și nu vorbesc numai de cei tineri, care habar nu au ce a însemnat monarhia în istoria noastră. Începând cu primii, și cei mai vocali, iată ce scria în 3 aug. în Informația Zilei (de Maramureș) un anume Dumitru Păcuraru, poet, jurnalist, analist politic și editorialist sătmărean:

La o vârstă venerabilă, Regina Ana a părăsit această lume la fel de discret ca un om de rând. Nu se poate spune că a trăit în umbra regelui, mai degrabă părând parte integrantă a unei maiestuozităţi nemaiîntâlnite. Mulţi români află acum că nu a existat niciun tren cu 40 de vagoane pline cu aur. Cei doi soţi, rege şi regină în exil, au crescut găini în Anglia şi au vândut ouă să poată trăi. Au cultivat legume pentru a le vinde. Stabiliţi în Elveţia, Majestatea Sa şi-a deschis un atelier de tâmplărie, a reparat maşini, trăind greu, ca o familie cu trei copii.

Înduioșător! Câte verbe – tot atâtea baliverne. Vom vedea asta mai la vale. Evident că individul a cules și el cu copy-paste ce i-a convenit de prin mediul online, că la capitolul istorie e categoria muscă. O simplă incursiune mai atentă pe net i-ar fi demonstrat că lucrurile stau exact invers. Și tocmai acest specimen afirmă că românul “nu are apetit pentru cultul istoriei”. Altul, un anume Bedros Horasangian, prozator, afirmă ritos în fițuica Observator Cultural :

Regina Ana şi a respectat jurămintele față de un popor din care a făcut parte, poporul român.

De unde până unde, stimabile? Din câte știu eu, și știu foarte bine, în afară de câteva fraze de complezență cu privire la români și la România, într-un unic interviu acordat presei autohtone, domnia sa nu a ieșit cu nimic din comun, cu excepția faptului că a fost timp de aproape șapte decenii tovarășa de viață a fostului monarh. Este mult, este puțin? Cine mai știe? Din punctul meu de vedere însă, este mult prea puțin pentru a fi pusă alături de Regina Maria, așa cum afirmă printr-o “măiastră” trăsătură de condei, dl. Bedros Horasangian. Mult prea puțin față de imensul capital de simpatie cu care au fost investiți de către poporul român. Nu mai vorbesc de proprietățile “recuperate” prin drăceasca strădanie anti-națională a slugilor autohtone, multe din aceste proprietăți ne-aparținând niciodată Casei Regale. He! He! He! Ce proști eram atunci – despre sărbătoarea Paștilor din 25-27 apr. 1992, vorbesc. Să se strângă peste un milion de bucureșteni (cf. CNN), să aclame familia “regală”, nu vor mai vedea dânșii în vecii vecilor. Sau când va zbura porcul. (ca să nu zic atunci când “o face plopul pere, și răchita micșunele”, expresia e deja clasică de la Creangă încoace) Tot atunci, mi-am amintit revăzând filmulețul de arhivă de pe youtube, și și-au amintit și alții, că pe când se scanda frenetic “Monar-hi-aaa sal-vea-ză Româ-niaaa!”, “Re-ge-le Mihai!”, au început să se audă voci, extrem de bine “direcționate”, care scandau “Reee-gina Aaaa-na!”. În fine, ce-a fost, a fost – de’acum e istorie. Privind în perspectivă putem înțelege – bucureștenii au văzut primii cine acaparase puterea, dat fiindcă Ceaușescu doar trădase „nobilele idealuri ale socialismului” – eșalonul al doilea al securității și pcr în frunte cu Iliescu și Brucan. (care “au pus mâna pe ciolan”). Așa că au crezut în modul cel mai sincer atunci, că acum s-a ales praful, că realmente monarhia ne-ar putea scăpa de regimul securistic-post-comunist ce acaparase puterea. Revenind la “țuțeri și sicofanți” (vorba aceluiași Brucan, mulți nu cunosc nici azi semnificația celui de-al doilea termen), trebuie să spun : măi băieți, după ce vă ștergeți lacrimile, lăsați voi istoria în seama istoricilor și ocupați-vă mai bine de literatură! A trecut deja un sfert de secol de la lovitura de stat din decembrie ’89, și să mă ierte D-zeu, nu a apărut nici un Preda, Țoiu sau Nichita. Față de ăștia, nu sunteți nici “la genunchiul broaștei”, vorba lui Creangă. Mai căscați puțin ochii pe imaginile din epocă, să vedeți voi cum stimabila, pe care Regina Mamă o considera “cam sărăntoacă”, la nunta din 1948 purta la gât un colier de diamante din care lipsea Safirul Coroanei de 478 kt, al doilea ca mărime în lume, vândut în prealabil de către fostul rege, probabil împreună cu un coșuleț de ouă proaspete din ferma proprie, bonus, dacă e să ne luăm după elucubrațiile înduioșătoare ale dlui Păcuraru. Vom lămuri și această chestiune mai la vale, pentru că nu-mi place să rămân dator nimănui. Acest safir a fost achiziționat de către regele Ferdinand pentru ceremonia încoronării de la Alba Iulia din 1922, unde a fost purtat de către Regina Maria împreună cu același colier de diamante. În testamentul Reginei Maria din 1926, o secțiune specială prevedea ca bijuteria să fie lăsată moștenire Elenei (soția lui Carol al II-lea), pentru a fi dată mai departe regelui Mihai, atunci când se va căsători. Sigur că regina nu avea cum să-și închipuie că acesta va vinde celebrul safir lui Harry Winston, cunoscutul bijutier din NY, pentru o sumă confidențială. Normal, avea nevoie de bani de nuntă, și câte și mai câte. Ceea ce este cert însă, este că fostul rege avea bani, bani mulți, chiar înainte de nuntă, vom stabili și asta, chiar dacă cu oarece aproximație, doar pentru valorile despre care avem date certe, confirmate de documentele de arhivă. Că doar n-o fi vândut celebrul safir să deschidă niscai orfelinate în lumea a treia, sau să-și extindă ferma. Faptul că avea o fermă de găini este lipsit de relevanță, majoritatea foștilor președinți americani, oameni plini de bani, au ferme de galinacee, porcine, bovine și/sau cabaline. Care-i problema? Că doar n-o să ne închipuim că dl. Michael de Roumanie (așa apărea în acte, până să-i fie redată cetățenia prin HG 29/1997 a Guv. Victor Ciorbea din 25 feb. 1997) se ducea zilnic să curețe găinațul, iar soția sa să dea grăunțe la găini.

Revenind la defunctă, trebuie să spunem că aceasta, timp de șapte decenii s-a dovedit a fi o soție și o mamă exemplară, aproape sigur persoana cea mai potrivită să-i fie soție fostului monarh. Chestiune de altfel, mai mult decât lăudabilă. Nu era nevoie de valul de osanale cu care a fost inundată mass-media, care enervează și revoltă orice om de bun simț. Anna de Bourbon-Parma și-a dus viața în modestie și decență alături de ultimul rege al României, în consecință se cuvenea ca și trecerea la cele veșnice să se facă așijderea. Nu cred că inspirația să fi venit din partea familiei, sau cel puțin nu în principal. Mai degrabă cred că toată mass-media, o presă mizerabilă și televiziuni la fel de mizerabile, au încercat să dea o aură de scandal și monden acestui trist eveniment, făcând mult mai mult rău. Oricum, marea majoritate a românilor s-a manifestat dacă nu sceptic, cel puțin indiferent. Vom vedea și cum va decurge înmormântarea și câte capete încoronate vor participa. Dar și toaleta D-nei Johannis. Deja mulți se întreabă ce culoare și mai ales, cât de scurtă, având în vedere antecedentele. De azi într-o săptămână o vom afla și pe-asta. Dl. Ionuț Țene, un istoric și jurnalist pe care l-am citit întotdeauna cu plăcere, afirmă că în calitate de creștini ortodocși, nu era cazul să ne certăm între noi românii la catafalcul defunctei, că istoria le va lămuri pe toate, să lăsăm totuși o perioadă de timp pentru a emite judecăți de valoare. Perfect de acord cu dânsul, numai că avem datoria morală de a spune clar și răspicat adevărul celor care încearcă să profite de acest eveniment, animați de interese obscure. Nu emit judecăți de valoare și nu-mi permit să dau lecții de morală nimănui, dar adevărul istoric este mai presus decât noi, fie că suntem simpli pământeni sau monarhi. Problema mea nu este Casa Regală, cel puțin nu acum, ci cei care încearcă să se folosească de acest trist eveniment, hienele necrofage din mass-media, toată gașca securisto-neocomunistă de fripturiști care a acaparat această țară, scufundând-o în mlaștina disperării. Am mai spus-o și o repet, principala misiune a noastră în acest secol din care au trecut deja 16 ani, nu este neapărat prosperitatea, care este efemeră, ci păstrarea cu orice preț a ființei naționale și a spiritului nostru românesc și ortodox. Din aceasta face parte și aflarea adevărului istoric, oricât de dureros ar fi, inclusiv despre locul și rolul lui Mihai I, ultimul rege al românilor, în istoria noastră recentă. Avem nevoie de adevăr ca de aer. Numai așa putem construi un viitor mai bun urmașilor noștri.

În fond, ce i se reproșază defunctei principese Anna de Bourbon-Parma? În primul rând, foarte mulți s-au inflamat la auzul onorurilor militare și doliului național. Chestiunea de altfel, trebuia precizată clar în comunicatul guvernului, pentru a nu da prilej de speculații stupide. Să le lămurim pe rând. Conform Regulamentului onorurilor și ceremoniilor militare emis de MapN în data de 10 iun. 2013, art.3 pct.e Onorul militar este forma solemnă de salut prin care o formaţie, subunitate, unitate sau mare unitate militară îşi exprimă respectul faţă de: (e) personalităţile militare şi civile române sau străine. Iar în Secțiunea a 5-a – Funeraliile cu onoruri militare art. 79 pct.1 prevede că : Funeraliile cu onoruri militare se organizează pentru militarii în activitate, în rezervă sau în retragere şi veteranii de război decedaţi, precum şi pentru persoanele civile decorate cu ordine naţionale decedate, la solicitarea familiei sau autorităţilor locale, adresată comandantului garnizoanei. Principesa Anna de Bourbon-Parma a fost combatant în cel de-al doilea război mondial, participând la efortul de război al Aliaților împreună cu regimentul din care făcea parte până la încetarea ostilităților, fiind decorată cu “Croix de Guerre 1939-45”, decorație acordată pentru fapte de arme în cursul celui de-al doilea război mondial. Se poate verifica foarte ușor, dat fiindcă există pe net atât lista oficială a titularilor acestei decorații, cât și o listă similară pe wikipedia. Deci chestiunea este clară, defuncta întrunește toate condițiile necesare acordării de onoruri militare. Sigur că în ultima vreme s-a cam făcut exces de astfel de onoruri militare în cazul unor sportivi, actori sau scriitori, dar acesta este regulamentul, astfel că nimeni nu ar trebui să obiecteze. Problema este că în lipsa unor precizări clare ale purtătorilor de cuvânt – marea majoritate clienți politici (slugoi) ai puterii, se dă prostimii prilej de discuție și hienelor necrofage din mass-media prilej de adevărate orgii coprofage. Vezi și cazul recent al dispariției maestrului Beligan – decorarea și implicit onorurile militare au fost acordate pentru longeviva activitate în slujba teatrului românesc, iar activitatea sa politică în timpul iepocii de aur, în câteva decenii nu va mai conta pentru nimeni. În ceea ce privește doliul național, să precizăm că în România acesta este reglementat prin Legea 75 din 16 iulie 1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului național și folosirea sigiliilor cu stema României de către autoritățile și instituțiile publice. Această lege prevede la art. 6 că în zilele de doliu național stabilite de Guvern, drapelul național se arborează în bernă (coborît pe jumătate). Legea privește drapelele arborate permanent la sediul autorităților și instituțiilor publice, al partidelor politice, al sindicatelor, al instituțiilor de învățămînt și cultură, la punctele de trecere a frontierei, inclusiv la aeroporturile cu trafic internațional, și pe toate ambarcațiunile care navighează sub pavilion românesc, precum și toate drapelele arborate temporar. De regulă, prin hotărîrile adoptate de Guvern cu fiecare ocazie în parte, doliul național produce schimbări în programul posturilor de radio și televiziune și al instituțiilor de cultură, precum și în derularea evenimentelor culturale, artistice sau sportive care fuseseră programate pentru zilele respective. Din această cauză, o serie de evenimente cultural-artistice, în special Festivalul Spellground ce urma să aibă loc pe plaja dintre Constanța și Năvodari, în 12-14 aug. 2016 a fost anulat. S-a propus mai demult ca doliul național să facă obiectul unei legi specifice, care să prevadă în mod expres situațiile în care se poate institui acesta, dar până în prezent acest proiect nu a fost finalizat. Conform acestei propuneri, printre cazurile prevăzute se număra și decesul foștilor șefi de stat. În această ipoteză, instituirea doliului național în cazul de față ar fi justificată, defuncta fiind soția ultimului rege al României.

Altă chestiune care a agitat spiritele a fost chestiunea cetățeniei principesei Anna de Bourbon-Parma. De această dată, comunicatul guvernului este ceva mai clar, precizând că acesta a luat în discuție detaliile protocolului consacrat funeraliilor, având în vedere că “Regina Ana nu avea cetățenie română, ci dublă cetățenie, engleză și franceză”. Dincolo de această precizare clară, să remarcăm apelativul folosit “Regina Ana” – regină, nu principesă, și Ana, nu Anne (inclusiv în lista Titulaires de la Croix de Guerre 1939-1945 – Anne de Bourbon-Parme), așa cum apare în actele de identitate, pentru a sublinia chipurile “românismul” acesteia. Adevărul este că principesa Anne de Bourbon-Parme nu a fost niciodată regină și nu a avut niciodată cetățenie română. Căsătoria cu Mihai, fostul rege al României Mihai I, a avut loc în data de 10 iun. 1948, la Atena (în exil, precizează o sumă de imbecili, care repetă papagalicește formule lansate de fostul suveran însuși), dată la care Mihai nu mai era rege, abdicarea acestuia având loc în data de 30 dec. 1947, ci Michael de Roumanie, cetățean britanic, așa cum atestă pașaportul cu care a intrat în România, emis în 6 nov. 1989 de Consulatul General din Geneva, Elveția. Din această perspectivă, să lămurim puțin lucrurile. În ceea ce privește utilizarea termenului de exil, facem precizarea că este forțată și tendențioasă. DEX-ul este destul de clar în această privință: exil – (în unele state) Pedeapsă, îndeosebi cu caracter politic, constând în obligarea unei persoane de a părăsi țara al cărei cetățean este; surghiun. De asemenea adaugă și sensul figurat (fără a preciza acest fapt, oare de ce?) – “exilul” voluntar, auto-exilul, cum vreți Dvs., părăsirea voluntară sau impusă a țării din varii motive. Adevărul este că abdicarea fostului rege s-a produs în urma unor tratative cu comuniștii, nicidecum prin forță și amenințări, așa cum a afirmat acesta în repetate rânduri, (afirmații luate ca literă de Evanghelie de către “monarhiști”) așa cum atestă documentele de arhivă. Un document publicat pentru prima oară de către acad. Prof. dr. Ioan Scurtu în 1997 consemnează discuția dintre Rege și Petru Groza purtată în 22 dec. 1947.(vezi Arhivele Naționale, colecția 103, dosarul 486/1947, f. 1-3.), atestă că abdicarea “forțată” a regelui Mihai I a fost negociată în mod amiabil cu reprezentanții comuniștilor. De asemenea, din stenogramele aflate în arhiva fostului P.C.R. rezultă că inițial se propusese chiar ca regele să abdice, garantându-i-se păstrarea proprietăților Casei Regale. Este clar că în acel moment, cel puțin ca simbol al vechiului regim, regele era perceput de comuniști ca un obstacol în calea sovietizării țării, ca urmare mai devreme sau mai târziu aceștia ar fi găsit o cale oarecare să-l facă să părăsească țara. Dar istoria nu operează cu ipoteze și nici eu, în consecință, regele a abdicat și a părăsit țara de bună voie și nesilit de nimeni, în urma unor tratative cu comuniștii. Repet, nu există nici un act oficial, vreo hotărâre de guvern sau ceva similar, prin care acesta să fi fost obligat să părăsească țara. Cât despre modul în care a părăsit țara, raportul extrem de detailat întocmit atunci de Siguranță (nu era încă Securitatea “poporului”), în prezența inspectorului pe atunci, Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), atestă fără nici un dubiu că “Dl ministru Ghe. Gheorghiu Dej s-a interesat la telefon prin Secretarul General, dacă s-a respectat ordinul ca bagajele lui Mihai să nu fie controlate”. Trenul cu o garnitură de 5-6 vagoane, urma să meargă în Elveția cu Mihai împreună cu câțiva colaboratori cărora li s-a permis să-l însoțească, după care urma să se întoarcă în țară. Gol! Gol – nu altfel! Conform procesului verbal întocmit de Siguranță, au fost încărcate fără a fi controlate, bagajele personale ale fostului monarh, aduse cu mai multe camioane, chestiune confirmată și de cei trei jurnaliști americani de la American Press, ca și de jurnalistul englez Leonard Kirschen, care asistau la plecarea din țară a fostului rege. Siguranța menționează în procesul verbal chiar și numărul mașinii acestora, A.C. 7942 American Press, dar și ora de sosire și plecare a jurnaliștilor. Fostul monarh a sosit ceva mai târziu, însoțit de două automobile Willys Overland (jeep), de asemenea încărcate cu bagaje personale, care de asemenea au fost urcate în tren. Procesul verbal nu menționează dacă și cele două jeep-uri au fost urcate în tren, formularea este ambiguă, dar este de presupus că da, dat fiindcă din mai multe surse, inclusiv fostul suveran, se confirmă că acesta a părăsit țara împreună cu patru automobile personale. Valetul personal al lui Mihai, Olteanu, a urcat în tren „două casete grele”, chestiune confirmată și de Jacques Vergotti – prefectul Palatului, în declarația sa apărută (sic!) în Magazin istoric nr. 69 din decembrie 1972. Acestea sunt faptele, atestate de documente imposibil de contestat. Nu este vorba numai despre procesul verbal al inspectorului Siguranței, ci și de memoriile unor participanți direcți, inclusiv a unor persoane ce l-au însoțit pe fostul monarh. Trenul nu avea chiar 40 de vagoane, ci doar 5-6, din care unul era bucătărie, nu era plin cu aur, dar era plin. Și s-a întors gol. Restul e vrăjeală cu iz de propagandă monarhistă. Cu ce a plecat atunci, dar mai ales cu ce a plecat la Londra, cu o lună mai înainte, vom discuta altă dată, ca de obicei, cu documentele în față.

Revenind la cetățenia principesei Anna de Bourbon-Parma, mă uimește penibila strădanie demnă de o cauză mai bună, a năimiților Casei Regale de a ne convinge de contrariu, când chiar comunicatul oficial atestă acest fapt. Iată ce scria un anume Tudor Vișan-Miu pe blogul “monarhist” monarhia salveaza romania.wordpress.com (sic!), citez :

Într-un interviu acordat Cameliei Csiki pentru TVR, Ioan-Luca Vlad, consilier privat onorific al Casei Regale, mărturiseşte (de la 1:36): „Majestatea Sa Regina avea o idee: atunci când te căsătoreşti cu cineva, femeia ia cetăţenia bărbatului. Juridic, n-a fost să fie, dar ea se simţea româncă.”

Da, frumoasă întorsătură de condei! Mi-e și milă de astfel de indivizi, jalnice slugi în slujba unor interese obscure. Cert este că principesa Anna de Bourbon-Parma nu a avut niciodată cetățenia română, și mai ales, nu a solicitat-o niciodată. De ce? Nu mă interesează – eu operez cu documente, nu cu supoziții. Trăim într-o țară liberă (încă), sau așa îmi place să cred, deci fiecare e liber să tragă ce concluzie crede de cuviință. Eu doar m-am îngrijit să pun în discuție faptele și declarațiile în lumina documentelor de arhivă de necontestat. Aceeași chestiune se poate ridica în cazul faptului că defuncta nu cunoștea limba română. De ce? Iară nu mă interesează. Este absolut cert, deci nu merită discutat.

În fine, în ceea ce privește confesiunea religioasă a principesei Anna de Bourbon-Parma, din nou chestiunea e indubitabilă, chiar în comunicatul familiei se afirmă că aceasta, cu o zi înainte să se stingă din viață “a primit ultimele sacramente de la părintele titular al Parohiei Catolice din oraşul Morges”. Aceasta este situația, principesa s-a născut și a murit catolică. Chestiune de toată lauda și extrem de clară. În acest context, cu atât mai stranii apar strădaniile mass-mediei anti-naționale de a ne convinge cât de “româncă” era domnia sa. Un popor se definește în primul rând prin limbă, apoi prin religie și în fine, prin cultură și tradiții folclorice. Principesa Anna de Bourbon-Parma nu a avut nimic în comun cu toate acestea. Și iar întreb? Ce e rău în asta? Din moment ce nu a fost niciodată regina acestei țări? Din această perspectivă, a fost totdeauna o străină, și a rămas o străină. Singura legătură cu România a fost în calitate de soție a ultimului suveran al acestei țări, atât și nimic mai mult. Restul sunt speculații la deruta prostimii, ca să zic așa. Nu pot afirma în mod categoric că nu ar fi nutrit anumite sentimente față de această țară, nu vreau să-l supăr pe D-zeu, dar la acest nivel, chestiunea este absolut nesemnificativă. Exact precum cazul unui japonez îndrăgostit de România. De aici și până a fi numită în mod simbolic, dar și tendențios de-a dreptul “regina Ana”, e cale lungă. Acum câţiva ani, au venit în România, purtătorul de cuvânt şi avocatul familiei Hohenzollern-Sigmaringen, spre a oferi unele lămuriri absolut necesare privitoare la interzicerea folosirii numelui familiei regale, în cazul „prinţului” Duda, care se pare abuzase de acest titlu. Strict legal, spuneau ei, Mihai trebuie apelat cu „fostul rege Mihai”, iar soţia sa nu este regină pentru simplul fapt că nu s-au căsătorit când Mihai era rege. Punct! Revenind la chestiunea în cauză, se cuvine să facem câteva precizări, deoarece din nou am fost mințiți în mod nerușinat de mass-media.

Cum spuneam, nunta Principesei Anna de Bourbon-Parma, cetățean naturalizat francez, cu fostul rege Mihai I, la acea dată cetățeanul britanic Michael de Roumanie a avut loc la Atena, după ritul ortodox, în data de 10 iun. 1948. După abdicare, Mihai și-a păstrat cetățenia română. Ba mai mult, se pare că o perioadă de timp și-a luat numele neaoș românesc Mihai Argeșanu. Se va lămuri și chestiunea aceasta, nici o grijă. În momentul în care, în martie 1948 a declarat că abdicarea ar fi nulă, fiind smulsă prin amenințări de comuniști, Guvernul României i-a retras cetățenia română. Dat fiindcă fostul rege era de confesiune creștin-ortodoxă, principesa a cerut dispensă papei Pius al XII-lea. Acesta a refuzat să o acorde, dat fiindcă Mihai pretinde că a refuzat ca eventualele progenituri ale viitorului cuplu să fie botezate în religia catolică, invocând statutul constituțional al monarhiei române. Care la acea dată nu mai exista de jure. Deci argumentul este nul, cel mai probabil este că s-a gândit că în viitor s-ar putea să revină la statutul său anterior. Nu cunosc motivele și nici nu-mi permit să fac speculații asupra motivațiilor din spatele acestei decizii, cert este că cele cinci fete ale cuplului au fost botezate în religia ortodoxă. Decizia principesei de a se căsători cu Mihai, în ciuda refuzului papei de a acorda o dispensă, a condus la excomunicarea acesteia din sânul bisericii romano-catolice și la interdicția tuturor rudelor de confesiune catolică de a participa la ceremonie. La faza asta, din nou mass-media a avut “ciocu’mic”. Și mai grav este însă, că nu s-a spus o vorbă (au avut cu prisosință ocazia din 1992 încoace) de faptul că în 1966, în Monaco, a avut loc o nouă căsătorie religioasă, după ritul catolic, în urma căreia principesa Anna de Bourbon-Parma a fost reprimită în sânul bisericii romano-catolice, excomunicarea fiind ridicată. Mărturisesc că nici eu habar nu aveam de această chestiune, am aflat-o acum câteva zile din The Guardian în timp ce căutam ecourile din presa străină. În fine, și asta spune foarte multe, dar din nou, înțeleagă fiecare atât cât poate. Cert este că toate acestea ridică o serie de probleme de ordin religios. Luni, în ziua decesului, ProTV, cu fariseismul binecunoscut, ținea să ne încredințeze că defuncta urma să fie înmormântată într-un fel de necropolă regală din Curtea de Argeș, deoarece în catedrala istorică “nu mai era loc”, deși mulți știau că nu era vorba despre o anexă, construcție anexă, necropolă sau mausoleu, cum vreți Dvs, a catedralei istorice, ci de noua Catedrală Arhiepiscopală din Curtea de Argeș. Din nou deci o minciună prin omisiune și folosirea unor termeni improprii, dar apropiați ca sens. Mai rămânea doar să auzim comunicatul BOR. Cu această ocazie, diverși teologi au ridicat problema hotărârii Sfântului Sinod al BOR din 2008 care spune că „nu este îngăduit niciunui cleric ortodox să concelebreze Sfintele Taine și Ierurgii cu slujitori ai altor culte. Cei ce nu se supun acestei hotărâri pierd comuniunea cu Biserica Ortodoxă și, în consecință, vor suporta sancțiuni canonice corespunzătoare stării pe care o ocupă în Biserică: depunerea din treaptă sau caterisirea, în cazul clericilor, și oprirea de la împărtășanie a credincioșilor mireni”. Într-un târziu, s-a decis ca înmormântarea să aibă parte de o ceremonie principală în rit catolic, la București și o (scurtă) slujbă ortodoxă la Curtea de Argeș (în comunicat se vorbește despre „moment solemn” – din nou un termen, sintagmă complet inadecvată), urmată de introducerea sicriului în criptă. În realitate, i s-a permis arhiereului ortodox să rostească doar o scurtă rugăciune înainte de introducerea sicriului în criptă, chestia cu “momente solemne” este din nou vrăjeală, dovadă că din nou BOR “se dă cu puterea”, folosind eufemisme și întorsături de condei în comunicatele oficiale. Nu pot decât să spun cu tristețe că toate acestea sunt roadele ecumenismului, la nivelul fostei instituții a regalității în România, ce datează încă de pe vremea regelui Carol I și a reginei Elisabeta, care de asemenea, romano-catolici fiind, au fost inhumați în Mânăstirea ortodoxă Curtea de Argeș. Mi se va spune că religia este o chestiune de conștiință, că toate statisticile indică îndepărtarea de sentimentul religios în această lume în goană după valori materiale, că biserica ortodoxă “trebuie să se modernizeze”, că respectivii aparțineau unei biserici „surori”, și câte și mai câte aberații. Repet, misiunea actualei generații nu este neapărat prosperitate materială, ci păstrarea ființei naționale, a credinței strămoșești și a tradițiilor noastre ce datează încă dinainte de venirea romanilor, într-un cuvânt specificul nostru național. Cu cea mai mare strictețe. Fără absolut nici o concesie. Nu este fundamentalism aici, fundamentalism utilizat în sensul negativ – de extremism religios, ci strict de ortodoxie – dreapta credință. Aici, și mai ales aici, așa-zisa Casă Regală, dar și BOR, ar fi avut un cuvânt greu de spus, dar din păcate au eșuat în mod lamentabil. Că de la guvernanți mi-am luat de mult gândul. Ce ar putea să spună un șef al guvernului, cu faciesul sclipind de inteligență, care nu catadixește nici măcar să ne explice rațiunile deciziei executivului de a institui doliu național, că doar nu de popor, de „pulime” a fost pus el acolo, în fruntea executivului, ci de comanditarii dânsului, cei de la Tel-Aviv, Londra și NY. Ce ar mai fi de spus? Din ’89 încoace, din câte îmi amintesc, singura personalitate românească care a beneficiat de doliu național a fost Patriarhul Teoctist Arăpașu. QED. Sărmană țară românească, care ai ajuns pe mâna unor astfel de impostori!

P.S. Am mutat aici „răspunsul” meu la insultele domnului BogdanL, care nici numele propriu nu este în stare să și-l scrie corect – probabil furat de febrilitatea cu care a ținut să scrie și el ceva, să exprime și el o idee acolo, să simtă că există. Din păcate, nu se poate ridica nici măcar la nivelul de postac, fiind ignorant și agramat. Vor urma și alte completări, pe măsura derulării evenimentelor.

Numele la naștere al fostului suveran a fost Mihai, iar conform locului avut în succesiunea Casei regale, titlurile erau de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen. După ruperea (unilaterală) a relațiilor cu casa de Hohenzollern, a rămas doar principe al României. Din punct de vedere constituțional, Rege al României 100% nu a fost niciodată, în prima domnie (1927-1930) pentru că era minor, prerogativele regale fiind exercitate de un consiliu de regență, iar în cea de-a doua (1940-1947) pentru că nu a fost confirmat de Parlament, desființat de către Carol al II-lea în martie 1938. Cu toate acestea, în cea de-a doua, și-a exercitat prerogativele regale, inclusiv schimbându-și numele din Mihai, Mare Voievod de Alba Iulia în Mihai I al României. După abdicare, a obținut cetățenia britanică sub numele Michael de Roumanie, acesta a fost numele pe care l-a avut jumătate de secol în actele de identitate. Dat fiindcă în momentul abdicării, de bunăvoie și nesilit de nimeni, din punct de vedere legal – așa cum am arătat mai sus, a renunțat la prerogativele regale, semnătura pe actul de abdicare este Mihai R. (? – așa i-or fi sugerat Petru Groza și Gheorghiu-Dej). Prin decizia Consiliului de Miniștri din 28 mai 1948, publicată în MO nr.122 (1B) 28.05.1948, fostului rege i s-a retras naționalitatea (cetatenia) română, în temeiul art 41, pc 5, din legea din 19 ianuarie 1939, pentru dobândirea și pierderea naționalității, încă în vigoare la acea dată, fostul rege devenind cetățeanul Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen, așa cum era consemnat în pașaportul cu care părăsise țara. Deci, putem discuta de numele acestuia, din punct de vedere legal – Mihai de Hohenzollern, cel la care se revenise în urma unui decret oficial, și cel pe care și l-a luat în actele de identitate, în calitate de cetățean britanic, Michael de Roumanie. Cel din urmă primează, astfel că până în 1997, când guvernul Victor Ciorbea a anulat această decizie, numele fostului suveran a fost Michael de Roumanie, nume recunoscut de statul britanic, al cărui cetățean s-a declarat, iar de bună voie și nesilit de nimeni. Prin anularea acestei decizii oficiale, în mod automat s-a revenit la numele de dinaintea ei Mihai de Hohenzollern, fost rege al României. Nu se cunoaște, și nici nu a fost făcut public niciodată numele purtat în actul de identitate după redarea cetățeniei române, în consecință, dpdv juridic numele ar trebui să fie Mihai de Hohenzollern, conform ultimului act oficial anulat de decizia guv. Ciorbea, care i-a dat și un pașaport românesc pe numele „Mihai I”. La 10 mai 2011, fostul suveran a anunțat ruperea relațiilor istorice și dinastice cu Casa de Hohenzollern, Casa Regală urmând să se numească Casa Regală a României. Aici sunt două probleme, ținând cont de notorietatea personalității fostului suveran. Prima ar fi, că în mod automat, după această decizie, numele din actul de identitate ar trebui să fie schimbat cu Mihai al României. Din această perspectivă, nu s-a comunicat absolut nimic – deci este de presupus că nu a generat consecințe care să fie confirmate de schimbarea numelui în actele de identitate. În plus, numele țării nu poate fi asociat cu o persoană fizică, așa cum s-a procedat cvasi-legal, în lipsa unei legislații clare în cazul escrocului internațional (în prezent arestat) Paul Lambrino, care și-a luat în acte (emise în Marea Britanie) numele de Paul al României, în baza cărora a fost emisă CI pe numele de Paul al României. Astfel, printr-un artificiu aparent legal, în contradicție flagrantă cu art.2564 din Codul Civil, acest infractor a reușit să se identifice formal cu statul român. Practic, individul a abuzat de prevederile OG nr.41 din 30 ian. 2003, actualizată în 2 iul. 2009, neavând motive justificate de a-și preschimba numele din Lambrino în „al României”. Aceleași prevederi sunt valabile și în cazul fostului suveran. Prin Statutul Casei Regale, adoptat în 30 dec. 2007, fostul suveran și-a atribuit cu de la sine putere numele de Majestatea Sa Regele Mihai I al României. În mod normal, modificarea statutului Casei Regale putea fi făcută doar de Parlament, cu condiția ca România să fie stat monarhic. La fel ca și modificarea „legii salice”, operată în același stil, de către același fost suveran. În fine, nu era cazul ca fostul suveran să se împiedice de astfel de „chițibușuri”, atâta vreme cât majoritatea clasei politice nu reprezintă interesul țării, ci buzunarul propriu. La acest capitol, politicienii se regăsesc în deplin consens cu obiectivele pe termen lung ale Casei Regale. Chiar și așa, aceste chestiuni sunt pur formale, exact ca în cazul celor care își adaugă la sfârșitul numelui, numele localității natale (precum Constantin Bălăceanu-Stolnici sau Gheorghe Gheorghiu-Dej), dat fiindcă conform însuși statutului Casei Regale, aceasta este o „comunitate de familie autonomă înființată și organizată pe baza prevederilor Statutului Dinastic”, autodefinit prin documentul respectiv. Din punct de vedere legal, nu are absolut nici o valoare, Casa Regală ca instituție nu este recunoscută (până în prezent) de statul român, în consecință Statutul Casei Regale, cât și aceasta ca instituție sunt nule de drept. Iar ce reguli stabilește fostul suveran în familia sa nu ne interesează, este o chestiune pur familială, privată. De altfel, cunoscând aceste chestiuni (prin avocați și specialiști) este foarte posibil ca fostul suveran să nu fi solicitat să i se schimbe numele din acte conform noului statut. De altfel, la astfel de chestiuni Casa Regală este extrem de ermetică, în consecință nu se știe ce nume poartă fostul suveran în actele de identitate. În prezent se fac demersuri pentru legalizarea statutului Casei Regale, în vederea definirii acesteia (în prezent o comunitate familială) ca instituție bugetară, finanțată de statul român, recte de contribuabil (asta nu se mai spune) Explicația tuturor acestor manevre complexe, eu le-aș spune malversațiuni, este simplă. Cu ce au venit în țară în 1992? (prima dată) – ZERO. Ce au astăzi? O avere estimată la 58-60 milioane de EURO? Ce au dat în schimb țării? Asta rămâne să facă fiecare un calcul corect în sinea lui. Iar o astfel de acțiune inițiată de guvern, ar stimula apetitul altor „regi” de a-și declara „curtea” instituție bugetară (și bugetivoră), vezi regele Cioabă și împăratul Iulian, că și ei au progenituri și neamuri de căpătuit. Apoi mai e și escrocul internațional Lambrino, ca și escroaca sa consoartă, la fel de penală și la fel de internațională. Trebuie și ei căpătuiți, că și ei au o progenitură, căreia guvernul are datoria „istorică”, în numele recunoștinței eterne pe care o poartă nația regalității, cu deosebire ultimilor doi reprezentanți.

Câteva cuvinte acum adresate celui care, pe un ton jignitor, îmi puse anterior câteva întrebări „retorice”. Uite cum devine chestia, stimabile! Numele meu este extrem de cunoscut, dacă doreai, puteai să-l afli imediat. Este un blog de istorie contemporană, așa că numele autorului contează extrem de puțin. Insultele pe care mi le adresezi nu fac decât să te discrediteze și să confirme calibrul tău intelectual. Răspunsul meu este o clarificare la cele scrise mai sus, și nu o replică pe care nu o meriți la insultele ce mi le-ai adresat. Din ce ai scris se vede câta istorie și câtă gramatică știi, dar și că nici măcar nu te-ai uitat pe articol unde aveai cu prisosință răspunsuri la întrebările tale „retorice”. Cu insulte nu dovedești decât că ești un băgător de seamă din mulțimea băgătorilor de seamă de pe facebook, pentru care a profera insulte la adresa altora este motorul existenței lor modeste și inutile.

Și în fine, o întrebare „retorică” pentru cei tentați să continue pe linia individului de mai sus. De ce prințul moștenitor al Coroanei Britanice, Charles, care, deși are mai multe proprietăți în România și vizitează țara noastră cel puțin o dată pe an, nu a făcut o vizită măcar, așa-zisei Case Regale, măcar așa, de ochii lumii, ca de la Casă Regală la „Casă Regală”? Una măcar? Sau ca de la prinț moștenitor la „prinț Consort”. Temă de reflecție și pentru „monarhiștii” lui pește prăjit. QED. Și asta spune multe. Mai vedem noi în zilele următoare cum devine chestia. Numai să fiți pe fază.

ULTIMA ORĂ. Din presă și de la tv. Muncitorii care lucrează zilele acestea la pregătirea necropolei regale de la Curtea de Argeș, în vedere înmormântării Reginei Ana, care va avea loc sâmbată, 13 august, la ora 15.00, susțin că placa funerară a fost inscripționată fără ca pe ea să fie trecut și cuvântul „regina”. Conform acestora, pe placă scrie simplu  Ana și anii între care aceasta a trăit (sic!). De asemenea, muncitorii spun că este gata și cripta pentru regele Mihai (sic! 2x), ambele fiind deja acoperite cu huse, pentru ca lucrările care se mai fac zilele acestea să nu le afecteze. Totuși, pe crucea cu care soția regelului Mihai a fost adusă în țară, este inscripționat Regina Ana. Da, crucea a putut fi văzută la tv, dar placa nu. Crucea este inscripționată de fapt ANA REGINA, nu cum se declară în relatarea citată.

Ora 24. azi 11.08.16. Active news. Interes scăzut pentru Regina Ana: câteva sute de bucureșteni au trecut pe la catafalcul de la Palatul Regal să-și prezinte omagiile. Câteva sute de persoane erau la o coadă azi dimineață, în majoritate pensionari, dar apoi au fost momente de liniște, în care prezența oamenilor a fost extrem de redusă. Da! Întrebarea este la ce a servit tot circul ăsta macabru cu plimbatul sicriului între București și Sinaia, cu „momentele solemne” de rigoare? Și mai ales cui? Cum spuneam, o simplă incursiune pe feisbuc i-ar fi lămurit instant pe artizanii acestei macabre mascarade, cum devine chestia. Din păcate, calculul politic meschin primează asupra bunului simț, mai ales la cei care ar fi trebuit să fie un exemplu de decență.

PPS. Mărturisesc că m-am înșelat, sau mai degrabă, că mi-am făcut degeaba iluzii. A avut loc o slujbă, în Sala Tronului, după ritul ortodox, ținută de către ÎPS Patriarhul Daniel, împreună cu un sobor de preoți, slujbă urmată de o alta, afară, după ritul romano-catolic. La fel, la Curtea de Argeș, a avut loc încă o slujbă de înmormântare ortodoxă, „scurtată”, conform comunicatului BOR, cu o durată de cca. 30 min. Nu este vorba aici de durata slujbei funebre, ci de faptul că înalții ierarhi ai BOR, una spun și alta fac. Chestia cu „momente solemne” este doar o metaforă la deruta prostimii. În fine, vom discuta altă dată despre tendințele ecumenice ale unor înalți ierarhi ai BOR, și despre gravele implicații ale acestor acțiuni.

QED.Câteva cuvinte acum despre participarea la funeralii. De pe situl proteve, din comunicatul imbecil și agramat, citez:

La ceremonia din Piața Palatului au participat și prim ministrul Dacian Cioloș, alături de soție, dar și fostul președinte Emil Constantinescu, în mandatul căruia regele Mihai și Regina Ana au revenit în țară. La înmormântare au fost prezenți și membri ai Familiilor Regale de Baden, de Wurttemberg și de Bourbon-Parma, din Rusia, Austria, Germania, Belgia sau Luxemburg, dar și ai familiilor Princiare de Ligne, de Hohenberg și de Schaumburg-Lippe.

Sigur că da! „Membri” – idioții au mai băgat și un sau generalizator – în fine, niște „membri” cărora nici măcar nu li se dă numele, adică pot fi oricine – din moment ce au o identitate nedefinită. Cât despre notorietate, mi-am luat de mult gândul. Acu’, dacă stau eu bine să mă gândesc, dacă celebra starletă proteve grăbea puțin nunta cu nu mai puțin celebrul ei manelist indian, poate participa și Dalai-Lama, față de care, la capitolul popularitate, ilustrele fețe regale prezente la trista ceremonie, sunt deja divizia promoție. Ceea ce este însă cert, este că nici un membru al vreunei case regale „în exercițiu” nu a participat. Nici din Regatul Unit, nici din Spania, Olanda, Belgia sau Suedia – și asta în ciuda declarațiilor pompoase din mass-media. Oare de ce? Eu știu de ce, dar îi invit pe monarhiștii lui pește prăjit să vină cu o explicație plauzibilă, după ce evident, își vor fi uscat batistele.

În fine, bomboana de pe colivă am cules-o de pe situl proteve acum cinci minute. O doamnă ce semnează Cora, parcă mi-a suflat vorba din gură, citez:

Slavă Domnului că s-a terminat că cedam nervos (de silă). Nu cred că răposata, care era o doamnă, și-a dorit așa un circ. Dar ce te faci, că decesul lui Mihai e iminent și o luăm de la capăt ??!!

Și încă o chestiune, culeasă de pe net la „spartul târgului”, citez:

S-a lucrat la demonstrarea faptului că românii trebuie să regrete şi să omagieze nu pe cine vor ei, ci pe cine vor alţii. La înmormântarea doamnei Ana de Bourbon – Parma românii care nu vor să îngenuncheze vor fi şi ei îngenuncheaţi. QED. A câta oară?

Și încă o „bomboană”. Pentru că delirul continuă cu și mai multă îndârjire pe mai toate canalele mass-media. Din Adevărul, articolul lui Cristian Delcea, Martor la funeraliile regale, citez:

Se mai aplaudă o dată la final, când sicriul este purtat spre criptă. Şi apoi mulţimea se risipeşte repede. Peste drum, la restaurantul Laura, sfârâie grătarele iar băieţii abia mai prididesc. Viaţa merită trăită, mai ales că luni e sărbătoare şi nu se merge la muncă. (va urma)

Anunțuri