Archive for Decembrie 2016

Complotul din Dealul Spirii (2)

Decembrie 11, 2016

czc-bust

În consecinţă, la doar trei săptămâni de la arestare, aceştia îşi puneau deja problema unei eventuale trădări. În cartea sa, Pentru Legionari, Corneliu Zelea Codreanu afirmă că ar fi încercat să afle trădătorul, urmărind să surprindă vreun gest de tresărire al vreunuia din arestaţi în momentul în care anunţase că trădătorul se găseşte printre ei, susţinând că are şi actele doveditoare în buzunarul de la piept, moment în care Vernichescu s-a ridicat şi a plecat. Ulterior acesta ar fi afirmat că este bănuit (pe nedrept) de către Codreanu, iar acesta l-ar fi liniştit spunându-i că nu bănuieşte pe nimeni. Chestiunea pare absolut incredibilă, dat fiindcă la doar trei zile după descinderea poliţiei, în numărul din 11 oct. 1923, Adevărul scria:

Cum s’a aflat. Unele ziare continuă a anunţa că descoperirea atentatului s’ar datora unor neînţelegeri între membrii mişcărei, şi una din tabere i-a denunţat parchetului. Adevărul este că totul se datoreşte unui caz de conştiinţă a unui student, pus în curent cu cele ce se proectau, şi care n’a rezistat groazei de a’şi asuma răspunderea unor crime atât de odioase. Studentul a povestit faptele unei rude, prefect de provincie, care întâmplător se afla în Bucureşti. [13]

Nu cunoaştem sursa acestei informaţii, mai mult ca sigur una din persoanele implicate în anchetă, chestiune care nu denotă decât lipsă de probitate profesională a anchetatorilor. Cert este că difuzarea iresponsabilă a acestor amănunte în paginile ziarului putea pune în mod serios în pericol pe Aurelian Vernichescu. În mod paradoxal, deşi cei 13 arestaţi puteau primi pachete cu alimente, în care se putea strecura şi corespondenţă, chestiunea cu descoperirea denunțătorului a trecut absolut neobservată, iar numele trădătorului avea să fie aflat abia după două luni, atunci când instrucţia avea să se încheie,
iar documentele de la dosar la rândul lor, aveau să devină publice.

[13] Nouile cercetări în complotul cuzist – Ce s’a descoperit la Iaşi – Câteva amănunte interesante, în Adevărul, anul XXXVI, nr. 12180, 11 Octombrie 1923, p. 4.

După primele zile ale anchetei, în care au fost ţinuţi izolaţi unii de ceilalţi, pentru a fi împiedicaţi să comunice între ei, arestaţii au fost mutaţi în celule comune, câte trei, putând totodată să primească pachete cu alimente. În lipsă altor activităţi, unii îşi pregăteau examenele, alţii apărarea la proces, etc… La rândul său, Corneliu Zelea Codreanu făcea planuri privind o nouă “organizaţie de educaţie şi de luptă a tineretului”, L.A.N.C. urmând să continue pe calea unui partid politic obişnuit. Practic, în acel moment a început să se gândească în mod serios la o altă cale în politică, diferită de cea urmată până atunci. Pentru început, ca organizaţie de tineret a L.A.N.C. Tot atunci, avea să i se înfăţişeze unul din cele mai importante elemente ale imagologiei legionare de mai târziu, figura Sf. Arhanghel Mihail:

În ziua de 8 noiembrie, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, discutam ce nume să dăm acestei organizaţii tinereşti. Eu am spus „Arhanghelul Mihail”. Tatăl meu spune:

– Este în biserică o icoană a Sfântului Mihail, pe uşa din stânga altarului.

– Să mergem s-o vedem!

M-am dus cu Moţa, Gârneaţă, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici şi Tudose. Ne uităm şi în adevăr rămânem uimiţi. Icoana ni s-a arătat de o frumuseţe neasemuită. Eu niciodată nu fusesem atras de frumuseţea vreunei icoane. Acum însă mă simţeam legat de aceasta cu tot sufletul şi îmi făcea impresia că Sfântul Arhanghel e viu. [14]

Figura Arhanghelului Mihail, cu sabia în mâna dreaptă şi cu balanţa justiţiei în cea stângă este mai mult decât elocventă în ceea ce priveşte ţelurile politice şi modul de acţiune al viitoarei Mişcări Legionare. Ulterior, Corneliu Zelea Codreanu a comandat unui pictor execuţia unei copii de cca. 2m înălţime de pe această icoană, precum şi o serie de copii mai mici. În data de 10 dec. 1923, printr-o ordonanţă, judecătorul Sava Radovan a dispus punerea în libertate a lui Ion Zelea Codreanu şi a lui Constantin Dănulescu, considerând că deţinerea acestora nu mai este necesară, instrucţia apropiindu-se de final. La fel, în cazul lui Leonida Bandac. Ulterior, aveau să fie eliberaţi Nicolae A. Dragoş şi Traian Breazu. De asemenea, a fost eliberat şi Aurelian Vernichescu, deşi era implicat direct în complot, scoaterea lui din cauză sporind suspiciunile celor arestaţi. În ciuda unei ordonanţe din data de 22 dec. 1923

[14] Codreanu, Corneliu Z., Op.cit., p. 137.

a prim-procurorului tribunalului Ilfov, care dispunea eliberarea din arest a lui Ilie Gârneaţă, mandatul de arestare al acestuia a fost reconfirmat în zilele următoare, el rămânând în continuare sub stare de arest. Spre sfârşitul lunii februarie 1924, dosarul cauzei era finalizat, astfel încât cei şase arestaţi au putut fi puşi sub acuzare. În data de 28 feb. 1924, copii de pe decizia Nr. 69/ 924 a Camerei de punere sub acuzare și de pe actul de acuzare Nr. 2052/024 au fost înmânate fiecărui acuzat în parte de către directorul închisorii Văcărești, așa cum atestă procesele verbale de primire semnate de aceștia. La interogatoriile de dinaintea procesului, în prezența lui Lascăr Davidoglu, președintele Curții de jurați din Jud. Ilfov, în data de 1 mar. 1924, toți cei şase acuzați au declarat că au luat cunoștință de actul de acuzare și că își susțin și mențin declarațiile date anterior, inclusiv Ilie Gârneață care a respins toate acuzațiile, dat fiindcă nu avea cunoștință despre complot și nici nu a participat în vreun fel la săvârșirea faptelor imputate. Apărătorul principal al acuzaților a fost av. Paul Iliescu, care se oferise voluntar, dar s-au înscris ca apărători şi alţi jurişti de renume, precum Tache Policrat, Chiriţă Vasilescu, și alții. Data procesului a fost stabilită pentru 29 mar. 1924. Încadrarea juridică a faptelor era precizată clar în decizia nr. 69/924:

Camera deliberând (…) declară că este loc de a fi puși sub acuzațiune Corneliu Zelea Codreanu, Ion I. Moța, Theodosie I. Popescu, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneață și Radu Mironovici, majori, că în anul trecut 1923, prin sfătuire, au luat întreaga hotărâre și au pus la cale între dânșii, a ațâța răsboi civil, ridicând pe locuitorii creștini a se înarma contra celor evrei și a săvârși omoruri într’unul sau mai multe orașe, spre pregătirea executărei cărora, au îndeplinit acte materiale prin strângeri de arme, crimă prevăzută și pedepsită de art. 81 al. II și 79 al. I partea întâia din codul penal; În consecință trimite pe acuzații de mai sus înaintea Curții cu Jurați din Județul Ilfov, în care județ s’a comis crima și s’a făcut instrucțiunea, ca să fie judecați conform legei.

Aprecierile conform cărora acuzaţii ar fi pus la cale “a aţâţa răsboi civil” sunt exagerate, cu atât mai mult cu cât aceştia îşi declaraseră extrem de clar scopurile şi motivaţiile. La această gravă eroare din actul de acuzare, care avea să fie exploatată de apărare la proces, s-a mai adăugat şi scoaterea de sub acuzare a lui Aurelian Vernichescu, care aparent, era unul din participanţii activi la complot, ca şi punerea sub acuzare a lui Ilie Gârneaţă, pe care majoritatea declaraţiilor îl scoseseră din cauză. În cartea sa, Pentru Legionari, Corneliu Zelea Codreanu mai adaugă şi faptul că nu se stabilise data la care urmau să se producă atentatele, în consecinţă lipsea unul din cele patru elemente constitutive ale “crimei” [15] (de complot). Între timp, dat fiindcă Nicolae A. Dragoş fusese scos din cauză şi eliberat, dosarul procesului fiind public, acesta a putut consulta actele depuse la dosar, luând cunoştinţă astfel de denunţul lui Aurelian Vernichescu, chestiune pe care a adus-o la cunoştinţa celor şase acuzaţi. Corneliu Zelea Codreanu precizează :

Pe Moţa îl vedeam îngândurat. El mereu ne spunea că de vom ieşi de aici nu vom putea face nici un pas înainte fără pedepsirea trădătorului. [16]

În data de 28 mar. 1924, cu o zi înainte de proces, studentul Iulian Sârbu din Iaşi, citat ca martor, s-a dus acasă la Nicolae A. Dragoş, unde l-a găsit şi pe Aurelian Vernichescu, amândoi fiind şi ei citaţi ca martori în procesul celor şase Văcăreşteni. În mod inexplicabil, Vernichescu, care nu ştia că cei şase aflaseră de denunţul său, a insistat să meargă toţi trei la Închisoarea Văcăreşti pentru a se întâlni cu aceştia. Ulterior, Ion Moţa va mărturisi că el l-a atras pe Vernichescu în cursă, transmiţându-i că trebuie să se întâlnească înainte de proces pentru a-i comunica nişte chestiuni foarte importante. Mult mai greu de acceptat însă este că, deşi martori în proces, li s-a aprobat totuşi vizitarea celor şase acuzaţi. În momentul întâlnirii, în cancelaria închisorii, fără ca absolut nici un gardian să fie de faţă, Ion Moţa l-a luat de mână pe Venichescu ca şi cum ar fi vrut să-i spună ceva, după care au intrat amândoi în registratură. Imediat s-au auzit mai multe focuri de armă. Era Moța care încercase să-l împuște pe Aurelian Vernichescu. Codreanu afirmă că au fost şapte focuri de armă, “Cuvântul studenţesc”, în ediţia specială de a doua zi afirmă că ar fi fost opt. Primele focuri de armă i-au perforat lui Vernichescu pălăria în trei locuri fără a-l atinge însă, după care a încercat să fugă pe coridor. Moţa l-a urmărit, trăgând în continuare, până când a terminat toate gloanţele. Două din ele l-au atins totuşi pe Vernichescu, unul în mâna dreaptă şi celălalt în regiunea lombară, rănindu-l uşor. La interogatoriu, Ion Moţa va declara că era de mai mult timp preocupat de pedepsirea trădătorului, astfel

[15] Ibidem, p. 133.

[16] Ibidem, p. 146.

că, fără a spune nimic celorlalţi, şi-a pregătit răzbunarea, declarând că arma i-a fost adusă ascunsă într-o pâine, de către un anume Popescu, student, “de statură înaltă, brunet, cu mustaţa mică, neagră”, care i s-a părut a fi un “om de nădejde”. În realitate, cel care îi adusese arma se numea Leonida Vlad, student în Cluj la Facultatea de Drept, unul din oamenii de încredere ai lui Ion Moţa, membru ca şi acesta, al grupării Acţiunea Românească – grup politic transilvănean de tendinţă maurrasiană condus de către profesorul universitar clujean I. Cătuneanu. Leonida Vlad se va preda după câteva zile, inaugurând astfel tactica de mai târziu a legionarilor de a se preda de bunăvoie autorităţilor, asumându-şi cu seninătate “păcatele” comise. Acest incident nu va influenţa însă în nici un fel procesul de a doua zi.

Procesul din 29 mart. 1924. Procesul celor şase Văcăreşteni a început în jurul orelor 13, după amiază. Procesul Verbal de şedinţă nr. 456/29 mart. 1924 a consemnat succint cele mai importante momente ale dezbaterilor.[17] După procedurile standard, introducerea acuzaţilor, apelul apărătorilor, martorilor şi juraţilor, etc…, a urmat interogatoriul acuzaţilor (privind identitatea, vârsta, profesia, etc…) și depozițiile martorilor. După o pauză de o jumătate de oră (21,30-22,00) a urmat pledoaria acuzării, susținută de către Procurorul General Racovicescu. Nu dispunem de stenograma pledoariei și nici procesul verbal nu menționează nimic privind conținutul acesteia, dar este de presupus că acesta a dezvoltat acuzațiile din rechizitoriu. Se menționează că apărarea s-a opus ca acesta să citească depoziția lui Ion Moța cu privire la tentativa de omor asupra lui Aurelian Vernichescu, procesul verbal menționând doar că procurorului i s-a dat din nou cuvântul după ce a fost întrerupt de unul din avocații apărării, care a și fost invitat să părăsească imediat sala. A urmat o nouă pauză de 5 min., după care procesul s-a reluat cu pledoariile apărării, posibil axate pe obiecțiile menționate anterior, în final solicitând achitarea celor șase acuzați. În cadrul ultimului cuvânt acordat acuzaților, Corneliu Zelea Codreanu a rostit câteva fraze adresate publicului din sală, la care acesta s-a manifestat zgomotos, fapt ce a determinat pe președinte să ordone evacuarea sălii, după care a declarat închiderea dezbaterilor, cerând ca acuzații să fie scoși din sală, invitând totodată jurații să se retragă pentru deliberare. După deliberare, jurații s-au întors în sală și “pri-

[17] Documente din arhiva C. Z. Codreanu (Dosar 13207 – vol.2), editate de Victor Roncea în colab. cu Gh. Buzatu – Iaşi, Ed. Tipo Moldova, 2012., p. 122-134.

mul jurat s-a ridicat și cu mâna pe inimă a cetit declarațiunea juraților, după
ce mai întâi a pronunțat formula prevăzută de art. 372, apoi a înmânat declarațiunea grefierului. s-au introdus acuzații care prin verdictul juraților au fost declarați “neculpabili””. Președintele Curții, Lascăr Davidoglu, a ordonat ca acuzații, mai puțin Ion Moța, arestat în legătură cu tentativa de omor împotriva lui Vernichescu, să fie puși imediat în libertate.(prin ordonanța nr. 29/30 mar. 1924)

Câteva considerații privind procesul, pentru că încă de atunci s-au făcut diverse speculații [18], și încă se mai fac, cu atât mai mult cu cât dezbaterile nu au fost stenografiate. Trebuie spus că verdictul de achitare i-a surprins până și pe acuzați. În cartea sa, Pentru Legionari, Corneliu Zelea Codreanu afirmă că avocații care s-au oferit să-i apere i-ar fi sfătuit să nege toate declarațiile anterioare, dar că toți ar fi refuzat, perfect adevărat – procesul verbal al procesului precizează clar că toți și-au menținut și susținut declarațiile anterioare, contând pe o pedeapsă de maxim cinci ani de detenție, pentru care își făcuseră deja planuri. Nu există indicii că s-ar fi exercitat presiuni de vreun fel oarecare asupra juraților. Mai mult, pe lista juraților propuși se găseau și patru evrei, din care doar doi s-au prezentat, dar în urma tragerii la sorți nu s-au regăsit printre membrii juriului. Presa în general, atât cea liberală, cât mai ales cea de stânga, a fost mai mult decât ostilă complotiștilor, iar mai apoi, odată cu trecerea timpului, au tratat subiectul ceva mai expeditiv, datorită scăderii interesului cititorilor. Singura constantă a acestei campanii a fost atacul permanent la adresa prof. A.C. Cuza și a prof. Ion Zelea Codreanu, presupuși instigatori ai complotului. Nu au existat presiuni ale străzii asupra desfășurării lucrărilor procesului, singurii care și-au manifestat bucuria cu privire la verdict au fost studenții naționaliști. În memoriile sale, Nicolae Iorga consemnează:

Procesul studenților complotiști. S’a cerut rectorului întreruperea cursurilor. Dimineața, studenții au gonit pe profesori cu cântece. Întâlnesc, la orele 6, pe unul care totuși a putut vorbi. Mi se spune că voiu avea la curs studenți puțini. (…) Pe străzi se vinde “Cuvântul Studențimii” în care se glorifică studentul Moța, care a chemat pe un coleg al său, denunțător, și l-a împușcat. 30 Mart. Mergând la Liga Culturală, întâlnesc un grup de studenți

[18] Neagoe, Stelian, Triumful rațiunii împotriva violenței (viața universitară ieșană interbelică), Ed. Junimea, Iași, 1977, p. 267.

și studente, în costume naționale și plini de flori: înseamnă că jurații au achitat pe complotiști. Zodia violenței stăpânește lumea, și isteria e metodă. [19]

Singur, Octavian Goga, într-un articol intitulat “Un caz de conștiință”, apărut în ziarul în ziarul clujean “Țara noastră”, a manifestat înțelegere față de gestul lui Moța:

Un lucru e cert: studentul de la Văcăreşti deschide o portiţă spre psihologia Ardealului nostru, în care, ca într-un cazan bătrîn şi ruginit, clocotesc patimi adînci. [20]

Chestiunea care se pune este dacă cei șase acuzați, chiar și împreună cu cei scoși ulterior din cauză, din care doar patru aveau serviciul militar satisfăcut, cu un plan neclar și fără un sprijin logistic corespunzător, în cazul în care planurile lor n-ar fi fost divulgate, ar fi putut realmente doborî 11-12 persoane diferite. Dacă luăm în considerare că Moța singur fiind cu Vernichescu, trăgând de la mică distanță 7-8 focuri de armă, nu a reușit decât să-l rănească ușor, în cazul miniștrilor, răspunsul e negativ. Iar dacă e să luăm în considerare agenții Siguranței, gărzile de corp și jandarmii care ar fi trebuit să-i însoțească pe miniștri, este de presupus că pierderile în rândul atentatorilor ar fi fost mult mai mari decât numărul eventualelor victime. În cazul bancherilor și jurnaliștilor evrei, fiind vorba de persoane în vârstă, atentatul asupra lui Iacob Rosenthal, înfăptuit aparent cu ușurință, a demonstrat că reacția rapidă a unui agent de poliție era cât pe ce să-l împiedice pe atentator să-și ducă planul la îndeplinire. În plus, faptul că în acest caz era vorba despre obiective diferite, imposibil de a se regăsi toate laolaltă, este de presupus reacția imediată a forțelor represive după primul atentat. Iar rezultatele politice ar fi fost nule sau chiar negative, în consecință Corneliu Zelea Codreanu a procedat corect, amânând sine die “operațiunea”. În declarația sa, în cadrul interogatoriului suplimentar din 17 nov. 1923, Nicolae A. Dragoș precizează că în timpul discuțiilor aprinse din locuința lui Dănulescu, Codreanu ar fi spus:

[19] Iorga, Nicolae, Memorii, vol. IV, Editura “Naționala” S. Ciornei, p. 142.

[20] Goga, Octavian, Un caz de conștiință, în Mustul care fierbe, Imprimeria statului, București, p. 65.

<p align="justify" Cu acest fapt, nu se aduce nici un folos real şi imediat cauzei naţionale, că ce folos că vor pica câţiva ticăloşi ca Bercovici, Blank, Stern dacă poporul va rămâne în aceeaşi stare de incultură şi de mizerie intelectuală care e cauza stărei actuale. [21]

Nici din punct de vedere logistic, situația complotiștilor nu era tocmai bună. Analiza armamentului [22], realizată de un specialist al armatei, cpt. Cornea Gh., avea să releve că aceștia dispuneau de 6 arme de foc – patru pistoale automate şi două revolvere. Unul din pistoale, arma cea mai puternică, un vechi pistol Mauser, cal. 7,65 mm, nu avea muniţie, iar unul din revolvere era stricat şi cu ţeava ruginită, pentru care s-au găsit totuși 10 cartuşe în bună stare. Restul de arme erau în stare de funcţionare, trei pistoale automate şi un revolver, pentru care erau disponibile în total 40 de cartuşe. (câte 6/11 cartuşe per armă)

Practic, aceste arme, multe din ele vechi de zeci de ani, dar funcționale, împreună cu declarațiile oarecum exaltate ale acuzaților, au constituit principalele probe ale acuzării, ceea ce explică verdictul de achitare. Inconsistența probelor acuzării este explicabilă și prin rapiditatea cu care au acționat forțele de ordine, arestând participanții la întrunirea din str. 13 Septembrie nr. 41, înainte să aibă strânse probe suficiente, iar această precipitare se poate la rândul ei justifica prin importanța persoanelor vizate de atentate, o serie de membri importanți ai guvernului. Nici încadrarea juridică nu a fost justificată, dat fiindcă în textul legii un complot contra siguranței statului privea doar un atentat la viața suveranului. În extremis, putea fi vorba doar despre atentate contra unor persoane cu funcții publice temporare (demnitari) și contra unor persoane private, bancheri și jurnaliști evrei – privite ca piedică în calea realizării unor “revendicări firești” (afirmația apărării), și exact pe acestea s-a bazat discursul apărării pentru a demonta rechizitoriul. La toate acestea s-a adăugat modul dezastruos în care autoritățile au gestionat protecția lui Aurelian Vernichescu, principalul martor al acuzării.

După achitarea celor șase inculpați, Ion Moța, împreună cu complicele său, Leonida Vlad, s-au întors în închisoare, urmând să răspundă pentru tentativa

[21] Documente din arhiva C. Z. Codreanu (Dosar 13207 – vol.2), editate de Victor Roncea în colab. cu Gh. Buzatu – Iaşi, Ed. Tipo Moldova, 2012., p. 354-355.

[22] ASRI, fond P, dosar nr. 111041, vol. 1, f. 286, vezi și Documente…, p. 454.

de omor asupra lui Vernichescu. De această dată, faptele erau clare, iar declarația lui Ion Moța făcută imediat după tentativa de omor asupra lui Vernichescu era lipsită de orice urmă de ambiguitate: “am premeditat să omor pe Vernichescu și ași fi dorit să moară”. În lunile ce au precedat procesul, presa studențească naționalistă, manifeste și afișe, l-au prezentat pe Vernichescu ca fiind un trădător căruia “inimosul nostru coleg Moța i-a trimis în pieptul în care mințea că are suflet românesc și’n brațul cu care a jurat pe cruce, doi plumbi de armă ca pedeapsă a trădării lui”. [23] Procesul celor doi s-a derulat în data de 27 sept. 1924. În ciuda probelor evidente și a declarațiilor lipsite de echivoc ale celor doi acuzați, verdictul curții a fost de achitare, dat fiindcă dintr-un exemplu clasic de tentativă de omor cu premeditare, cazul a fost transformat într-un adevărat “proces al trădării”, victima devenind principalul acuzat. Dacă în cazul complotului studenților Văcăreșteni, decizia curții apare ca oarecum justificată, în cazul acesta decizia justiției apare ca fiind extrem de contradictorie, cu atât mai mult cu cât nu există indicii că s-ar fi exercitat presiuni asupra juraților. Singura explicație plauzibilă pare a fi solidarizarea juraților cu revendicările studenților naționaliști. Faptului că puterea executivă, în speță guvernul, a refuzat să sprijine măcar în parte revendicările studenților, cu deosebire instituirea unui numerus clausus cu privire la studenții evrei, puterea judecătorească, bucurându-se de independență absolută, i-a răspuns printr-o decizie strâmbă, condamnând “trădarea” în locul tentativei de omor.

Aurelian Vernichescu – un mare calomniat. Istoriografia legionară și nu numai a avut tendința de a-l prezenta pe Aurelian Vernichescu drept un trădător odios, un Iuda lipsit de scrupule, al cărui denunț se înscrie în linia actelor de trădare care au însângerat istoria noastră, cu scopul evident ca cei șase Văcăreșteni să se înscrie în linia legendarilor martiri ai neamului, doborâți prin trădare, Decebal, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, … De asemenea, a fost acuzat că ar fi fost agent al Siguranței, infiltrat în mișcarea naționalistă, teză reluată ulterior de diverși autori. Chestiune absolut falsă, nu există absolut nici un document în arhive care să sugereze măcar acest fapt. În plus, dacă era așa, ar fi fost protejat. Adevărul este că Vernichescu nu se deosebea prea mult ca mentalitate de restul complotiștilor – și asta reiese

[23] Documente din arhiva C. Z. Codreanu (Dosar 13207 – vol.3), editate de Victor Roncea în colab. cu Gh. Buzatu – Iaşi, Ed. Tipo Moldova, 2012., Manifest al Asociației Studenților Creștini dela Universitatea din Iași, p. 401.

evident din declarațiile sale, atâta doar că, ceva mai lucid și mai responsabil decât restul, a sesizat turnura tot mai periculoasă pe care o luaseră planurile grupului. A fost totuși un act de conștiință, pentru că în loc să se retragă precum Leonida Bandac, a decis să acționeze înainte ca aceștia să comită o gravă eroare. Nu vorbesc de atentate asupra unor bătrâni neputincioși precum Mauriciu Blank sau Constantin Mille, ci de atentatele plănuite contra membrilor guvernului. Era suficient să rănească ușor doar unul din miniștri, și ar fi putrezit cu toții în ocnă, sfârșind în câțiva ani de pneumonie precum Max Goldstein. În mod paradoxal, denunțul lui Vernichescu i-a salvat pe complotiști de la un sfârșit lamentabil. După ieșirea din spital, acesta și-a continuat studiile de agronomie, stabilindu-se ulterior în zona comunei natale, Vârciorova, jud. Caraș-Severin, unde a contribuit mult la ridicarea nivelului pomiculturii și zootehniei. A adus soiuri noi de pomi din Canada, printre care și renumitele mere jonathan. [24] Nu sunt indicii că ar fi continuat activitatea politică naționalistă, deși nu este exclus. În perioada de început a comunizării țării, ing. Aurelian Vernichescu a înființat o grupare de luptă anticomunistă, formată din 29 de luptători. [25] Arestat în urma unui denunț, va fi condamnat la muncă silnică pe viață pentru “uneltire cu mână armată” contra “orânduirii sociale” din R.P.R., împreună cu alți membri ai „lotului Spiru Blănaru”, în cea mai mare parte legionari, marea majoritate a membrilor grupului fiind condamnați la moarte. [26] (Sentința 1091/21.06.1949) În data de de 2 august 1949, Securitatea din Timișoara l-a ridicat din penitenciar împreună cu restul de condamnați la moarte, i-a transportat în fostul poligon de tragere de la Pădurea Verde, unde au fost toți executați. Aurelian Vernichescu a fost împușcat împreună cu alți șase deținuți, fără ca împotriva acestora să fi existat o sentință de condamnare la moarte. Decesul celor șapte persoane asasinate de Securitate avea să fie declarat abia după opt ani, în 14 aug. 1957, într-un registru secret al Oficiului de Stare Civilă de la Primăria Timișoara: Verni-

[24] Hossu-Longin, Lucia, Memorialul durerii – Întuneric și lumină, Ed. Humanitas, 2013, 536 p., ISBN 978-973-50-4295-0.

[25] Info Bihor: Rezistența armată anticomunistă din România 1944-1962 (II), Eugen Miron, 12 aprilie 2008.

[26] Eri a început în fața Tribunalului Militar din Timișoara Procesul bandei subversive teroriste în frunte cu Spiru Blănaru, Petre Domoșneanu și Aurel Vernichescu, în Luptătorul Bănățean, organ al P.M.R. pentru Banat, an VI, nr. 1425, Joi 23 Iunie 1949, nesemnat, prima pagină.

chescu Aurel, n. 24 mai 1899, Certificat deces nr. 106/14 aug. 1957, decedat de “hipertensiune”. O stradă din Timișoara, cartierul Plopi Sud, poartă azi numele său, str. Aurel Vernichescu, inginer, așa cum apărea în actele de stare civilă la data execuției. De asemenea, numele său este înscris pe monumentul luptătorilor anticomuniști din com. Teregova, categoria cadre de comandă.

Ecouri și consecințe. Complotul plănuit de cei șase Văcăreșteni, procesul și apoi, surprinzătorul verdict de achitare, nu au reușit “să zudue din temelii” societatea românească. Chiar dacă ar fi reușit, cel puțin parțial, efectul ar fi fost nul, sau pe aproape. Pentru că numai de politicieni corupți care să aspire la un loc în guvern nu ducea lipsă România, atunci ca și acum, la fel și în cazul marilor magnați ai finanței și ai presei. Marea masă a studenților naționaliști, deși aderaseră instinctiv și emoțional la acțiunea celor șase, s-a reîntors în amfiteatre, considerând că principalul obiectiv este terminarea studiilor. Chiar și Ion Moța, eliminat de la Universitatea din Cluj, și-a terminat studiile la Facultatea de Drept din Iași, protejat de prestigiul și influența decanului, prof. A.C. Cuza. Problemele care au cauzat mișcarea studențească, numărul mare de studenți evrei și “problema cadavrelor” au continuat să se manifeste în toată perioada interbelică, conducând la izbucniri periodice de proteste, însoțite de violențe de ambele părți. În ceea ce-l privește pe Corneliu Zelea Codreanu și pe Văcăreșteni, la rândul lor, au tras și ei concluziile de rigoare după o detenție de aproape șase luni în condiții mizerabile.(plus încă șase pentru Ion Moța) Anume că terorismul politic nu servește la nimic, singura cale de urmat este lupta politică. Dar nu calea politicianistă, cea însoțită de tot ce putea fi mai rău pentru țară, mizerie și corupție, ci alta, complet diferită. Cum anume, în acel moment nu știau, dar cu siguranță o întrezăreau, așa cum afirmă Corneliu Zelea Codreanu însuși în cartea sa:

Prima ţintă de atins a poporului român, în drumul său de năruire a puterii iudaice care-l apasă şi sugrumă, va trebui să fie năruirea acestui politicianism. [27]

Totodată, prima detenție mai îndelungată a contribuit enorm la cimentarea unor legături invizibile dintre cei șase Văcăreșteni, de neînțeles pentru cei care nu au fost niciodată privați de libertate. În jurul celor șase, membri “istorici”, cei ce vor fonda ulterior Legiunea Arhanghelul Mihail, s-a creat o

[27] Codreanu, Corneliu Z., Op.cit., p. 143.

adevărată mitologie, chestiune absolut inedită în politica românească. Perioada de detenție a fost utilizată pentru intense dispute ideologice și clarificarea doctrinară a pozițiilor politice, ajungând “la legi, la adevăruri indiscutabile, axiome”. Închisoarea va deveni astfel, nu numai pentru cei șase Văcăreșteni, dar și pentru orice legionar, o adevărată școală de “purificare morală” și de educație patriotică de-a lungul întregii istorii a Mișcării Legionare, indiferent de regimul politic, fie el liberal, țărănist, carlist, antonescian sau comunist.

Pentru noi, această concepţie zămislită între zidurile închisorii „Văcăreşti”, era un început de viaţă. Era ceva nou, ceva complet şi ca gândire şi ca organizare şi ca plan de acţiune, deosebit de tot ce gândiserăm mai înainte. Era un început de lume. O temelie pe care vom clădi de acum ani de-a rândul. [28]

Dincolo de aspectul senzațional al acestei afaceri, exacerbat de presa de stânga, populația a rămas dacă nu indiferentă, cel puțin sceptică. Un raport al Serviciului Special de Siguranță Ploiești din 18 oct. 1923, preciza:

Pătura intelectuală, fără deosebire de culoare politică din acest oraș, condamnă și înfierează complotul urzit de fasciști cu deosebire în cele ce privește asasinarea miniștrilor respectivi; clasa mijlocie condamnă și ea atentatul plănuit contra miniștrilor, regretă însă că atentatorii n’au reușit să asasineze pe marii financiari evrei pe cari îi socotesc ca unicii promotori ai scumpetei traiului din întreaga țară [29].

Este clar că nu marii financiari evrei erau cauza principală a scumpirii traiului, ci politica protecționistă a guvernului liberal (19 ianuarie 1922 – 27 martie 1926) al lui Ion I.C. Brătianu. La care se adăugau marile pierderi materiale suferite în timpul războiului, cheltuielile cu integrarea noilor provincii, cuantumul redus al despăgubirilor de război și scăderea producției agricole consecutive dispariției marilor exploatări ca urmare a reformei agrare.

[28] Ibidem, p. 145.

[29] Documente din arhiva C. Z. Codreanu (Dosar 13207 – vol.2), editate de Victor Roncea în colab. cu Gh. Buzatu – Iaşi, Ed. Tipo Moldova, 2012., p. 486.

În imagine, bustul Căpitanului, atribuit lui Brâncuși. Nu se știe dacă mai există pe undeva și nu există absolut nici o informație privind originea acestei lucrări. Cu siguranță însă, vor ieși la iveală într-o zi, sunt optimist în această privință. De altfel, nici nu corespunde cu stilul lucrărilor din acea perioadă, presupunând cumva că lucrarea a fost realizată după asasinarea Căpitanului din noapte de Sf. Andrei 1938, devenită între timp sărbătoare națională. Fotografia a apărut în cartea Codreanu et La Garde de Fer, autor Michel Bertrand, apărută în 2010 la editura Akribeia, Saint-Genis-Laval, mi se pare că încă se mai găsește online. Bustul din imagine se găsea probabil la Mausoleul de la Casa Verde, din Bucureștii noi, azi cartierul 16 februarie. He, he, he! Cine mai știe azi ce a fost la 16 februarie? Cu ocazia evenimentelor de atunci, exacerbate în timpul regimului comunist, tovarășul Dej cică a avut un rol important. Ulterior, chestia s-a dus p__ii de suflet, să nu umbrească gloria celuilalt tovarăș. Ei, problema e că atunci, cu ocazia acelor evenimente, Căpitanul a rostit un important discurs în Parlament. Am textul, dar nu am găsit Monitorul Oficial în care a fost publicat. Și un nene, fante tomnatic, acu și el ceva reprezentant la Paris, nu-i mai dau numele, nomina odiosa care va să zică, scria acum ceva timp despre Căpitan, cum că ar fi fost un mediocru vorbitor. Articolul a fost făcut dispărut, dar am făcut atunci un print screen, că nu se știe niciodată. Chestiunea cu paternitatea lucrării este îndoielnică, pare a fi doar o „idee atrăgătoare” însușită de foștii legionari, tot așa cum l-au „anexat” în mod absolut nejustificat pe Mircea Eliade, făcând un deserviciu enorm memoriei acestuia.