Archive for Ianuarie 2017

1930 – Legiunea „pășește în masse”

Ianuarie 21, 2017

codreanu

Astăzi un nou capitol din Istoria Mișcării Legionare.

Spre sfârșitul anului 1929, Legiunea Arhanghelul Mihail era suficient de consolidată pentru a debuta în politică, astfel că, în data de 8 nov. 1929, de ziua Sf. Arh. Mihail, sărbătoarea Legiunii, Corneliu Zelea Codreanu a decis să abandoneze starea de expectativă. Aproape necunoscută publicului larg, organizația sa avea totuși un număr de câteva sute de adepți fideli, uniți de un crez comun, “mântuirea neamului românesc”. Facem apel din nou la cartea lui Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari:

Trecuseră mai bine de doi ani, de când Legiunea luase ființă. Cuiburile se înmulțiseră pe toată întinderea țării. Se simțea acum nevoia de a accentua, prin întrebuințarea și stimularea acestor mici forțe, mișcarea începută. Singura cale legală care putea să ne ducă la măsuri de Stat pentru rezolvarea problemei jidănești, era calea politică. Ea presupune contactul cu massele populare.[1]

A urmat o perioadă de tatonări, pentru că abia spre sfârșitul anului 1930, Corneliu Zelea Codreanu va lua decizia de a participa la alegerile parlamentare. Pentru ca mișcarea să se poată afirma, contactul nemijlocit cu potențialii alegători era indispensabil. În orașele mari, primul exemplu era Iași, apoi în București, unde partidele tradiționale aveau deja structuri organizatorice puternice, era clar că legionarii aveau extrem de puține șanse de a capta atenția în acel moment. În consecință, Corneliu Zelea Codreanu a decis să se concentreze asupra zonelor rurale și micilor târguri de provincie, alegând pentru început pe acelea unde avea deja oarece cunoștințe sau legături. Prima întrunire publică a fost anunțată pentru data de 15 dec. 1929, în Tg. Berești, Covurlui. (azi localitatea Berești, jud. Galați) Prudent, prefectul jud. Covurlui a cerut telegrafic aprobare de la Ministerul de Interne. Subsecretarul de stat, D.R. Ioanițescu i-a răspuns printr-o adresă, cerând interzicerea întrunirii și luarea tuturor măsurilor pentru a nu se produce “dezordini sau acte de violență”.[2] În consecință, întrunirea a fost oprită de un procuror, însoțit de un maior de jandarmi, sosiți în grabă de la Galați. Este clar că, având în vedere

[1] Codreanu, Corneliu Z., Pentru Legionari, vol. I, Editura Gordian, Timişoara, 1993, p. 281.

[2] ANIC, Fond Ministerul de Interne, Diverse, Dosar 4/1929, f. 37.

antecedentele, chiar dacă în ultimii doi ani se abținuse de la manifestări publice, Corneliu Zelea Codreanu era perceput de autorități ca un personaj periculos, potențial instigator la dezordini. După o serie de discuții cu reprezentanții autorităților, întrunirea a fost totuși aprobată și s-a putut ține. Participarea a fost relativ redusă, cca. 100 de persoane. După două scurte alocuțiuni rostite de av. Mille Lefter și de Gh. Potolea, invalid de război, supraviețuitor al șarjei de la Prunaru, domiciliat în Berești, Corneliu Zelea Codreanu a declarat extrem de laconic:

Am venit să țin o întrunire. Dar autoritățile îmi opresc oamenii cu forța. În contra tuturor ordinelor voiu ține 10 întruniri! Să mi se aducă un cal și voiu merge călare din sat în sat, prin toată plasa Horincii![3]

De altfel, calul era singurul mijloc de transport în acea zonă cu drumuri neamenajate, pline de noroi. Apariție insolită în acele colțuri uitate de lume, Corneliu Zelea Codreanu era întâmpinat cu curiozitate de locuitori. Urcat în șa, acesta ținea scurte discursuri cu tentă programatică:

Să ne unim cu toții, bărbați și femei, să ne croim nouă și neamului nostru altă soartă. Se apropie ceasul de înviere și mântuire românească. Cel ce va crede, cel ce va lupta și suferi, va fi răsplătit și binecuvântat de neamul acesta. Vremuri noui bat la porțile noastre! O lume, cu sufletul sterp și uscat, moare, și alta se naște: a acelora cu sufletul plin de credință. În lumea aceasta, nouă, fiecare își va avea locul său, nu după școală, nu după inteligență, nu după știință, ci în primul rând după credința sa și după caracterul său.[4]

Într-un loc izolat și lipsit de evenimente precum Meria – Berești, discursul politic al lui Corneliu Zelea Codreanu nu promitea nimic concret, dar lăsa să se întrezărească zorii unei ere noi. Apariția sa insolită și discursul său laconic nu erau menite să ofere soluții, ci să trezească emoții. Ferindu-se să aducă în discuție problemele politice la ordinea zilei, accentul era pus pe credința nestrămutată în “mântuirea neamului românesc”. Primele vizate erau localitățile cu slabă aderență la L.A.N.C., în care exista deja un “nucleu” legionar

[3] Codreanu, Corneliu Z., Op. cit, p. 282.

[4] Ibidem, p. 283.

(pe atunci nu se generalizase conceptul de cuib), apoi cele învecinate, ș.a. m.d… O bună perioadă de timp, mesagerii Legiunii Arhanghelul Mihail au fost confundați cu cuziștii, în ciuda abandonării discursului anti-evreiesc. Chiar și așa, corespondentul Adevărului afirmă despre Corneliu Zelea Codreanu că ar fi îndemnat țăranii din com. Oancea “să ia cu asalt casele evreilor”.[5] Afirmația este falsă și tendențioasă, dat fiindcă nici în Oancea, nici în Meria, Slivna și restul comunelor de pe Valea Horincii, nu existau locuitori de etnie evreiască. În ceea ce privește “apariția” lui Corneliu Zelea Codreanu în orașul Cahul, unde erau un număr de 803 evrei (25 ian. 1930, zi de târg), reporterul Adevărului recunoaște că s-a făcut “fără să se fi produs cea mai mică desordine”. Cu această ocazie, o serie de lideri locali au fost numiți în conducerea superioară a Legiunii:

Pe Lefter și Potolea i-am numit în Consiliul suprem al Legiunii, iar, pe Nicu Bălan, în statul major al Covurluiului. Pe Dumitru Cristian, șeful legionarilor de pe valea Horincii.[6]

În cartea sa, Pentru Legionari, Corneliu Zelea Codreanu afirmă că la adunare ar fi participat 20.000 de țărani. Cifra este exagerată, tot orașul nu avea decât 11.370 locuitori în 1930, o astfel de cifră ar fi alarmat cu siguranță autoritățile. Un număr de 2000 de participanți este mult mai plauzibil, ținând cont că era și zi de târg. Notele informative și telegramele cifrate ale Direcțiunii Poliției și Siguranței Generale din această perioadă, majoritatea semnate de inspectorul regional, un anume O. Măcelaru, atestă că liderul Legiunii era urmărit pas cu pas. Astfel, este semnalată plecarea acestuia la Huși (4 ian. 1930), întoarcerea la Iași (7 ian. 1930), plecarea la Sighișoara (9 ian. 1930), plecarea la Buzău pentru un proces (6 feb. 1930), plecarea la București (18 mart. 1930), întoarcerea la Iași (23 mart. 1930),[7] etc… Datorită unor personalități de talia av. Mille Lefter (1901-1975) și av. Aurel Ibrăileanu (1900-1969), jud. Covurlui a devenit primul centru de propagandă naționalistă, un

[5] Cuziștii în Covurlui și Cahul, semnat coresp. în Adevărul, Vineri, 31 Februarie 1930, Anul 43, nr. 14142, p. 3.

[6] Codreanu, Corneliu Z., Op. cit, p. 284.

[7] Documente din arhiva C. Z. Codreanu (Dosar 11784 – vol.2), editate de Victor Roncea în colab. cu Gh. Buzatu – Iaşi, Ed. Tipo Moldova, 2012., p.55-61.

adevărat fief legionar, de la care organizația urma să se extindă treptat în județele adiacente.

În data de luni, 23 dec. 1929 8, Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu Radu Mironovici, șoferul “Căprioarei”, Emil Eremeiu și încă un legionar, un anume Gheorghiu, (? posibil Ion C. Gheorghiu, student la drept) au trecut munții pe la Bicaz, îndreptându-se spre Ludoșul de Mureș (azi, orașul Luduș, jud. Mureș) unde erau așteptați de doi legionari din partea locului, Nicolae Totu și Amos Horațiu Pop.[9] A doua zi, un grup de 12 persoane în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu, călări, plus încă 10 în camionetă, au plecat spre Gura Arieșului:

În Gheta, Gligorești, în Gura-Arieșului, oamenii s’au adunat tot așa de mulți ca și pe Valea Horincei. Nici lor nu le-am dus niciun program politic. Le-am spus numai, că venim din Moldova ca să chemăm la înviere sufletul necăjit al Românilor, căci o mie de ani de robie, de nedreptate și de mormânt ne-au fost deajuns.[10]

În cartea sa, Corneliu Zelea Codreanu vorbește și despre o acțiune de propagandă în jud. Tecuci, în 20 ian. 1930, acțiune condusă de aceiași Nicolae Totu și Emil Eremeiu. În aceeași perioadă, posibil și în urma unei întrevederi cu Alexandru Vaida – Voevod, ministrul de interne în funcție, a apărut ideea înființării unui partid politic, care să înglobeze toate organizațiile tinerilor naționaliști, inclusiv Legiunea Arhanghelul Mihail, care nu era înregistrată oficial ca formațiune politică. Corneliu Zelea Codreanu solicitase acestuia o audiență în vederea autorizării unui marș de propagandă în Basarabia. Este clar că autorizația nu putea fi dată decât unei formațiuni înregistrate oficial. Ea se va numi “Garda de Fier”, partidul politic din spatele Legiunii Arhanghelul Mihail,

[8] În cartea sa, Pentru Legionari, Corneliu Zelea Codreanu face o confuzie afirmând că plecarea ar fi avut loc vineri, în Ajunul Crăciunului, care în 1929, cădea într-o zi de marți. În jurnalul din 1933-1934, scris pe când se ascundea în casa col. Șt. Zăvoianu dă însă data corectă. (N.A.)

[9] Amos, Horațiu Pop – comandant legionar, proprietar de restaurant în Luduș, primar al orașului în timpul guvernării legionare, avea să moară în detenție în 1945.(N.A.)

[10] Codreanu, Corneliu Z., Op. cit, p. 285.

denumire mult mai percutantă și mai ușor de reținut, ceva mai “electorală”. În cartea sa, Pentru Legionari, Corneliu Zelea Codreanu afirmă că i s-ar fi aprobat marșul, “o expediție în stil mare cuprinzând toată Basarabia de Sud, dela Tighina la Cetatea-Albă”, fără să dea alte detalii. Dat fiindcă nu s-au găsit ecouri nici în arhive, nici în presă, este de presupus că acțiunea nu a mai avut loc, sau că nu a avut nici pe departe amploarea preconizată inițial.

Ceremonia de înființare a Gărzii de Fier a fost fixată pentru Duminica Floriilor (13 apr. 1930)11, în București, dar în afară de Legiunea Arhanghelul Mihail, nici o altă organizație cu program similar nu și-a anunțat adeziunea. Este drept, ulterior vor adera o serie de personalități neînregimentate în Legiune. De asemenea, în anii ce vor urma, deosebirile dintre cele două organizații vor deveni tot mai difuze, pe măsura creșterii în popularitate a denumirii de Garda de Fier, iar legionarii vor fi cunoscuți de public și presă mai mult sub denumirea de “gardiști”, chiar și după scoaterea partidului în afara legii. Denumirea de “legionar” va reveni în forță abia după 23 aug. 1944, odată cu instalarea comuniștilor la putere.

Cu toate acestea, încet dar sigur, Legiunea Arhanghelul Mihail câștiga teren și aderenți pe fondul nemulțumirilor produse de guvernarea național-țărăniștilor, dar și de consecințele crizei economice. În data de 19 apr. 1930 a avut loc în București Congresul invalizilor, orfanilor și văduvelor de război (IOVR), care a fost urmat de o manifestație de protest anti-guvernamentală în piața din fața Cercului Militar Național (str. Constantin Mille nr.1, colț cu Calea Victoriei și Bd. Regina Elisabeta) Demonstranții, în bună parte oameni neajutorați, au fost împrăștiați de forțele de ordine, armată, poliție și pompieri. Adevărul de a doua zi menționează că în urma acestora au rămas bastoane, cârje, drapele rupte și resturi de îmbrăcăminte. Reuniți în sala “Tinerimea Română” din str. Schitu Măgureanu (azi str. Gutenberg nr. 19), studenții naționaliști s-au solidarizat cu protestatarii, mulți fiind arestați după descinderea forțelor de ordine.

Spre deosebire de liberali, adepții unei politici protecționiste, ilustrate prin formula proverbială “prin noi înșine”, național-țărăniștii au adoptat o politică mult mai deschisă capitalurilor occidentale, dar din păcate, într-o conjunctură economică defavorabilă. De fapt, inițiativa aparținuse liberalilor, care realizaseră

[11] Banea, Ion, Căpitanul, Ediția a II-a, Sibiu, 1937, Ed. “Totul pentru țară”, p. 62.

rămânerea în urmă a României, inițiativă de care a profitat cabinetul Maniu pentru a contracta o serie de împrumuturi externe. O primă tranșă de 102 milioane dolari, necesară pentru stabilizarea leului, a fost contractată cu un grup financiar condus de Bank of Blair din New York. (la un curs de 167 lei/$, cca. 1,4 miliarde $ azi, o sumă imensă pentru acea vreme) Suma a fost vărsată în 7 feb. 1929, în schimb guvernul a concesionat exploatarea comunicațiilor telefonice societății ITT din New York, casei Krueger din Stockholm monopolul fabricării chibriturilor și mai multor grupuri suedeze și franceze construirea de șosele asfaltate. De asemenea, a fost făcută o mare comandă de armament la uzinele Škoda din Cehoslovacia. Toate aceste contracte au fost însoțite de comisioane substanțiale pentru mai-marii național-țărăniști, iar scandalurile legate de aceste contracte înrobitoare nu vor întârzia să izbucnească în anii ce vor urma. Comisia de anchetă va stabili că numai comisioanele încasate pentru contractul cu uzinele Škoda a fost de 19.219.335 lei.(1,58 milioane $ la cursul de azi)

“Restaurația” din 6 iun. 1930. Pe fondul deziluziilor produse de guvernarea național-țărănistă s-a suprapus și o criză de autoritate la nivelul Regenței, prințul Nicolae, mult prea preocupat de chestiuni mondene, un patriarh prea preocupat de treburile BOR și în fine un jurist, Constantin Sărățeanu, care nu se ridica nici măcar la nivelul predecesorului său, Gh. Buzdugan. Pe acest fond s-au derulat încercările lui Iuliu Maniu de a-l readuce la cârma țării pe fostul principe moștenitor, acum cetățeanul Carol Caraiman, sperând în acest fel la un ascendent asupra liberalilor. Deși în toate interviurile acordate presei, Carol Caraiman declarase că nu dorește să “tulbure liniștea țării”, cert este că a încercat în repetate rânduri, sub diverse pretexte, să revină în țară, deși în urma celei de-a doua renunțări la tron își luase angajamentul să nu revină în țară timp de 10 ani, și atunci numai cu aprobarea suveranului. Nu putem ști exact când anume și-a schimbat opțiunile, cert este că încurajat de național-țărăniști, dar și de alți politicieni de marcă (Nicolae Iorga, Octavian Goga, Nae Ionescu și nu în ultimul rând, de Mihail Manoilescu) a avut mai multe tentative de revenire în țară. O primă încercare eșuată a avut loc în cursul mitingului național – țărănist din 6 mai. 1928 de la Alba Iulia, care urmărea să reediteze încoronarea din 1922. 20.000 de manifeste cu o “proclamație către țară” urmau a fi aruncate din avion, odată cu sosirea fostului principe moștenitor. Cei 100.000 de participanți la miting urmau să-l “proclame” rege pe cetățeanul Carol Caraiman, care urma să pătrundă ilegal pe teritoriul țării, după care urmau să purceadă la un “marș asupra Bucureștiului” pentru a forța “căderea guvernului” și proclamarea fostului principe moștenitor drept rege al României. Avertizat cu privire la aceste “manevre”, în fond acte clare de înaltă trădare și tentative de lovitură de stat, guvernul a cerut măsuri din partea puterilor garante, în consecință guvernul englez a dispus confiscarea manifestelor, reținerea avioanelor cu care Carol Caraiman intenționa să vină în țară, precum și expulzarea acestuia de pe teritoriul britanic.[12] Culmea este că pe aceeași pagină a Adevărului, cu titluri pompoase “Dela Alba Iulia – Aspectul adunării. – Curg fluvii omenești. – Salutarea fruntașilor. – Discursuri spontane”, nu se pomenește nimic despre implicarea național – țărăniștilor, pe care aceștia nu au recunoscut-o direct niciodată. Sunt înșirate în schimb tot felul de teorii care încearcă să justifice stângaci “operațiunea” ilegală a cetățeanului Carol Caraiman ca fiind motivată de acțiunile revizioniștilor maghiari în legătură cu revizuirea Tratatului de la Trianon, deși guvernul britanic publicase dovezi deja că acesta ceruse sprijinul Ungariei pentru a reveni ilegal în țară. În săptămâna care a urmat, deși zilnic au urmat relatări privind tentativa de lovitură de stat a fostului prinț moștenitor, ca și “grijile” Elenei Lupescu privind amenajarea noii reședințe a acestuia, în Château de Namur, Ardennes, guvernul nu a luat nici o măsură. Faptele erau mai mult decât suficiente pentru guvernul liberal să ia măsuri drastice contra acestei tentative de lovitură de stat, cel puțin prin ricoșeu ca avertisment la nivelul eșalonului secund de conducere a PNȚ, dar nu a făcut absolut nimic. Chiar dacă guvernanții și-au făcut anumite calcule politice privind balanța puterii, era de datoria justiției și siguranței să acționeze, dar nici acestea nu au făcut absolut nimic.

Ultima tentativă a cetățeanului Carol Caraiman de a reveni în țară avea să se consume în februarie 1930, atunci când ziarul “Le Matin” a dezvăluit că acesta a trimis o telegramă Reginei Maria și principelui Nicolae prin care solicita să i se permită participarea la plănuita nuntă a principesei Ileana.[13] În mod normal, cererea trebuia adresată Regenței, dar ca de obicei, Carol Caraiman a ales o cale “ocolitoare” pentru a putea intra în țară. Telegrama fiind neoficială, guvernul din nou nu a avut nici o reacție, ca și în cazul “complotului” lui Mihail Manoilescu, achitat spre stupefacția liberalilor.

[12] Presa engleză și proiectele Prințului Carol, grupaj nesemnat în Adevărul, Miercuri, 9 Mai 1928, an 41, nr. 13615, p. 6.

[13] Prințul Carol vrea să se întoarcă în țară, nesemnat în Adevărul, Duminică, 16 Februarie 1930, an 43, nr. 14156, p. 3.

Desfășurarea loviturii de stat. În prima jumătate a anului 1930 principalul om de legătură între Iuliu Maniu și Carol Caraiman a fost maiorul Victor Precup. Nepot al liderului țărănist Ștefan Cicio-Pop, fost ofițer al armatei austro-ungare, înaintea Marii Uniri acesta trecuse munții împreună cu mitropolitul Nicolae Bălan pentru a cere ajutorul armatei române. Acesta a făcut naveta București-Paris, transmițând mesaje. Principalele subiecte negociate de Iuliu Maniu cu Carol Caraiman au fost modalitatea de revenire în țară și evitarea arestării, intrarea la început în Regență în locul lui Constantin Sărățeanu care urma să-și dea demisia, și despărțirea de Elena Lupescu. Pentru a nu avea probleme cu armata, în 14 apr. 1930, Iuliu Maniu l-a numit Ministru de Război pe gen. Nicolae Condeescu (1876-1936), fost adjutant al fostului principe moștenitor, cel care-l însoțise în 1919 în călătoria în jurul lumii. În data de 6 iun. 1930, Carol Caraiman a revenit în țară, la ora 22, aterizând pe aeroportul Băneasa, după un zbor început în München, cu escale la Cluj și Vad. De la aeroport a plecat spre cazărmile Reg. 2 și 9 Vânători de munte, unde a fost întâmpinat de alți doi complotiști, coloneii Gabriel (zis și Gavrilă) Marinescu și Paul Teodorescu, comandantul Reg. de Gardă “Mihai Viteazul”. La ordinele acestora, un grup de soldați a escortat convoiul de mașini la Palatul Cotroceni. A doua zi, văzând lipsa unei reacții cât de mici din partea Regenței, armatei și forțelor de ordine, refuzând orice altă alternativă, Carol Caraiman a cerut să fie proclamat rege. Beneficiind de o majoritate zdrobitoare în Parlament, anularea “actului de la 4 ianuarie” a fost o simplă formalitate pentru Iuliu Maniu. Suveranul legitim al țării Mihai I, a fost detronat, fiind numit “Mare Voevod de Alba-Iulia”, titlulatură ridicolă inventată de grupul de complotiști. Problema este că așa-zisul “act de la 4 ianuarie” avea caracter constituțional, iar anularea lui era de fapt neconstituțională, ca și detronarea suveranului constituțional Mihai I, desemnat drept urmașul legitim al regelui Ferdinand I. O găselniță stupidă a fost și denumirea de “restaurație” dată loviturii de stat din 6 iun. 1930. Chiar dacă în extremis am admite că anularea prin votul parlamentului a setului de legi cu caracter constituțional de la 4 ianuarie ar fi de fapt o “revizuire” a acestora, actul în sine tot anti-constituțional rămâne, dat fiindcă la art. 85 se preciza clar că „nici o modificare nu se poate face Constituțiunii în timpul Regenței”. Prin această lovitură de stat dată de Iuliu Maniu și Carol Caraiman nu s-a restaurat absolut nimic, deoarece monarhia își urmase cursul firesc prin succesorul regelui Ferdinand I desemnat în mod legal și legitim. Practic, prin lovitura de stat a fost detronat regele legitim, fiind întronat cetățeanul Carol Caraiman, fost principe moștenitor, care își abandonase prin propria voință prerogativele regale, renunțarea sa fiind oficializată de o serie de acte cu caracter constituțional. Prin acțiunea sa anti-democratică și anti-constituțională, Iuliu Maniu a dat o lovitură Constituției din 1923, pe care a refuzat să o voteze. De asemenea, lovitura de stat din 6 iun. 1930 a creat un “precedent periculos”, după cum considera I.G. Duca, iar istoria nu va întârzia să se răzbune. În 8 iun. 1930, cu 495 voturi pentru și doar unul singur împotrivă, parlamentul l-a proclamat rege “legitim” pe Carol Caraiman, cu numele de Carol al II-lea. Liberalii au refuzat să participe la ședință, I.G. Duca cerându-le acestora “intransigență absolută”. Din păcate, liberalii erau în criză de lideri de calibru, iar Vintilă Brătianu avea să se stingă și el în 22 dec. 1930. Pe tot cuprinsul țării, vestea întoarcerii lui Carol a creat o stare de euforie, ca o prevestire a unei epoci noi de stabilitate și prosperitate. Din păcate, domnia sa nu va aduce nici una nici alta în deceniul ce va urma. Regina mamă consemna în jurnal: “Oamenii înnebuniseră complet, se îmbrăţişau pe stradă, plângeau unii în braţele altora”.[14] Nu cunoaștem nimic despre reacția legionarilor la acest eveniment, adică nu există nici o reacție oficială pro sau contra. Dat fiindcă prin definiție unul din pilonii ideologiei legionare era monarhia, este de presupus că și legionarii s-au integrat în entuziasmul general vestitor al unor “vremuri noi”. În cartea sa, Pentru Legionari, Corneliu Zelea Codreanu nu pomenește nimic despre acest eveniment, cartea fiind scrisă în 1936, când poziția acestuia față de Carol al II-lea era mult mai rezervată.

Incendiul din Borșa din 4 iul. 1930. În ziua de vineri 4 iul. 1930, orele 10 dimineața, în localitatea Borșa din Maramureș a izbucnit un violent incendiu, care a mistuit peste 100 de case. Astfel de incendii, chiar dacă nu chiar de asemenea amploare, izbucneau aproape zilnic în perioada interbelică, presa acelei epoci stă mărturie. Multe incendii aveau motivație criminală, precum lichidarea concurenței în comerț sau industrie, obținerea primei de asigurare sau un faliment fraudulos. Cum clădirile aveau adesea planșee și grinzi din lemn, de multe ori pereți din scândură și acoperișul din șindrilă, incendiile se propagau rapid de la o clădire la alta. Este și cazul incendiului din Borșa, agravat de lipsa surselor de apă și de vântul care a contribuit rapid la extinderea acestuia. Problema în cazul de față este că în Borșa pe atunci trăia o numeroasă comunitate de evrei, casele arse aparținând în majoritate acestora, chestiune care a dat naștere la speculații, alimentate de reportajele pline de

[14] Maria, Regina României, Diary, p.16.

insinuări din Adevărul.[15] Reporterul acestuia afirmă sub subtitlul O versiune:

aseară un zvon a circulat cu insistență în cercurile ardelene: se spunea anume că focul a fost pus de către agitatorii antisemiți, care au organizat turburări la Borșa în luna mai.

Ce se întâmplase de fapt în luna mai? În cartea sa, Pentru Legionari, Corneliu Zelea Codreanu afirmă că pe la începutul lui iunie 1930 ar fi fost vizitat de un preot unit, Andrei Berinde, și de un preot ortodox, Ion Dumitrescu (ulterior Ion Dumitrescu-Borșa, care va adera la Legiune, devenind unul din membrii “istorici”), amândoi din Borșa, care i-au prezentat situația mizerabilă a țăranilor din Maramureș, datorată “invaziei” evreilor proveniți din Galiția. Pe atunci, orașul Borșa avea 11.230 locuitori, din care 2486 evrei. (la recensământul din 1930) Dar Corneliu Zelea Codreanu se înșală asupra datei, în iunie 1930 cei doi preoți erau arestați, întrevederea trebuie să fi avut loc cel puțin o lună mai devreme, pentru că “turburările” de care vorbește Adevărul au avut loc în 7 mai 1930. Corneliu Zelea Codreanu le-a răspuns că singura soluție este “să-i organizăm și să încercăm a le ridica moralul” (locuitorilor români din Borșa) Pentru aceasta i-ar fi trimis pe Nicolae Totu și pe Emil Eremeiu, și ulterior pe (Constantin) Savin și (Constantin) Dumitrescu-Zăpadă. În primul rând însă, a fost trimis un anume Constantin Dănilă, care în data de 7 mai a solicitat autorităților din Borșa ținerea unei conferințe cu “temă culturală” în localul uneia din școlile românești din localitate. Aflând despre aceasta și răspândindu-se zvonul că în realitate conferința va trata despre obiectivele Legiunii Arhanghelul Mihail, un grup de 18 evrei s-a “înarmat” și a încercat să întrerupă conferința. Au izbucnit incidente între cele două tabere, în urma cărora s-au făcut mai multe arestări, 83 de persoane fiind deferite justiției pentru tulburarea liniștii publice, printre care cei 18 evrei, cei doi preoți, Dănilă și ceilalți legionari. Ulterior s-a susținut (și încă se mai susține) că focul a fost pus de legionari din răzbunare pentru incidentul din 7 mai 1930. Cunoscând această situație, imediat după stingerea incendiului, autoritățile au ordonat o anchetă riguroasă, comunicatul fiind publicat chiar în cadrul grupajului de articole din Adevărul din 6 iun. 1930, care anunța cititorii despre incendiu. În comunicat se afirmă:

În ziua de 4 Iulie, ora 10 dimineața, în comuna Borșa Maramureș s’a declarat

[15] Catastrofalul incendiu din Borșa – Maramureș, 128 de case distruse.- Focul se datorește unei neglijențe, în Adevărul, Duminică, 6 Iulie 1930, Anul 34, nr. 14271, grupaj Ultima Oră, p. 6.

un incendiu în locuința d-lui Maximilian Salomon, din neglijență. Incendiul, favorizat de un vânt foarte puternic – casele fiind construite din lemn și acoperite cu șindrilă – a luat proporții mari. La ora 12 a început opera de ajutorare, cu concursul țăranilor. Ancheta autorităților administrative a stabilit că acest dezastru se datorește numai neglijenței, după cum reesă și din declarația făcut de d. Salomon. Orice alte versiuni sunt lipsite de temei.

În urma interpelărilor din Parlament și insinuărilor din Adevărul, au mai fost făcute încă două anchete, Iuliu Maniu, șeful guvernului însuși, fiind nevoit să dezmintă toate aceste fabulații într-un interviu din 19 aug. 1930.[16] Procesul “tulburărilor” din Borșa a avut loc în 18 – 23 nov. 1930, la Tribunalul din Satu – Mare. Cei doi preoți, Constantin Dănilă și restul de arestați legionari au fost apărați de Corneliu Zelea Codreanu și Ion Moța. Toți acuzații au fost achitați, cu excepția lui Constantin Dănilă, condamnat la plata unei amenzi de 5000 lei.(cca. 400 € la cursul de azi) Procesul nu a reușit să stabilească vreo conexiune între incidentele din 7 mai 1930 și incendiul din 4 iul. 1930 din Borșa, deși speculațiile din presa de stânga au continuat. Dar și cele din Universul, care a insinuat că unii evrei și-au dat foc singuri la case pentru a obține despăgubiri, ceea ce l-a făcut pe Corneliu Zelea Codreanu să scrie în cartea sa:

Jidanii și-au dat seama de primejdia unei renașteri românești și au început a provoca. Văzând că sistemul nu le reușește, atunci au recurs la un mijloc infernal. Au dat foc Borșei, aruncând vina asupra Românilor. Ziarele jidănești au început, imediat să țipe. Să ceară măsuri energice contra Românilor, cari vor să facă progromuri.[17]

O știre [18] publicată în Adevărul câteva luni mai târziu pare să dea dreptate într-o oarecare măsură acestor suspiciuni. În data de 30 oct. 1930, trenul

[16] D. Iuliu Maniu – despre dezordinile antisemite,- personalitatea regelui – situația guvernului, interviu semnat N. Ionescu, în Adevărul, Joi, 21 August 1930, Anul 43, nr. 14310, p. 3.

[17] Codreanu, Corneliu Z., Op. cit, p. 294.

[18] Catastrofă de cale ferată în Franța – 16 morți.- Un emigrant român rănit, în Adevărul, Vineri, 31 Octombrie 1930, Anul 43, nr. 14370, p. 5.

Geneva-Bordeaux a deraiat, catastrofa soldându-se cu 16 morți. În tren se găseau și 210 pasageri, bărbați, femei și copii, originari din Borșa, care plecau spre Argentina, “pentru că nu mai puteau trăi pe ruinele gospodăriilor sinistrate”. În acea perioadă emigrările erau frecvente, în ciuda costului ridicat al transportului peste ocean, mulți vânzându-și casele și pământul pentru a acoperi aceste cheltuieli. Cum marea majoritate a sinistraților din Borșa erau “plugari săraci”(declarația unui martor la proces), rămâne o enigmă modul în care acești evrei, “mai săraci ca românii”[19], au reușit să acopere costul călătoriei. Din nou, Corneliu Zelea Codreanu încearcă o explicație, din perspectivă legionară:

Afară, jidănimea triumfa. Se strângeau bani în țară și străinătate. Guvernul dădea bani pentru „nenorociții de jidani”, dela Borșa. pentru ca să-și facă case noui din piatră, cu etaj, în timp ce bieții țărani români mănancă pâine din făină de lemn amestecată cu rumegătură de ovăz.[20]

Ulterior, istoriografia comunistă a dat și ea o “interpretare” acestor evenimente, chestiune care se perpetuează până în prezent, astfel că “incendierea de către legionari a orașului Borșa” rămâne o istorie încă adânc “înșurubată” în mentalul colectiv:

Prinzând curaj, legionarii procedează, nici mai mult nici mai puțin decât la incendierea Borșei. Făptașii au fost judecați la Satu-Mare în primăvara anului 1931(sic!) Ca și în cazul procesului lui C.Z. Codreanu de la Turnu Severin, incendiatorii au fost achitați și purtați în triumf pe străzile orașului. Regele recompensa astfel ajutorul pe care Codreanu îl dăduse la ocuparea tronului (…)[21]

Astfel, incendiul de la Borșa din 4 iul. 1930, împreună cu toate evenimentele legate mai mult sau mai puțin de acesta, rămâne un model de manipulare a

[19] Situația din Maramureș – Câte-va comunicări date de preotul Ardeleanu… Agitațiile continuă?, în Adevărul, Duminică, 30 Noembrie 1930, Anul 43, nr. 14397, p. 3.

[20] Codreanu, Corneliu Z., Op. cit, p. 301.

[21] Fătu, Mihai, Spălaţelu, Ion, Garda de Fier. Organizaţie teroristă de tip fascist, Bucureşti, Editura Politică, 1971, 430 p., p. 61.

informațiilor în vederea mistificării adevărului istoric.

Atentatul contra ministrului Constantin Angelescu. În data de 22 iul. 1930, pe ultima pagină, la rubrica Ultima Oră, ziarul Adevărul relatează despre un atentat contra lui Constantin Angelescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne:

(…)Asupra atentatului se mai dau următoarele amănunte. Atentatorii sunt de origină macedoneni, studenți, cari locuesc în Cadrilater. Acești studenți s’au prezentat azi în delegație la ministerul de interne solicitând o audiență d-lui subsecretar de stat C. Angelescu. Ei au început să se plângă contra bulgarilor din Cadrilater de pe urma cărora macedonenii au foarte mult de suferit. Se pare că răspunsul dat de d. Angelescu nu l-a mulțumit, și atunci unul dintre ei, studentul Beza a scos revolverul și a tras 7 focuri asupra ministrului. Un singur glonț l-a nimerit în maxilar.[22]

Din primele cercetări a rezultat că atentatorul, George Beza, aromân, absolvent al Facultății de Litere și fost jurnalist la ziarul “Epoca” (reporterul Adevărului susține că avea doar bacalaureatul), prin acest atentat încercase să atragă atenția asupra noii legi (Legea Dobrogei Noui) privind colonizările în județele Durostor și Caliacra, cunoscute sub numele de Cadrilater, lege care în opinia aromânilor ar fi favorizat cumva pe etnicii bulgari. De altfel, mai mult sau mai puțin explicit, exista în acea epocă un curent de gândire care opina pentru oprirea colonizării aromânilor în Cadrilater și retrocedarea acestuia Bulgariei. Constantin Angelescu era unul din promotorii acestei legi, care nu favoriza în nici un fel pe etnicii bulgari, adoptarea ei părând mai degrabă pretextul decât motivul atentatului. Situația acestor coloniști, proveniți din Grecia, nevoiți să-și părăsească avutul agonisit de-a lungul mai multor generații, pentru a se stabili fără nici o perspectivă într-un teritoriu pe care unii oameni politici îl puneau încă de atunci sub semnul întrebării, era realmente dramatică, și prin acest gest disperat, George Beza voia să atragă atenția opiniei publice asupra acestei situații. De altfel consiliul de miniștri va aproba după câteva zile o sumă de 28 milioane de lei pentru construirea de case pentru coloniști. La 10 mii de coloniști, numai în Cadrilater, revenea

[22] Atentatul dela Interne – Un student macedonean trage 7 focuri de revolver asupra subsecretarului de stat Angelescu, în Adevărul, Marți, 22 Iulie 1930, Anul 43, nr. 14283, p. 4.

2800 lei/colonist, adică 224 € la cursul de azi, o sumă derizorie, reflectând neputința și pe undeva, indolența autorităților, care se va solda între altele cu pierderea definitivă a acestui teritoriu în 1940.[23]

George Beza, împreună cu alți doi indivizi, Anton Gurănescu și Alexandru Baicu, solicitase o audiență la ministrul subsecretar de stat Constantin Angelescu. În momentul în care acesta citea scrisoarea de recomandare prezentată de cei doi, Beza a scos arma și a început să tragă. Comunicatul guvernului precizează că din cele cinci focuri trase, patru au atins victima, în maxilar, piept, umăr și braț. Cu toate acestea, ministrul a reușit să-l dezarmeze pe atentator, împiedicându-l să tragă ultimul foc. Într-o biografie postumă a lui Beza se afirmă că în cursul atentatului contra lui Constantin Angelescu “gloanțele fuseseră în prealabil golite de cea mai mare parte a pulberii, astfel că nu-l puteau omorî pe demnitar (…)” Rănile produse ministrului, dintre care cea mai gravă, de la antebraț, străpuns complet de glonț, contrazic în mod categoric această afirmație. La percheziția făcută la domiciliul atentatorului din București, în str. Italiană, au fost găsite mai multe manifeste ale Gărzii de Fier, fapt ce a alimentat o serie de speculații în presă, dar și acuzații la adresa lui Corneliu Zelea Codreanu. Beza a declarat că astfel “a voit să răsbune nedreptatea făcută coloniștilor macedoneni”.[24] În zilele următoare, presa de stânga a vorbit despre o presupusă legătură dintre Beza și Garda de Fier, adăugând ipoteza fantezistă privind o implicare a Moscovei în finanțarea lui Corneliu Zelea Codreanu.[25] Interogat în data de 23 iul. 1930, acesta a declarat că atât el cât și Garda de Fier nu au nici o legătură cu George Beza și nici cu atentatul acestuia. În cartea sa, Pentru Legionari, Corneliu Zelea Codreanu afirmă că Beza și-ar fi exprimat dorința să devină legionar, dar că i-ar fi dat acestuia un răspuns evaziv, dat fiindcă avea deja oarece rezerve în privința acestuia, cu atât mai mult cu cât, cu ceva timp în urmă, acesta îl întrebase “dacă n’ar fi bine să-l împuște pe Stere”.[26] Reținerile lui Corneliu

[23] Atentatorul Beza în fața tribunalului – Cum explică el odiosul atentat, în Adevărul, Joi 24 Iulie 1930, Anul 43, nr. 14285, grupaj p. 3.

[24] Indignarea provocată de atentatul dela Interne. – Ce au stabilit cercetările de eri și azi ale Instrucției, în Adevărul, Miercuri 23 Iulie 1930, Anul 43, nr. 14284, grupaj p. 3.

[25] O bănuială – mâna bolșevicilor, semnat U., în Adevărul, Vineri 25 Iulie 1930, Anul 43, nr. 14286, p. 1.

[26] Codreanu, Corneliu Z., Op. cit, p. 298.

Zelea Codreanu erau cu atât mai mari cu cât acest atentat coincidea cu interzicerea unui marș de propagandă în Basarabia, proiectat pentru 20 iul. 1930. Marșul fusese interzis de autorități pe fondul acuzațiilor privind “cele petrecute la Borșa”, care acuzau “simptome ce au precedat pogromurile din 1913 și 1905”. Iritat de acuzațiile false din presa de stânga, publicate cu precădere în ziarele Adevărul [27] și Dimineața, Corneliu Zelea Codreanu a redactat un manifest de protest, pe care l-a răspândit în Capitală:

ROMÂNI DIN CAPITALĂ,

„Marșul „Gărzii de Fier”, care trebuia să aibă loc în Basarabia a fost oprit. Inamicii unei Românii sănătoase și puternice a triumfat. Jidănașii din Sărindar, dela „Lupta”, „Adevărul”, „Dimineața”, acești otrăvitori ai sufletului românesc, de o lună de zile amenință, de o lună de zile insultă, de o lună de zile ne pălmuiesc sufletele, aici la noi acasă.(…)

ROMÂNI,

O Românie Nouă nu poate ieși din culisele partidelor, după cum România Mare n’a ieșit din calculele politicianilor, ci de pe câmpiile dela Mărășești și din fundul văilor bătute de grindina de oțel.[28](…)

Manifestul semnat Corneliu Zelea-Codreanu, Șeful Legiunii, a fost răspândit în noaptea de 20 iul. 1920, și pare a fi primul semn că centrul activității Legiunii Arhanghelul Mihail se mutase de la Iași în Capitală. Dat fiindcă în ziarul Dimineața ar fi apărut o informație falsă privind o presupusă declarație a lui Corneliu Zelea Codreanu de “înfierare” a atentatului, acesta a tipărit și răspândit un al doilea manifest în care dezmințea aceste informații:

(…) Dacă Dl. Ministru Anghelescu o fi având motive de a fi apărat, cred că cel puțin tot atâtea motive are și tânărul Beza, atât în fața Justiției cât și în fața sufletului românesc. Declar, că nu înțeleg să iau apărarea celui dintâiu, înfierând pe cel de al doilea, ci că voi apăra pe tânărul Beza și cauza lui cu toată căldura sufletului meu și cu toată puterea.[29]

[27] Atmosfera de agitație se menține – Declarațiile deputaților din grupul parlamentar evreesc, nesemnat în Adevărul, Duminică 20 Iulie 1930, Anul 43, nr. 14282, p. 3.

[28] Codreanu, Corneliu Z., Op. cit, p. 297.

[29] Ibidem, p. 299.

Considerându-se că din acest manifest reiese “ațâțarea la agitațiuni”, în data de 6 aug. 1930 a fost arestat spre a fi deferit justiției, conform legii Mârzescu, pentru “proslăvirea crimei lui Beza”.[30] Procesul a avut loc în 13-14 aug. 1930, Corneliu Zelea Codreanu fiind achitat cu majoritate de două voturi.[31] Dincolo de speculațiile din Adevărul [32], verdictul a fost absolut justificat, textul manifestului neconstituind în sensul legii nici o apologie a atentatului, și nicidecum o incitare la dezordini.

Absolut nejustificat, dat fiindcă instrucția cazului se încheiase la câteva zile de la atentat, procesul lui George Beza a început abia în 25 iun. 1931, la aproape un an de la comiterea acestuia. Dezbaterile, în care mai mult s-au pus în discuție argumente pro sau contra legii colonizării, ca și poziția lui Constantin Angelescu vis-à-vis de diverse probleme politice la ordinea zilei, decât atentatul în sine, au culminat cu verdictul de achitare dat în data de 27 iun. 1931.[31] În fața juraților au contat mai mult se pare suferințele coloniștilor aromâni din Cadrilater, decât fapta în sine, dar și regretele tardive ale atentatorului. Nu același lucru s-a întâmplat în cazul unui atentat similar, asupra ministrului de interne în exercițiu, Alexandru Vaida-Voevod, atentat comis de un elev evreu din Iași, Avram Goldenberg, focul de armă tras asupra ministrului fiind motivat de responsabilitatea acestuia în “măcelărirea dela Lupeni”. Atitudinea sfidătoare a acuzatului la adresa curții, refuzul de a se apăra și nu în ultimul rând lozincile comuniste, printre care și “Trăiască Rusia Sovietică!”, strigate de acesta, au condus la pronunțarea unei condamnări la 10 ani de închisoare, deși atentatorul era minor.[33] Astfel de atentate erau frecvente în epocă, cu precădere în perioada campaniilor electorale.

În ciuda reținerilor exprimate de către Corneliu Zelea Codreanu, George Beza a aderat la mișcare, câștigând încrederea Căpitanului, fiind avansat la gradul de comandant legionar. Ulterior, înșelând încrederea Căpitanului, care era nemulțumit și de ateismul lui Beza, acesta a fost exclus definitiv pentru insubordonare și jigniri la adresa gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul.

[30] Ordonanța definitivă de dare în judecată a lui Corneliu Codreanu, nesemnat în Adevărul, Joi, 7 August 1930, Anul 43, nr. 14297, p. 3.

[31] Sentința penală nr. 1520 a Tribunalului Ilfov pentru achitarea lui Corneliu Zelea Codreanu, 30 aug. 1930, ASRI, Fond “P”, dosar nr. 110.237, vol. 1, f. 178 – 181.

[32] Verdictul în procesul atentatului de la Interne, nesemnat în Adevărul, Marți, 30 Iunie 1931, Anul 44, nr. 14568, p. 3.

[33] Atentatorul dela Interne a fost condamnat, Cum a decurs procesul.- Zece ani de închisoare, nesemnat în Adevărul, Duminică, 16 Februarie 1930, Anul 43, nr. 14153, p. 3.

Cronologia Legionară afirmă că ulterior acesta a ajuns “să comploteze contra Căpitanului”. În realitate, acesta a depus mărturie în cadrul unei tentative de redeschidere a cercetărilor privind asasinarea primului-ministru I.G. Duca [34] și publicase în revista Străjerul un fel de scrisoare deschisă în care îl acuza pe Corneliu Zelea Codreanu că a stat ascuns în timpul procesului Nicadorilor, adăugând totodată o serie de “destăinuiri” senzaționale exploatate de presă.[35] Presupusa sa apartenența la fantomatica organizație Cruciada Românismului, înființată de Mihail Stelescu, nu este probată de documente de arhivă. Cam în aceeași perioadă a aderat la PNȚ, unde, la cererea lui Ion Mihalache a înființat așa-zisele Gărzi țărănești (înarmate) În timpul celui de-al doilea război mondial, plecat la Istanbul cu întreaga familie în 10 nov. 1940, la cererea lui Iuliu Maniu, a înființat cu sprijinul SOE britanic, Mișcarea Românilor Liberi (MRL). Din 1941, Turcia declarându-se țară neutră, MRL s-a mutat în Palestina, stabilindu-și sediul în Casa BOR din Ierusalim, aici dispunând și de postul de radio “Independența Română”.

Recensământul din 29 dec. 1930. A fost primul recensământ general de după Marea Unire. În ceea ce privește componența etnică a populației, practic singura chestiune care ne interesează în studiul de față, au fost obținute următoarele rezultate. Din cei 18.057.028 locuitori ai țării, s-au declarat români 12.981.324 (71,9%), iar vorbitori de limbă română, 13.180.936 (73%). În ceea ce privește minoritățile naționale, de departe ungurii erau cei mai numeroși, 1.425.507 (7,9%) declarați şi 1.554.525 (8,6%) vorbitori de limbă maghiară, apoi germanii, 745.421 (4,1%) declarați, şi 760.687 (4,2%) vorbitori de germană, și în fine evreii, în număr de 728.115 (4%) şi 518.754 (2,9%) vorbitori de idiş, idiom germanic utilizat de evreii așkenazi, care indică originea galițiană a acestora. Ultimele cifre citate contrazic cele afirmate de Corneliu Zelea Codreanu în cartea sa :

Noi credem că sunt în Romania între 2-2,5 milioane de jidani. Dar chiar dacă ar fi numai un milion – așa cum susțin ei – poporul român s’ar găsi în fața

[34] Parchetul a redeschis cercetările în crima politică dela Sinaia, Eri au fost audiați d-nii Beza, George Lecca și Stelescu, nesemnat în Adevărul, Miercuri, 8 Aprilie 1936, Anul 50, nr. 16017, p. 5.

[35] Cum se proceda la “Garda de Fier” – Legionarul Ion Vlad confirmă destăinuirile legionarului G. Beza, în Adevărul, Joi 2 Aprilie 1936, Anul 50, nr. 16012, p. 3.

unui pericol de moarte.[36]

Populaţia evreiască era masată, mai cu seamă, în Basarabia (204.858), (Moldova (162.268), Crişana şi Maramureş (88.825) și Transilvania (78.626)37 Restul de 193.538 se găseau răspândiți în Banat, Bucovina și Muntenia, marea majoritate în Capitală (69972 evrei din 768725 locuitori) În anul recensământului, pentru București, comunitatea evreiască dă o cifră ceva mai mare, de 76480 evrei, diferența fiind cauzată probabil datorită faptului că un număr de evrei au dorit să se declare români.[38]

Atentatul contra lui Em. Socor. În data de 30 dec. 1930, după amiază, la redacția ziarului Adevărul, str. Constantin Mille (fostă Sărindar), nr. 7-9-11, a avut loc un atentat căruia i-a căzut victimă directorul ziarelor Adevărul și Dimineața, Emanuel Socor (1881-1951). Atentatorul (n. în 1912), Constantin Dumitrescu (zis Zăpadă) era pe atunci elev de liceu în Iași în cl. a VI-a și se prezentase la redacție, insistând că dorește să predea personal o scrisoare directorului. După ce în fine a fost primit de acesta, i-a înmânat scrisoarea, pe care acesta a citit-o, după care l-a întrebat cine l-a trimis, scrisoarea fiind o provocare, moment în care atentatorul a scos un pistol și a tras în director. Primul glonț a ratat ținta, iar al doilea s-a blocat pe țeavă. În aceste condiții, atentatorul l-a lovit în cap pe Em. Socor cu crosa pistolului, rănindu-l. Auzind focul de armă, câțiva colegi de redacție au pătruns alarmați în biroul directorului, încercând să-l imobilizeze pe atentator. În timpul imobilizării acestuia, a fost și el la rândul său rănit.[39] Anchetat ulterior, acesta avea să afirme că “face parte din asociația Arhanghelul Mihail” (putea fi membru cel mult al Frățiilor de Cruce, fiind elev de liceu), și că fusese arestat în legătură cu incendiul din Borșa, în urma acuzațiilor emise în ziarul Adevărul, în consecință, a decis să se răzbune. Cercetările ulterioare aveau să releve că acesta fusese arestat într-adevăr în legătură cu incendiul din Borșa, dar că fusese

[36] Codreanu, Corneliu Z., Op. cit, p. 69.

[37] Anuarul statistic al României, 1937-1938, Bucureşti, 1939, pp. 58-64.

[38] Congresul Mondial Evreesc – Secțiunea din România, Populația evreească din România – Memento statistic, 1945, Tipografia Curții Regale, F. Göbl Fii SA, București, str. Regală, no. 19, Reg. com. 449/932, p. 45.

[39] Atentatul contra d-lui Em. Socor – Un membru al organizației “Arhanghelul Mihail” încearcă să asasineze pe directorul nostru, grupaj în Adevărul, Miercuri, 31 Decembrie 1930, Anul 43, nr. 14420, p. 5.

eliberat din lipsă de probe. În primele zile ale anului 1931, au fost operate descinderi la sediile Legiunii din București (Pasajul Majestic), Iași, Focșani, Cernăuți, Suceava, Rădăuți, Câmpulung și Turda, unde “s-a descoperit un material important”.[40]

În pag. a doua din același număr al ziarului se afirmă că s-ar fi găsit “planuri, schițe, din care rezultă că gărzile de fier erau organizate militărește”, arme, uniforme, dar și “obiecte aparținând lojei masonice”. Printr-un comunicat, Corneliu Zelea Codreanu a negat orice legătură între Legiunea Arhanghelul Mihail și atentatul contra directorului Em. Socor. Instrucția, încheiată în data de 7 ian. 1931, avea să releve că nu “a existat în speță nici o complicitate”, acuzatul fiind trimis în judecată pentru “crimă premeditată și executată dar neizbutită din împrejurări neprevăzute și străine de voința și intenția criminalului”, și în plus, pentru port ilegal de armă, acuzatul neavând permis. În ciuda speculațiilor fanteziste din Adevărul, nu a putut fi stabilită nici o conexiune între Legiunea Arhanghelul Mihail, Corneliu Zelea Codreanu sau Garda de Fier și atentator, Constantin Dumitrescu – Zăpadă, deși acesta era membru activ al Frățiilor de Cruce.[41] În ciuda celor afirmate în acest document, speculațiile Adevărului au continuat și în zilele următoare, anunțând că Ion Mihalache (noul ministru de interne, îl înlocuise pe Al. Vaida – Voevod în data de 10 oct. 1930) și subsecretarul de stat Armand Călinescu, ar fi declarat că “descoperirile ce s’au făcut în această afacere au dat rezultate surprinzătoare și guvernul este serios hotărât a pune capăt agitațiilor care fac atâta rău țării.”[42] Procesul a început în data de 23 ian. 1931. După mai multe ședințe, verdictul a fost dat în data de 23 mai 1931.[43] Constantin Dumitrescu, zis Zăpadă, minor la data comiterii atentatului, a fost condamnat la trei ani închisoare, cele cinci luni petrecute deja în arest, urmând să se scadă

[40] Acțiunea organizațiilor anarhice – Ce rezultate au dat descinderile din Capitală și din țară, în Adevărul, Marți, 6 Ianuarie 1931, Anul 44, nr. 14424, p. 6.

[41] Atentatorul împotriva d-lui Em. Socor trimis în judecata tribunalului corecțional – ordonanța definitivă a judelui instructor, nesemnat, în Adevărul, Joi, 8 Ianuarie 1931, Anul 44, nr. 14425, p. 2.

[42] Anchetarea acțiunii “Gărzilor de Fier”, nesemnat, în Adevărul, Sâmbătă, 10 Ianuarie 1931, Anul 44, nr. 14427, p. 3.

[43] Condamnarea atentatorului dela ziarele noastre, nesemnat, în Adevărul, Marți, 26 Mai 1931, Anul 44, nr. 14539, p. 3.

din perioada de detenție. Deși în rechizitoriu s-a afirmat că “brațul lui Dimitrescu (sic !) a fost înarmat în cluburile anarhiste ale gărzilor de fier”, instrucția nu a reușit să demonstreze vreo conexiune între Garda de Fier și atentat și nici să stabilească modul în care atentatorul a reușit să-și procure arma. Ulterior, după eliberarea din detenție, a aderat la Legiunea Arhanghelul Mihail, fără a urca în ierarhia legionară, deși s-a aflat o perioadă în cercul din apropierea lui Corneliu Zelea Codreanu. În perioada 1937 – 1940, a călătorit mult în Germania, Italia și Franța, completându-și studiile. După instaurarea comunismului a fost deținut la Cavnic și B. Borșa, iar după eliberare a lucrat în minele de cărbuni și în construcții până la pensionare în 1977. În acea perioadă a scris o carte intitulată Cetatea totală, o critică sistemică a regimului comunist al lui Nicolae Ceaușescu. Nu se știe când a început lucrul la această carte, cert este că în 1978 era gata, dat fiindcă Securitatea a reușit să intercepteze la frontiera cu fosta Iugoslavie o copie a manuscrisului. Cu toate acestea, mai multe copii au ajuns peste graniță, cartea fiind tipărită la Ed. Seuil, în traducerea lui Șerban Cristovici. Cartea a produs senzație în epocă, cu atât mai mult cu cât apărea în momentul de apogeu al cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. În 1982, o ediție revizuită avea să vadă lumina tiparului la München, la ed. Jon Dumitru Verlag. Nedorind să complice lucrurile, în 1980 autoritățile au decis retragerea cetățeniei și expulzarea autorului. Cartea a apărut și în țară în 1992, fără a mai avea însă ecoul din 1982.

În fine, în cursul anului 1930 denumirea de cuib, organizația “de bază” legionară, se va impune, înlocuind-o pe aceea de nucleu, atât în relatările din presă, cât și în documentele emise de conducerea Legiunii. Astfel, un manifest din 27 iul. 1930, emis cu ocazia procesului lui Corneliu Zelea Codreanu, prin care legionarii erau îndemnați la “cea mai desăvârșită ordine”, se adresează “tuturor cuiburilor de legionari”. Manifestul se încheie cu sloganul ce se va încetățeni ulterior, Trăiască Căpitanul ![44]

[44] ANIC, Ministerul de Interne, Diverse, Dosar nr. 135, vol. 1, f. 57.

Da! cam atât pentru astăzi. În imagine, Căpitanul în Bucovina, prin 1930.