Archive for Februarie 2017

A doua intrare în Parlament

Februarie 12, 2017

corneliu-zelea-codreanu-dand-declaratii-jurnalistilor

Continuăm așa cum am început. Azi, un alt capitol din Istoria ML * 1916 – 2016.

Sfârșitul anului 1931 și începutul noului an 1932 l-au găsit pe Corneliu Zelea Codreanu într-un permanent du-te vino între Iași, unde își avea domiciliul, și București, unde trebuia să participe la ședințele Parlamentului, aspect care rezultă din notele informative ale agenților siguranței : plecare spre București (7 dec. 1931), sosire în Iași (27 dec. 1931), plecare spre Huși (29 dec. 1931), întoarcere în Iași (31 dec. 1931), din nou plecare spre București (31 ian. 1932)1, etc… Cu mici excepții, această perioadă a fost lipsită de evenimente politice majore.

În data de 7 dec. 1931, Tribunalul Ilfov, Secția a III-a a judecat cererea Parchetului de anulare a căsătoriei prințului Nicolae cu d-na Jeana (Ioana) Dumitrescu – Doletti (ultimul nume și l-a adăugat după divorțul de primul soț, Săveanu), căsătorie încheiată în data de 28 oct. 1931 în com. Tohani, jud. Buzău. Dat fiindcă membrii familiei domnitoare nu se puteau căsători fără aprobarea șefului Casei Regale, Carol al II-lea, care nu fusese de acord cu această căsătorie, tribunalul “a declarat căsătoria princiară ca neexistentă”.[2]

Ca de obicei, sfârșitul de an a fost marcat de congresul studenților creștini. Organizat la Sibiu, [3] în perioada 14 – 16 dec. 1931, s-a bucurat de participarea unui număr cca. 4000 de studenți, din care doar o mică parte a participat la dezbateri. A participat și o delegație a studenților germani, condusă de un anume Carol Motz, care ar fi îndemnat studenții români “să ia exemplu de la mișcarea hitleristă”. Declarația acestuia, despre care Adevărul din 18 dec. 1931 afirma că ar fi “secretarul personal al lui Hitler și al partidului național-socialist german” (sic!) a prilejuit comentarii aprinse în presa de stânga:

Să fim liniștiți că nu ni se va întâmpla nimic. Cu alte cuvinte integritatea teritorială a României depinde de Hitler și surogații săi? E ridicol și totodată rușinos (…),

[1] Documente din arhiva C. Z. Codreanu (Dosar 11784 – vol.2), editate de Victor Roncea în colab. cu Gh. Buzatu – Iaşi, Ed. Tipo Moldova, 2012., p.142 – 145, p. 152.

[2] Tribunalul a anulat căsătoria prințului Nicolae cu d-na Dumitrescu, nesemnat în Adevărul, Miercuri, 9 Decembrie 1931, Anul 44, nr. 14707, p. 3.

[3] Deschiderea congresului studențesc la Sibiu, nesemnat, în Adevărul, Marți, 15 Decembrie 1931, Anul 44, nr. 14712, p. 4.

preciza plin de revoltă reporterul Adevărului, nu fără a uita să afirme în mod sentențios și tendențios : “d. Zelea Codreanu s’a angajat într’o colaborare strânsă cu “Căștile de Oțel” germane”.[4] În realitate, Karl Motz era președintele Asociației Studenților (AstA), iar în cadrul Ligii Studenților Național-Socialiști (NSDStB) nu deținea nici o funcție de conducere. Nu există informații privind presupusele legături dintre Garda de Fier și naziști.

Situația economică a României în 1931-1932. Criza economică izbucnită în 1929 în Statele Unite s-a resimțit cu putere și în România. În 1931 această criză s-a agravat și mai mult. Scăderea prețului cerealelor cu cca. 50% pe piața mondială, la care s-a adăugat deprecierea apreciabilă a produselor petroliere, dar și a altor materii prime, precum cheresteaua, a afectat enorm economia României. La 1 ian. 1931, datoria publică ajunsese la enorma sumă de 184.757.988.459 lei (cca. 15 miliarde $ la cursul actual) Guvernul a luat măsuri drastice de limitare a cheltuielilor bugetare prin concedieri masive în toate instituțiile publice. Au fost introduse restricții privind plata cu devize, ceea ce a condus la diminuarea importurilor și decăderea unor ramuri economice ce depindeau de acestea. Au fost introduse așa-zisele “curbe de sacrificiu”, respectiv diminuarea salariilor cu 10-12%, uneori chiar și cu 15-40% în sectorul public. În realitate, situația a fost mult mai dramatică, luni de zile anumite categorii de funcționari neprimindu-și lefurile. La fel în cazul pensiilor, care nu erau plătite cu lunile sau erau plătite cu mare întârziere. Presa a semnalat cazuri dramatice de familii executate silit pentru neplata impozitelor, situație datorată la rândul ei de neplata salariului timp de mai multe luni. A fost crescută și fiscalitatea prin impozite “excepționale”. Datorită acestor măsuri drastice, care au afectat o bună parte a populației, inflația a fost oarecum stabilizată. Cu toate aceste măsuri “de avarie”, guvernul ducea în continuare lipsă de bani, la datoria publică enormă adăugându-se și împrumuturile contractate anterior. Nemaiputând să gestioneze situația, guvernul a făcut apel la masive împrumuturi externe. Rolul organismelor financiare internaționale și al băncilor creditoare, afiliate Ligii Națiunilor, a crescut foarte mult. Un profesor de la Sorbona, Charles Rist, în calitate de expert financiar, a fost delegat din partea acestora să supervizeze operațiunile financiare ale guvernului român. Pentru a se asigura rambursarea creditelor, în urma directivelor lui Charles Rist, guvernul a modificat legislația pemițând accesul

[4] Em. C. Sabău, Studențimea clujană și hitlerismul, în Adevărul, Miercuri, 23 Decembrie 1931, Anul 44, nr. 14719, p. 5.

capitalului străin în domenii de interes național precum industria minieră, petroliferă, forestieră, dar și în regii și monopoluri de stat. Tot în urma directivelor acestuia, a fost înființată Casa Autonomă a Monopolurilor (statului), care exploata produsele de strictă necesitate precum sare, tutun și chibrituri, care aduceau venituri enorme la buget. Sumele astfel obținute erau depuse într-un fond special destinat plății datoriilor externe. Din împrumuturile ce urmau a fi contractate, România putea utiliza doar jumătate, restul fiind destinat pentru plata datoriilor contractate anterior. Chiar dacă aceste condiții înrobitoare știrbeau pe undeva suveranitatea României, la fel de adevărat este că practicile bugetare și modul de gestionare a crizei până la numirea lui Charles Rist fuseseră realmente catastrofale. Spre sfârșitul anului 1931, și sectorul bancar a început să se clatine, începând cu falimentul micilor bănci de provincie și continuând cu cel al băncilor centrale cu tradiție. În aceste condiții s-a ajuns din nou să se contracteze împrumuturi masive, marea majoritate la bănci franceze, doar pentru plata datoriilor și amortizarea pierderilor, astfel că în aprilie 1933 România a intrat în incapacitate de plată, neputând să își mai plătească datoriile. După o serie de tratative, graficul restituirii datoriilor a fost reeșalonat, o parte din acestea fiind restituite până în 1941, când din nou România a intrat în incapacitate de plată.

Guvernul de “tehnicieni”. Concomitent cu criza economică, România s-a confruntat și cu o instabilitate politică. În data de 18 apr. 1931, guvernul țărănist a fost înlocuit cu un așa-zis de guvern “de tehnicieni”, denumit adesea în mod nejustificat “de uniune națională”, dat fiindcă posturile cele mai importante erau ocupate de liberali, care urmăreau astfel să reintre în grațiile suveranului. În fruntea guvernului a fost numit istoricul Nicolae Iorga, care deținea și portofoliul instrucțiunii publice, personaj devotat regelui și lider al unui partid insignifiant pe scena politică, care își vedea astfel satisfăcute marile ambiții politice. În realitate, personajul principal în acest guvern a fost ministrul de finanțe, Constantin Argetoianu, un om politic devotat de asemenea politicii lui Carol al II-lea, care nu făcea totuși parte din camarila acestuia. Regele își vedea astfel realizată ambiția de a putea controla executivul prin intermediul cei doi. Noul guvern nu numai că nu a reușit să gestioneze efectele crizei economice, dar prin măsuri nepopulare și cel mai adesea neinspirate, și-a atras oprobiul populației. Dacă în calitate de prim-ministru, nu a făcut decât să țină discursuri și să acorde interviuri, în calitate de ministru al instrucțiunii, unde era de presupus că în calitate de cadru didactic avea suficientă experiență, Nicolae Iorga a luat decizii discutabile, ridiculizate în presă.[5]

Astfel, la doar câteva zile de la învestirea în funcție, după o vizită în minister, a interzis accesul funcționarelor fardate și/sau îmbrăcate în rochii de mătase. Într-o perioadă în care funcționarilor publici, cadrelor armatei, preoților, etc… nu li se plătiseră salariile de nouă luni de zile, ministrul a decis schimbarea uniformelor școlare, pentru a le face “mai estetice, mai practice și mai puțin costisitoare”, pentru a păstra pe cât posibil “liniile portului popular”, iar învățătoarelor le era recomandat de asemenea “purtarea costumului național românesc”.[6] Într-un total dispreț față de prevederile Legii învățământului, a dispus în mod abuziv începerea anului școlar în data de 1 sept. 1931 și eliminarea profesoarelor din școlile de băieți.[7]

Datele statistice oficiale dau măsura exactă a proporțiilor crizei economice. Conform acestora, în perioada 1929-33 indicele general al salariului nominal a scăzut la 63,06%.[8] Chiar dacă salariile în învățământ erau destul de mari în raport cu standardele de azi – un profesor universitar titular primea 15-28.000 lei iar un învățător 5700-10.800 lei, ceea ce ar însemna la cursul de azi 1150-2150 € lunar pentru un profesor universitar, și 440-830 € pentru un învățător (sic!), trebuie ținut cont că spre deosebire de țărani, care reprezentau 78,2% din populație, și care în extremis, puteau trece la o economie de subzistență, orășenii trebuiau să plătească taxe și impozite în continuă creștere, utilități, chirii, alimente, îmbrăcăminte, etc… în condițiile absenței totale a veniturilor timp de mai multe luni. Pentru comparație, câteva prețuri din epocă : 1kg pâine neagră – 4 lei, 1kg pâine albă – 8 lei, 1 kg zahăr – 33 lei, o pereche chiloți damă – 50 lei, o pereche pantofi – 450 lei, 1 bilet avion Bucu-rești-Constanța – 490 lei, 1 aparat de radio – 6000 lei, o vacanță de două săptămâni la Veneția – 25.000 lei, un automobil clasă medie – 200.000 lei.

Aflat la cârma țării într-o conjunctură economică dramatică, guvernul “de tehnicieni” trebuia să asigure în primul rând plata salariilor și în al doilea rând conversia datoriilor agricole. Nu a reușit integral nici una, nici alta, Nicolae Iorga trebuind să-și dea demisia în urma raportului Rist, în 1 iun. 1932.

[5] S-a interzis fardarea funcționarelor, nesemnat, în Adevărul, Miercuri, 29 Aprilie 1931, Anul 44, nr. 14517, p. 5.

[6] Măsuri severe pentru deschiderea cursurilor școlare la 1 septembrie, nesemnat, în Adevărul, Vineri 28 August 1931, Anul 44, nr. 14618, p. 4.

[7] Profesoarele nu pot funcționa la școalele de băeți, nesemnat, în Adevărul, Duminică, 10 Aprilie 1932, Anul 45, nr. 14809, Ultima Oră, p. 6.

[8] Anuarul statistic al României, 1939 şi 1940, p. 344-345.

Adevărul este că în condițiile de atunci, nici un guvern și nici o măsură nu ar fi putut elimina complet consecințele crizei economice, pentru că problemele economiei românești erau structurale. Industria era orientată spre producerea de mijloace fixe destinate statului (locomotive, vagoane de cale ferată, avioane) care la rândul lor nu produceau nimic, iar industria bunurilor de consum, cu excepția celei textile și de încălțăminte era ca și inexistentă. Industriile electrotehnică, electronică, de mecanică fină și mașini-unelte, adică tocmai cele dezvoltate în timpul regimului comunist, erau la fel de inexistente. Bunuri dintre cele mai uzuale, precum becurile electrice cu incandescență, erau importate. Nici atunci, dar nici măcar în timpul celor aproape cinci decenii de regim comunist, în ciuda directivelor partidului și eforturilor financiare, nu s-a reușit producerea de lame de ras în România, și este doar un exemplu banal. În consecință, ieșirea din criză s-a făcut exclusiv pe baza împrumuturilor externe. Citat de Adevărul,[9] într-un articol din Viața românească, articol intitulat în mod sugestiv Pauperizarea României în sistemul capitalist, avocatul și publicistul Petre Pandrea afirma: “Economicește suntem de facto anexați capitalului internațional. O colonie cu independență politică”.

Nici în planul politicii externe, rezultatele guvernului Iorga nu au fost prea strălucite. În data de 30 dec. 1931, de pe ultima pagină a Adevărului,[10] opinia publică din România a aflat de încheierea unui pact de neagresiune între Franța, cel mai important aliat al țării noastre, și Uniunea Sovietică. Anterior, în 3 sept. 1931, alte articole anunțau inițierea discuțiilor privind acest pact. Inițial, Uniunea Sovietică dorea să încheie doar cu Franța un astfel de pact, dar aceasta din urmă a condiționat semnarea tratatului de încheierea de pacte similare cu Polonia și România. În acel moment, România nu avea nici un fel de relații cu Uniunea Sovietică, nici diplomatice, nici economice. Între timp, în urma presiunilor Franței, guvernul român a decis să înceapă tratative cu sovieticii, tratative ce urmau să se deruleze la Riga, în data de 15 ian. 1932.11 În calitate de reprezentant al guvernului român a fost delegat prințul Mihail Sturdza, diplomat de carieră, consilier de legație. Din partea sovietică,

[9] Bart, Jean, Un protest al inginerilor – Capitalul străin și șomajul în România, în Adevărul, Joi, 19 Noembrie 1931, Anul 44, nr. 14689, p. 3.

[10] Pactul de neagresiune ruso-român, nesemnat, în Adevărul, Miercuri, 30 Decembrie 1931, Anul 44, nr. 14723, p. 6.

[11] Pactul de neagresiune cu Rusia – Tratativele vor începe la Riga, nesemnat, în Adevărul, Marți, 5 Ianuarie 1932, Anul 45, nr. 14727, p. 3.

tratativele au fost purtate prin intermediul lui Boris Spiridonovici Stomoniakov, diplomat de carieră de asemenea. Acesta din urmă, a încercat să precizeze încă în preambulul tratatului existența problemei litigioase privind Basarabia, sub formula de “dispută existentă”, moment în care Mihail Sturdza, conform instrucțiunilor primite, a refuzat să mai continue tratativele. Diplomația franceză insistase ca sovieticii să nu menționeze existența acestei dispute în textul tratatului. Reprezentantul guvernului sovietic a făcut totuși o ultimă încercare, trimițând omologului român o scrisoare cu “invective” privind Basarabia, cu recipisă, pe care Mihail Sturdza, intuind capcana, a înapoiat-o fără a semna de primire.[12] Deşi era o problemă de interes naţional, strict secretă, Nicolae Titulescu, pe atunci ambasador la Londra, numit ulterior ministru de externe, a furnizat o parte din documentele convorbirilor de la Riga unui anume André Géraud, zis Pertinax, de la ziarul l’Echo de Paris, jurnalist conservator cu simpatii pro-bolşevice, stipendiat se pare de ambasada U.R.S.S.(opinia lui Carol al II-lea în Însemnări zilnice), care le-a și publicat, astfel că întreaga lume a aflat că există o “problemă” a Basarabiei, pe care românii refuză să o discute cu sovieticii “iubitori de pace”. Indiferent de modul în care au ajuns aceste informații în presă, este cert că sursa provenea din cadrul Ministerului de Externe român, pentru că și alte ziare din Franța, precum L’Information, ediția din 25 oct. 1932, au transmis știrea, precizând că Nicolae Titulescu se opune încheierii unui astfel de pact în forma cerută de sovietici, cu precizarea litigiului privind Basarabia, deoarece ar fi lăsat deschisă posibilitatea cererii sovietice ca populația să se pronunțe printr-un referendum. Conform recensământului din 1930, populația românească a Basarabiei reprezenta 56,2%, în consecință autoritățile centrale nu aveau de ce să se teamă. Este clar că toate acțiunile lui Nicolae Titulescu în materie de politică externă erau dictate de suveran, cel care trasa liniile generale ale acesteia. De altfel, chiar Mihail Sturdza recunoaște în cartea sa: “ajunsesem, la Bucureşti, cu regele Carol şi cu Dimitrie Ghica, la concluzia că cele mai favorabile relaţii pe cari puteam să le avem cu vecinii noştri sovietici erau de a nu avea nici un fel de relaţii”. Din documentele pe care le avem la dispoziție, ca și din însemnările personale ale suveranului, rezultă că acesta se temea ca printr-un plebiscit, care ar fi reprezentat un precedent periculos,

[12] Sturdza, Mihail, România și sfârșitul Europei, Amintiri din țara pierdută. România anilor 1917-1947, 499 p., CRITERION PUBLISHING (2004) IS-BN 973-86850-7-9.

să nu trezească reacții negative în cancelariile puterilor “garante”, Franța și Marea Britanie. Dincolo de interesele marilor puteri, pe primul loc însă trebuia să se situeze interesul național, iar consecințele nefaste ale acestei politici nu vor întârzia să apară. Fără a mai vorbi că se puteau măcar iniția discuții privind schimbul de populație sub supravegherea Ligii Națiunilor, așa cum propusese Pamfil Șeicaru în Curentul din 23 mar. 1932, pentru a termina cu episoadele aproape zilnice în care români transnistreni erau împușcați de grănicerii sovietici. Discuții aprinse privind încheierea acestui pact au avut loc în ședința Senatului din 24 nov. 1932, și a parlamentului din 28 nov. 1932, când Nicolae Titulescu, între timp devenit ministru de externe, s-a opus încheierii acestui tratat, considerând că pactul Briand-Kellog, este “cu mult superior pactului propus”. Ulterior, în momentul izbucnirii celui de-al doilea război mondial, se va vedea că acest pact colectiv (Briand-Kellog), semnat până în 1934 de 63 de state, nu a avut absolut nici o valoare. Privind în perspectivă, pare de neînțeles modul în care factorii de răspundere din epocă au abordat această problemă, respectiv încăpățânarea de a solicita ca Uniunea Sovietică să recunoască granița de la Nistru. Acest litigiu oricum exista, și ar fi existat indiferent de regimul politic de la Moscova. De altfel, în 29 feb. 1932, ministrul de externe sovietic Maxim Litvinov, la Geneva, într-un interviu acordat lui Marijan Wildillo, corespondentul ziarului Dziezni Poznanski, avea să clarifice această problemă, afirmând fără echivoc:

Sovietele au propus României ca chestiunea să nu fie atinsă în pact și că nu vor încerca să rezolve nici o chestiune litigioasă între cele două țări prin violență sau agresiune. Aceasta nu trebuie însă să însemne că Sovietele se declară de acord cu unirea Basarabiei sau că recunosc Nistrul drept frontieră româno-sovietică. Dacă România urmărește scopul de a încheia un pact pentru a întări, direct sau indirect, pozițiunea sa în chestiunea Basarabiei,- acest pact nu va fi încheiat niciodată. Sovietele nu vor semna un pact care să poată fi interpretat ca o renunțare a noastră la Basarabia.[13]

Posibilitatea de a rezolva acest litigiu a existat însă realmente, cu o mică rezervă, în momentul în care regimul bolșevic avea mari probleme din cauza războiului ruso-polonez, în perioada 1920-1921, dar această ocazie unică nu

[13] D. Litvinov despre punctul de vedere sovietic în chestia Basarabiei, (Rador) în Adevărul, Marți, 1 Martie 1932, Anul 45, nr 14774, Ultima Oră.

a fost exploatată de guvernul de atunci, condus de Al. Vaida-Voevod, care în 3 mart. 1920 a dat bolșevicilor un răspuns ambiguu, ratând definitiv și ocazia de a recupera, fie și parțial, tezaurul confiscat de sovietici.[14] Ulterior, pe măsura creșterii forței economice și militare a statului sovietic, liderii de la Kremlin au devenit tot mai puțin interesați în a rezolva acest litigiu în favoarea României. În ceea ce privește pactul negociat la Riga, experiența diplomatică a demonstrat că un tratat este mai bun decât nici un tratat. Dar chiar și în lipsa acelui tratat, se puteau iniția anumite relații comerciale, Rusia fiind o piață uriașă care ar fi putut absorbi o parte din excedentul de produse agricole al României, diminuând efectele crizei economice. Nici incidentele de graniță, ca și cele în care au fost implicați agenți sovietici sau comuniști autohtoni nu au fost tratate în mod diplomatic, Rusia ripostând sever și disproporționat cu fiecare ocazie, chestiune care ar fi trebuit să dea de gândit autorităților. Astfel, la “incidentul de la Soroca” din noaptea de 8/9 ian. 1932, când cinci tineri evrei, din care două femei, plus călăuza, român, au fost împușcați de grănicerii români în timp ce încercau să treacă granița, bolșevicii au răspuns după câteva săptămâni, în noaptea de 24/25 feb. 1932, cu masacrarea a cel puțin patruzeci de țărani români, bărbați, femei și copii, care încercau să se refugieze în România.[15] În ciuda prezentării apocaliptice din Adevărul,[16] ancheta privind “incidentul de la Soroca”, publicată în Universul din 20 ian. 1932, a relevat că grănicerii români au procedat regulamentar. Asta nu înseamnă că uciderea celor șase nu putea fi evitată. Incidentul a provocat reacția evreilor din Soroca, care au arborat doliul la toate locuințele și prăvăliile, interpelări în parlamentul românesc și în cel britanic, dar și furia comuniștilor basarabeni, care au difuzat un manifest în care se afirma:

De 14 ani Basarabia e ocupată de bandiții români. De atunci până azi ei au ucis 200.000 de oameni. (…) Cu sabia în mână și cu Lenin în suflet să alungăm pe bandiții români. [17]

[14] Nanu, Frederic C., Politica externă a României 1918-1933, Iaşi, 1993.

[15] Patruzeci țărani moldoveni împușcați la frontiera Basarabiei, 20 s’au refugiat în Basarabia și sunt grav răniți, nesemnat, în Adevărul, Joi, 25 Februarie 1932, Anul 45, nr. 14770, p. 5.

[16] Cândea, A, Asasinatul dela Soroca – Cum au fost omorâți cei șase tineri…, grupaj Ultima Oră, în Adevărul, Joi, 14 Ianuarie 1932, Anul 45, nr. 17734.

În ceea ce-l privește, în calitate de parlamentar, Corneliu Zelea Codreanu a continuat să participe la ședințele Camerei, exprimându-și părerea atunci când a considerat că este necesar. Deși realiza fragilitatea regimului democratic românesc, dar mai ales, gravele carențe ale acestuia, a considerat intrarea în viața politică parlamentară ca pe un “rău necesar”, un alt mijloc prin care să-și exprime concepțiile politice, pregătind acțiunile viitoare:

Cum s-a văzut până acum, campania electorală nu este scopul legionarului, însă campania electorală este de foarte mare importanță, deoarece este singura cale pe care legea ne-o lasă liberă, pentru a impune orice modificare pe care o dorim în țară.[18]

Fără un grup parlamentar care să-l susțină, singur în mijlocul unor politicieni mai mult sau mai puțin experimentați, aparițiile insolite ale lui Corneliu Zelea Codreanu la tribună erau întâmpinate dacă nu cu ostilitate, cel mult cu condescendență. Cu toate acestea, imperturbabil, acesta a continuat să-și afirme punctul de vedere cu fiecare ocazie în care a considerat necesar, stenogramele ședințelor publicate în Monitorul Oficial stau mărturie. Chiar dacă pe alocuri trădează o anume nesiguranță inerentă debutului la tribună, intervențiile sale, exprimate clar și concis, dovedesc o consecvență inflexibilă în susținerea principiilor călăuzitoare ale Legiunii Arhanghelul Mihail, chiar dacă adesea nu reușește să evite un stil de exprimare radical. Cunoscute fiind antecedentele sale, mulți din parlamentari îl considerau un element turbulent, huliganic. În mijlocul atâtor figuri ostile, Corneliu Zelea Codreanu trebuia să manifeste prudență, pentru a nu discredita din start formațiunea politică pe care o reprezenta, rămânând fidel totodată propriilor principii:

Nu am depășit niciodată, tot timpul cât am stat în Parlament, legile bunei cuviințe și a respectului pentru cei mai bătrâni, fie chiar cei mai mari adversari ai mei. N’am batjocorit, n’am luat parte la înjurături, n’am râs de nimeni și n’am ofensat pe cineva. Așa că nu m’am putut integra vieții de acolo.

[17] Guzun, Vadim, Indezirabilii, aspecte mediatice, umanitare și de securitate privind emigrația din Uniunea Sovietică în România interbelică, Filos, 2013.

[18] Codreanu, Corneliu Zelea, Cărticica șefului de cuib, Tipografia „C. S. m. c.” Bucuresti, 1940.

Am rămas un izolat, nu numai datorită faptului că eram singur față de ceilalți, ci un izolat față de viața aceea.[19]

Deși s-a încetățenit cumva în istoriografie imaginea unui parlamentar șters și a unui orator mediocru, intervențiile lui Corneliu Zelea Codreanu la tribuna parlamentului, care s-au păstrat toate, nu sunt cu nimic mai prejos decât cele ale colegilor săi, din contră, dovedesc bun simț și o documentare atentă privind chestiunile abordate. Fără a fi sclipitoare, – Corneliu Zelea Codreanu a disprețuit dintotdeauna “întorsăturile măiestre de frază”, considerându-le vorbărie inutilă – discursursul său este clar și la obiect, în contrast categoric cu marea majoritate a colegilor săi din forul legislativ. Fără a mai vorbi de atitudinea generală. Stenogramele dezbaterilor publicate în Monitorul Oficial, Partea a III-a, stau mărturie că nu a întrerupt niciodată vreun vorbitor, nu a huiduit, păstrând o atitudine demnă și reținută, deși provocările nu au lipsit.

În paralel, acțiunea de organizare și extindere a organizației continua cu febrilitate, Garda de Fier fiind încă o formațiune politică insignifiantă pe scena politică românească. Era vizată în primul rând capitala, care urma să devină centrul activității, Corneliu Zelea Codreanu fiind tot mai incomodat de naveta între Iași și București. Până în 1931, activitatea legionară în București era ca și inexistentă, organizația având aici doar 30 de membri.[20] Una din cauzele posibile pare a fi și reticența dr. Constantin Dănulescu, lider timp de mai mulți ani al asociațiilor studenților creștini din București, de a se ralia Legiunii Arhanghelul Mihail. Situația avea să se schimbe în data de 6 mart. 1931, în momentul în care Traian Cotigă va fi ales preşedinte al Centrului Studenţesc Bucureşti, odată cu alegerea sa, o bună parte din studenții naționaliști orientându-se din punct de vedere politic spre ideologia legionară.

În data de 8 ian. 1932 a încetat din viață, acad. Constantin Hamangiu, ministru al justiției în exercițiu și deputat de Tutova.[21] În urma decesului, mandatul său de deputat a rămas vacant, în consecință, guvernul trebuind să organizeze

[19] Codreanu, Corneliu Z., Pentru Legionari, vol. I, Editura Gordian, Timişoara, 1993, p. 318.

[20] Heinen, Armin, Legiunea Arhanghelul Mihail. Mişcare socială şi organizaţie politică. O contribuţie la problema fascismului internaţional, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, 552 p., ISBN 973-50-1158-1, p. 193.

[21] Ministrul Hamangiu a murit subit astă noapte, nesemnat, în Adevărul, Vineri, 8 Ianuarie 1932, Anul 45, nr. 14729, Ultima Oră, p. 4.

alegeri parțiale. Corneliu Zelea Codreanu a intuit rapid noua posibilitate de afirmare politică a organizației sale, sperând ca prin canalizarea slabelor forțe de care dispunea să repete succesul din anul precedent, când câștigase în confruntarea electorală din jud. Neamț. În calitate de candidat, a fost desemnat tatăl său, prof. Ion Zelea Codreanu, orator strălucit, având o bogată experiență parlamentară. Prin această alegere inteligentă, Corneliu Zelea Codreanu, deși dispunea de puține forțe în jud. Tutova, spera să învingă candidatul guvernului. Prima mișcare a fost să lanseze un manifest, în data de 9 ian. 1932.[22] Manifestul a trecut neobservat în presă, dar nu și de siguranță, care a luat imediat măsuri de urmărire a prof. Ion Zelea Codreanu. Notele agenților semnalează plecarea acestuia din Huși spe Buhuși (9 ian. 1932), plecare din Cahul în direcția Oancea-Foltești (1 feb. 1932), etc… În paralel, și Corneliu Zelea Codreanu era urmărit pas cu pas.[23] În “dosarul” instrumentat de Siguranță este anexat și un număr din Straja Neamului, “organul” Gărzii de Fier din jud. Tutova. Candidatura prof. Ion Zelea Codreanu, între “cei trei (candidați) care se bucură de sprijinul guvernului” (sic!) este anunțată în Adevărul din 23 mar. 1932, la o săptămână de la data la care fuseseră programate alegerile. (17 mart. 1932)[24] Afirmația este falsă și tendențioasă – în realitate, prefectul județului, nefiind angajat politic, a decis să nu strânjenească prin metodele administrative cunoscute nici unul din candidați. Ulterior, guvernul a realizat “eroarea”, și prefectul a fost chemat la guvern “să dea socoteală”. Amânarea alegerilor cu două săptămâni (reprogramate în 3 apr. 1932, ulterior amânate pentru 17 apr. 1932) s-a datorat scoaterii în afara legii, a doua oară, prin jurnal al consiliului de miniștri, a Gărzii de Fier, în 30 mart. 1932.(data la care a fost anunțată în presa centrală [25]) Știrea, din doar două fraze, de dimensiunea unei mărci poștale, apare în grupajul de ultimă oră. Guvernul nu a dat nici o explicație actului de dizolvare, dar motivația reală pare a să fi fost teama acestuia de a nu se repeta cele întâmplate

[22] Codreanu, Corneliu Z., Op. cit., p. 333.

[23] Documente din arhiva C. Z. Codreanu (Dosar 11784 – vol.2), editate de Victor Roncea în colab. cu Gh. Buzatu – Iaşi, Ed. Tipo Moldova, 2012., p. 146 – 155.

[24] Alegerea parțială din Tutova, nesemnat, în Adevărul, Miercuri, 23 Martie 1932, Anul 45, nr. 14793, p. 4.

[25] Dizolvarea organizațiilor gărzii de fier, nesemnat în Adevărul, Miercuri, 30 Martie 1932, Anul 45, nr. 14799, Ultima Oră, p. 6.

cu ocazia alegerilor din jud. Neamț din anul precedent. S-a adăugat un incident petrecut în aula parlamentului în 26 mart. 1932, care și el ar putea explica întrucâtva decizia guvernului. La ședința Camerei din acea zi, deputatul evreu Michel Landau a protestat “împotriva devastărilor făptuite la Iași de legionarii Gărzii de fier care au sfărâmat ușile și ferestrele unei sinagogi, au scos sulurile sfinte și după ce le-au batjocorit le-au dat foc”.[26] Prof. Nicolae Iorga i-ar fi cerut acestuia să facă un denunț în așa fel încât “să nu contribuie la înăsprirea dintre acei ce trebuie să trăiască pașnici împreună”. Corneliu Zelea Codreanu a cerut cuvântul, dar vicepreședintele de ședință Miclescu, a refuzat să i-l acorde. În urma protestului lui Corneliu Zelea Codreanu, conform reporterului Adevărului, prof. Nicolae Iorga ar fi afirmat că “atitudinea acestui domn este intolerabilă”. În ceea ce privește incidentele reclamate de deputatul evreu Michel Landau, într-adevăr, au avut loc ciocniri între studenți și poliție, la Iași, în data de 24 mart. 1932, “pe Bd. Elisabeta au devastat sinagoga” [27], dar din scurta notă din Adevărul rezultă că la ciocniri ar fi participat “și unii membri” ai Gărzii de Fier. Nu s-au găsit ecouri în presă sau în arhive privind presupusa “devastare” a acestei sinagogi, chestiunea părând mai degrabă o provocare. În memoriile sale extrem de detailate, Nicolae Iorga nu pomenește nimic despre devastarea vreunei sinagogi, reacția sa la protestul deputatului evreu întărind suspiciunile că ar fi vorba de o provocare, notele din carte, făcute oră cu oră, zi de zi, dovedind că în calitate de prim-ministru era informat asupra tuturor incidentelor din țară. Două note succinte, din 25 și 26 mart. 1932, ne lămuresc întrucâtva asupra actului de “dizolvare” a Gărzii de Fier, dar și asupra responsabilității acestei decizii:

Se pregătește disolvarea “Gărzii de Fier”. Șeful tulburătorilor a vrut să reiea în Cameră chestia studenților, dar a fost împiedecat. (25 mart. 1932)

Iscălesc jurnalul Consiliului de miniștri pentru suprimarea “Gărzii de Fier” și oprirea “acțiunii publice” a “Cultului Patriei”. Regele ar dori desființarea și a acestei societăți, în care unii foști generali complotează contra Coroanei. [28] (26 mart. 1932)

[26] Protest împotriva devastărilor dela Iași, nesemnat în Adevărul, Marți, 29 Martie 1932, Anul 45, nr. 14798, p. 3.

[27] Noui ciocniri între studenți și poliție – Grave tulburări la Iași, nesemnat, în Adevărul, Vineri, 25 Martie 1932, Anul 45, nr. 14795, p. 3.

Cele două scurte note din memoriile lui Nicolae Iorga clarifică perfect modul în care Garda de Fier a fost scoasă a doua oară în afara legii. Prin jurnal al Consiliului de Miniștri (un fel de ordonanță de guvern), semnat manu propria de primul ministru Nicolae Iorga, în urma cererii suveranului, regele Carol al II-lea. Prof. Nicolae Iorga nu avea cum să se înșele sau să prezinte în mod denaturat această chestiune, dat fiindcă memoriile sale, conform mărturiei lui Zigu Ornea, au apărut la doar două săptămâni după demisia sa, din 5 iun. 1932, ca un fel de justificare față de opinia publică, fiind retipărite în 1939. După cât se vede, motivele invocate de Nicolae Iorga par a fi protestele studențești, datate în 25 mart. 1932 (spre deosebire de reporterul Adevărului, care precizează clar data, ședința de sâmbătă a camerei – 26 mart. 1932), numindu-l pe Corneliu Zelea Codreanu șeful tulburătorilor. În acele zile au avut loc realmente tulburări, în primul rând în București și Iași, dar și în alte centre universitare, proteste ale studenților legate de noul proiect de lege a învățământului universitar. Unele din revendicările studenților, cele care priveau autonomia universitară, administrarea căminelor și cantinelor, erau justificate, altele nu, cum ar fi durata studiilor universitare. (min. 4 ani – reflectând alinierea la standardele europene) Cei mai nemulțumiți erau studenții la drept, de proiectul de lege privind modificarea legii avocaților, în special de prevederea ca toți cei înscriși în barou să aibă doctoratul. Protestele au culminat cu declararea grevei studenților, la facultățile de drept din București, Iași și Cernăuți, începând cu data de 20 mart. 1932.[29]

Trebuie precizat că tulburările nu au avut caracter antievreiesc, la ele participând atât studenți creștini, cât și evrei, chiar dacă în fruntea delegației care s-a prezentat în audiență la rege a fost Traian Cotigă.[30] De altfel, primul pe lista studenților răniți în ciocnirile cu poliția, în București, din data de 23 mart. 1932, era un anume Herșcu Leibovici, student la drept, anul II.[31] Incidente între studenți și forțele de ordine au avut loc și în Iași, menționate succint și de Iorga în memorii, în 25 mart. 1932, dar nu s-a semnalat atacarea

[28] Iorga, Nicolae, Memorii, încercarea guvernării peste partide, 1931-2, vol. VI, Tiparul Așezământul “Datina Românească”, Vălenii-de-Munte, 1939, p.356-8.

[29] Greva studenților, – întrunirea de eri dela cantina Gutenberg, nesemnat, în Adevărul, Marți, 22 Martie 1932, Anul 45, nr. 14792, p. 5.

[30] Manifestația studențească de eri – Discursul rostit de rege din balconul palatului, în Adevărul, Duminică, 27 Martie 1932, Anul 45, nr. 14797, p. 3.

vreunei sinagogi, reclamată și de deputatul Samuel Singer în ședința camerei din aceeași zi, fără a mai acuza Garda de Fier, ci “mișcările studențești”.[32] De altfel, în ceea ce privește incidentele antievreiești semnalate în presa vremii, cel mai adesea cei implicați au fost membri ai L.A.N.C., așa-numiții “lăncieri” și/sau persoane neafiliate politic. Aceste incidente au constituit însă pretextul deciziei primului ministru, prof. Nicolae Iorga de a semna jurnalul de dizolvare a Gărzii de Fier, astfel că în ședința Camerei din dimineața zilei de 3 apr. 1932, acesta își motiva decizia: “De acești agitatori o să scăpăm. Am dizolvat “Garda de Fier” și aceia care fac tulburări fac parte din “Garda de Fier”.” [33] (sic!) În realitate, așa cum relatează în memorii, a făcut acest lucru în urma cererii suveranului. Corneliu Zelea Codreanu, neavând cum să cunoască dedesupturile acestei chestiuni, a pus acest fapt în contul încercării autorităților de a scoate Garda de Fier din cursa electorală, afirmând totodată în mod răspicat că actul contravine legilor țării:

Deși ne găseam în cadrul celei mai perfecte legalități, guvernul Iorga-Argetoianu, călcând Constituția și legile, ne disolvă în mod arbitrar. Sediile din nou au fost ocupate și sigilate. Tipografia dela Iași închisă. Atacați de presă, suntem puși în imposibilitate de a ne apăra, toate publicațiile noastre fiind suspendate. În Parlament încerc să vorbesc, dar sunt împiedecat de sgomotele majorității, care nu-mi permite să mă apăr. Candidatura totuși n’au putut-o opri.[34]

Puțini au intuit în epocă ilegalitatea și neconstituționalitatea acestui act. În mod normal, conform legii, guvernul putea dizolva doar organizațiile care, prin statut și funcționare, puneau în pericol ordinea constituțională, așa cum

[31] Ciocniri serioase între studenți și polițiști – Greva studențească a luat o înfățișare îngrijorătoare. – Incidentele de eri, în Adevărul, Joi, 24 Martie 1932, Anul 45, nr. 14794, p. 3.

[32] Mișcarea studențească s’a potolit – Audiența studenților la rege.- Doleanțele lor vor fi satisfăcute și Buletinul Camerei – Desbateri asupra reprimării desordinilor studențești, nesemnate, în Adevărul, Sâmbătă, 26 Martie 1932, Anul 45, nr. 14796, grupaje p. 3.

[33] Ședința de azi dimineață a Camerei, nesemnat, în Adevărul, Duminică, 3 Aprilie 1932, Anul 45, nr. 14803, Ultima Oră, p. 6.

[34] Codreanu, Corneliu Z., Op. cit., p. 335.

era cazul comuniștilor, afiliați unei organizații suprastatale, Komintern, dirijată de la Moscova, și care se pronunțau pentru autonomia unor teritorii românești. Chiar și dacă tulburările studențești ar fi fost organizate și dirijate de Garda de Fier, guvernul tot nu avea motiv să decreteze dizolvarea acesteia. Câteva altercații între forțele de ordine, soldate cu câteva capete sparte și amenzi, nu puteau pune în pericol ordinea constituțională. Iar chestiunea aceasta o știau foarte bine membrii guvernului. Actul în sine, dependent de impresiile suveranului, ca și de obediența lui Nicolae Iorga față de acesta, dă măsura exactă a “democrației” românești interbelice. Existența unei formațiuni politice nu poate depinde de buna dispoziție și vagile impresii ale unei persoane, fie ea suveranul țării sau primul ministru. În ceea ce-l privește pe prof. Nicolae Iorga, prin toată guvernarea sa, a dovedit că nu dă doi bani pe lege, considerîndu-se un român de bună credință, în slujba țării, deasupra tuturor, în consecință nu avea cum greși. Aceeași atitudine avea să o manifeste atunci când a desființat Salonul Oficial (de pictură și sculptură), pe motiv că nu apreciază decât arta clasică, “corectă”. Protestul disperat al unor artiști, deveniți ulterior extrem de cunoscuți, stă mărturie.[35] În fine, el era primul care trebuia să atragă atenția suveranului că nu ar fi cazul să se implice în politică. În ceea ce privește motivațiile lui Carol al II-lea, ele rămân obscure. Este posibil să fi fost influențat pe moment de acuzațiile aproape zilnice din presa de stânga, cu privire la presupusele legături dintre Garda de Fier și naziști, în acel moment, în ofensivă pentru a cuceri puterea în Germania.

Alegerile parțiale din Tutova. Atunci când a luat decizia de a participa la alegeri în Tutova, “înainte ca Hamangiu să fie înmormântat” – nota malițios un jurnalist de la Adevărul, Corneliu Zelea Codreanu miza pe faptul că formațiunea sa politică, intrată de curând în parlament și având un unic reprezentant, nu avea cum să fie implicată în scandaluri financiare și/sau de corupție. În ciuda tenacității sale, imaginea sa în presa de stânga, ca și în parlament, rămânea în continuare mai degrabă negativă, mărturie stau declarațiile lui Nicolae Iorga, atât la tribuna parlamentului, cât și scurtele note din memorii. Fără a pierde timpul, având deja experiența alegerilor din jud. Neamț, a trecut la organizarea grupurilor de propagandiști legionari. În Tutova, Garda de Fier era mai slab reprezentată decât în județele limitrofe, la alegerile din iunie 1931 obținând 534 de voturi, realizând un procent de 2,76%, cu puțin peste

[35] Protestul artiștilor pictori și sculptori contra desființării Salonului Oficial, nesemnat, în Adevărul, Marți, 17 Mai 1932, Anul 45, nr. 14837, p. 5.

pragul electoral. [36] În ciuda condițiilor meteorologice și a drumurilor blocate de zăpadă, echipele de propagandiști s-au mobilizat imediat. Echipele de legionari colindau fiecare sat, fiecare casă, făcând propagandă în stilul deja cunoscut – fără a face promisiuni electorale, mizând însă pe latura afectivă și pe neimplicarea Gărzii de Fier în politică și scandaluri de corupție. Tardiv, autoritățile au realizat eroarea tactică pe care o făcuseră, neimplicându-se, alarmate și de apelurile dramatice din Adevărul:

Ațâțările cele mai deșănțate și mijloacele cele mai brutale sunt utilizate de propagandiștii “Gărzii de Fier”, cari au ajuns să terorizeze (sic!) până și pe jandarmi.[37]

O notă apărută cu doar două zile în urmă, în același ziar, prezintă o cu totul altă situație – jandarmii au deschis focul asupra unui grup de propagandiști legionari, rănind cinci dintre ei, în stilul deja obișnuit, după ce i-au somat să se întoarcă.[38] După cât se vede, autoritățile, realizând avansul căpătat de propagandiștii legionari, au luat din nou măsurile abuzive îndelung exersate în campaniile electorale trecute. Dizolvarea Gărzii de Fier nu a putut împiedica participarea candidatului acesteia la alegerile parțiale, ea fiind decretată după înscrierea prof. Ion Zelea Codreanu pe listele electorale. De altfel, în urma descinderilor operate de poliție la sediile Gărzii de Fier, nu s-a putut găsi nimic compromițător.[39] Propaganda era îngreunată și de gravele inundații care afectaseră județul, motiv pentru contracandidații prof. Ion Zelea Codreanu să solicite în repetate rânduri amânarea alegerilor. Abuzurile guvernului au continuat însă, sub pretextul că “legionarii d-lui Codreanu, agitaseră în așa măsură satele, în cât alegerea n’ar fi fost scutită de grave urmări”.[40] (sic! –

[36] Rezultatul alegerilor pentru Cameră, în Adevărul, Vineri, 5 Iunie 1931, Anul 44, nr. 14548, p. 5.

[37] Atenție Tutova, articol de fond, semnat Ad., în Adevărul, Sâmbătă, 26 Mar-tie 1932, Anul 45, nr. 14796, prima pagină.

[38] Încăerare între jandarmi și “Garda de Fier”, nesemnat, în Adevărul, Joi, 24 Martie 1932, Anul 45, nr. 14794, p. 3.

[39] Descinderile la sediile “Gărzii de fier”, nesemnat, în Adevărul, Vineri, 1 Aprilie 1932, Anul 45, nr. 14801, p. 3.

[40] Făget, I.- Ctz., Alegerea dela Tutova nu se amână, în Adevărul, Sămbătă, 16 Aprilie 1932, Anul 45, nr. 14814, p. 3.

NB – de remarcat exprimarea la modul condițional-optativ!) Bănuit că-i favorizează pe “gardiști”, prefectul George Tutoveanu (sic!) a fost chemat în Capitală pentru o “lucrare urgentă”, a fost instituit un comandament militar al județului cu puteri discreționare, în scopul anihilării propagandei „subversive“ a Gărzii de Fier și asigurării “ordinii”, a fost interzis accesul în localități a propagandiștilor nelocalnici, indiferent ce candidat reprezintă, iar un anume Iuniu Lecca, membru de vază al L.A.N.C., a contestat la comisia electorală candidatura prof. Ion Zelea Codreanu, care a fost arestat în 26 mart. 1932, fiind eliberat abia în 28 mart. 1928. Presa de stânga a turnat și ea “gaz peste foc”, afirmând că la propagandiștii legionari, majoritatea elevi de liceu, s-ar fi găsit “arme militare” și că cei cinci răniți în confruntarea cu jandarmii au “căpătat câteva sgârieturi”.[41] În ciuda abuzurilor comise de autorități, Corneliu Zelea Codreanu nu a dat înapoi, cu nici un pas măcar, din contră, a plănuit altă acțiune spectaculoasă, în ciuda lipsei acute de fonduri bănești :

Cu acestea însă, se punea o grea problemă pentru noi, aceea a transportului. N’aveam bani. Am chemat atunci legionarii și le-am propus o măsură eroică: să pornească, pe jos, dela București la Bârlad, o distanță de aproape 300 km., explicându-le că acest marș va însemna pentru victorie mai mult decât 100.000 de manifeste.[42]

Nu cunoaștem data exactă a acestui marș, Corneliu Zelea Codreanu declară vag în cartea Pentru Legionari, “pe la începutul lui Februarie”. Grupul de legionari s-a aflat “sub comanda” lui Mihail Stelescu, secondat îndeaproape de doi legionari de origine aromână, Ion Caratănase și Doru Belimace. Au mai participat Nicolae Totu și Victor Silaghi. Din motive propagandistice, Corneliu Zelea Codreanu pune accent pe latura “eroică” a acestei acțiuni. Este greu de presupus că nu dispunea de câteva sute de lei pentru a asigura transportul propagandiștilor la Bârlad, tariful pentru un bilet de tren la cl. a III-a fiind sub 100 de lei. La începutul lunii aprilie 1932, după “dizolvarea”

[41] Făget, I. Ctz., Alegerea parțială dela Tutova – Conducerea măsurilor de ordine trecute asupra comandantului diviziei IV cavalerie – Interzicerea accesului în județ și oraș a propagandiștilor nelocalnici.- Alte incidente cu “Garda de Fier”, în Adevărul, Duminică, 27 Martie 1932, Anul 45, nr. 14797, p. 4.

[42] Codreanu, Corneliu Z., Op. cit., p. 333.

Gărzii de Fier, presiunea autorităților a scăzut, propagandiștii legionari au primit autorizații să organizeze întâlniri cu alegătorii, au fost ridicate restricțiile militare, iar prefectul s-a întors la post. Autoritățile sperau astfel ca oponenții candidatului Gărzii de Fier să recupereze handicapul inițial, pe “ultima sută de metri”. În ciuda cererilor de a fi din nou amânate, alegerile au avut loc la data stabilită, duminică, 17 apr. 1932. Din 30.363 alegători, au votat 21.701, adică puțin peste 71%, un procent foarte apropiat de media ultimilor ani, în ciuda previziunilor alarmiste, cu referire la un eventual absenteism masiv, cauzat de inundații. La două zile după alegeri, după numărarea voturilor, ziarul Adevărul a declarat sec:

Rezultatul de azi, confirmă pronosticul nostru. (sic!) Candidatul reușit, d. Ion Zelea Codreanu, întrunește ceva mai mult de cât 5000 de voturi.[43]

Conform rezultatului oficial, acesta a întrunit 5626 voturi, respectiv 25,9%. Articolul vorbește și despre punerea în libertate a propagandiștilor legionari în frunte cu Nicolae Totu, acuzați de răzvrătire, ciocniri cu jandarmii, devas-tări, port ilegal de arme, etc… deoarece împotriva acestuia “nu s-au găsit elemente de culpabilitate”. În memoriile sale, Nicolae Iorga consemnează:

18 Aprilie. La Bârlad a reușit, cu câteva sute de voturi peste candidatul lui Duca, Zelea Codreanu tatăl. (…) Liberalii erau siguri că iese. De aceia pretinseseră să nu se amâne alegerea. La Cameră sunt muiați.[44]

În săptămâna ce a urmat, mandatul de deputat al prof. Ion Zelea Codreanu, “îmbătrânit și sălbăticit” – notează din nou Nicolae Iorga în 19 mart. 1932, a fost validat.

[43] Făget, I.C., Cum s’a desfășurat alegerea parțială dela Tutova, în Adevărul, Marți, 19 Aprile 1932, Anul 45, nr. 14816, p. 5.

[44] Iorga, Nicolae, Op. Cit., p. 378 și 379.

În imagine, Corneliu Zelea Codreanu făcând declarații jurnaliștilor.

Anunțuri