Archive for Mai 2017

Apărând Constituția sub stare de asediu

Mai 27, 2017

Azi, un alt capitol din Istoria Mișcării Legionare, 1916-2016.

Deşi se anunţa a fi un an dificil, poate chiar anul de apogeu al crizei economice, un an în care se ajunsese “la un fel de echilibrare prin generalizarea mizeriei”,[1] anul care debutase la 1 ian. 1933 promitea a fi extrem de favorabil extinderii Gărzii de Fier datorită ascensiunii național-socialiștilor germani, pe care Corneliu Zelea Codreanu o aprecia ca fiind o mare victorie a forțelor ce se opuneau comunizării Europei.

Duminică, 18 dec. 1932, într-una din ultimele ședințe ale parlamentului din acel an, în fața unei săli pe jumătate goale, (208 deputați prezenți, 178 absenți) în cadrul “discuțiunii generale asupra proiectului de Răspuns la Mesajul Tronului”, într-un amplu discurs, (început la 16,05, a ținut până după 17,25 şi apoi, până aproape de orele 20) prof. Ion Zelea Codreanu a subliniat câteva din liniile generale ale programului politic al Gărzii de Fier. Prima parte a discursului său a fost dedicată chestiunii numărului mare de evrei din unitățile de învățământ de toate gradele, subliniind totodată că ridicarea acestei chestiuni nu are nici o legătură cu religia mozaică, oferind și soluții:

Între noi și între ei este o luptă hotărâtă, războiu pe vieață și pe moarte, nu pentru motive de ordin religios.(…) Dacă m’ar întreba pe mine cineva, eu i-ași răspunde: să aveți școală primară, în limba ebraică, să aveți liceu în limba ebraică, iar dacă voiți să vă faceți universitatea d-voastră în limba ebraică, făceți-o, nu ne privește.[2]

Demn de menționat, și prof. Ion Zelea Codreanu subliniază acest fapt, este că din perspectiva Gărzii de Fier, soluționarea acestei probleme trebuie să se facă strict în cadrul legal: “Nici un fel de alt metod, decât numai metodul legal”. Din punct de vedere al orientării politice, prof. Ion Zelea Codreanu a afirmat că organizaţia pe care o reprezintă se situează la extrema dreaptă, deoarece “nici nu poate să fie cineva mai la dreapta decât noi”. În continuarea discursului său, acesta s-a referit la frazeologia din “Adresa de Răspuns la Mesajul Tronului”, atacând bugetul redus alocat apărării: “eu ştiu un lucru:

[1] Florian, J.B., Un an de adaptare la mizerie – Începuturi de echilibrare economică, Adevărul, Duminică, 1 Ianuarie 1933, Anul 47, nr. 15031, p. 4.

[2] Monitorul Oficial, Partea a III-a, Desbaterile Parlamentare, Nr. 22, 2 ianuarie 1933, Ședința din 18 decembrie 1932, p. 482-495.

Armata se întăreşte cu arme, cu muniţii, cu echipament, cu hrană temeinică şi cu suflet; cu arme şi cu suflet!” În ceea ce priveşte politica economică, a criticat faptul că guvernul a început politica de austeritate de jos în sus, concediind “dela atelierele căilor ferate” circa “1800 de lucrători, cari aveau între două şi trei mii lei lunar” în timp ce unii parlamentari ţărănişti încasau o diurnă de 11.000 lei/zi, arătând totodată că Germania, cu o populaţie de trei ori mai mare decât România, avea pe atunci un număr de miniştri “nici jumătate din cât sunt ai noştrii”. De asemenea, a criticat Ministerul Finanţelor, care nu a dat curs unor reclamaţii cu privire la fraude de sute de milioane de lei. În ceea ce priveşte politica financiară trecută şi prezentă, a atacat inoportunitatea momentului în care s-a făcut stabilizarea financiară din 1929, arătând că aceasta a dus la sporirea averii cămătarilor şi bancherilor (evrei, în general) ca şi păstrarea etalonului aur. În general, mai pe scurt sau mai pe larg, folosind diverse “figuri de stil”, prof. Ion Zelea Codreanu a reluat cum era şi normal, ideile principale din programul politic al Gărzii de Fier.

Criza de guvern. În data de 7 ian. 1933 (de Bobotează), după amiază, ministrul de interne, Ion Mihalache, în cursul unei audienţe la suveran, a cerut retragerea gen. Dumitrescu de la comandamentul Jandarmeriei şi demisia gen. Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei, motivul invocat fiind un ordin de zi cu ocazia Anului Nou prin care primul susţinea că a făcut eforturi a ameliora situaţia subordonaţilor şi o circulară emisă de cel din urmă, în care preciza că a fost numit în acest post de către rege, care este singurul care poate revoca această numire, chestiuni care ar fi displăcut guvernului. Cei doi generali se numărau printre “protejaţii” camarilei, în consecinţă, suveranul a interpretat cererea înlocuirii acestora din funcţie ca un atac la adresa d-nei Elena Lupescu, şi implicit la adresa sa, atac despre care presupunea că fusese iniţiat de către Iuliu Maniu. Din această cauză, suveranul a refuzat să dea curs cererii formulate de către Ion Mihalache, în consecinţă, acesta fiind nevoit să demisioneze. În cursul audienţei de a doua zi, amândoi şi-au menţinut punctele de vedere exprimate anterior, astfel că s-a ajuns la o criză de guvern. Problema care frământa opinia publică era dacă nu cumva se ajunsese la o criză de regim, şi dacă suveranul îi va chema pe liberali la guvernare.[3] După o încercare nereuşită de a forma un nou guvern sub conducerea lui Nicolae

[3] Spre o criză de guvern – Pe chestia circulării d-lui Gabriel Marinescu – D. Titulescu chemat urgent în ţară, grupaj Ultima Oră, în Adevărul, Duminică, 8 Ianuarie 1933, Anul 47, nr. 15036, p. 6.

Titulescu, în noaptea de 14/15 ian. 1933, a fost constituit un nou guvern „naţional-ţărănist” sub conducerea lui Alexandru Vaida-Voevod.[4] Vicepreşedinte al consiliului de miniştri şi ministru de interne a fost numit G.G. Mironescu. Subsecretar de stat la Min. de Interne a fost numit Armand Călinescu, un personaj în plină ascensiune din eşalonul secund al PNŢ. În calitate de ministru de externe a fost păstrat Nicolae Titulescu. Punctele principale din programul noului guvern erau aceleaşi cu cele ale celor două guverne “ţărăniste” anterioare: stabilizarea economică, reducerea cheltuielilor şi creşterea încasărilor la buget. Metoda comună pentru atingerea acestor scopuri erau “curbele de sacrificiu”. De asemenea, realizarea acordurilor financiare cu creditorii externi. În consecinţă, prima măsură luată de guvern a fost de a reduce cu 10% salariile şi diurnele funcţionarilor publici în Bucureşti şi zona urbană I (era dată o listă cu localităţile respective) şi cu 12,5% în zona urbană II şi în cea rurală.[5] Corespunzător, de la 1 feb. 1933, urmau a fi reduse şi pensiile, decizie revocată ulterior. Măsura nu afecta personalul armatei şi magistratura. Bunăoară, conform Adevărului, un locotenent-colonel urma să-şi păstreze salariul de 17.023 lei, (cca. 1400 $ la cursul actual) în timp ce salariul de 14.450 lei al unui profesor universitar urma să fie diminuat cu 10%, ajungând la 13.005 lei. (cca. 1068 $) Cei mai afectaţi însă, erau muncitorii. (10% din populaţie) Un muncitor calificat, cu un venit de cca. 4000 lei înainte de criză, primea acum sub 2000 de lei (cca. 164 $), ţinând cont că şi numărul orelor de muncă se redusese. Alte măsuri vizau creşterea fiscalităţii, împiedicând astfel relansarea economică. Practic, guvernul nu a luat absolut nici o măsură de reducere a numărului de funcţionari şi de eficientizare a activităţii acestora, dorind să dispună astfel de o masă electorală de manevră importantă, nu a redus câtuşi de puţin numărul clienţilor politici cu lefuri uriaşe şi nu s-a atins de cheltuielile “Coroanei”. Numai fratele suveranului, “îndepărtat” de la “curte” datorită căsătoriei cu Ioana Doletti, primea o “rentă” lunară de 330 mii lei. (cca. 27.000 $ azi, de peste 20 de ori leafa unui profesor universitar) Aceeaşi politică a fost aplicată în domeniul apărării, bugetul alocat acesteia servind exclusiv pentru plata salariilor, în detrimentul echipării cu armament, iar ulterior, consecinţele nefaste ale acestei politici nu vor întârzia să apară.

[4] Guvernul Vaida a depus jurământul Sâmbătă noaptea, nesemnat, în Adevărul, Marţi, 17 Ianuarie 1933, Anul 47, nr. 15043, p. 3.

[5] Societatea funcţionarilor publici şi reducerea salariilor, grupaj nesemnat, în Adevărul, Sâmbătă, 21 Ianuarie 1933, Anul 47, nr. 15047, p. 4.

Incidentul din Parcul Carol. (24 ian. 1933) În data de 24 ian. 1933, (sau 25, Adevărul din 26 ian. afirmă “eri dimineaţă”) Garda de Fier din Capitală a hotărât să aşeze o cruce la mormântul Eroului Necunoscut.[6] Nici Corneliu Zelea Codreanu şi nici literatura legionară nu precizează dacă acţiunea a fost în legătură cu Ziua Unirii, şi nici dacă a fost solicitată vreo autorizaţie în acest sens din partea autorităţilor. Motivul invocat era că acest monument, în ultimă instanţă tot un loc de veci, nu avea o cruce. Inaugurat în data de 17 mai 1923, în Parcul Carol, în faţa Palatului Artelor, care găzduia Muzeul Militar, Mormântul Ostaşului Necunoscut fusese realizat de sculptorul Emil Wilhelm Becker. Faptul că nu avea o cruce nu denotă neapărat anumite atitudini “ne-creştine” ale factorilor responsabili, ci doar alinierea la un stil consacrat de monumentele similare inaugurate în anii precedenţi la Paris şi la Londra. În ziua respectivă, un grup de legionari s-au adunat la biserica Sf. Anton, unde preotul Nicolae Georgescu, zis Edineţ, un apropiat al cercurilor legionare din Capitală, a sfinţit crucea, după care, la ora 11, s-au deplasat spre Parcul Carol. Prevenite de informatori, autorităţile au decis să împiedice amplasarea crucii. Deşi în unele lucrări se afirmă că ar fi fost vorba despre o cruce din marmură, presupunem că era vorba despre o cruce provizorie din lemn, aşa cum este purtată înaintea alaiului în ceremonia ortodoxă de înmormântare. Pentru a împiedica acţiunea iniţiată de legionari, autorităţile au blocat intrarea în parc, cîteva unităţi de jandarmi fiind comasate în interior. După o serie de parlamentări eşuate, legionarii au reuşit să forţeze intrarea, pătrunzând în parc. Au avut loc ciocniri cu forţele de ordine, în urma cărora patru dintre manifestanţi au fost răniţi uşor. Cinci dintre aceştia, printre care şi preotul Georgescu au fost reţinuţi. Corneliu Zelea Codreanu nu a participat la această acţiune, dintre participanţi, cei mai cunoscuţi au fost deputatul Mihail Stelescu, Ion Caratănase şi Victor Dragomirescu. În urma ripostei forţelor de ordine, legionarii s-au regrupat încolonaţi, după care au depus crucea la biserica Sf. Anton. Fără a renunţa la ideea iniţială, în data de 28 ian. 1933, o delegaţie a “gardiştilor” a solicitat o audienţă patriarhului BOR, dr. Miron Cristea, solicitând sprijinul acestuia în acţiunea lor”. În aceeaşi zi, o delegaţie de preoţi s-a prezentat la guvern, solicitând “să se permită aşezarea crucii”. Ministrul de Interne, G.G. Mironescu le-a răspuns că guvernul “va studia

[6] Incidentele din Parcul Carol – Ciocnirea dintre “Garda de Fier” şi Poliţie.- S’ au tras focuri de revolver.- Numeroşi răniţi, nesemnat, în Adevărul, Joi, 26 Ianuarie 1933, Anul 47, nr. 150050, p. 5.

propunerea”, în după-amiaza aceleiaşi zile organizând o consfătuire împreună cu Armand Călinescu şi cu conducătorii siguranţei, poliţiei şi jandarmeriei. A fost emis un comunicat oficial în care se arăta că heraldica monumentului cuprinde şi stema ţării, care la rândul ei, conţine “simbolul creştinătăţii”, şi că monumentul reprezintă jertfa “tuturor naţiunilor şi credinţelor”, recunoscând totuşi că ultimul cuvânt în această chestiune îl are biserica. În consecinţă, orice acţiune de acest gen, peste autoritatea BOR sau a guvernului, constituie un act anarhic, tratat ca o profanare de monumente.[7] În anul următor, o cruce sculptată în piatră a fost montată la căpătâiul Eroului Necunoscut. Nu cunoaştem soarta ei ulterioară, deoarece monumentul a suferit mai multe relocări în epoca comunistă, pentru a reveni (fără cruce) în data de 25 nov. 2006 pe amplasamentul iniţial din 1923. În acel moment, în plină criză economică, în momentul în care guvernul anunţa noi reduceri de salarii, acţiunea “gardiştilor” a găsit înţelegere chiar şi în presa de stânga, în general ostilă legionarilor. Faptul că în anul următor a fost adăugată totuşi o cruce monumentului, dovedeşte că acţiunea lor, care avea în subsidiar şi un scop propagandistic, a fost justificată, în ciuda opoziţiei autorităţilor. Siguranța a contribuit și ea la dezinformare, în dosarul instrumentat de aceasta afirmându-se că legionarii ar fi vrut de fapt să pună o svastică pe mormânt, deși atât în relatările din presă, cât și în discuțiile din parlament și în memorialistică s-a vorbit numai despre o cruce.[8]

După doar două zile, Adevărul anunţa că un grup de studenţi “dela Garda de Fier” şi “Liga creştină” (probabil L.A.N.C., care oricum nu fusese implicată în această acţiune, legionarii fiind de ceva vreme în conflict deschis cu “lăncierii”), “înarmaţi toţi cu măciuci ghintuite”, au participat la slujba de la biserica Sf. Anton, după care “in corpore” s-au deplasat spre Patriarhie, “ducând cu ei crucea”.(în data de 30 ian. 1933) Au fost întâmpinaţi de către patriarh, dr. Miron Cristea, care le-a mulţumit pentru acţiunea lor, sfătuindu-i ca şi în viitor să păstreze “caracterul creştinesc şi românesc al acestei ţări, fără a-i jigni pe cei de alt neam şi credinţă”.[9] La urmă, o delegaţie de

[7] Agitaţii pe chestiunea crucii dela mormântul soldatului necunoscut – Comunicatul guvernului, nesemnat, în Adevărul, Duminică, 29 Ianuarie 1933, Anul 47, nr. 15053, p. 2.

[8] ANIC, Fond documentar (Ministerul de Interne), Dosar 8, Vol. II, f. 12-15.

[9] Manifestaţiile studenţeşti de eri, nesemnat în Adevărul, Marţi, 31 Ianuarie 1933, Anul 47, nr. 15055, p. 3.

cinci studenţi a depus crucea în sala tronului patriarhal, după care, împreună cu restul, s-au retras fără incidente. În celelalte centre universitare, Iaşi, Cluj, Chişinău şi Cernăuţi, au avut loc manifestaţii de solidaritate ale studenţilor naţionalişti cu acţiunea legionarilor bucureşteni. În replică, în acelaşi număr al ziarului, poliţia anunţă descoperirea unei “organizaţii teroriste în Capitală”, ai cărei membri “legionari”, au “câte un număr”, dispunând de “o listă întreagă de oameni politici care urmau să fie suprimaţi.” [10] Alte amănunte nu s-au dat, nici atunci, nici ulterior, în consecinţă, ştirea apare ca o provocare a autorităţilor, cu atât mai mult cu cât presupuşii membri ai acestei organizaţii erau precis desemnaţi. De altfel, în jurnalul său, publicat pentru prima dată în 1990, Armand Călinescu consemnează în 31 ian. 1933:

Muncitorii ceferişti se agită pe chestia salariilor. Sînt instigaţi de comunişti. Examinez chestia cu Vaida şi Mironescu. Opinez să luăm atitudine fermă contra Gărzii de Fier şi a comuniştilor. Ei sînt de acord. Vaida spune că mergem spre dictatură.[11]

Situaţia din Germania. În acelaşi număr al ziarului, o ştire transmisă telefonic, cu data de 30 ian. 1933, anunţă că la recomandarea lui Franz von Papen, mareşalul Hindenburg l-a desemnat cancelar al Germaniei pe Adolf Hitler, liderul partidului naţional-socialist. (N.S.D.A.P.)

Acordul de la Geneva. Sâmbătă, 28 ian. 1933, a fost semnat la Geneva un acord cu comitetul financiar al Ligii Naţiunilor, care stabilea liniile generale ale “refacerii economice” a României. Acordul, publicat în 1 feb. 1933,12 definea strategia de urmat a politicii economice în perioada următoare, din perspectiva creditorilor. Pe aceeaşi pagină, alăturat, era prezentat proiectul legii de reducere a salariilor.

Conflictul de muncă de la rafinăria Astra-Română. În ultimele zile ale lunii ianuarie 1933, un conflict de muncă spontan a izbucnit la rafinăria Astra – Română din Ploieşti, 13 conflict cauzat de concedierea unui număr de 20 de

[10] Ibidem, p. 3, Descoperirea unei organizaţii teroriste în Capitală.

[11] Călinescu, Armand, Însemnări politice, 1916-1939, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 141, ISBN 973-28-0164-4.

[12] Textul acordului cu Geneva – Cele două anexe.- (de la corespondentul nostru), Adevărul, Miercuri, 1 Februarie 1933, Anul 47, nr. nr. 15055, p. 4.

[13] Ibidem, p. 4, Conflictul de muncă de la rafinăria Astra-Română.

muncitori. Conform contractului colectiv de muncă în vigoare la acea dată, consiliul de administraţie se angaja să nu mai facă concedieri. Patronatul a refuzat să discute cu reprezentanţii salariaţilor, chestiune care a produs “enervare în rândul lucrătorilor”, care s-au strâns să protesteze, “vreo trei mii de inşi”. Au fost trimişi un număr de gardieni publici pentru calmarea spiritelor. Între aceştia şi protestatari au izbucnit ciocniri, care s-au liniştit după ce forţele de ordine au tras câteva focuri de armă în aer. Conflictul s-a încheiat seara, după ce conducerea a dat citirii unei declaraţii prin care se angaja să nu mai facă noi concedieri. Deşi conflictul a fost aplanat, subsecretarul de stat Armand Călinescu, care s-a deplasat la fața locului deoarece avea informații “grave, dar nu precise”, a dispus măsuri “energice și precise” pentru “redresarea autorității de stat”, respectiv “arestarea comuniștilor, apărarea edificiilor și lucrărilor de artă de către soldați, întărirea garnizoanelor importante și revocarea concediilor jandarmilor”,[14] măsuri specifice mai degrabă în cazul unei insurecții militare generalizate sau în cazul unei invazii externe iminente. După ce a prezentat această situație primului ministru, cel din urmă a opinat pentru decretarea stării de asediu :

Vaida mă pune să fac raport celor de la Ploiești. Descriu evenimentele și le încadrez în planul general comunist. Propun la urmă introducerea stării de asediu.

Este clar că atunci, în consiliul din 2 feb. 1933, nimeni nu putea fi sigur dacă într-adevăr în spatele protestelor erau instigările comuniștilor, pentru simplul motiv că în acel moment ancheta oficială asupra incidentelor nici măcar nu începuse. De asemenea, este puțin probabil ca Armand Călinescu, un personaj din eșalonul secund al partidului să fi avut inițiativa și să fi executat o astfel de “operațiune”. Cel mai probabil, deși nu există dovezi scrise, este ca suveranul să fi sugerat primului ministru instituirea stării de asediu, pentru prevenirea protestelor populației în fața măsurilor de austeritate luate de guvern, proteste care puteau periclita tratativele cu creditorii, lui Armand Călinescu revenindu-i sarcina “punerii în scenă” pentru a transforma un banal conflict de muncă într-o “revoluție cu 4 puncte”. Iar protestele muncitorilor erau mai mult decât justificate, fără a fi nevoie de “instigații comuniste”, și asta s-a văzut în zilele următoare, când alți lucrători au intrat în grevă, la rafinăria

[14] Călinescu, Armand, Op. cit., p. 142-143, și următoarele.

Româno-Americană, la Galați și la Moreni, și la soc. “Subsolul Român”. Ultimii nu-și primiseră salariile de patru luni. Agitații au avut loc și la Atelierele C.F.R. “Grivița”, două mii de lucrători amenințând cu greva în data de 1 feb. 1933. Presa de stânga, favorabilă în general guvernului național-țărănist, prin prezentarea exagerată și deformată a faptelor, a contribuit din plin la “anestezierea” opiniei publice, în bună parte insensibilă la abuzurile și dezinformările autorităților. În același număr al Adevărului (15057 /3 feb. 1933) după ce în grupajul de pe pag. 3, incidentele de la Astra Română sunt prezentate în mod apocaliptic și cu corp bold de literă, “fruntașul jandarm N. Enescu împușcat în picior; gardianul Cornea Ion împușcat în picior și tăiat la cap, gardianul I. Coandea are o rană de cuțit în abdomen”, etc… pe ultima pagină, la știri de ultimă oră, un comunicat oficial cât timbrul anunța că cei doi gardieni nu au pățit nimic, iar jandarmul Enescu și-a luxat piciorul alunecând pe gheață.(sic!)

Incidentul din fața Foto Julietta. În seara zilei de miercuri, 1 feb. 1933, pe
Calea Victoriei, în dreptul atelierului Foto Julietta (vecin cu sediul Gărzii de Fier din Pasajul Majestic), a izbucnit o încăierare între un individ însoțit de două femei, George Dattelkremer, tinichigiu evreu (Adevărul susține că era inginer), și un “student din Garda de fier”, împreună cu “alți cinci-șase tovarăși” care i-ar fi sărit în ajutor. Dat fiindcă Dattelkremer era “un bun sportsman”, agresorilor li s-ar fi adăugat alți “40-50 de gardiști de fier, în frunte cu deputatul Robu”. Este vorba despre Nichifor Robu, deputat L.A.N.C. în mai multe legislaturi, renumit pentru violența sa contra membrilor Gărzii de Fier. Incidentul este atribuit în mod fals Gărzii de Fier, încă din titlu.[15] A doua zi, în ședința Camerei, prof. Ion Zelea Codreanu i-a cerut explicații lui Armand Călinescu cu privire la afirmațiile acestuia privind “dezordinele Gărzii de Fier”, care “seamănă sistematic instigația”, iar deputatul Gh. A. Cuza a recunoscut că “trei cuziști s’au bătut pe stradă cu un tinichigiu”.[16]

Greva ceferiștilor din 3 feb. 1933. În data de 3 feb. 1933, în grupajul de știri de ultimă oră, Adevărul anunța: “Cinci mii de lucrători din atelierele C.F.R. au încetat lucrul azi dimineață”. Nu era vorba despre “planul general comunist”, așa cum susținea Armand Călinescu, ci de faptul că miile de muncitori

[15] “Gardiștii de fier” provoacă un grav incident pe Calea Victoriei, nesemnat, în Adevărul, Joi, 2 Februarie 1933, Anul 47, nr. 15056, p. 5.

[16] Buletinul Camerei – Cuziștii provoacă scandal, grupaj în Adevărul, Vineri, 3 Februarie 1933, Anul 47, nr. 15057, p. 3.

de la aceste mari societăți comerciale, aflați de o bună perioadă de timp sub pragul de sărăcie, nu mai puteau suporta noile reduceri de salarii. Cerințele greviștilor au fost sintetizate în 10 puncte, care în general cuprindeau revendicări economice: “contra scăderilor de salarii de salarii directe și indirecte” (1), “mărirea lor în raport cu piața – 40% (2), …, asigurarea minimului de existență a muncitorilor hamali și a femeilor.(10) Un singur punct, (4), prevedea “recunoașterea comitetului de fabrică” – despre care ulterior s-a spus că era comunist, deși acest amănunt nu era precizat pe manifeste și în cererea către consiliul de administrație al atelierelor. În urma promisiunii consiliului de administrație că toate cele 10 puncte vor fi satisfăcute, greva a încetat la ora 11 noaptea. (3/4 feb. 1933)[17]

Instituirea stării de asediu. După întrunirea din 2 feb. 1933, din locuința ministrului de interne, G.G. Mironescu, odată decisă instituirea stării de asediu, procedura a intrat “în linie dreaptă”. A doua zi dimineața, proiectul de lege elaborat de către G.G. Mironescu era gata, în aceeași zi fiind obținut și asentimentul suveranului, urmând ca în ziua următoare (4 feb. 1933), proiectul de lege să fie supus dezbaterii parlamentului. În expunerea de motive, se preciza că datorită “mișcărilor concertate cu caracter comunist” din ultimul timp, care “tind în mod evident la destrămarea țărei”, pentru a asigura “menținerea ordinei”, este înaintat spre aprobare respectivul proiect de lege, care va autoriza guvernul, “dacă va fi nevoie”, să proclame starea de asediu, pe termen de maxim șase luni.[18] Din partea opoziției, D.I.M. Leon, din grupul disident țărănist al dr. Nicolae Lupu, a criticat dur proiectul de lege, subliniind că starea de asediu, conform Constituției, se decretează numai în caz de război sau când este periclitată siguranța statului, arătând că este inadmisibil ca un partid care a luptat timp de nouă ani contra stării de asediu să vină acum cu un astfel de proiect de lege, care “sugrumă orice libertate cetățenească”. Din partea guvernului, Virgil Madgearu a replicat că “situația în țară este gravă”, dând ca exemplu cazul Forțu, “în care justiția a oscilat, a avut drept rezultat intensificarea dezmățului”, iar Armand Călinescu a vorbit despre un congres al comuniștilor ce avusese loc în 1932, unde s-ar fi stabilit ca termen pentru “răsturnarea ordinei de astăzi”, luna martie 1933. Ceva mai realist, în

[17] Agitația de eri a lucrătorilor atelierelor C.F.R., grupaj în Adevărul, Sâmbătă, 4 Februarie 1933, Anul 47, nr. 15058, p. 3.

[18] A fost votată legea stării de asediu, grupaj în Adevărul, Duminică, 5 Februarie 1933, Anul 47, nr. 15059, p. 3.

jurnal, acesta consemnează, în 5 feb. 1933:

Fără starea de asediu, nu mai puteam stăpâni nici uneltirile comuniste, nici mișcarea anticarlistă a lui Forțu. Pe de altă parte, se va putea întocmi în liniște bugetul. Altfel, am fi căzut pentru incapacitate.[19]

Ultima frază din citatul de mai sus este edificatoare în ceea ce privește motivul real al proiectului de lege. De altfel, după o săptămână va adăuga:

12 februarie.(…) Gafencu, întors de la Paris, îmi spune că acolo este o atmosferă extrem de defavorabilă regelui. Lumea e convinsă și dorește prăbușirea lui.(…) Presa, de asemenea, a fost defavorabilă; starea de asediu a fost interpretată ca o măsură de protecție a regelui.[20]

Această situație se datora neîncrederii creditorilor occidentali cu privire la capacitatea guvernului țărănist de a stabiliza situația economică a României. Chestiunea cu agitațiile comuniste a fost doar o “perdea de fum” menită să abată atenția opiniei publice de la problemele reale ale României, în primul rând fiind deficitul bugetar, și în subsidiar, de a putea contracara în forță, orice protest contra măsurilor de austeritate dictate de experții străini. În ciuda obiecțiilor formulate în aula parlamentului, proiectul de lege a fost aprobat în Camera Deputaților cu 202 voturi pentru și 43 contra, și în Senat, cu 111 voturi pentru, și doar unul contra. Grupul parlamentar al Gărzii de Fier a votat contra, spre deosebire de deputații L.A.N.C., care au votat pentru. Tot contra a votat partidul dr. Nicolae Lupu (lupiștii), Partidul Social-Democrat și Partidul Maghiar. Partidul lui Nicolae Iorga, (iorghist) s-a abținut de la vot. Deși în prezentarea făcută în parlament, reprezentanții guvernului au declarat că starea de asediu va fi decretată numai “dacă va fi nevoie”, a doua zi după votul parlamentului, guvernul a decretat starea de asediu în Capitală, zona petroliferă din Valea Prahovei, și alte câteva mari orașe.[21] Decretul a fost semnat imediat de suveran, iar lucrătorii de la Monitorul Oficial au fost consemnați în noaptea de 4/5 feb. 1933, pentru ca starea de asediu să poată intra

[19] Călinescu, Armand, Op. cit., p. 146.

[20] Ibidem, p. 147.

[21] Legea stării de asediu, partidele politice și politicianismul, grupaj Ultima Oră, în Adevărul, Duminică, 5 Februarie 1933, Anul 47, nr. 15059, p. 6.

în vigoare de duminică, 5 feb. 1933. Conform Ordonanței pentru aplicarea Stării de asediu, publicată în presa centrală, erau interzise orice fel de întruniri, manifestații și procesiuni, fără aprobarea autorităților militare. De asemenea, cu excepția membrilor instituțiilor statului, era interzis portul de uniforme, insigne și alte insemne. Erau interzise publicațiile care “excită sau întrețin dezordinea”, editorii fiind răspunzători pentru conținutul acestora. În fine, toți deținătorii de arme fără autorizație, erau invitați să le predea autorităților.[22] În data de 7 feb. 1933, guvernul a lansat o proclamație către țară, încercând astfel să justifice instituirea stării de asediu:

ROMÂNI, O primejdie mare pândește țara noastră. Se încearcă destrămarea ei prin anarhie și violență.[23]

Dincolo de frazeologia din textul comunicatului, nici din arhivele siguranței, nici din presa epocii nu rezultă vreo intensificare a activității comuniștilor, iar despre “destrămarea țării” nici nu poate fi vorba. Puțini au remarcat în epocă prăpastia dintre instituirea acestei măsuri antidemocratice și justificările demagogice ale guvernului. Majoritatea comentatorilor au pus această măsură pe seama “ocultei”, (camarila condusă de Elena Lupescu) care dorea să dispună de instrumentul adecvat pentru înăbușirea oricărei critici. Apelând la această ultimă măsură, partidul național-țărănesc și-a pierdut și ultimul atu pe care-l mai avea în fața liberalilor. De altfel, va fi și ultimul guvern național-țărănesc din perioada interbelică. În data de 8 feb. 1933, gen. Nicolae Uică, comandantul corpului de grăniceri, a fost delegat să conducă corpul II armată, devenind astfel comandantul militar al Capitalei.[24] Trei zile mai târziu, în 11 feb. 1933, acesta a emis o ordonanță prin care o serie de organizații și asociații comuniste care activau oricum la limita legii, erau dizolvate.[25]

Mișcările de protest ale muncitorilor. Măsurile de austeritate ale guvernului

[22] Punerea în vigoare a stării de asediu, nesemnat, în Adevărul, Marți, 7 Februarie 1933, Anul 47, nr. 15060, p. 5.

[23] Pentru ce s’ a instituit starea de asediu – Proclamația guvernului către țară, în Adevărul, Miercuri, 8 Februarie 1933, Anul 47, nr. 15061, p. 5.

[24] Aplicarea stării de asediu – Ordonanța noului comandant al corpului 2 armată, în Adevărul, Joi, 9 Februarie 1933, Anul 47, nr. 15062, p. 3.

[25] Dizolvarea tuturor asociațiilor comuniste – Textul ordonanței Corpului 2 Armată, Adevărul, Duminică, 12 Februarie 1933, Anul 47, nr. 15065, p. 6.

au cauzat mișcări de protest ale muncitorilor din marile regii și societăți ale statului. Principala formă de protest a fost greva. Primii care au intrat în grevă au fost ceferiștii din Cluj, în data de 14 feb. 1933. În urma discuțiilor cu consiliul de administrație, majoritatea cererilor muncitorilor (salariu minim și 174 ore de muncă plătite lunar) au fost satisfăcute, iar greva a încetat. Încercarea comuniștilor de a impune recunoașterea “sindicatului roșu” au eșuat, muncitorii declarând că “n’au nevoie de sindicat comunist”.[26] În 16 feb. 1933, în Camera deputaților a fost votată legea reducerii salariilor funcționarilor publici. Votarea legii s-a făcut la vedere, legea fiind aprobată cu 141 voturi pentru, și 71 împotrivă. Micul grup parlamentar al Gărzii de Fier a votat împotrivă.[27] În aceeași zi, nemulțumiți de curbele de sacrificiu, tăierile succesive de salarii și sporuri, concedierile colective fără compensații, muncitorii ceferiști de la Atelierele Grivița din București au intrat în grevă, cca. 4000 de lucrători baricadându-se în interiorul atelierelor. În seara aceleiași zile, o delegație a greviștilor a discutat cu ministrul comunicațiilor, Eduard Mirto. Adevărul din 17 feb. 1933 afirmă că revendicările greviștilor ar fi fost “eliberarea celor arestați”, “desființarea” stării de asediu și recunoașterea “comitetelor de fabrică”, primele două fiind de resortul ministerului de interne, ultima fiind refuzată categoric. Directorii tehnici ai atelierelor, inginerii Nicolau și Atanasiu au încercat să aplaneze conflictul, fără nici un rezultat însă. În aceste condiții, în seara zilei de 15 feb. 1933, în jurul orei 20, atelierele “au fost trecute în stăpânirea armatei”.[28] Anterior, în fața intrării fuseseră postate câteva unități de jandarmi. Se afirmă că din interiorul atelierelor s-ar fi tras focuri de armă asupra acestora, 20 de gardieni fiind răniți „cu plăgi pe corp și la cap”, “maiorul Hociung lovit cu un drug de fier la picior”, “șeful secției Rădăcină crunt bătut”, și în fine, sergentul seria 361 Chiriță Ion, a fost împușcat mortal. În aceste condiții, direcțiunea atelierelor a luat măsura de a închide atelierele pe perioada 15-19 feb. 1933, cele 5 zile

[26] Ionescu, N., Lucrătorii au evacuat azi la prânz atelierele C.F.R. din Cluj – Ciocnire între poliție și un grup de șomeri, în Adevărul, Miercuri, 15 Februarie 1933, Anul 47, nr. 15067, p. 6.

[27] Buletinul Camerei – S’a votat reducerea salăriilor, în Adevărul, Vineri, 17 Februarie 1933, Anul 47, nr. 15069, p. 3.

[28] Ibidem, p. 3, Atelierele C.F.R. au fost închise – Ce s’a petrecut eri la atelierele “Grivița”.

urmând a fi plătite numai celor care vor da o declarație scrisă “că nu aderă la mișcarea comunistă”, care vor accepta controlul activității și care vor purta un bilet de identitate de “lucrător c.f.r.” În cursul serii, unități suplimentare de jandarmi au fost comasate în fața intrării în ateliere. În cursul nopții, mai mulți lucrători au părăsit atelierele, sărind gardurile și evitând cordoanele de jandarmi, astfel că în dimineața zilei de 16 februarie, mai rămăseseră circa 2000 de lucrători baricadați în curtea atelierelor. La ora 6,30, lt. col. Romulus Hotineanu și mr. Dan Pascu, comisari regali, s-au apropiat de gard, somând pe greviști să elibereze curtea în cinci minute, altfel “se va trage în plin”. Greviștii s-au retras puțin, fără însă a da curs somației. În aceste condiții, jandarmii au deschis focul, trăgând două salve în masa de muncitori. Patru au fost uciși pe loc, alții au fost grav răniți. Trei dintre aceștia vor muri ulterior, ridicând numărul victimelor la șapte. Ultimul decedat, ucenicul Vasile Roaită, va deveni în epoca comunistă subiectul unei adevărate mitologii. Jandarmii au reușit să pătrundă în curtea atelierelor, arestând cca. 670 de muncitori.[29] Greva de la atelierele Grivița și represiunea sângeroasă a acesteia au constituit subiectul principal al discuțiilor din acea zi din camera deputaților. În prezentarea făcută de către ministrul de interne, G.G. Mironescu, acesta a insistat că cererile greviștilor ar fi fost satisfăcute “aproape în întregime” prin “sacrificiu bănesc de vreo 350 milioane lei pe an.” (aproape 6000 lei/muncitor/lunar, în condițiile în care un muncitor abia reușea să obțină o retribuție de 2000 lei lunar) Nu s-a putut ajunge la o înțelegere cu greviștii deoarece aceștia ar fi venit cu cereri suplimentare, imposibil de satisfăcut, respectiv “suprimarea stării de asediu, recunoașterea organizațiilor comuniste dizolvate și înființarea comitetelor de fabrică.” În cursul represiunii, s-ar fi desfășurat o adevărată luptă între cele două tabere, dat fiindcă muncitorii erau “bine înarmați” și au început ostilitățile, trăgând “nenumărate focuri”. Victimele, căzute de ambele părți, s-ar fi datorat învălmășelii produse. Printre arestați s-ar găsi și cetățeni străini, subliniind că greva ar face parte dintr-un “plan metodic pentru destrămarea țării.”[30] Declarația acestuia a fost dur criticată de către reprezentanții micilor partide de opoziție. Deputatul I. Mirescu, din partea partidului social-democrat, a arătat că dacă au fost provocatori

[29] Ibidem, p. 6, Armata a evacuat azi dimineață lucrătorii din atelierele Grivița – Patru lucrători și un polițist mort.- Numeroși răniți.

[30] Întâmplările dela atelierele Grivița desbătute la Cameră, în Adevărul, Sâmbătă, 18 Februarie 1933, Anul 47, nr. 15070, p. 6.

comuniști printre greviști, aceștia au fost oamenii siguranței, respectiv Panait Bogățoiu, Toncea (Constantin Doncea) și un anume Gheorghiu. (Gh. Gheorghiu-Dej) Ulterior, din arhive va reieși că și Vasile Roaită era informator al siguranței. Din arhive nu rezultă că greviștii ar fi formulat acele cereri, imposibil de satisfăcut, pentru că nu au fost încheiate documente scrise. Dacă totuși ele au fost ridicate, cei care le-au formulat au fost provocatori ai siguranței. Declarația unuia din membrii comitetului de organizare, devenit ulterior demnitar comunist, vopsitorul Vasile Bâgu, în data de 25 feb. 1933, pe când era anchetat de către comisarul Gheorghe Haret, atestă că într-adevăr comuniștii în număr extrem de mic, ar fi încercat să deturneze cererile greviștilor înspre revendicări cu caracter politic, dar că rolul lor a fost minor.[31] “În concluzie, siguranța și c.f.r. au lucrat de comun acord.” S-a ridicat și problema cetelor de derbedei care în cursul nopții de 15/16 feb. au devastat mai multe magazine de pe Calea Griviței. Deși reprezentanții guvernului au afirmat în repetate rânduri că ar fi destule victime și din partea forțelor de ordine, nu au prezentat niciodată vreo listă oficială cu cei răniți. Sergentul de stradă Chiriță Ion, despre care s-a făcut mare caz, a fost împușcat în condiții neelucidate, posibil fără legătură cu greva. S-a subliniat că au fost purtate tratative cu două delegații ale greviștilor. Un număr de delegați din cea de-a doua, au fost arestați, apoi eliberați “după un anumit plan”, pentru “a reintra printre muncitori și a-i agita din nou”.[32] Faptul că salariile s-au plătit abia în săptămâna următoare, deși ziua de salarii era 18, dovedește că temerile muncitorilor erau întemeiate. În legătură cu toate acestea, Corneliu Zelea Codreanu, în cadrul ședinței din 16 feb. 1933, a expus punctul de vedere al Gărzii de Fier, cerând o anchetă parlamentară asupra evenimentelor de la Grivița:

Cer acest lucru, pentru că mă îndoiesc de exactitatea afirmațiunilor făcute de d-l Ministru de Interne; mă îndoiesc pentru un motiv bine determinat. La 24 Ianuarie, atunci când studențimea română, naționalistă și creștină, mergea să depună o cruce la mormântul eroului necunoscut, Siguranța Statului a dat informația, într’o foaie din Capitală, că acea acțiune a fost pusă la cale

[31] ANIC, Fondul Procese Întocmite de Organele Justiţiei, Siguranţei şi Jandarmeriei pentru Comunişti, Militanţi ai Mişcării Muncitoreşti şi ai Organizaţiilor de Masă (Fondul 96), dosar 6570, f. 203/v.

[32] Gospodăria atelierelor C.F.R. și turburările dela Grivița, în Adevărul, Duminică, 19 Februarie 1933, Anul 47, nr. 15071, p. 3.

și subvenționată de Moscova. Dacă tot așa de verosimilă este și informația pe care dvoastră o aveți și în afacerea dela Grivița, atunci înțeleg foarte bine câtă dreptate aveți ca să luați măsuri de asemenea natură, ca cele pe care le-ați luat ieri și azi., și în continuare: În al doilea rând, țin să afirm că mie, ca și tuturor oamenilor de bun simț din această țară, nu ne este frică de comunism sau de bolșevism, Nouă ne este frică de altceva, de faptul că oamenii dela acele ateliere nu au ce mânca; le este foame. Unii din acei muncitori, au 1100 lei pe lună și au 5, 6, 7 copii.(…) Având cinci, șase, șapte copii, acea leafă nu le ajunge nici măcar pentru pâinea de toate zilele. Mie, în al doilea rând, mi-e frică și de altceva: de setea de dreptate. Atunci, d-voastră veți trebui să satisfaceți aceste două: foamea și setea de dreptate, și va fi ordine deplină în această țară.[33]

În majoritatea luărilor de cuvânt, deputații opoziției s-au pronunțat contra instituirii stării de asediu. În zilele și săptămânile următoare, a continuat trierea și anchetarea muncitorilor arestați. Marea majoritate, neavând nimic în comun cu mișcarea comunistă, au fost puși în libertate, fiind imediat reangajați. Anchetarea comuniștilor a continuat, la procesele ulterioare, principalii instigatori, Constantin Doncea, Chivu Stoica, Gheorghe Gheorghiu, zis Dej, au primit ani grei de închisoare, condamnările pronunțate legitimând astfel “lupta comuniștilor” în slujba clasei muncitoare. Ultimul va ajunge ulterior să conducă destinele României timp de aproape două decenii.

În ceea ce privește arhivele siguranței, deși Garda de Fier era percepută ca un pericol potențial, notele agenților din această perioadă, (ianuarie – mai 1933) sunt nesemnificative. Dat fiindcă organizația trebuia să se supună rigorilor stării de asediu, Corneliu Zelea Codreanu a decis să pună accentul mai mult pe activitatea organizatorică, abținându-se de la activități propagandistice prea vizibile, pentru a nu provoca autoritățile.

În data de 5 ian. 1933 a avut loc un “congres” (o consfătuire de lucru mai degrabă) la Focșani, în care s-a decis ca Mihail Stelescu, solicitat de activitatea din parlament, să cedeze lui Constantin Savin conducerea Batalionului I Legionari, care la rândul său, a procedat la o nouă serie de numiri.[34] Printre primele decizii luate de acesta au fost : obligația șefilor de cuiburi de a prezenta

[33] Monitorul Oficial, Partea a III-a, Desbaterile Parlamentare, Nr. 41, 23 fe-bruarie 1933, Ședința din 16 februarie 1933, p. 1230.

[34] Biruinţa, anul III, nr. 3, 27 noiembrie 1932, p. 1.

rapoarte scrise asupra activității, achiziționarea de cămăși verzi pentru toți membrii, colectă de bani pentru cumpărarea unei camionete.[35] (“Dunărea”) Odată cu instituirea stării de asediu, piedicile datorate excesului de zel al autorităților s-au înmulțit, Corneliu Zelea Codreanu fiind nevoit să recomande subalternilor cu ocazia unei vizite în comuna Băneasa, Covurlui, suspendarea temporară a activității, trecând la activități de reorganizare.[36] (19 feb. 1933) Același lucru avea să-l susțină în 2 apr. 1933, în cursul unei consfătuiri ce a avut loc în str. Traian nr. 9, recomandând totodată legionarilor să evite portul cămășii verzi.[37] Nu au fost neglijate nici ceremoniile religioase pentru a face propagandă în sprijinul mișcării. Astfel, în aceeași comună Băneasa, la nunta legionarului Petre I. Vicol cu Marcela T. Șerban, au participat, în afară de Corneliu Zelea Codreanu, o serie de lideri locali printre care, Mille Lefter, Gh. Potolea și Constantin Eșanu.

Activitatea grupului parlamentar al Gărzii de Fier. Din paginile Monitorului Oficial, Partea a 3-a, cea care conținea stenogramele dezbaterilor din cadrul ședințelor parlamentului, constatăm că atât Corneliu Zelea Codreanu, cât și tatăl său, prof. Ion Zelea Codreanu, dar și Mihail Stelescu, au luat constant cuvântul, în legătură cu problemele dezbătute. Din motive obscure, Constantin (Nuțu) Eșanu, al patrulea deputat al Gărzii de Fier, apare absent la marea majoritate a ședințelor parlamentului, în consecință, în această sesiune, practic, Garda de Fier a dispus de doar trei parlamentari activi.

Subvențiile pentru sinistrații din Borșa. O notă cât un timbru, apărută în Adevărul, menționează o lungă audiență a deputatului evreu dr. Iosif Fischer, acordată de primul ministru, Al. Vaida-Voevod, în legătură cu cererea de mărire a subvenției cultului mozaic. S-a solicitat totodată “să se ordonanțeze (prin hotărâre de guvern) restul de 250.000 de lei (cca. 33.000$, respectiv 500$/locuință) al ajutorului sinistraților din Borșa [38], confirmând cele afirmate de către Corneliu Zelea Codreanu în cartea sa. La audiență au participat Armand Călinescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne și Petre Andrei, subsecretar de stat la Ministerul Instrucțiunii Publice.

[35] Biruinţa, anul IV, nr. 3, 24 ianuarie 1933, p. 2.

[36] A.N.I.C., Fond M.I. Diverse, Dosarul nr. 8/1933, vol. I, f. 174.

[37] Ibidem, f. 185.

[38] Subvenția cultului mozaic, nesemnat, în Adevărul, Marți, 14 Martie 1933,
Anul 47, nr. 15090, p. 5.

În imagine, Grivița Roșie, 1933, tablou de Miklossy (pe unde s-o mai găsi), care prin anii ’60 „orna”toate manualele de română și istorie. Ce vremuri, Dle?

Anunțuri