Archive for the ‘Clarificari necesare’ Category

Marea confruntare electorală (1)

Noiembrie 4, 2017

Înmormântarea lui Ion Moţa şi Vasile Marin. Primele temeri ale lui Corneliu Zelea Codreanu la aflarea veştii că cei doi au căzut în luptă, în lipsa informaţiilor de la faţa locului, au fost ca nu cumva cadavrele acestora să fi căzut în mâinile republicanilor. Ulterior se va afirma că acestea au fost recuperate de camarazi, ele găsindu-se într-o catedrală din Toledo [1]. (În realitate, se găseau la morga unuia din spitalele oraşului.) În acel moment, în faţa lui Corneliu Zelea Codreanu se ridicau mai multe probleme, respectiv repatrierea trupurilor neînsufleţite ale celor doi lideri legionari, plata cheltuielilor de transport, construcţia unui mausoleu lângă Casa Verde şi înmormântarea propriu-zisă. Cu aducerea în ţară a rămăşiţelor pământeşti ale celor doi legionari a fost însărcinat gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul şi ing. Virgil Ionescu, care au plecat în cursul zilei de 16 ian. 1937 spre Spania. Nu dispunem de informaţii privind traseul pe care l-au urmat aceştia. Cert este însă că în data de 1 feb. 1937, gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul se găsea la Grand Hotel din Salamanca, şi că anterior, acesta solicitase o audienţă la Ministrul de Război al Franţei, în vederea obţinerii autorizaţiei de tranzit pentru rămăşiţele pământeşti ale celor două căpetenii legionare, nefiind primit. Ulterior, acesta a apelat la o firmă de pompe funebre, căreia i-ar fi oferit “o sumă însemnată”, pentru a obţine permisiunea, pe care aceasta ar fi obţinut-o rapid. Se afirmă că legionarii ar fi fost revoltaţi de poziţia autorităţilor franceze, Corneliu Zelea Codreanu afirmând că atitudinea “josnică” a Franţei va fi plătită la momentul oportun” [2]. S-a mai vehiculat şi ideea transportului cu un vapor italian până în portul Genova, apoi cu trenul prin Austria, Germania şi Polonia. În data de 17 ian. 1937, un delegat al Legaţiei italiene la Bucureşti i-a adus la conoştinţă lui Corneliu Zelea Codreanu un ordin al lui Benito Mussolini, ca primul vas italian de război ce se va afla în apele teritoriale spaniole, să transporte până în portul Constanţa sicriele celor doi legionari [3]. Până la urmă s-a decis ca acestea să fie aduse în ţară via Spania, Franţa, Belgia, Germania, Polonia. Autorităţile germane au asigurat gratuit transportul vagonului

[1] În cursul nopţii s’a primit o nouă telegramă din Spania, nesemnat, în Capitala, nr. 287, 19 Ianuarie 1937.

[2] Roncea V., Buzatu Gh., Documente din arhiva operativă Codreanu, P-11784-vol-08, p. 45-46, Ed. TIPO – MOLDOVA, Iaşi, 2012.

[3] Ibidem, p. 60-61.

mortuar, luând măsuri ca la trecerea prin gările principale celor doi legionari căzuţi în luptă să li se dea onorul rezervat ofiţerilor [4]. Iniţial, Corneliu Zelea Codreanu acceptase oferta italiană, dând în acest sens instrucţiuni gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul, însă ulterior a optat pentru a doua variantă, prin Germania. Trenul a ajuns la graniţa românească, punctul de trecere Grigore Ghica Vodă, (Bucovina) în data de 9 feb. 1937. Armand Călinescu notează succint în jurnal cele petrecute în zilele următoare:

10-13 februarie. Corpurile legionarilor Moța și Marin, morți în Spania, sunt aduse în țară. Un tren special le plimbă în țară pe ruta Cernăuți – Bacău – Cluj – Orăștie – Sibiu – Piatra Olt – București. Pretutindeni în gări manifestațiuni. Participă preoți și episcopi. O circulară a patriarhului i-a autorizat [5].

Motivația circularei emise de patriarhul Miron Cristea rămâne obscură. Cert este că nu din simpatie pentru legionari. La fel de cert este că moartea celor doi a resuscitat sentimente anticomuniste, cu precădere în rândul intelectualității, ceva mai bine informată asupra ororilor petrecute în Spania. Chiar și Nicolae Iorga, care își precizase în repetate rânduri ostilitatea față de Corneliu Zelea Codreanu, emoționat de moartea eroică a celor doi legionari, avea să scrie: “(…) dacă vreodată vom vedea Spania cum a fost, cum trebuie să fie, se va putea spune la noi, cu înduioşată mândrie, că pentru aceasta au curs câteva picături din sângele scump al tineretului nostru” [6].

Trenul mortuar a ajuns în București, în Gara de Nord, joi, 11 feb. 1937, aducând și restul echipei de combatanți din Spania. Ion Moța și Vasile Marin fuseseră decorați post-mortem cu Crucea de Război (pentru voluntari), iar restul membrilor echipei cu Crucea Roșie. (a campaniei 1936-39.)

Mausoleul de la Casa Verde. Chiar în ziua sosirii trenului mortuar în Gara de Nord a fost finalizată construcția mausoleului ce urma să fie locul de veci al celor doi legionari căzuți în Spania. S-a hotărât ca el să fie ridicat alături

[4] Ibidem, p. 66-69.

[5] Călinescu, Armand, Însemnări politice, 1916-1939, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 334, ISBN 973-28-0164-4.

[6] Iorga, Nicolae, Doi băieți viteji, în Lumea Nouă, Anul IV, nr. 1, ian. 1937. (după alte surse ar fi apărut și în Neamul Românesc, 19 ian. 1937.)

de Casa Verde din cartierul Bucureștii Noi. Realizat după schițele arh. Constantin Iotzu, monumentul avea un postament pătrat din piatră cu patru trepte, având latura de cca. 5 m, realizat de o echipă sub conducerea ing. Ștefan Predescu. Suprastructura, sub forma unei turle cu înălțimea de cca. 7 m, (10 m cu cruce), a fost realizată din lemn de o echipă de meșteri maramureșeni, sub conducerea ing. Duiliu Sfințescu [7].

Organizarea funeraliilor lui Ion Moța și Vasile Marin. O notă informativă a siguranței din 2 feb. 1937, precizează că după calculele “Centrului Legionar” al partidului Totul pentru Țară, la înmormântarea celor doi lideri urmează să participe 90-100.000 legionari. La defilarea ce urma să aibă loc cu această ocazie, participanții urmau să fie costumați cu cămașă verde (+ centură cu diagonală, pe care agentul nu o menționează), căciulă neagră, pantalon negru bufant și bocanci negri [8]. Altă notă, din 31 ian. 1937, vorbește despre apelul lui Corneliu Zelea Codreanu către legionarii bucureșteni de a asigura, în măsura posibilităților, găzduirea delegaților din provincie. Fiecare organizație, în afară de lideri, trebuia să trimită o delegație de minim 10 membri. În ceea ce privește “uniforma” legionară, deși formal interzisă, în mod excepțional, autoritățile au autorizat purtarea acesteia cu ocazia acestui eveniment [9]. Deși autoritățile se așteptau la un număr de 90-100.000 de legionari, numărul participanților a fost mult mai mic, în primul rând pentru că cele câteva mii de legionari bucureșteni nu aveau posibilitatea să asigure cazarea atâtor persoane. Armand Călinescu, informat de către Eugen Cristescu, vorbește despre un număr de 2000 de legionari. Probabil că numărul acestora a fost mai mare, dar nu mai mult de 10.000.

Imnul lui Moța și Marin. O notă informativă precizează că în seara zilei de 30 ian. 1937, în prezența lui Corneliu Zelea Codreanu, un grup de coriști a intonat un cântec dedicat celor doi lideri căzuți în Spania. Intitulat “Cântecul eroilor Moța-Marin”, fusese compus de Ion A. (Nelu) Mânzatu (Nello Manzatti), director de fabrică și compozitor de romanțe cu mare succes în epocă, unul din apropiații conducerii legionare, pe versurile poetului Radu Gyr, comandant legionar, asistent universitar la Fac. de Litere a Universității din București [10].

[7] Sfințescu, Duiliu T, Răspuns la întrebăriale tinerilor care doresc tot adevărul despre Mișcarea Legionară, ed. Crater, 1996, p. 151.

[8] Roncea V., Buzatu Gh., Documente din arhiva operativă Codreanu, P-11784-vol-08, p. 21, Ed. TIPO – MOLDOVA, Iaşi, 2012.

9 Ibidem, p. 33 și 52.

Ceremonia de înmormântare a lui Ion Moța și Vasile Marin. La sosirea trenului mortuar în Gara de Nord, pe peron se găseau liderii partidului Totul pentru Țară, împreună cu mai mulți legionari în uniformă, dar și simpatizanți, inclusiv “cuziști”. În piața din fața gării se găseau alte coloane de legionari. Serviciul de ordine a fost asigurat în mod exemplar tot de legionari, supravegheați din umbră de agenți de poliție și siguranță. După depunerea sicrielor pe un car mortuar, s-a format un cortegiu care s-a deplasat în ordine pe traseul Calea Griviței – Calea Victoriei – Cercul Militar – Bd. Elisabeta, apoi pe str. Silfidelor din dreptul parcului Cișmigiu, oprindu-se în fața Bisericii Sf. Ilie Gorgani, unde au fost depuse cele două sicrie. Mai mulți lideri ai partidului au făcut de gardă zi și noapte la catafalc. În cele două zile până la înmormântare, a avut loc un adevărat pelerinaj al bucureștenilor care țineau să aducă un ultim omagiu celor doi legionari căzuți în Spania. Ceremonia de înmormântare a avut loc sâmbătă, 13 feb. 1937, la ora 11. Slujba religioasă a fost ținută de doi mitropoliți, Gurie Grosu și Nicolae Bălan, și de episcopul Vartolomeu Stănescu. Aceștia au subliniat în finalul slujbei: “ne rugăm pentru sufletele eroilor, Moța și Marin, care au căzut în lupta pentru Cruce și împotriva bolșevismului”, frază repetată în cor de alți 20 de preoți participanți la slujbă. Printre participanți au fost remarcați Octavian Goga și Mihail Manoilescu. A participat de asemenea, ambasadorul Spaniei, Prat y Soutzo, dar și cei ai Germaniei, Italiei, Portugaliei și Japoniei. După ceremonie, cortegiul s-a pus în mișcare. Carul funerar, ornat cu crengi de brad, având în față o cruce albă, încadrată de inițialele celor doi, (M+M), era tras de un grup de legionari, fiind urmat de o formație de legionari în formă de cruce, care intonau imnul compus de Ion Mânzatu și “Imnul legionarilor căzuți”, (muzica și versurile, Simion Lefter), de prof. Ion Zelea Codreanu ducând de mână pe cei doi copii ai lui Ion Moța, membri de familie, liderii partidului Totul pentru Țară, oficiali, cei doi mitropoliți urmați de cca. 20 de preoți, legionari în costume populare purtând coroanele, alți legionari în coloană. Fiind sâmbătă, o mulțime de oameni au ieșit în stradă să vadă această înmormântare desfășurată cu un asemenea fast. Unii memorialiști vorbesc de 200, chiar 500.000 de “spectatori”, cifrele fiind exagerate, dat fiindcă în 1930, Capitala avea abia 639.040 locuitori. Indiferent câte persoane au ieșit să vadă cortegiul,

[10] Mânzatu, Ion, Cum am compus cântecele legionare, Colecția Europa, München, 1996.

deplasarea ordonată în coloană a miilor de legionari în cămăși verzi, prezentați de presa de stânga drept o adunătură de derbedei anarhiști, stipendiaţi de Roma şi Berlin, a avut un impact deosebit de puternic asupra populației. Cortegiul s-a deplasat pe traseul Bd. Schitu Măgureanu – Str. Știrbei Vodă – Calea Griviței – Bucureștii Noi. Carol al II-lea a urmărit defilarea legionarilor de la fereastra unui imobil, împreună cu Ernest Urdăreanu şi Mihail Manoilescu. Din partea partidului Totul pentru Țară, ing. Ioan-Victor Vojen, fost coleg de redacție cu cei doi la revista Axa, s-a ocupat de organizarea funeraliilor. În aceeaşi zi, Corneliu Zelea Codreanu i-a înaintat pe cei trei Nicadori în gradul de comandanţi ai Bunei Vestiri.

Reacția autorităților. Ordinea și disciplina exemplară manifestată de legionari în timpul ceremoniei de înmormântare au pus pe gânduri autoritățile, care au văzut în aceasta o demonstrație de forță a mișcării. Armand Călinescu notează în jurnal: “Impresie puternică în opinia publică. Guvernul alarmat, se simte depășit”. Prof. Nicolae Iorga, văzând amfiteatrele golite de studenții plecați să asiste la înmormântare, s-a dus la guvern să ceară măsuri drastice:

Li arăt spre ce prăpastie duce ţara îngăduirea lor fricoasă : Codreanu a defilat ca un suveran după carul funebru, lumea căzând în genunchi şi închinându-i-se. Măsuri trebuie luate imediat, până nu încep asasinatele. Să se închidă Universitățile! [11]

De asemenea, a protestat în Parlament față de amestecul în “treburile interne” al ambasadorilor Germaniei și Italiei (considerate inamicii integrității teritoriale a României, pe ceilalți nu i-a menționat) la ceremonia funebră a înmormântării luptătorilor căzuți în Spania. Aceeași poziție a avut-o și Armand Călinescu, care, în discursul său, a folosit termeni extrem de duri la adresa politicii celor două mari puteri. Dorind să se folosească de “lipsa de autoritate a guvernului” pentru a accede la putere, țărăniștii, prin intermediul lui Armand Călinescu și Virgil Madgearu, au solicitat chiar rechemarea ambasadorilor Wilhelm Fabricius și Ugo Sola, în ciuda faptului că jumătate din exportul României era destinat Germaniei și Italiei. În urma acestor interpelări, guvernul a înaintat guvernelor Germaniei și Italiei note de protest, la ca-re acestea, câtuși de puțin impresionate, au răspuns că ambasadorii au participat

[11] Iorga, Nicolae, Memorii, vol. VII, Sinuciderea partidelor (1932-38), București, 1939, p. 398.

la ceremonie în nume propriu. Conform uzanțelor, reprezentanților diplomatici le era interzis să participe la acțiuni politice în țara în care erau acreditați. În realitate, guvernul aprobase o ceremonie funebră, în teorie fără caracter politic, astfel încât participarea oficialităților diplomatice era absolut normală. Faptul că, așa cum era de așteptat, ea a avut puternice conotații politice, chestiune voită cumva de legionari, nu avea cum să diminueze răspunderea guvernului. De altfel, reprezentanții diplomatici nu au participat decât la slujba de înmormântare din biserică. Informat asupra acestor chestiuni, Căpitanul va emite Circulara Nr. 58/26 feb. 1937, dând glas temerilor sale privind o nouă campanie de înscenări și persecuții contra legionarilor:

În urma înmormântării mucenicilor MOŢA şi MARIN, autorităţile s’au speriat, dar nu din cauza desordinei, ci din cauza ordinei, în adevăr impresionantă, care a domnit tot timpul.(…) Acum circulă svonul că autorităţile ar voi să provoace cu orice chip, împrăştiind vestea că se pune la cale un complot legionar, că se vor face percheziţii şi arestări, căutându-se cămăşi verzi şi arme prin casele legionarilor [12].

Legionarii erau îndemnați să nu protesteze în fața abuzurilor, chiar și în cazul în care vor fi “bruscați sau maltratați” și să acorde tot concursul autorităților. De altfel, Armand Călinescu notează în jurnal încă din 15 ian. 1937:

Vine la mine Gică Chintescu, (Gheorghe Chintescu, directorul Ser-viciului Secret al Armatei.) omul lui Pangal, (Jean Pangal, pe atunci, ambasador în Spania, era liderul absolut al Francmasoneriei române interbelice.) șeful serviciului de informații al lui. Îmi spune că a aflat de la Nae Ionescu că eu voi fi asasinat de Garda de Fier dacă eu voi veni la Interne [13].

Nicolae Iorga notează și el în memorii: “Sentințile de moarte plouă la mine. (două din Iași) (16 feb. 1937) La Văleni. Mi s’a pregătit un “parastas”de-al Gărzii de Fier [14]. (21 feb. 1937)

[12] Codreanu, Corneliu Zelea, Circulări și manifeste 1927-1938, ed. a 5-a, Col. Europa München, p. 123-124.

[13] Călinescu, Armand, Însemnări politice, 1916-1939, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 332, ISBN 973-28-0164-4.

Alte înscenări ale Siguranței. O notă informativă din 31 nov. 1936 (?), înregistrată în 22 ian. 1937, prezentată ministrului de interne, Dumitru Iuca, în 30 dec. 1936, semnalează că în urma unor articole injurioase din “Dreptatea” la adresa gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul și a membrilor echipei ce lupta în Spania, numiți “zurbagii”, s-ar fi luat decizia de asasinare a lui Amand Călinescu, a prof. Virgil Madgearu și a dr. Neculai Lupu [15]. (Nicolae Lupu, liderul unei aripi disidente, cu afinități comuniste, a P.N.Ț..)

Schimbarea cadrelor. În data de 12 nov. 1936, Corneliu Zelea Codreanu a emis o circulară nenumerotată, intitulată LA SCHIMBAREA CADRELOR, adresată șefilor de regiuni și de județe. În stilul său concis, acesta anunță că de la 1 ian. 1937, vechile cadre vor preda comanda noilor cadre. În continuare, erau definite cele două criterii de clasificare a echipelor de conducere, respectiv A. capacitatea de conducere și activitatea depusă, B. corectitudine privind mânuirea banilor 16. Vechile cadre vor forma “seria gen. Cantacuzino”. Era anunțată crearea unei noi funcții, “inspector legionar”, toți membrii seriei gen. Cantacuzino, devenind în mod automat inspectori de regiuni sau județe. A fost creată, prin ordinul din 1 ian. 1937, funcția de vice-președinte al partidului, atribuită lui Ion Moța, în eventualitatea dispariției gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul, la care apăruseră primele semne ale bolii nemiloase (cancer ?) care avea să-l răpună în câteva luni. O notă informativă din 25 ian. 1937, precizează că dr. Ion Banea va fi desemnat vice-preşedinte al partidului Totul pentru Ţară, ca urmare a decesului lui Ion Moţa [17]. Schimbarea cadrelor s-a produs fără obiecţii din partea celor vizaţi. În fond, încă de la intrarea în organizaţie ştiau că ocuparea unei funcţii de conducere este temporară. Era de fapt, un concept original al lui Corneliu Zelea Codreanu, complet opus celui promovat de celelalte partide politice, unde vechimea şi serviciile aduse partidului erau răsplătite cu funcţii remunerate generos de contribuabil, cu sinecuri şi alte beneficii mai mult sau mai puţin legale. În fine, un raport informativ, datat 28 ian. 1937, relatează în mod amănunţit despre aceste măsuri organizatorice, adăugând că “numărul cuiburilor legionare trec de 10000”,

[14] Iorga, Nicolae, Op. cit., p. 399 și 401.

[15] Roncea V., Buzatu Gh., Documente din arhiva operativă Codreanu, P-11784-vol-08, p. 50-51, Ed. TIPO – MOLDOVA, Iaşi, 2012.

[16] Codreanu, Corneliu Zelea, Op. cit., p. 102.

[17] Roncea V., Buzatu Gh., Documente din arhiva operativă Codreanu, P-11784-vol-08, p. 49, Ed. TIPO – MOLDOVA, Iaşi, 2012.

conform rapoartelor prezentate de cei 73 şefi de judeţe, ceea ce ar însemna, la o medie de 8 membri/cuib, că partidul ar fi putut avea în acel moment un efectiv de cca. 80.000 de membri. Raportorul nu uită să menţioneze că toate aceste măsuri au fost luate “pentru a desfiinţa spiritul politicianist” [18].

Incidentul Amedeu Bădescu. În data de 13 feb. 1937, ziua înmormântării celor doi legionari căzuţi pe frontul spaniol, un anume Amedeu Bădescu, student, unul din liderii tineretului liberal, a lansat un manifest către studenţimea română, manifest considerat insultător de legionari, ceea ce l-a determinat pe Corneliu Zelea Codreanu să emită în aceeaşi zi o circulară în care afirma: “în împrejurările de astăzi astfel de provocări uluitoare nu pot trece neobservate” [19]. Horia Sima afirmă că un grup de cinci legionari, condus de Viorel Trifa, “revoltaţi de această infamie, au administrat o corecţie” autorului acestui manifest. Deşi victima nu deţinea nici o funcţie oficială, cei cinci studenţi care-l maltrataseră pe Amedeu Bădescu au fost arestaţi şi deferiţi tribunalului militar. Procesul a avut loc în data de 2 apr. 1937, cei cinci fiind condamnaţi la pedepse minore. Fără vreo legătură cu acest incident, o notă informativă din 24 feb. 1937, relatează despre nemulţumirea lui Corneliu Zelea Codreanu cu privire la activitatea lui Şerban Milcoveanu în calitate de preşedinte al U.N.S.C.R., şi de intenţia acestuia de a-l înlocui cu Viorel Trifa, preşedintele Centrului Studenţesc Bucureşti, locul acestuia urmând a fi luat de Paul Craja. De asemenea, relatează despre nemulţumirea acestuia privind unele acte de indisciplină ale legionarilor, indicând şi motivul, respectiv incidentul legat de maltratarea unui student liberal [20].

Remanierea guvernului. Toate “incidentele” de la începutul anului 1937, din care au fost amintite cele care au produs unele interpelări la adresa ministrului de interne, au constituit pretextul pentru a se opera o remaniere a guvernului, în data de 24 feb. 1937. Gheorghe Tătărescu, prim-ministru în funcţie, a preluat şi funcţia de ministru de interne, subsecretar de stat fiind numit col. Gabriel Marinescu (zis şi Gavrilă), prefectul Poliţiei Capitalei. Până în acel moment, col. Gabriel Marinescu fusese unul din apropiaţii “camarilei”, acesta făcând ocazional mici servicii suveranului, precum procurarea de prostituate. Prin numirea acestuia într-un post atât de important se confirma faptul

[18] Ibidem, p.35.

[19] Codreanu, Corneliu Zelea, Op. Cit., p. 122.

[20] Roncea V., Buzatu Gh., Documente din arhiva operativă Codreanu, P-11784-vol-11, p. 192-193, Ed. TIPO – MOLDOVA, Iaşi, 2012.

că acesta devenise unul din membrii cei mai importanţi ai “camarilei”. Fără afiliere politică, acesta era de fapt subordonatul direct al suveranului, şi implicit al “camarilei”, singurele centre de putere faţă de care acesta avea a da socoteală cu privire la executarea ordinelor primite.

Întrevederea Călinescu – Marinescu. În data de 1 mart. 1937, Armand Călinescu notează în jurnal:

Lungă întrevedere cu Gavrilă Marinescu la mine acasă.(…) Când s-a întors Rex în Bucureşti, duminică, (28 feb.) l-a chemat de dimineaţă şi i-a spus că s-a convins de primejdia Gărzii de Fier şi de necesitatea represiunii. Gavrilă i-a spus lui Tătărescu că primeşte numai cu condiţia de a-i aproba planul de lucru. (…) Are de gând să suprime pe Codreanu şi vreo 30 de gardişti principali. Şi-a format echipe de 200 de puşcăriaşi, cu care va da lovitura într-o noapte. E convins că dacă nu-i suprimă el pe ei, vor cădea el şi Rex apoi, victime [21].

Dacă prefectul poliţiei, Gabriel Marinescu, membru al guvernului, s-a exprimat extrem de clar cu privire la suprimarea lui “Codreanu şi vreo 30 de gardişti principali”, motivaţia devăluirii planului de lucru lui Armand Călinescu, politician din opoziţie, despre care este de presupus că urmărea răsturnarea guvernului, pare de neînţeles. Singura explicaţie posibilă pare a fi aceea că suveranul l-a autorizat pe prefect să dezvăluie acest plan lui Armand Călinescu şi că acesta din urmă era vizat de “camarilă” în calitate de viitor instrument al planurilor acesteia. Singura observaţie critică este cu privire la utilizarea improprie a termenului de represiune. (represiune – acţiune drastică şi violentă a autorităţilor contra unei manifestaţii de revoltă, ~DEX) Nu este vorba despre represiune, pentru că amfiteatrele golite de studenţi care au provocat reacţia isterică a prof. Nicolae Iorga nu reprezintă o revoltă colectivă, care să motiveze planuri de asasinat în stil gangsteresc a 30 de lideri politici, fie ei şi legionari, considerați încă de atunci un fel de sub-oameni, de care regele se mai și “dezbară” uneori, cum afirma cineva. Este vorba de terorism de stat, planificat şi pus în operă tocmai de oameni puşi să apere legea şi legalitatea. Presupusele ameninţări şi condamnări la moarte pronunţate de legionari, invocate adesea în istoriografie, nu au absolut nici o susținere documentară, și ele nu au fost luate în serios nici măcar de Armand Călinescu, o afirmă chiar el în repetate rânduri în jurnal. Altele par a fi resorturile acestui plan criminal, și ele ne sunt dezvăluite chiar de conversația celor doi:

Gavrilă suspectează și pe d-rul C. Angelescu, (pe atunci, ministrul instrucțiunii publice) care a divulgat lui Antoniu (Ion Antoniu, zis Pâsu) intenția unei percheziții. Au cheltuit cu O.P. câte trei milioane pe lună, restul de opt milioane îi lua Inculeț.(Ion Inculeț, pe atunci, vice-președinte al Consiliului de Miniștri) Gavrilă e sigur că Inculeț și-a însușit mari sume de bani. De altfel, a spus o dată că, după ce va pleca de la guvern, își va lua soția și copiii și se va muta în străinătate.

O.P. era serviciul de Ordine Publică, care dispunea de “fonduri speciale”, la dispoziția ministrului, de care acesta nu dădea socoteală nimănui, fonduri destinate între altele, combaterii activităților “teroriste” ale partidului Totul pentru Țară, un partid ce activa în deplină legalitate. Opt milioane de lei (cca. 740.000 $ la cursul actual), ar reprezenta 200 de salarii de prim-ministru, 300 de salarii de profesor universitar titular, sau 2000 de salarii de muncitor calificat, o sumă enormă în acea vreme, față de cuantumul căreia nu mai contau nici un fel de principii etice sau morale. Indiferent de presupunerea că ministrul și-ar fi însușit sau nu acele fonduri, este clar că cei doi tocmai asta vizau, chestiune față de care suprimarea Căpitanului și a încă “vreo 30 de gardiști principali” era deja un amănunt absolut nesemnificativ.

Incidentul Ceapraz [22]. Originar din Brăila, Alexandru Ceapraz, împreună cu Mihail Stelescu, a fost printre primii aderenţi la Legiunea Arhanghelul Mihail, pentru activitatea depusă fiind numit de liderul jud. Covurlui, av. A. Ibrăileanu, comandant al Corpului legionar Brăila.(6 aug. 1933.) În momentul eliminării lui Mihail Stelescu din organizaţie, acesta l-a urmat. După asasinarea lui Mihail Stelescu, temându-se să nu aibă aceeaşi soartă, Alexandru Ceapraz a dispărut o perioadă, revenind la Brăila în toamna anului 1936 pentru a înfiinţa “o secţiune” a fantomaticei organizaţii Cruciada Românismului. Un grup de legionari din Brăila întâlnindu-l pe stradă, l-a maltratat, fapt ce l-ar fi determinat pe acesta să plece în Bucureşti, încetând “să mai militeze pentru Cruciada Românismului”. La începutul anului 1937, aflat în Capitală, acesta a fost din nou acostat pe stradă şi bătut, o parte din atacatori fiind se pare aceiaşi care-l atacaseră anterior. O notă informativă din 9 ian. 1937, precizează

[21] Călinescu, Armand, Op. Cit., p, 338-339.

[22] În jurul agresiunii din Capitală – Cine este victima.- Unul din atacatori este căutat la Brăila, semnat S.F., în Adevărul, Duminică, 10 Ianuarie 1937, Anul 51, nr. 16.344, p. 3.

că aflând de incident, Corneliu Zelea Codreanu ar fi fost revoltat “de procedeul băeţilor”, promiţând sancţionarea acestora, “regretând” că unul din agresori a fost identificat [23].

Agresiunea contra rectorului Traian Bratu. În seara zilei de luni, 1 mart. 1937, pe când se întorcea acasă, prof. Traian Bratu, rectorul Universităţii din Iaşi, a fost atacat prin surprindere cu cuţite de un grup de 3 necunoscuţi, fiind rănit destul de serios. Unul din atacatori i-a tăiat lobul urechii stângi, profesorul primind şi o lovitură de cuţit în spate, după care cei trei au fugit. Plin de sânge, profesorul a putut ajunge totuşi acasă, de unde a fost transportat apoi la spital. După o săptămână, poliţia a arestat trei suspecţi şi trei presupuşi complici [23]. În şedinţa parlamentului din 2 mart. 1937, Armand Călinescu şi Victor Iamandi au insinuat că legionarii ar fi de vină, fără însă a numi în mod explicit partidul Totul pentru Ţară. În urma insinuărilor din parlament, Corneliu Zelea Codreanu a emis în aceeaşi zi un comunicat în care neagă orice amestec al mişcării legionare în acest atentat, faţă de care manifestă păreri de rău [24]. Procesul a început în data de 15 mai 1937. În cursul procesului a reieşit că punerea sub acuzare a suspectului principal, un anume Zisu Vasile, se baza pe depoziţiile vagi ale unei martore la incident, o anume Maria Ignat, care la reconstituire nu l-a mai recunoscut însă, iar ceilalţi cinci fuseseră inculpaţi pe baza unor chestiuni absolut circumstanţiale. Ţoţi au furnizat instanţei alibiuri aproape perfecte, iar unul din ei nici măcar nu-l văzuse vreodată pe rector. Ulterior (începutul lui feb. 1938) au fost achitaţi din lipsă de probe. Istoriografia din perioada comunistă i-a făcut responsabili pe legionari, deşi aceştia nu au avut nici un amestec în acest atentat. Încă de atunci, au fost emise mai multe ipoteze asupra motivaţiei atentatului, studenţi nemulţumiţi de închiderea universităţii, servitori neplătiţi de profesor, antifascismul declarat al acestuia şi presupusele simpatii comuniste, fără a se descoperi vreodată atentatorii şi motivele lor.

Întrevederea cu Zaharia Boilă. În data de 11 mart. 1937, în casa ing. Eugen Ionică din Bucureşti, str. Basarabiei, a avut loc o întâlnire între Zaharia Boilă,

[22] Roncea V., Buzatu Gh., Documente din arhiva operativă Codreanu, P-11784-vol-11, p. 247, Ed. TIPO – MOLDOVA, Iaşi, 2012.

[23] Autorii şi complicii atentatului dela Iaşi au fost puşi sub acuzare – Comunicatul primului comisar regal, nesemnat, în Adevărul, Miercuri 10 Martie 1937, Anul 51, nr. 16.294, p. 3.

[24] Codreanu, Corneliu Zelea, Op. Cit., p. 126-127.

unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Iuliu Maniu, şi Corneliu Zelea Codreanu. Între altele, acesta i-ar fi declarat că a avut “nu de mult”, o “audienţă secretă” acordată de suveran, care i-ar fi declarat că doreşte “să abandoneze partidele politice”, având programul său propriu, care se aseamănă mult cu cel al legionarilor, şi că în fine, îi va aduce pe legionari la putere şi îl va numi pe Corneliu Zelea Codreanu prim-ministru, dar, ar fi adăugat suveranul, “este nevoie ca diriguirea mişcării voastre să treacă exclusiv în mâna mea”. (a regelui.) Cum era şi firesc, Corneliu Zelea Codreanu a declinat oferta, argumentând că mişcarea nu este încă pregătită de guvernare şi că legionarii i-au jurat lui credinţă. Refuzul său ar fi atras ura regelui, dar şi dorinţa acestuia de a-l suprima. Din cauză că se teme pentru viaţa sa, ar dori să se alieze cu Iuliu Maniu, iar regele, cunoscând acest lucru, nu va îndrăzni să se atingă de vreunul din ei. Aceasta este discuţia, pe scurt, relatată de către Zaharia Boilă într-o carte de memorii, apărută în 2002 [25]. Cartea a fost scrisă mai înainte, în perioada 1974-1976, puţin înaintea decesului autorului. Prima ediţie a apărut în 2002, an în care această ipoteză senzaţională a debutat în forţă în spaţiul public. Trebuie spus că nu există nici o susţinere documentară privind vreo întâlnire “secretă” între Corneliu Zelea Codreanu şi Carol al II-lea. Nici directă, nici indirectă. Este imposibil ca suveranul să se fi întâlnit cu liderul legionar fără ştirea lui Eugen Cristescu, Mihail Moruzov şi/sau Gavrilă Marinescu. Ori, dacă oricare din aceştia ar fi aflat, cu certitudine s-ar fi aflat ulterior, cu mult înainte ca Zaharia Boilă să ne comunice această istorie. Dacă întâlnirea cu regele ar fi fost reală, este exclus ca discuţia dintre Armand Călinescu şi Gabriel Marinescu să fi avut loc. Apoi, chiar şi cele discutate par a fi de resortul fanteziei. Dacă este absolut cert că suveranul dorea să guverneze “fără partide” încă de la “restauraţia” din 1930, dacă politicienii l-ar fi acceptat până la urmă pe Corneliu Zelea Codreanu în calitate de prim-ministru, cancelariile occidentale nu l-ar fi acceptat niciodată, vâzând în legionari o “coloană a 5-a a nazismului” în România. Ori, din punct de vedere al politicii externe, din prima până în ultima zi a domniei sale, Carol al II-lea nu s-a abătut câtuşi de puţin de la politica dictată de Londra şi Paris.

Reacţia guvernului la atentatul contra prof. Traian Bratu. La nici 48 de ore de la comiterea agresiunii, guvernul, care avea în vedere deja o nouă lege cu privire la învăţământul universitar, într-o şedinţă prezidată de primul-ministru

[25] Boilă, Zaharia, Amintiri şi consideraţii asupra mişcării legionare, Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2002.

Gh. Tătărescu, a decis închiderea provizorie a tuturor instituţiilor de învăţământ superior, precum şi a instituţiilor adiacente, cămine şi cantine. În aceeaşi zi, Victor Iamandi, ministrul cultelor şi artelor a trimis o scrisoare patriarhului, în care îi sulicita acestuia convocarea Sinodului, în vederea discutării unor măsuri contra preoţilor “cari fac politică militantă şi în special a acelora cari au luat parte activă la manifestaţiile grupărilor de extremă dreaptă” [26]. Este clar că agresiunea contra prof. Traian Bratu a constituit pretextul şi nu motivul care a determinat guvernul să ia astfel de măsuri. Motivul real pare a fi impresia produsă de înmormântarea celor doi legionari căzuţi pe frontul din Spania, ceea ce ar fi determinat o schimbare de atitudine a suveranului, şi implicit a guvernului. Şi asta în ciuda faptului că în Adevărul, evenimentului i s-a acordat un spaţiu nu mai mare decât o marcă poştală. Concomitent, ministerul de justiţie era pe cale să definitiveze un proiect de lege privind prelungirea cu încă 6 luni a stării de asediu şi a cenzurii. Textul proiectului de lege a apărut în presa centrală în data de 10 mart. 1937. Faţă de legea precedentă aceasta era şi mai restrictivă. Ca de obicei, presa de stânga a susţinut că s-a ajuns la această situaţie datorită toleranţei guvernelor faţă de “unele curente anarhice” [27].

Circulara nr. 60. În urma măsurilor represive preconizate de autorităţi, în 2 mart. 1937, Corneliu Zelea Codreanu a emis o circulară în care atrăgea încă o dată atenţia asupra înscenărilor guvernului, cerându-le legionarilor “să nu mai răspundă la nici un fel de provocare”. A doua zi, 3 mart. 1937, o altă circulară, nenumerotată, era adresată studenţilor din provincie, siliţi să plece acasă, cărora le cerea “o purtare de mare corectitudine”, sfătuindu-i să suporte “cu iubire” marea nedreptate ce li se făcuse [28]. Ca urmare a măsurilor guvernului, Corneliu Zelea Codreanu a decis pe moment ca mişcarea studenţească să treacă pe planul secund, urmând să se ocupe intens de muncitorimea legionară, chestiune semnalată imediat de agenţii siguranţei [29].

Hotărârile Sf. Sinod din 10-11 mart. 1937. În urma cererii guvernului, prin

[26] S-a decis închiderea tuturor universităţilor, grupaj de articole Ultima Oră, nesemnate, în Adevărul, Miercuri, 3 Martie 1937, Anul 51, nr. 16.288, p. 8.

[27] Sevastos, Mihail, Starea de asediu, editorial în Adevărul, Joi, 11 Martie 1937, Anul 51, nr. 16.295, p. 1.

[28] Codreanu, Corneliu Zelea, Op. cit., p. 127-128.

[29] Roncea V., Buzatu Gh., Documente din arhiva operativă Codreanu, P-11784-vol-09, p. 308-309, Ed. TIPO – MOLDOVA, Iaşi, 2012.

ministrul Victor Iamandi, ca “preoţimea să fie pusă în afara luptelor politice de învrăjbire”, sinodul reunit a ţinut patru şedinţe în 8, 9, 10 şi 11 mart. 1937, în cadrul ultimelor două fiind emise două hotărâri. Prima din ele, în patru puncte, interzicea preoţilor sfinţirea drapelelor şi altor insemne, utilizate în “luptele politice dintre partide”, iar a doua condamna francmasoneria. Într-o circulară nenumerotată din 13 mart. 1937, Corneliu Zelea Codreanu saluta cele două hotărâri ale capilor BOR [30]. Delimitându-se clar de politica “seculară” a guvernului, fără a accepta interzicerea taberelor de muncă şi acţiunilor legionarilor în folosul bisericii, Sf. Sinod afirma:

Având grijă de toți fiii neamului, Biserica reprobă individualismul hrăpăreț, precum și orice acte de samavolnicie, teroare și brutalitate, dar și lupta de clasă, cerând legi și o viață românească inspirată de duhul frăției și al solidarității naționale [31].

În 14 mart. 1937, prin dispoziţie ministerială s-a hotărât scoaterea căminelor şi cantinelor studenţeşti de sub controlul comitetelor (studenţeşti creştine), ele urmând să fie administrate de senatul universitar [32].

Alte reglementări restrictive. În cadrul ședinței parlamentului din 18 mart. 1937, a fost prezentat spre discuție proiectul legii privind organizarea muncii de interes obștesc. Art. 7 al proiectului de lege prevedea că organizarea muncii de interes obștesc este un monopol al statului, ceea ce însemna că toate acțiunile de interes obștesc inițiate de legionari nu mai puteau fi continuate fără acordul autorităților. Erau prevăzute reglementări care să împiedice camuflarea unor astfel de activități sub paravanul unor societăți comerciale. De departe, cei mai virulenți susținători ai proiectului de lege au fost național-țărăniștii, aflați în opoziție: “suntem obligați să educăm pe copiii noștri pentru ca să nu devie mâine nici dușmanii libertății, nici dușmanii părinților lor, nici a acestei țări și mai puțin mercenarii unor interese din afară” [33]. Alte

[30] Codreanu, Corneliu Zelea, Op. cit., p. 131-132.

[31] Buna Vestire, 12 Martie 1937.

[32] Reorganizarea căminelor şi cantinelor studenţeşti – Ele nu vor mai fi conduse de comitete formate din studenţi, ci vor trece sub controlul Senatului universitar, nesemnat, în Adevărul, Duminică, 14 Martie 1937, Anul 51, nr. 16.298, p. 7.

măsuri restrictive au fost impuse prin ordine ministeriale, chestiunile respective fiind deja reglementate prin legea Mârzescu. Se interziceau orice fel de insemne și simboluri pe drapelul național sau asociate cu acesta. De asemenea, marșurile “în formațiuni de demonstrație politică”. Se cerea să se vegheze îndeaproape taberele de muncă (desființate prin ord. 16.772/1888 mart. 1937) pentru a nu se relua lucrul “sub formă camuflată”. O altă serie de măsuri viza preoții și învățătorii. Cei care vor fi dovediți că promovează “o doctrină cu un program politic cu caracter de ațâțare”, vor fi tratați “ca infractori de rând”. Se cerea ca autoritățile să întreprindă “acțiuni de contracarare”, alcătuind un program de activitate în care să fie incluse construcția și repararea drumurilor, bisericilor, etc…, respectiv “confiscarea” tuturor activităților demarate de legionari. În fine, erau prevăzute o serie de măsuri dure privind reprimarea tuturor “manifestațiunilor neautorizate, cari pornesc dela început cu gândul turburării ordinei”. Era prevăzută fixarea unei “linii de demarcație” în spatele căreia urma să fie instalat “un pluton de trăgători”, care la ordinul reprezentantului Parchetului, “va reprima orice încercare de nesocotire a autorității”. Se sublinia că “aceste elemente” trebuie “să simtă” permanent “vigilența autorității” [34]. Privind în perspectivă, astfel de măsuri draconice, specifice regimurilor totalitare, nu s-au luat în România nici în vreme de război. Reacțiile de opoziție din partea partidelor “democratice” au fost cvasi-inexistente, atâta vreme cât toate aceste măsuri erau îndreptate, aproape în exclusivitate contra mișcării legionare, chiar dacă nu era indicată în mod explicit. (La sfârșit, câteva rânduri erau dedicate mișcării comuniste, aproape inexistentă în acel moment, cu privire la “instigarea la grevă”.) Autoritățile nu au justificat în nici un fel aceste măsuri, așa cum era normal și cum impunea legea. Iar agresiunea contra prof. Traian Bratu, ai cărei autori nu au fost niciodată identificați, în nici un caz nu putea justifica astfel de măsuri, cu atât mai puțin la sfârșit de mandat electoral. Singura explicație posibilă, în lipsa altor evenimente cu potențial catalizator, nu poate fi decât impresia produsă de înmormântarea celor doi legionari căzuți în Spania. La fel de clar este că toate aceste măsuri nu au venit din partea guvernului, care

[33] Ședințele de azi dimineață ale Parlamentului – Camera, nesemnat, în Adevărul, Vineri, 19 Martie 1937, Anul 51, nr. 16.302, p. 7.

[34] Nouile măsuri de ordine ale guvernului – Instrucțiunile trimise autorităților administrative, nesemnat, în Adevărul, Vineri, 26 Martie 1937, Anul 51, nr. 16.308, p. 6.

autorizase această ceremonie cu toată desfășurarea ei, echipe de ordine, uniforme, etc…, și că ele au fost cerute de suveran, mai mult sau mai puțin inspirat și susținut de cancelariile puterilor “garante”, în ciuda caracterului lor profund antidemocratic. Toate aceste măsuri, cu deosebire ultima din ele, cu referire la organizarea “plutonului de trăgători”, dau măsura exactă a carențelor “democrației” interbelice. Iar motivația suveranului, ca și susținerea acestor măsuri de către partidele “istorice”, indiferent că se aflau la putere sau în opoziție, se explică prin caracterul complet atipic al mișcării legionare, care, având o solidă bază populară, nu și-a propus niciodată să ajungă la putere numită de suveran, ci să ia puterea atunci când va fi suficient de puternică pentru a fi votată de o Românie majoritar “legionară”, eventual într-un conjunctură externă favorabilă. Independența totală a legionarilor de opțiunile politice ale suveranului a generat toate aceste măsuri represive, ca și toate cele care vor urma în anii următori. La toate acestea, un aport mai puțin vizibil, dar extrem de consistent, l-a adus și presa de stânga “din Sărindar”, prin relatările privind războiul civil din Spania. Dacă inițial, conflictul era prezentat oarecum echidistant, cu comunicatele ambelor tabere, camuflând sub eufemisme crimele comise în tabăra republicană, concomitent cu accentuarea pretinselor crime ale taberei naționaliste, pe măsură ce pe toate fronturile republicanii și brigăzile internaționale sufereau înfrângeri tot mai severe, presa a pus accentul pe așa-zisa ocupție și împărțire a Spaniei între trupele germane și cele italiene, insinuând în mod indirect că asta va fi și soarta României dacă va încăpea pe mâinile “fasciștilor stipendiați cu fonduri grase de clica Hitler-Göring”.

Redeschiderea cursurilor. Luni, 29 mart. 1937, au fost redeschise cursurile majorității universităților și instituțiilor de învățământ superior. Conform directivelor ministerului, fiecare student urma să dea o declarație, prin care își lua angajamentul “să nu fie înscris în nici un partid politic”, în cadrul unei formule “în care onoarea este cerută drept garanție” [35]. Măsura, deși se referea la toate partidele, viza în primul rând studenții “creștini” înrolați în mișcarea legionară, care formau majoritatea, în ciuda cifrelor oficiale, în timp ce partidele “istorice” păstrau în continuare organizații de studenți pe care nu le-au desființat niciodată. Extrem de puțini au protestat atunci față de acest adevărat atentat la libertățile politice și de asociere, garantate prin Constituție,

[35] Reluarea cursurilor universitare, nesemnat, în Adevărul, Marți, 30 Martie 1937, Anul 51, nr. 16.311, p. 8.

arătând că adevăratul scop al acestei acțiuni este “desființarea totală a autonomiei academice, pentru ca Universitățile noastre să devie instrumente politice de educare a tineretului pentru un nou regim politic” [36]. Când scria aceste rânduri, prof. N. Ghiulea nici nu bănuia că bazele acestui nou regim politic fuseseră puse deja în 8 iun. 1930, cu 485 bile albe și doar una neagră, atunci când cetățeanul Carol Caraiman l-a detronat pe regele legitim al României, Mihai I, instalându-se la Cotroceni în calitate de suveran al României, sub numele de Carol al II-lea, și că acest “nou regim politic” se va instala în mai puțin de un an.

Note informative din perioada 01.01-01.06. 1937. Numirea col. Gabriel Marinescu în guvern a avut drept consecinţă imediată o intensificare a măsurilor de supraveghere a activităţii legionarilor, şi în primul rând, a lui Corneliu Zelea Codreanu. Ca urmare, notele informative s-au înmulţit, marea majoritate însă, relatează chestiuni absolut fanteziste sau trag concluzii eronate din fapte cu caracter general. Alte note însă relatează chestiuni reale, confirmate din mai multe surse. Astfel, o notă datată 22 mart. 1937, relatează despre o şedinţă din seara zilei de 20 martie, la sediul central, prezidată de către Ion Belgea, în care au fost date o serie de directive în legătură cu politica represivă a autorităţilor. Între altele, până la noi ordine, erau interzise marşurile, portul cămăşii verzi şi a insemnelor partidului [37]. Alte note vorbesc despre directivele lui Corneliu Zelea Codreanu de a se evita reacţii la provocările autorităţilor. Deşi se afirma că acesta nu are de gând să renunţe la taberele de muncă, “având pregătit un plan”, până la urmă a trebuit să renunţe la această formă de propagandă. Alte note semnalează un schimb de mesaje între Corneliu Zelea Codreanu şi gen. Ion Antonescu, fără a putea preciza conţinutul acestora [38]. În fine, o altă notă se referă la directivele date legionarilor de către Corneliu Zelea Codreanu cu ocazia alegerilor locale din 16 apr. 1937. Se anunţa că partidul Totul pentru Ţară nu va participa la aceste alegeri, legionarilor fiindu-le interzisă participarea la orice activitate electorală. Voturile acestora urmau a fi acordate partidului Frontul Românesc. Alte note informative citează textual cele afirmate de către Corneliu Zelea Codreanu

[36] Ghiulea, Nicolae, prof. univ., Discuții – Lupta contra Universității, în Adevărul, Sâmbătă, 20 Martie 1937, Anul 51, nr. 16.303, p. 5.

[37] Roncea V., Buzatu Gh., Documente din arhiva operativă Codreanu, P-11784-vol-09, p. 346-309, Ed. TIPO – MOLDOVA, Iaşi, 2012.

[38] Ibidem, p. 316-318.

cu diverse ocazii, precum o notă datată 26 mart. 1937, în care acesta afirmă că noile măsuri represive au fost ordonate de către suveran. O serie de note din această perioadă se referă la poziţia lui Corneliu Zelea Codreanu faţă de Elena Lupescu şi “cercurile din jurul Palatului”, care, împreună cu suveranul, urmăresc “desfiinţarea mişcării legionare”.

Consiliul de Coroană din 9 apr. 1937. Pentru a împiedica orice posibilă opoziţie din partea Casei Regale, sub preşedinţia suveranului, în data de 9 apr. 1937, s-a întrunit Consiliul de Coroană, care, “luând act de hotărârea Principelui Nicolae de a nu renunţa la căsătoria sa cu d-na Ioana Dolete”, a avizat aplicarea art. 13 din statutul Casei Regale [39]. În urma acestei hotărâri, principele Nicolae devenea un simplu cetăţean cu numele de Nicolae Brana, pierzând calitatea de membru al Casei Regale, fiind decăzut totodată din toate drepturile şi prerogativele ce decurgeau din această calitate. Această decizie, luată la peste 5 ani de la căsătoria principelui cu Ioana Doletti pare absolut nejustificată, cu atât mai mult cu cât scandalul “monden” al căsătoriei celor doi se stinsese de mult, iar cei doi soţi stăteau mai mult în afara ţării. Mai mulţi memorialişti, printre care Constantin Argetoianu, Henri Prost şi Horia Sima au motivat această decizie prin presupusele legături ale prinţului cu Garda de Fier. Această aserţiune nu este susţinută documentar. Prinţul Nicolae nu a avut nici un fel de contact politic sau de altă natură cu legionarii. Ceea ce este însă cert, este că aplicarea art. 13 a fost absolut corectă din punct de vedere legal, cu observaţia că aplicarea a fost făcută tardiv, ceea ce ridică o serie de suspiciuni privind motivaţiile acesteia. S-a vorbit adesea de faptul că însuşi suveranul se găsea într-o situaţie “asemănătoare”, trăind în concubinaj cu Elena Lupescu. Adevărul este că din perspectiva art. 13, situaţiile nu erau câtuşi de puţin “asemănătoare”, pentru că suveranul nu s-a căsătorit cu Elena Lupescu decât după abdicare. Cele două situaţii nu suferă comparaţie, decât cel mult din perspectiva moralităţii. Motivul cel mai plauzibil al deciziei Consiliului de Coroană pare a fi dorinţa lui Carol al II-lea de a îndepărta un posibil pretendent legitim la tron.

Reacţia partidului Totul pentru Ţară. La două zile după adoptarea deci-ziei de decădere din drepturi a prinţului Nicolae, în data de 11 apr. 1937 a apărut o circulară-comunicat, semnată de gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul,

[39] Consiliul de Coroană a ridicat Principelui Nicolae prerogativele de membru al Casei Domnitoare, nesemnat, în Adevărul, Duminică, 11 Aprilie 1937, Anul 51, nr. 16.322, p. 6.

prin care acesta protesta contra acestei decizii, atacând şi “problema” Elenei Lupescu, nu înainte de a remarca faptul că în calitate de peşedinte de partid, nu a fost convocat şi nici consultat:

Nu importă articolele 12 şi 13 ale Regulamentului Casei Regale făcut ad-hoc de Ionel Brătianu contra prinţului Carol când era exilat, nicidecum contra prinţului Nicolae, în vederea că ar putea ajunge la Tron. (…) Ceea ce importă însă, este lichelismul Primului Ministru, care ne vorbeşte de echivoc şi de prestigiul dinastiei, când admite prezenţa şi amestecul în treburile Statului a d-nei Lupescu [40].

În data de 17 apr. 1937, a fost emis un comunicat, în numele studenţimii române, semnat de Şerban Milcoveanu, preşedintele U.N.S.C.R. (dizolvată), Nicolae Roşulescu, vice-preşedintele aceleiaşi organizaţii, şi Viorel Trifa, preşedintele Cercului Studenţesc Bucureşti (dizolvat), prin care îl asigurau pe prinţul Nicolae de “dragostea nemărginită” a tineretului român:

Dacă Alteţa Voastră va fi ruptă de pe pământul Ţării în care s’a născut (…) hotărârea noastră, a studenţimii române în lupta pentru apărarea Monarhiei ameninţate şi ţării primejduite, va fi însutită [41].

Este clar că astfel de comunicate, tipărite şi răspândite ilegal – pentru că cenzura nu le-ar fi admis, au reuşit cel puţin să-l indispună pe suveran, care nu admitea ca planurile sale dictatoriale să fie puse în discuţie, cu atât mai mult cu cât era atacat şi amestecul d-nei Lupescu în treburile statului. Ele au înveninat o situaţie tensionată deja, între suveran şi mişcare, conducând ulterior spre un antagonism ireconciliabil. Este clară intenţia lui Corneliu Zelea Codreanu de a răspunde în acest mod la abuzurile ordonate de suveran contra organizaţiei sale. Se pune problema dacă această reacţie, de altfel normală, avea vreo justificare practică sau politică. Privind în perspectivă, populaţia a asistat indiferentă la protestele legionarilor faţă de decăderea din drepturi a principelui Nicolae, iar presa de stânga nici nu a menţionat manifestul de

[40] Roncea V., Buzatu Gh., Documente din arhiva operativă Codreanu, P-11784-vol-19, p. 141, Ed. TIPO – MOLDOVA, Iaşi, 2012.

[41] Roncea V., Buzatu Gh., Documente din arhiva operativă Codreanu, P-11784-vol-11, p. 69, Ed. TIPO – MOLDOVA, Iaşi, 2012.

protest al legionarilor. Cât despre măsura decisă în cadrul Consiliului de Coroană, aproape sigur amânată timp de peste cinci ani în urma opoziţiei Reginei Maria, este posibil ca ea să fi fost de fapt epilogul unor tratative între cei doi fraţi. Suveranul consemna în jurnal în 17 apr. 1937:

De dimineaţă, o audienţă: dl. Arthur Cummings, şef redactor dela “News Chronicle”.(…) În special, ca toţi occidentalii, foarte interesat de chestiunea Gărzii de Fier, pe care o acuză de a fi stipendiată de Germania. Am explicat originea mişcării şi bunul ei fundament moral, am dezminţit că sunt plătite de germani (…) Din cauza prostiilor Gărzii de Fier a trebuit să cerem lui Nicky să ne deie o scrisoare prin care se ridică în contra acestor apărători benevoli. (…) L-am poftit pe Nicky să luăm masa împreună înainte de plecarea lui; a acceptat [42].

Taberele de odihnă. Ca urmare a dispoziţiilor guvernului cu privire la interzicerea taberelor de muncă, considerând că mişcarea legionară încă dispune de alte metode de educaţie şi propagandă, care (încă) nu fuseseră interzise, în data de 13 iun. 1937, Corneliu Zelea Codreanu a emis Circulara nr. 75 [43], prin care se anunţa că partidul nu mai organizează tabere de muncă. Se anunţa înfiinţarea unor tabere de odihnă, una la Carmen-Sylva pentru cei reumatici, alta în zona sub-carpatică pentru cei cu afecţiuni pulmonare. Munca era categoric interzisă, la fel cămăşile verzi şi cântecele legionare. A doua zi, posibil răspuns la cererea Căpitanului de aprobare a celor două tabere, Oficiul pentru Educaţia Tineretului Român, (O.E.T.R.), a precizat condiţiile de desfăşurare a celor două tabere, respectiv aprobarea O.E.T.R. şi execuţia unui program minim “străjeresc” sub îndrumarea unui comandant “străjer”. Prin Circulara nr. 76/14 iun. 1937, Corneliu Zelea Codreanu declara că în urma acestor condiţii impuse abuziv de O.E.T.R., nu va primi în tabără tineri în vârstă de 7-18 ani, şi în cazul în care şi pentru cei în vârstă de peste 18 ani va fi nevoie de aprobare, va renunţa la aceste tabere [44]. Circulara nr. 75 precizează la final că cele două tabere au fost până la urmă interzise. Toate aceste

[42] Carol II, Între datorie şi pasiune, Însemnări zilnice, vol. 1, (1904-1939), ediţie de Marcel-Dumitru Ciucă şi Narcis Dorin Ion, Ed. Silex, Bucureşti, 1995, p. 171-172.

[43] Codreanu, Corneliu Zelea, Op. Cit., p. 140-141.

[44] Ibidem, p. 141-142.

măsuri represive şi neconstituţionale nu au fost decât provocări adresate “cu dedicaţie” legionarilor, pentru ca la cel mai mic gest de protest, autorităţile să poată trasa “linia de demarcaţie”, în spatele căreia, un “pluton de trăgători” să-i facă pe legionari să simtă “vigilenţa autorităţilor”. În ciuda propunerilor din parlament, în anii următori, autorităţile nu au reuşit să demareze lucrări de genul celor iniţiate de legionari în taberele de muncă. Nu au înfiinţat nici tabere pentru elevii şi studenţii săraci şi bolnavi, în ciuda promisiunilor. Din această perspectivă, acţiunea autorităţilor nu apare azi decât ca o provocare.

Mânăstirea Predeal. În data de 8 apr. 1937, Arhiepiscopia Ortodoxă Română de Alba Iulia şi Sibiu, a adresat o cerere primarului oraşului Braşov, prin care solicita donarea unui teren la Predeal, pe munte, în vederea construirii unei mânăstiri, aşezate în mod simbolic chiar pe fostul hotar cu Imperiul Austro-Ungar, mânăstire ce urma a fi construită de legionari, Corneliu Zelea Codreanu obţinând deja aprobarea Sf. Sinod [45]. Prin aceasta, Sf. Sinod demonstra încă o dată că nu este dispus să se plieze pe măsurile abuzive ale guvernului, inspirate de suveran.

Cui prodest? Toate aceste măsuri represive adoptate de guvern la sugestia suveranului, aveau un dublu scop. Pe de o parte se urmărea scoaterea tinerilor de sub influenţa ideologiei legionare, pentru a putea fi eventual “direcţionaţi” către Straja Ţării, ulterior urmând a se lua măsura înregimentării totale şi obligatorii a tinerilor în această organizaţie. Pe de altă parte se urmărea restrângerea posibilităţilor de acţiune ale legionarilor, ca o etapă iniţială dintr-o acţiune mult mai amplă, la nivelul întregii ţări, de anihilare şi distrugere a acestei organizaţii, acţiune care se va dovedi absolut inutilă, mişcarea dovedind capacităţi de regenerare deosebite în raport cu formaţiunile politice obişnuite. În fond, Straja Ţării, inspirată de organizaţiile de cercetaşi, pe care le va îngloba ulterior, nu avea în sine nimic nociv, cu excepţia “cultului personalităţii” regelui Carol al II-lea, proclamat “întâiul străjer al Ţării”. Manifestaţiile grandioase din timpul Zilelor “Restauraţiei”, nu erau cu nimic mai prejos decât cele inaugurate patru decenii mai târziu, cu ocazia “festivalului” Cântarea României, prilej de preamărire a lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale. În aceste condiţii, “străjeria” avea toate şansele să devină o adevărată “pierdere de vreme” pentru tineret, ceea ce a şi devenit mult mai repede decât se aştepta suveranul.

[45] DANIC, Fond Casa Regală, dosar nr. 33/1937, f. 2.

Anunțuri