Archive for the ‘Clarificari necesare’ Category

Statul Național-Legionar

martie 28, 2018

Azi, un nou capitol din Istoria Mișcării Legionare. Faptul că nu am mai publicat articole, spre disperarea unora din cititorii acestui blog, față de care îmi mai cer încă o dată mii de scuze, nu înseamnă că aș fi abandonat scrisul. Problema este că pe măsură ce ne apropiem de epoca comunistă, chestiunile se complică – nu în sensul că nu aș ști cum devine chestia – ci mai ales datorită unei literaturi tot mai bogate în domeniu, cel mai adesea aparținând unor detractori animați de interese obscure, al căror mesaj trebuie descifrat și contracarat. Din totdeauna, în perspectiva istoriei, armele cele mai puternice au fost minciuna și calomnia și, din acest unghi de vedere, fiecare aspect denaturat trebuie demontat cu grijă, pentru ca ulterior lucrurile să poată fi puse la punct corect. Mai există o problemă, cu cât ne apropiem de epoca actuală, involuntar sau nu, ne vom intersecta în mod inerent și cu detractorii înșiși și, din această perspectivă, multe lucrări, eu le-aș zice „lucrături” care au făcut „epocă” în istoriografie, devin în mod inevitabil, maculatură pură. De aici grija pentru cuvântul scris. Scripta manent nu este un vechi dicton aproape uitat azi, în epoca internetului, el este mai de actualitate ca oricând, al treilea din cele de care am ținut cu dinții la elaborarea acestei lucrări. Nici o grijă, voi mai publica, dar pe moment, total absorbit de lucrare, am neglijat acest aspect.

Arestarea lui Mihail Moruzov. În data de 4 sept. 1940, Mihail Moruzov, aflat la Veneția împreună cu lt.-col. Constantin Gh. Ionescu-Micandru, la orele 17.17, a luat trenul pentru a se întoarce în țară. A doua zi, 5 sept. 1940, în gara Pitești a fost întâmpinat de către fostul șef al Corpului Detectivilor din Siguranță, Nicu Ștefănescu, care venise cu un automobil, însoțit de un anume Șerbu, pentru a-l prelua pe fostul șef al S.S.I. Acesta a refuzat, pe tot parcursul drumului spre București amândoi retrăgându-se în compartimentul vagonului de dormit pentru a discuta. Odată ajunși în Capitală, la orele 23.00, Micandru s-a despărțit de cei doi, care au plecat împreună [1]. A doua zi, Constantin Maimuca, inspector general în Siguranța Statului, care de mai mulți ani îl bănuia pe Moruzov că ar fi agent dublu în slujba sovieticilor, însoțit de doi militari, coloneii Ștefănescu și Stancov, s-a prezentat la Președinție (a Consiliului de Miniștri) pentru a discuta cu Ion Antonescu situația lui Mihail Moruzov. Nu a reușit însă să facă nimic, fiind nevoit să plece a doua zi dimineață fără a avea un răspuns concret. Pe la ora 4.00, în 7 sept. 1940, când pe Calea Victoriei apăreau primele ediții ale ziarelor de dimineață, din Universul, aceștia au aflat că atât Mihail Moruzov cât și Nicu Ștefănescu fuseseră arestați deja în cursul nopții precedente, informația provenind direct de la președinție [2]. De aici putem presupune că ordinul de arestare fusese dat de către Ion Antonescu, un vechi adversar al lui Mihail Moruzov, cel care-i “fabricase” Mariei Antonescu, soția generalului, un dosar de “bi-andrie”, și pe care noul șef al statului îl socotea pe bună dreptate ca fiind principalul pion al intrigilor “camarilei”. Ulterior, Ion Antonescu va da dispoziție ca un număr de magistrați să ancheteaze activitatea lui Mihail Moruzov, atât din perspectivă informativă, cât și financiară.

Primul guvern Antonescu. În momentul preluării funcției de prim-ministru, învestit cu misiunea principală de a asigura îndeplinirea prevederilor arbitrajului de la Viena, Ion Antonescu își asumase o misiune extrem de dificilă.

[1] Troncotă, Cristian, Spânu, Alin: Documente SSI privind spațiul sovietic, 22 august 1939-23 august 1944, Doc. nr. 57: Declarația lui Constantin Gh. Ionescu-Micandru în legătură cu activitatea sa în Serviciul Secret și relațiile cu Moruzov, 4 decembrie 1940, (ASRI, fond „P”, dosar nr. 20954, vol. 4, f.323-325), Academia Română, ISBN 973-86654-8-5.

[2] ASRI, fond “y”. dosar. nr. 73865, vol. I, f. 325. ASRI=Arhiva SRI, ulterior CNSAS.

Chiar dacă dispunea de oarece legături în cercurile politice, atât țărăniștii cât și liberalii nu doreau să fie cumva legați de cedările teritoriale, în consecință, au refuzat să participe la un așa-zis guvern de uniune națională, dat fiindcă nu recunoșteau aceste cedări teritoriale și considerau că ele sunt rezultatul exclusiv al politicii aventuriste a lui Carol al II-lea, pe care totuși, ei înșiși o susținuseră în anumite perioade, chiar dacă după instaurarea dictaturii regale se găsiseră într-o anumită “opoziție” – este drept, mai degrabă declarativă decât activă. În plus, Ion Antonescu nu putea apela nici la armată pentru constituirea unui guvern militar, datorită reticențelor acesteia dar și ale populației față de o instituție care abandonase o treime din țară fără să tragă un foc de armă. S-a vorbit și despre opoziția Germaniei față de o eventuală colaborare cu partidele “istorice”, orientate în mod tradițional înspre Franța și Marea Britanie – este posibil, deși înalții oficiali germani declarau cu fiecare ocazie că nu doresc să se amestece în politica internă românească, interesele lor fiind strict economice. Chiar și așa, este absolut clar că aceștia nu ar fi privit cu ochi buni un guvern de “uniune națională” compus din miniștri țărăniști și liberali. Practic, la 6 sept. 1940, Ion Antonescu era la fel de izolat din punct de vedere politic ca și Carol al II-lea cu o zi înainte, în ciuda prezentării elogioase din presa aservită fostului “regim”, care doar a schimbat numele regelui cu cel al fostului general [3]. La rândul său, Horia Sima, care se găsea în Brașov, în str. Nisipului nr. 38, în locuința unui anume Heinrich Polonyi, avea și el anumite reticențe în a lega numele său și al mișcării de cedările teritoriale, astfel că nu s-a grăbit să participe la noul guvern. În general, în istoriografia de toate orientările s-a încetățenit ideea, susținută în special de detractorii lui Horia Sima, idee devenită aproape axiomă, că noile cadre ale mișcării nu s-ar fi ridicat la nivelul liderilor legionari asasinați din ordinul lui Carol al II-lea. Nimic mai fals! Toți colaboratorii apropiați ai lui Horia Sima aveau studii superioare, iar cei care au supraviețuit prigoanelor, și-au dovedit cu prisosință atât competența în domeniile lor de activitate, cât și în calitate de lideri ai mișcării legionare. În aceste condiții, Ion Antonescu a fost nevoit să “consemneze” (termen militar) la post majoritatea membrilor fostului guvern Gigurtu, el însuși preluând Ministerul Apărării Naționale. Acest guvern a funcționat până în 14 sept. 1940, o zi după termenul de retragere a administrației românești din teritoriul cedat în urma arbitrajului de la Viena.

[3] Personalitatea d-lui G-ral Ion Antonescu, în România, 6 sept. 1940, p. 1.

Negocierile cu Mihai Antonescu. Dincolo de ceea ce susțin detractorii lui Horia Sima și ai mișcării, adevărul este că “singura forţă politică importantă ce se oferea lui Antonescu erau legionarii” [4], cu atât mai mult cu cât fusese singura grupare politică care în ciuda prigoanelor succesive, îndrăznise să se împotrivească cu arma în mână regimului dictatorial-terorist, chiar dacă și în continuare este ridiculizată “insurecția” legionară, “uitând” de exemplele similare ale istoriei. Conform relatării lui Constantin Maimuca, Mihail Moruzov, înainte de a fi arestat, i-ar fi propus lui Ion Antonescu printr-un emisar “să-l găsească imediat pe Horia Sima și să mi-l aducă pentru a forma guvernul” [5]. În aceste condiții, în noaptea de 5/6 sept., Ion Antonescu l-a trimis la Brașov pe omul său de încredere, av. Mihai Antonescu, pentru a trata cu Horia Sima condițiile unei eventuale colaborări la guvernare, excluzând din start abdicarea suveranului, posibilitate pe care liderul legionar a respins-o în mod categoric: “Regele trebuie să plece” [6]. În cele din urmă, exasperat de insistențele lui Mihai Antonescu, Horia Sima a dat un comunicat în care îl asigura pe acesta de sprijinul total al mișcării. În acel moment, grupuri numeroase de legionari, dar și oameni simpli, manifestau în fața palatului regal, cerând abdicarea suveranului. Convocați la palat, regele le-a cerut lui Ion Antonescu, în calitate de prim-ministru, dar și gen. Dumitru Coroamă, proaspăt numit cu o zi în urmă comandantul trupelor din Capitală, să reprime manifestațiile de ostilitate la adresa sa, ceea ce aceștia au refuzat, în aceste condiții, regele fiind nevoit să abdice.

Puci militar sau lovitură de stat? Ulterior, din considerente ideologice, istoriografia, dar și unii din principalii protagoniști, începând cu Ion Antonescu, au încercat să-și adjudece meritul și rolul principal în abdicarea regelui. Astfel, în lucrarea Pe marginea prăpastiei, menită să exalte meritele lui Ion Antonescu în “salvarea țării”, se afirmă în mod categoric:

(…) generalul Antonescu a venit la putere, prin încrederea poporului și armatei, după ce a dat singur lovitura de stat de la 3-6 septembrie [7].

[4] Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, 1997, Ed. Univers Enciclopedic, p. 385.

[5] Maimuca, Constantin, Memorii, în Lumea-Magazin, 3-6, 1995.

[6] Sima, Horia, Sfârșitul unei domnii sângeroase, Ed. Mișcării Legionare, Madrid, 1977, Partea a șaptea, cap. 10.

[7] Pe marginea prăpastiei, vol. I , Ed. Scripta, 1992, p. 20.

Din această perspectivă, singurul criteriu privind rolul și importanța acțiunilor politice care au determinat abdicarea lui Carol al II-lea este cel temporal. Să nu uităm că încă din 1 sept. 1940, Horia Sima a tipărit și răspândit manifestul în care cerea abdicarea imediată a suveranului, iar de-a lungul celor 6 zile care s-au scurs până la satisfacerea acestui deziderat, Horia Sima a avut o atitudine constantă vis-à-vis de această cerere. La rândul său, Ion Antonescu a solicitat abdicarea regelui abia în 5 sept. 1940, a doua zi după ce acesta din urmă menționa deja în jurnal posibilitatea abdicării. În fine, dar nu și în ultimul rând, să nu uităm rolul pe care l-a avut “insurecția” de la 3 sept. 1940, dar mai ales rolul mișcărilor populare de protest în care rolul principal l-au avut tot legionarii. Chiar dacă ulterior s-a încercat să se minimalizeze rolul acestora, fotografiile din epocă cu zecile de mii de oameni strânși în piața din fața palatului regal, mulți cu cămăși verzi, salutând cu mâna ridicată, sunt mai mult decât edificatoare, astfel încât afirmațiile conform cărora rolul principal l-ar fi avut fie țărăniștii, fie “masele populare indignate” nu au absolut nici un suport documentar.

Constituționalitatea abdicării regelui Carol al II-lea. Chiar dacă în mesajul său către țară nu a pomenit de abdicare, afirmând doar că transmite prerogativele regale fiului său, Mihai, contrar celor afirmate de unii comentatori, în acel moment, Carol al II-lea a abdicat atât de facto, cât și de jure. Practic, în acel moment, Constituția de la 17 feb. 1938 fusese suspendată prin decretul cu nr. 3052/5 sept. 1940, în consecință, în mod automat fusese restabilită Constituția de la 1923 care, chiar dacă nu neapărat în mod explicit, nici ea, nici cea din 1938, nu prevedea eventualitatea abdicării, ci doar vacanța tronului, adică imposibilitatea regelui de a domni, situație în care, conform constituției, prerogativele regale – în cazul de față, doar parțial, pentru că o parte din ele reveneau acum primului ministru – fuseseră atribuite prin decretul cu nr. 3053/5 sept. 1940, fiului său, Mihai. Din această perspectivă, atât prin decretul nr. 3053, cât mai ales, prin părăsirea ulterioară a țării, s-au creat premisele legale ale vacanței tronului. Atât fostul rege, cât și unii comentatori, au încercat să invoce inexistența termenului de abdicare, pentru a face speculații cu privire la posibilitatea revendicării ulterioare a tronului de către Carol al II-lea – perfect adevărat! – numai că pentru realizarea acestui deziderat trebuiau îndeplinite două condiții necesare și suficiente, respectiv, 1. regele Mihai I să accepte cedarea prerogativelor regale către tatăl său, și 2. corpurile legiuitoare să fie de acord, ambele condiții apărând azi ca fiind aproape imposibile, având în vedere eșecurile cu consecințe dezastruoase pentru țară ale domniei lui Carol al II-lea.

Plecarea lui Carol al II-lea. În timp ce în fața palatului regal, legionarii și populația Capitalei își manifestau bucuria față de abdicarea regelui Carol al II-lea, ba chiar liderii țărăniști se adunaseră cu bomboane și șampanie pentru “a sărbători abdicarea bestiei” [8], regele își pregătea plecarea ce urma să aibă loc a doua zi, 7 sept. 1940, cu trenul, pe traseul București Băneasa – Craiova – Turnu Severin – Timișoara, trenul urmând să părăsească țara pe la punctul de trecere Jimbolia – Kikinda, din fosta Iugoslavie. Conform unei înțelegeri anterioare, Ion Antonescu se angajase să-i asigure acestuia și însoțitorilor săi, Elena Lupescu, Ernest Urdăreanu, plus alte câteva persoane, siguranța pe tot parcursul până la ieșirea din țară. Paza trenului a fost asigurată de către cpt. Gh. Teodorescu din garda palatului, împreună cu o grupă formată din 12 soldați+2 sergenți, dotați cu armament automat ușor [9]. Garnitura avea în componență 2 locomotive+7 vagoane, din care respectiv, unul transporta două automobile, un vagon de bagaje, un vagon de dormit, bucătărie, vagoane “clasă”. Ultimul vagon era destinat gărzii. Trenul a plecat în 7 sept. 1940, la ora 3.00 dimineața. Pe peron, Carol al II-lea s-a despărțit de fiul său, care “plângea ca un cățeluș” [10].(În text, er weinte wie ein Schloßhund.) S-a răspândit atunci o “legendă urbană” cu privire la trenul plin de “lucruri care nu sunt ale lui, care aparțin Statului, patrimoniul național, între care și o colecție prețioasă de tablouri, în afară de aurării și argintării” [11]. În realitate, așa cum am menționat anterior, uriașe cantități de devize, bijuterii, pietre prețioase, colecții numismatice și filatelice fuseseră trimise peste ocean încă din 29 mai 1940. Această istorie a fost perpetuată în timpul regimului comunist, pentru a sublinia “descompunerea morală” a fostului suveran, fiind reluată și mai abitir în prezent de către unii din adepții fostului rege Mihai I, pentru a-l exonera pe acesta de răspunderea sustragerii a 42 de tablouri din patrimoniul național, “transportate”

[8] Hudiță, Ioan, Jurnal politic (1 ian.-6 sept. 1940), Studiu introductiv și note de acad. Dan Berindei, Instututul European, Iași, 1998.

[9] R152 /Arhiva de Istorie Orală – Radio România; înregistrare cu gen. Gh. Teodorescu, realizată de prof. Eleonora Cofas, Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti, 26.01.1983.

[10] Bibescu, Martha, Jurnal politic (1939-1941), Ed. Politică, București, 19-79, p. 206.

[11] Sima, Horia, Op. cit., Partea a șaptea, cap. 16.

peste graniță cel mai probabil în nov. 1947, cu ocazia deplasării la Londra. Aflând despre câteva din aceste tablouri, depozitate în Elveția, Carol al II-lea nota în 1948 că Mihăiță “a pus mâna pe ele și tace”. Conform relatării lui Horia Sima, și el colportor involuntar al acestei adevărate legende urbane, Ion Antonescu i-ar fi cerut ca o echipă de legionari să percheziționeze în Timișoara trenul “regal”, urmând a descărca tot ce ar părea că aparține patrimoniului național, pentru ca fostul rege să nu plece cu această “avere colosală”. Horia Sima ar fi dat ordin ca de această chestiune să se ocupe cdt. leg. pr. Vasile Boldeanu, cu consemnul ca să nu se atingă de persoana fostului suveran, pentru a nu umbri imaginea mișcării în ochii noului rege al românilor. Din această cauză probabil, nu a fost organizată o oprire “ca la carte” a trenului. Alarmate de numărul mare de legionari din preajma gării Timișoara – Gh. Teodorescu vorbea despre cca. 300 de legionari îmbrăcați în cămăși verzi – autoritățile au dat cale liberă trenului, care nu a mai oprit în gară. Legionarilor nu le-a mai rămas decât să tragă focuri de pistol în aer și înspre ferestrele trenului, în urma acestei acțiuni nefiind nimeni rănit. Ulterior, au fost vehiculate mai multe propuneri de “pedepsire” a fostului suveran și a “duduiei”, ca și de extrădare, inclusiv a lui Ernest Urdăreanu, dar care nu au depășit niciodată stadiul de proiect.

Întrunirea Forului Legionar. În data de 6 sept. 1940, la orele 19.00, în casa col. rez. Ștefan Zăvoianu s-a întrunit Forul Legionar, care după o scurtă ceremonie l-a proclamat pe Horia Sima lider suprem al mișcării, ulterior fiind denumit “Comandant” (al mișcării), titlu pe care l-a purtat până la deces, timp de aproape 53 de ani. Deși chiar atunci, dar și ulterior, calitatea de lider i-a fost contestată de detractori extrem de activi și vocali precum Constantin Papanace, Ștefan Palaghiță și mai ales, Șerban Milcoveanu, ultimii doi fiind bănuiți și de legături cu fosta “securitate”, adepții teoriilor acestora uită sau se fac că uită aspectul cel mai important, faptul că lui Horia Sima îi revine meritul exclusiv de a fi adus Mișcarea Legionară la conducerea statului român, fără nici un fel de compromis de ordin ideologic sau moral, în mai puțin de 150 de zile. Chiar dacă în loc să fie împușcat de un jandarm analfebet în 19 mai 1940, pe când se ascundea la șatra de țigani din Clopodia, a fost propulsat în guvern chiar de către oamenii lui Carol al II-lea, care urmăreau să facă din el un instrument docil al dictaturii acestuia, dar și un părtaș la crimele regimului dictatorial-terorist și la cedările teritoriale, Horia Sima a continuat pe calea deschisă de Căpitan, refuzând orice compromis, scopul final fiind edificarea României legionare.

Primele măsuri ale lui Ion Antonescu. În data de 7 sept. 1940, din ordinul lui Ion Antonescu, la Craiova, au fost reluate tratativele privind “cedarea” către Bulgaria a celor două județe din sudul țării, Durostor și Caliacra, așa numitul Cadrilater. În aceeași zi, în urma ordinului telefonic al noului șef al statului, “acordul privitor la modalitățile și de evacuare și transferare a teritoriului” a fost semnat de către Henri G. Meitani, membru al delegației de negociatori, și nu de către Alexandru Cretzianu, secretar general în Ministerul Afacerilor Străine. În 10 sept. 1940, prin semnătura sa, Ion Antonescu a ratificat actul oficial de cedare a acestui teritoriu. Chiar dacă în perioada interbelică au fost voci, inclusiv a lui Nicolae Iorga, care au susținut că acest teritoriu nu ne aparține, adevărul este că după “anexarea” acestuia, autoritățile române nu au avut o politică coerentă de colonizare a acestor teritorii cu etnici români, toate proiectele împotmolindu-se datorită dezinteresului politicienilor. În urma schimbului de populație, 110.000 de români au părăsit Cadrilaterul, în timp ce din România au plecat 77.000 de bulgari.

Prin decretul cu nr. 3094/7 sept. 1940, 10 generali, între care Constantin Argeșanu, Ioan Bengliu și Florea Țenescu, și contra-amiralul Petre Bărbuneanu au fost scoși din cadrele armatei, deoarece “au săvârşit acte grave de incapacitate, demoralizând prin fapta lor prestigiul oştirii şi elementarele comandamente ale răspunderilor de ostaşi”. De asemenea, un număr de generali și ofițeri superiori, pentru faptul că “prin incapacitatea lor”, au determinat “pierderea granițelor”. Concomitent, au început o serie de numiri în fruntea principalelor instituții ale statului. Col. Petre Cameniță a fost numit director la Direcția Generală a Siguranței și Polițiilor, iar col. rez. Ioan Nicolaid, un reputat ofițer de stat major, dar fără experiență în domeniul informativ, a preluat conducerea S.S.I. La 11 sept. 1940 a fost dizolvat Partidul Națiunii și gărzile sale. Ulterior, va fi dizolvată și Straja Țării. De asemenea, Consiliul de Coroană și Parlamentul carlist. Alte măsuri de “purificare morală” luate de către șeful statului au fost înființarea unei comisii de control a averilor dobândite de foștii demnitari ai statului, anchetarea modului în care au fost instrumentate și judecate procesele politice în perioada regimului de dictatură regală, controlul fondurilor destinate pentru înzestrarea armatei și anchetarea fraudelor din avutul public săvârșite de către Carol al II-lea și de către anturajul său.

Primele “activități” legionare. În toată perioada 6-13 sept. 1940, în toate orașele mari, inclusiv în Capitală, au avut loc demonstrații în sprijinul noului conducător al statului, organizate de obicei, de garnizoanele legionare locale. Demn de remarcat este că nu au avut loc nici un fel de incidente, nici cu forțele de ordine, nici cu populația minoritară. În 7 și 8 sept. 1940 au avut loc ceremoniile de înmormântare a legionarilor uciși în cursul “insurecției” de la 3 sept. 1940, iar în 11 sept. 1940, în cadrul unei ceremonii, au fost reînhumați la Predeal, pe locul ce va deveni ulterior memorialul legionar, cei 46 de lideri asasinați în 21 sept. 1939 în lagărul de concentrare de la Miercurea-Ciuc. Toate acestea au culminat în 13 sept. 1940, cu ocazia zilei de naștere a Căpitanului, cu o mare demonstrație legionară în Capitală, organizată de către Horia Sima. Concomitent, cdt. leg. Vasile Iașinschi a demarat reorganizarea grupului Răzleți, iar cdt. leg. aj. Dumitru Groza a CML. Noile autorități militare, în majoritatea cazurilor, au ridicat sechestrul abuziv asupra bunurilor legionare, în general sedii de partid și tipografii, care nu apucaseră încă să fie lichidate, astfel că acestea au fost imediat preluate de legionari. Începând cu 6 sept. 1940, semnalul indicativ al postului de radio București, cu aprobarea lui Nichifor Crainic, ministrul propagandei, a fost schimbat cu primele note ale imnului Sfântă Tinerețe Legionară, compus de Ion Mânzatu. În 8 sept. 1940 a reapărut la chioșcuri ziarul Buna Vestire, oficiosul mișcării, având drept director pe prof. Grigore Manoilescu (ziarul era de fapt afacerea de familie a “clanului” Manoilescu) și în calitate de redactor șef pe Constantin Noica.

Guvernul Antonescu 2. Se afirmă adesea că Ion Antonescu, conștient fiind de de faptul că nu avea în spate o formațiune politică, ar fi făcut apel la mișcarea legionară, chestiune pe care a susținut-o cumva altfel la procesul din 1946, acuzând partidele “istorice” de “poltronerie”. De partea cealaltă, în perioada 6-13 sept., Horia Sima a adoptat o atitudine de expectativă, așteptând să vadă ce ofertă va avea din partea noului șef al statului. În fond, dacă ne uităm la componența guvernelor succesive din perioada 6 sept. 1940-27 ian. 1941, observăm că personajele “cheie” au rămas pe poziție, respectiv Mircea Cancicov și Gh. N. Leon la finanțe, economie, agricultură și domenii, adică exact acele ministere care asigurau exporturile către Germania. Practic, Ion Antonescu, putea la fel de bine guverna pe toată durata războiului cu guvernul Gigurtu preluat integral ca atare, schimbând eventual doar titularul portofoliului apărării naționale. În consecință, nu cunoaștem resorturile care l-au determinat să cheme legionarii la guvernare. Este posibil să fi fost vorba despre perpetuarea tradiției cu privire la un guvern “de partid”, o anume popularitate în rândul populației a mișcării legionare care reușise întotdeauna să renască după prigoanele cele mai crâncene, ideea de a avea o acoperire politică pentru actul de guvernare, reticența populației față de un guvern de militari, și în fine dar nu și în ultimul rând, este posibil să fi primit și ceva sugestii din partea ambasadei germane. La fel cum este foarte posibil ca și Horia Sima, după consultări cu oficialii germani, să fi venit cu oarece pretenții. Astăzi nu putem ști cu exactitate motivul principal, chiar dacă în lucrarea Pe marginea prăpastiei se afirmă că Ion Antonescu ar fi “chemat la guvernare” mișcarea legionară, ca fiind “singura rămasă netrecută prin examenul greu al experienței”, dat fiindcă “justifica speranțele poporului, înșelat în așteptările sale, de fostele partide politice”. Este clar că, dincolo de metafore, Ion Antonescu încerca astfel să justifice impunerea propriului regim dictatorial, (la 25 ian. 1941,) prin apelul la mișcarea legionară, ca fiind singura posibilitate care îi mai rămăsese după abdicarea lui Carol al II-lea.

Cert este că inițiativa a pornit de la Ion Antonescu, chiar dacă nu vom ști niciodată cu exactitate resorturile acesteia, astfel că între 9-12 sept., lt.-col. Nicolae Dragomir, profesor universitar, unul din oamenii de încredere ai acestuia, a primit mandat să negocieze cu Horia Sima alcătuirea unui nou guvern. Conform afirmațiilor lui Horia Sima, el personal ar fi dorit revenirea la un regim democratic pluri-partidist, similar cu cel căruia îi pusese capăt în mod brutal Carol al II-lea prin lovitura de stat de la 10 feb. 1938. Afirmația este plauzibilă, pentru că la popularitatea de care se bucura în acel moment mișcarea, este foarte posibil să fi câștigat cu mare majoritate alegerile, ceea ce ar fi propulsat-o în mod categoric la guvernare, cu un eventual ascendent asupra lui Ion Antonescu, chestiune de care acesta nici nu a vrut să audă. Pe de altă parte, dacă Ion Antonescu preferă să continue guvernarea autoritară cu care fusese învestit prin legile de la 5 sept. 1940, ar trebui ca mișcării să i se asigure o poziție privilegiată în cadrul procesului de guvernare, chestiune pe care Ion Antonescu a acceptat-o. Odată clarificate aceste chestiuni, s-a trecut la discuții privind alcătuirea guvernului, Ion Antonescu rezervându-și din start, în afară de președinția consiliului cu care fusese deja învestit, ministerul apărării, al justiției – atribuit lui Mihai Antonescu și cel de subsecretar de stat la interne, atribuit col. Al. Rioșanu. Horia Sima a solicitat ministerul de interne și cel de externe, precum și o serie de ministere “sociale” – muncă, sănătate și educație, solicitări care au fost admise, astfel că la 14 sept. 1940 a fost învestit guvernul așa-zis “Antonescu 2”, care a guvernat țara până la 24 ian. 1941. Mihai Antonescu ar fi invitat la guvernare și gruparea lui Gh. Brătianu, dar se pare că acesta ar fi avut pretenții prea mari, așa că până la urmă s-a renunțat la această formulă. Titularii portofoliilor adjudecate de mișcare sunt dovada cea mai elocventă a falsității tezei privind “calitatea inferioară” a cadrelor legionare promovate de Horia Sima, în raport cu “vechile cadre” – dispărute în masacrul de la 21 sept. 1939.

*Ministrul de externe: prințul Mihail R. Sturdza, diplomat cu peste 22 de ani de carieră în diplomație, doctor în drept internațional. Nu se cunoaște data la care a aderat la mișcare, oricum înainte de alegerile din 1937.

*Ministrul de Interne: gen. de divizie Constantin Petrovicescu, jurist, doctor în drept, fost comisar regal și consilier în Consiliul de Război. Apropiat de cercurile legionare, fusese trecut în rezervă în 1938, invocându-se “atitudinea avută în cadrul procesului lui Corneliu Zelea Codreanu”.

*Ministrul Educației Naționale: prof. univ. dr. Traian Brăileanu, decan al Fac. de Litere și Filosofie din Cernăuți, sociolog și publicist. Membru al Senatului Legionar.

*Ministrul Muncii: farm. Vasile Iașinschi, unul din cei mai vechi membri ai mișcării, colaborator apropiat al Căpitanului.

*Ministrul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor (din 23 oct. 1940): prof. univ. Ion Protopopescu, fost rector al Politehnicii din Timișoara.

*Directorul General al Poliției și Siguranței: prințul Alexandru Ghica, doctor în drept, fost coleg cu Căpitanul la liceul militar de la Mânăstirea Dealu și apoi la Facultatea de Drept din Iași. Deși vechi colaborator al acestuia, a aderat la mișcare abia în 1937, după ce și-a dat demisia din magistratură.

În fine, în ciuda celor afirmate de detractori, se cuvine subliniat că Horia Sima însuși, care urma să ocupe postul de vice-președinte al Consiliului de Miniștri, era membru cu vechime în mișcare, încă din timpul studenției.

La fel este cazul cu miniștrii subsecretari de stat, respectiv:

*Președinția Consiliului de Miniștri (pentru presă și propagandă): av. Alex. Constant, doctor în științe juridice și economice, titlu obținut în Franța, scriitor, poet și publicist, a aderat la mișcare în 1932.

*Președinția Consiliului de Miniștri (pentru probleme doctrinare): av. Horia H. Cosmovici, doctor în drept, preot și pictor.

*Ministerul Economiei Naționale (pentru colonizarea populației evacuate): av. Corneliu Georgescu, membru fondator al mișcării.

*Ministerul de Finanțe: av. Constantin Papanace, doctor în economie.

La nivel local, în 44 din cele 45 de județe, prefecții numiți erau legionari. Și aici se poate spune că toți erau cadre cu studii superioare, majoritatea membri cu vechime în mișcare, buni cunoscători ai problemelor locale.

Întoarcerea “grupului de la Berlin”. În data de 15 sept. 1940, s-a întors în țară, fiind așteptat în Gara de Nord de un grup de cca. 300 de legionari, o parte a grupului de la Berlin, respectiv văduva Căpitanului, Elena Codreanu, împreună cu grupul de oponenți ai lui Horia Sima, Constantin Papanace, Gh. Ciorogaru și Ioan-Victor Vojen [12], și alții. Demn de menționat este că în ciuda activității opoziționiste trecute a lui Constantin Papanace, Horia Sima nu a avut obiecții la cooptarea acestuia în guvern.

Efectivele mișcării. Cu toate că îndeobște se susține că mișcarea, așa cum se prezenta ea la 6 sept. 1940 era o “umbră palidă” [13] a organizației care se clasase pe locul al treilea la alegerile din 20 dec. 1937, oricum “altceva”, din nou o adevărată axiomă în istoriografie, din punct de vedere al efectivelor, mișcarea reușise să treacă de prigoana din 1938-40 relativ intactă, chiar dacă mulți membri se “dăduseră la fund”, înscriindu-se în bloc în partidul “regal” și abandonând temporar activitatea. Atât din memorialistică, cât și din investigațiile proprii de-a lungul anilor, știm că extrem de puțini legionari, odată intrați în organizație, au abandonat “crezul legionar”, așa că putem aprecia efectivele totale ale mișcării, la 6 sept. 1940, ca fiind de max. 100.000 de membri, sau cca. 12.500 de cuiburi, chiar dacă cifrele date de-a lungul timpului de diverși lideri ai mișcării au fost de 2-3 ori mai mari. Cu toate acestea, după 6 sept. 1940, pe fondul ascensiunii mișcării spre sferele puterii, s-a constatat un aflux sporit de cereri de aderare, noii veniți fiind numiți septembriști. Cu toate acestea, selecția cadrelor rămânea la fel de riguroasă, iar Cărticica șefului de cuib la fel de actuală, astfel că această chestiune a septembriștilor este mai mult o legendă menită să-l discrediteze pe Horia Sima, care ar fi încurajat pătrunderea în organizație a unor elemente fără căpătâi, declasate și nedisciplinate, oportuniști puși pe căpătuială. Că nu a fost așa, o dovedesc cifrele cu privire la efectivele estimate de securitate după 23 aug. 1944, pe care le vom aduce în discuție ulterior.

Proclamarea Statului Național-Legionar. În după-amiaza zilei de 13 septembrie 1940, de comun acord cu Ion Antonescu, Horia Sima, împreună cu Mihai Antonescu, a redactat primul text legislativ cu caracter constituțional, privind noua formă de organizare a statului român. Textul documentului

[12] DANIC, Fond DGP, dosar nr. 252/1940, f. 57.

[13] Țiu, Ilarion, Mișcarea Legionară după Corneliu Codreanu, vol. 2, Ed. Vremea, 2007, p. 15.

lui cuprindea cinci articole. Art. I care prevedea că Statul Român devine Stat Național-Legionar era mai mult o chestiune de denumire care oricât de importantă ar fi, nu avea consecințe în plan politic, precum Art. II, care stipula clar că “Mișcarea Legionară este singura mișcare recunoscută în noul Stat (…)”, instituind practic un regim de dictatură, prin interzicerea implicită a oricărei opoziții. Art. III consfințea poziția “D-lui General Ion Antonescu” de “Conducător al Statului” și “Șef al Regimului Legionar”. Art. IV era o adăugire absolut inutilă, consacrând poziția lui Horia Sima de Comandant al Mișcării Legionare – această poziție era dată de recunoașterea acestuia de toate cuiburile și nu de un text de lege, care în fața mișcării, așa cum fusese ea concepută de către Corneliu Zelea Codreanu, nu reprezenta decât un text de lege ce poate fi anulat oricând. La fel de inutil și tot atât de semnificativ este ultimul articol, Art. V, care prevedea: “Cu începere de la data acestui Înalt Decret, orice luptă între fraţi încetează”, reflectând mentalitatea simplist-cazonă a lui Ion Antonescu, care credea că un stat se poate conduce ca un pluton de soldați analfabeți. Să mai adăugăm că la momentul respectiv, deși este denumit “general”, era încă un simplu civil, fost general de divizie, eliminat din cadrele armatei. Abia în 16 sept. se va “auto-activa”, (re-introducându-se în cadrele armatei,), cu aceeași ocazie se va auto-promova general de corp de armată, apoi general de armată, în 5 feb. 1941, pentru ca după alte șase luni, la 22 aug. 1941, să se auto-promoveze mareșal, cu o zi înainte auto-decorându-se cu Ordinul Mihai Viteazul, cl. II și cl. I, chestiuni care în sine spun multe. Implicațiile imediate ale acestui act legislativ au fost instituirea unui regim de dictatură personală a lui Ion Antonescu prin concentrarea în mâna sa atât a puterii legislative cât și a celei executive, precum și interzicerea oricărei opoziții. Dacă acest document legislativ cu caracter constituțional reflecta 100% mentalitatea lui Ion Antonescu, este greu de crezut ca Horia Sima să nu fi sesizat implicațiile acestuia. În primul rând faptul că acest document instituia un regim de dictatură sub paravanul mișcării legionare și cu girul acesteia, care devenea astfel partid politic unic. Încă din timpul dictaturii iacobine s-a sesizat cu claritate faptul că orice partid unic conduce la un regim de dictatură. Iar un astfel de regim era departe, dacă nu opusul sistemului preconizat de Căpitan. Apoi, din nou curios lucru, nu a sesizat pericolele ce decurgeau din Art. III, interpretându-l în mod fals ca fiind destinat să-l lege pe “Conducător” de mișcare, implicațiile lui devenind vizibile în zilele următoare, atunci când Ion Antonescu va încerca să se auto-instaleze cu de la sine putere în fruntea mișcării legionare, uitând că la fel își dorise și Carol al II-lea. Cartea [14], extrem de detailată, a lui Horia Sima, nu precizează cum s-a ajuns la această “formulă” constituțională, care ulterior va avea implicații catastrofale pentru destinele țării. Este clar că această “constituție”, cu toate lipsurile ei, a fost elaborată de Mihai Antonescu din ordinul lui Ion Antonescu, dar cum a putut fi acceptată atât de ușor de către Horia Sima? Fără să se consulte nici măcar cu membrii Senatului Legionar? Cu atât mai mult apare ca fiind extrem de stranie această atitudine, cu cât nu a sesizat implicațiile acestui document nici după mai multe decenii, atunci când a scris cartea? Pentru că la fel de ușor precum se va debarasa de pericolul oricărei opoziții, printr-un simplu articol de lege, Ion Antonescu va proceda la fel ulterior, debarasându-se și de partidul unic, în momentul în care va considera că-i încurcă planurile. Inutil să ne mai întrebăm cum de a promulgat acest document proaspătul rege, care, deși era minor, “răspunsese frumos” la bacalaureat, dacă e să ne luăm după notițele zilnice ale tatălui său. Chiar și așa, avea 18 ani, deci putea să-și dea seama de implicații. Ulterior, acesta va încerca să se scuze prin faptul că fusese ținut departe de treburile politice, deși nu era o chestiune neapărat politică, ci de bun simț mai degrabă. Deși au trecut aproape opt decenii de la promulgarea acestui document, puțini au sesizat importanța lui, ca și faptul că a deschis posibilitatea erorilor politice ulterioare ale lui Ion Antonescu. Documentul a intrat în vigoare în 14 sept. 1940, promulgat de regele Mihai I și publicat în Monitorul Oficial din aceeași zi. Sâmbătă, 14 sept. 1940, în Palatul Cantacuzino, (Calea Victoriei nr. 141,) membrii guvernului, cu excepția lui Constantin Papanace, care nu se întorsese încă din Germania, au depus jurământul. Cu prilejul proclamării Statului Național-Legionar, Ion Antonescu a adresat un “apel către Români”, îndemnându-i la “unire, ordine și muncă”, încă o dovadă, dacă mai era necesar, a modului său simplist de gândire. A doua zi, avea să sosească în țară și “Regina Mamă” Elena, invitată de Ion Antonescu, (în calitate de “guvernantă”, afirmă Horia Sima,) “pentru a completa educația fiului său”. Întreg Bucureștiul a ieșit să-i aclame pe Rege și pe Regină, pe Conducător, pe Horia Sima, dar neînțelegerile, cauzate în primul rând de “constituția” promulgată cu doar o zi în urmă, nu vor întârzia să apară și să se accentueze pe zi ce trece.

[14] Sima, Horia, Era Libertății – Statul Național-Legionar, vol. 1, Ed. Mișcării Legionare, Madrid, 1982.

Reclame