Archive for the ‘Diverse’ Category

În Franța, pe urmele Căpitanului

Octombrie 22, 2016

pinet-d-uriage

Deși în ultima vreme scriu mai puțin pe blog, asta nu vrea să însemne că nu mai am subiecte sau inspirație. Mă rog, subiectul istorie contemporană este aproape inepuizabil, deci o pâine de mâncat pentru istorici încă mulți ani de aici încolo. Cât despre inspirație, în domeniul istoriei asta se numește poftă de muncă, care crește cu cât subiectul este mai încâlcit. Istoria Mișcării Legionare merge, când mai încet, când mai repede, și iată că am ajuns undeva prin 1926. Vreau să spun mai greu uneori, pentru că luând cartea Căpitanului în mână, am ținut să verific sau să aflu adevărul despre absolut toate afirmațiile din carte, și asta ia ceva timp. Mai e și chestia că furat de scris, sau de problemele de zi cu zi, ne-având nici mijloacele de informare de azi, Corneliu Zelea Codreanu mai încurcă date, persoane, evenimente. Astăzi, un subiect ușor, care trebuia și el elucidat – ceva mai “monden”, ca să zic așa: perioada “franceză” din viața Căpitanului. Este vorba despre perioada dintre aprox. 15 sept. 1925 (o lună de la botezul colectiv de la Ciorăști) și 18 mai 1927, perioadă în care, exceptând scurta campanie electorală din mai 1926, a fost plecat în Franța, în vederea obținerii unui doctorat în economie politică la Universitatea din Grenoble. Aici chestiunile sunt clare, și ele sunt expuse mai mult sau mai puțin exact, dar extrem de frumos și cu multă nostalgie în cartea Pentru Legionari. Era și normal, perioada studiilor, o perioadă plină de acumulări, fără a mai vorbi de faptul că era însoțit de proaspăta sa soție, Elena Ilinoiu și de către cel mai bun prieten al său, viitorul său cumnat, Ion Moța, și el student, urmând să-și ia licența în drept. Toate bune și frumoase. Toate chestiunile din această perioadă le-am lămurit în carte, capitolul e aproape gata. În afară de chestiunile pur faptice, că asta ne interesează când vorbim de istorie – faptele, evenimentele, cum vreți Dvs, prin prisma documentelor de arhivă, restul sunt amănunte mai mult sau mai puțin importante. Consider că și astea pot avea la un anumit moment o anumită importanță, așa că nu strică să lămurim totul. Eu cum sunt riguros din fire, că nu degeaba sunt inginer, am căutat să lămuresc și aceste aspecte. Problema e simplă – adresele exacte la care a locuit Căpitanul în Grenoble. Pentru început să facem apel la cartea sa, Pentru Legionari.

Ne-am luat o cameră cu chirie în Grenoble vechiu. Există și Grenoble nou, modern. Mi-a plăcut mai mult cel vechiu.

Cam atât – deh, extrem de puțin. Undeva în Grenoble, atât și nimic mai mult. Citim mai la vale:

Într’o margine a orașului am vizitat o bisericuță străveche din secolul al IV-lea, Sfântul Laurențiu [1] și spre marea mea uimire, am găsit pe plafonul acesteia de culoare albastră, peste 50 svastici aurite.

amănunt pe care îl comunică și prof. A.C. Cuza, printr-o scrisoare[2], datată 20 dec. 1925, interceptată de Siguranță. În realitate, era vorba de 182 de svastici, atunci când a scris cartea, Corneliu Zelea Codreanu uitase probabil numărul exact. Practic, a fost doar pretextul pentru a reproșa prof. A.C. Cuza că s-a înconjurat de veleitari – “prea ușor vă debarasați de cei credincioși și prea ușor vă legați de cei necredincioși”. Toate acestea, în contextul unor zvonuri colportate de Adevărul privind eliminarea prof. Ion Zelea Codreanu și a fiului său din L.A.N.C., pe motiv că ar fi încercat să preia șefia organizației.[3] La răspunsul relativ tăios al prof. A.C. Cuza – scrisoarea nu s-a păstrat, dar ideile principale sunt citate și subliniate în răspunsul lui Corneliu Zelea Codreanu din scrisoarea datată duminică, 7 feb. 1926, în care acesta dă și numele celor de care profesorul s-ar fi “debarasat”, respectiv tatăl său și prof. Corneliu Șumuleanu. În această scrisoare, extrem de stufoasă, Corneliu Zelea Codreanu expune în mod amănunțit concepția sa privind modul de organizare și funcționare al organizației, chestiuni pe care le va relua mai târziu în cartea sa, Pentru legionari. În realitate era vorba despre niște chestiuni mărunte, intrigi de vodevil, se pare că prof. Corneliu Șumuleanu îi reproșase prof. A.C. Cuza, pe atunci în vârstă de 68 de ani, o presupusă legătură presupus amoroasă cu o anume dnă Arghiropol, fostă colegă de facultate cu Corneliu Zelea Codreanu. Anterior, în data de 21 ian. 1926, Corneliu Zelea Codreanu, răspunsese prin altă scrisoare, de asemenea plină de reproșuri la adresa prof. A.C. Cuza și a modului în care acesta înțelegea să conducă organizația. Ceea ce este însă cert, și din această cauză aceste două scrisori sunt extrem de importante, le voi publica cândva, este că ele au reprezentat momentul de cotitură, în care Corneliu Zelea Codreanu a început să realizeze prăpastia dintre concepția clasică de partid politic a prof. A.C. Cuza – un grup de indivizi cu interese comune, mai mult sau mai puțin subsumate unei ideologii politice – și propria sa concepție – o organizație disciplinată, organizată cvasi-militar, ai cărei membri sunt dedicați trup și suflet propriului crez politic – concepție de organizare mai apropiată de cea a unei secte religioase decât de cea a unui partid politic, aspect care se regăsește și la partidul comunist, fiind înscris în statutul acestuia, și a fost menționat așa până în 21 dec. 1989. Adresa de la care au fost expediate scrisorile este 19, Rue Joseph Chanrion, Grenoble. Clădirea nu mai există, la nr. 19 se ridică astăzi un imobil ținând de administrație (Cite administrative Grenoble – 1 Joseph Chanrion, pe locul fostelor numere 1-29, o clădire imensă, adevărată cetate, la francezi cănd construiește statul, atunci o face ca lumea, nici nu se compară cu jalnicele primării de pe la noi). Între timp, am căutat la primăria din Grenoble ceva date privind imensa clădire, cu adresa Rue Joseph Chanrion, nr.1 (următorul număr este 29, clădirea Caisse d’Epargne) Da, aspectul de cetate mi-a atras atenția, este vorba despre o cazarmă, construită la sfârșitul sec. XIX, Caserne Dode du 4e régiment du génie (rue Joseph-Chanrion 1) În consecință, ori adresa este greșită (aproape imposibil, atâta vreme cât Corneliu Zelea Codreanu a primit corespondența la această adresă), ori s-a operat la renumerotarea străzii, chestie la fel de improbabilă. Dat fiindcă adresele odată date nu mai pot fi schimbate atâta vreme cât imobilul există și este locuit, cel mai probabil este că prin demolări au dispărut anumite numere, iar cele nou construite au primit alte numere – altfel nu se explică saltul de la nr. 1 la nr. 29. Oricum nu asta este important acum. Cert este că Siguranța monitoriza activitatea lui Corneliu Zelea Codreanu inclusiv în străinătate, iar aceste scrisori, deși în acel moment păreau să nu prezinte cine știe ce importanță pentru siguranța statului, aveau să fie utilizate la procesul de trădare din mai 1938. De asemenea, transpare preocuparea lui Corneliu Zelea Codreanu pentru soarta L.A.N.C., ca și faptul că era în permanență informat cu ceea ce se petrecea în țară, primind regulat ziare și scrisori, care din păcate, s-au pierdut.

Mai departe, atunci când starea materială devenise tot mai precară :

După vreo jumătate de oră, am ajuns la Saint Martin, o comună destul de mare, cu un drum bine pavat prin mijlocul ei, cu case îngrijite, făcute din piatră, cu câteva prăvălii și cu o biserică înaltă, frumoasă. Am trecut mai departe. După o altă oră de mers, urcând mereu pe o căldură care ne topea, am ajuns într’ un mic cătun, „Pinet d’Uriage”.

La început, atunci când se hotărâse să plece, Corneliu Zelea Codreanu își făcuse oarece socoteli privind fondurile de care dispunea: “eu aveam din cadourile de nuntă și din vânzarea broșurii „Scrisori studențești din închisoare”, 60.000 lei”(…) Nu era o sumă mare de bani, dar nici neglijabilă – circa 4500€ la cursul actual. Tatăl său, prof. Ion Zelea Codreanu, nu a putut să-l ajute câtuși de puțin, având și alți copii de întreținut, în plus fiind și suspendat din învățământ, pentru că în data de 28 oct. 1924 și-ar fi “manifestat satisfacția și a lăudat asasinarea prefectului Manciu”. Va fi repus în drepturi abia după un an, în 19 oct. 1925, prin decizia Înaltei Curți de Casație, care va obliga statul și la plata unei despăgubiri în valoare de 70.000 lei. Prof. Ion Zelea Codreanu ceruse daune în valoare de un milion de lei.[4]

Deși Corneliu Zelea Codreanu împreună cu soția duceau un trai mai mult decât modest, totuși suma de bani cu care plecase era insuficientă (echivalentă cu salariul primului ministru, circa două salarii de profesor universitar titular sau 12 salarii de învățător). De exemplu, 1kg de pâine costa cca. 1,5FF (~12 lei), 1kg de carne de vită, cca. 20FF (~170lei), iar 1kg de vin cca. 2FF (~17 lei), spre deosebire de România, unde prețurile la alimentele de bază erau ceva mai mici (pâinea, 10-20 lei/kg, carnea, 20-100 lei/kg). La toate acestea s-a adăugat dublarea prețurilor în cursul anului 1926, datorită imposibilității Germaniei de a mai plăti datoriile de război către Franța, datorită inflației galopante. Citim mai departe, după întâlnirea cu Père Trük (mai degrabă Truque):

Îl întrebăm numai, dacă nu știe vreo cameră de închiriat la cineva. Ne-a dat o adresă sigură, și ne-a repetat să spunem că ne-a trimis el, „pere Truk”. Despărtindu-ne, îi mulțumim și-i promitem că o să venim să-i ajutăm la coasă. Câteva case mai la vale, găsim adresa dată de el. Chenevas Paul, pensionar. Un alt bătrân de vreo 70 ani, îmbrăcat bine, fost plutonier și acum pensionar, (se mândrește că e singurul pensionar din tot satul). Era proprietar a două case, una lângă alta, în care locuia numai el singur, căci nu mai avea pe nimeni. Toți ai lui muriseră. Ne închiriază toată casa cea mică, compusă, jos, dintr’o cameră și o cămăruță, iar, sus, la etaj, din altă cameră. (Acolo toate casele au câte un etaj). În camera de jos, o plită de gătit. În cea de sus, un pat cu un așternut simplu. Are un aspect de pustiu. Se vede că de multă vreme nu mai intrase nimeni în ea. Ne împăcăm cu patru sute franci până la Crăciun. (Pe șase luni).

Da, deci un prim indiciu. Acest Paul Chenevas. Am căutat în registrul de decese al primăriei din 1920-1930 și l-am găsit imediat. Numele era de fapt Paule Chenevas (1849-1928) – ortografia în “patois” e puțin diferită de restul Franței. Mai rămânea doar să găsesc casa, pentru că în certificatul de naștere și de deces nu era trecut domiciliul. Așa că am început să caut persoane cu același nume, posibil rude colaterale din zonă. Chiar și așa, aveam o poză a casei (cea A/N) și-mi închipuiam că omul nostru, fiind singurul pensionar din sat, trebuie să aibă casa undeva lângă biserică sau lângă primărie. Dacă prima ipoteză nu m-a dus nicăieri, satul este răspândit pe dealuri iar între case pot fi sute de metri, în consecință erau de explorat kilometri peste kilometri, a doua a fost ceva mai utilă. Problema era că Pinet d’Uriage mai există doar în memoria colectivă, totul a fost înghițit de com. St.-Martin, iar fostele cătune și-au mai schimbat numele. Am căutat în jurul bisericii dar nu am găsit nimic să semene cu imaginea pe care o aveam. Într-un târziu, mi-am pus problema dacă nu cumva sunt mai multe biserici și chiar așa era. St- Martin are o catedrală, sau ceva ce tinde spre așa ceva, dar nu este ceea ce căutam. Mai exista o biserică, către care m-a condus adresa uneia din rude, Paul Chenevas – xxx, Place de l’Eglise – Pinet – St. Martin d’Uriage. Am căutat cu google maps și am găsit imediat casa – imaginea color. Este locuită și este extrem de bine întreținută. Adresa exactă este: 37 Place de l’Église, 38410 Saint-Martin-d’Uriage, Franța. Până și indicatorul de drum este în același loc ca pe vremea când Căpitanul locuia acolo. Voi lua cât de curând legătura cu proprietarii pentru a vedea dacă nu au rămas ceva “relicve” în urma șederii acestuia. Nu este vorba nici de amulete sau mai știu eu ce fel de moaște, ci de documente scrise – scrisori, notițe de curs, comentarii, etc… Ar fi nemaipomenit să găsesc ceva. Oricum, Căpitanul a stat aproape un an în acea casă, trebuie să fi rămas ceva în urma lui, iar franțujii spre deosebire de români, sunt extrem de strângători. Apoi, după câte știu, Căpitanul îi felicita regulat de sărbători pe câțiva din prietenii din sat, trimițându-le vederi și vești despre el, deci ar trebui să fie ceva. Oricum, sper să dau o raită în noiembrie prin Grenoble pe urmele Căpitanului. Mai vedem noi!

[1] Este vorba despre ruinele bisericii St. Laurent, (construită pe la 569 DC, cea mai veche biserică din Franța, atestată documentar la 1012) reconstruită pe ruinele unei necropole galo-romane, desacralizată în 1983, ulterior site arheologic și muzeu. (N.A.)

[2]Documente din arhiva C. Z. Codreanu (Dosar 11784 – vol.18), editate de Victor Roncea în colab. cu Gh. Buzatu – Iaşi, Ed. Tipo Moldova, 2012., p. 88.

[3] Știri diverse, în Adevărul, Vineri 9 Octombrie 1925, an 38, nr. 12829, p. 4.

[4] Daunele morale ale d-lui I. Zelea Codreanu – Cererile de despăgubiri respinse – Motivele Curții de Apel, nesemnat, Adevărul, Marți, 1 Decembrie 1925, an 38, nr. 12873, p. 4, Ultima oră.