Archive for the ‘Scripta manent’ Category

Înființarea partidului „Totul pentru Țară”

Iulie 10, 2017

Azi un nou capitol din Istoria Mișcării Legionare – 1916-2016 – „câte ceva” despre înființarea partidului Totul pentru Țară.

Verdictul din 6 apr. 1934, în procesul asasinatului de la Sinaia, dorit a fi o grea lovitură dată Gărzii de Fier, mai ales de imagine, în mod paradoxal totuși, a condus la sporirea popularității organizației. Cu certitudine, moartea violentă a lui I.G. Duca, deplânsă de majoritatea populației, a afectat extrem de puțin imaginea Gărzii de Fier, chiar dacă ulterior, atentatul a fost exploatat de propaganda antilegionară. Corneliu Zelea Codreanu nota în încheierea jurnalului său:

De cînd am încetat a mai scrie a trecut mai bine de o lună. În acest timp ne-am predat Consiliului de Răsboiu. A început procesul. A durat trei săptămîni şi cu ajutorul lui Dumnezeu am scăpat cu bine din cel mai greu impas al vieţii mele şi a Gărzii. Din adîncul acesta de nenorociri Garda a ieşit împătrit mai puternică. Toată Garda de fier cade în genunchi şi mulţumeşte lui Dumnezeu şi sfîntului Arhanghel Mihail cel ce stă la picioarele Tronului Său, pentru marea biruinţă repurtată. Personal mi-a ajutat Sf. Anton de Padova. Mă voi ţine de angajamentele luate.

Datorită “prigoanei”, informațiile privind activitatea în teritoriu a organizației în perioada 10 dec. 1933 – 6 apr. 1934 sunt extrem de precare. Este de presupus că datorită presiunii exercitate de autorități, activitatea să se fi redus, ea rezumându-se la adăpostirea celor urmăriți, salvarea arhivelor și a corespondenței, colectarea de ajutoare pentru cei arestați, în timp ce racolarea de noi membri și propaganda “legionară” au fost de la sine excluse. Trebuie ținut cont și că principalele căpetenii legionare s-au găsit sub stare de arest, comunicarea cu exteriorul fiind exclusă. După verdictul din 6 apr. 1934, prin care principalii lideri legionari, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu, au fost puși în libertate, aceștia s-au găsit în fața unei organizații politice relativ intacte, existând de facto, dar desființată de jure. Este de presupus totuși ca în urma “prigoanei”, un număr oarecare de membri ai organizației să fi abandonat “lupta” Din această cauză, în perioada imediat următoare, activitatea “legionară” a fost reluată cu precauție, pe alocuri în forme noi, pentru a nu trezi suspiciuni și /sau reacția brutală a autorităților.

Cazul Precup. Nici nu se încheiase procesul atentatului de la Sinaia, când presa centrală a adus la cunoștința opiniei publice o altă afacere de senzație, un complot la adresa “camarilei”, pus la cale de un grup de ofițeri ai armatei române în frunte cu un anume Victor Precup, lt.-colonel. Născut în 1889, acesta era nepotul unui cunoscut om politic ardelean, Ștefan Cicio Pop, (1864 -1934) membru de frunte al P.N.Ț. Ofițer în armata austro-ungară la debutul primului război mondial, acesta trece munții în 1916, fiind imediat integrat în armata română cu gradul de căpitan. Bucurându-se de protecția unchiului său, avansează rapid în carieră, în 1934 având gradul de lt.-colonel. În 1930 a fost implicat împreună cu unchiul său și cu Iuliu Maniu în “restaurația” din 6 iun. 1930. Ambițios și carierist, col. Victor Precup ar fi dorit să fie răsplătit cu posturi mai înalte. Așteptările sale nefiind satisfăcute de suveran, acesta, împreună cu alți ofițeri nemulțumiți din varii motive, a organizat un complot vizând o “schimbare de regim” și/sau asasinarea suveranului. Conspirația era din start destinată eșecului, dat fiindcă Precup era de mult în atenția serviciilor de informații, încă de prin 1922, pe când era şef al Biroului 2 Informaţii al Comandamentului militar Chişinău. În afară de faptul că era suspectat de spionaj, documentele din dosarul alcătuit de Corpul Detectivilor arătau că acesta fusese implicat în trecerea ilegală de refugiați peste graniță, pe care-i ucidea apoi pentru a-i jefui de bani și bunuri. Relatările presei din țară, supusă rigorilor cenzurii, au fost minimale și parcimonioase cu detaliile afacerii. Urmărit pas cu pas de mai multă vreme, Precup și restul de complotiști, care-și procuraseră arme, muniții și explozibil, au fost arestați chiar în ziua în care era programat atentatul, 7 apr. 1934, în momentul trecerii convoiului regal spre Biserica Domnița Bălașa. Anterior, Mihail Moruzov se prezentase acasă la comisarul regal Romulus Hotineanu, dezvăluindu-i acestuia detaliile complotului și cerându-i concursul pentru a-i aresta pe complotiști. Rând pe rând, aceștia au fost arestați și deferiți justiției militare. În general, majoritatea au fost condamnați la 10 ani închisoare, militarii urmând să fie și degradați. Fostul lt.-col. Victor Precup a fost încarcerat la Doftana, unde l-a cunoscut îndeaproape pe Gh. Gheorghiu-Dej. A fost eliberat înainte de termen în 1940. În apr. 1945, prin decret regal, Victor Precup a fost reabilitat și reintegrat în armată, fiind avansat la gradul de general-locotenent, în anul următor fiind trecut în rezervă, cu toate beneficiile aferente. Mihail Moruzov a profitat de această “afacere” pentru a intra în grațiile “camarilei”, devenind astfel un fel de “spion de serviciu” al acesteia. Ca urmare a intrigilor acestuia, Eugen Cristescu, acuzat că urmărește corespondența d-nei Elena Lupescu, a fost pus la dispoziția ministerului de interne în luna septembrie 1934, destituirea sa fiind evitată prin intervenția lui Richard Franasovici.

Cazul Ciumetti. În urma repetatelor interpelări din parlament, parchetul civil a deschis o anchetă în cazul asasinării lui Sterie Ciumetti. Cercetările au fost îngreunate de lipsa probelor materiale, distruse de autorii asasinatului. Comisarul Aurelian Negrescu, cel care-l ridicase de acasă pe Sterie Ciumetti, recunoscut și acuzat de familie, a fost arestat în 16 mai 1934, în urma mandatului emis de judecătorul de instrucție Stănescu.[1] Inițial, acesta a negat categoric orice implicare în acest caz, susținând că în acel moment se afla altundeva. În data de 28 mai 1934, acesta a denunțat alți doi comisari ca fiind asasinii lui Sterie Ciumetti.[2] De asemenea, a recunoscut că el l-a arestat pe Sterie Ciumetti, pe care l-a adus la comisariat, unde l-a predat comisarului Ion Panova, după care nu mai știe nimic.[3] În data de 22 iun. 1934, comisarul Ion Panova a fost inculpat în calitate de “autor material al omorului.” [4] Prin rechizitoriul parchetului general, comisarul Panova a fost inculpat pentru omor cu premeditare, iar Aurelian Negrescu pentru complicitate simplă. Cercetările au relevat că asasinii au modificat registrul de intrări și ieșiri din comisariat, astfel încât să apară că Ciumetti a fost lăsat să plece după ce ar fi dat o declarație, și că în realitate acesta a fost dus și împușcat pe malul lacului Fundeni. Anterior a fost jefuit de ceas și de bani, deși nu jaful era motivul asasinatului. Memorialiștii legionari susțin că acesta a fost ucis pentru că ar fi refuzat să divulge ascunzătoarea lui Corneliu Zelea Codreanu. În momentul uciderii lui Ciumetti, (noaptea 29/30 dec. 1933) Corneliu Zelea Codreanu se adăpostea în str. Banu Manta nr. 29, în casa fam. Comănescu, iar Sterie Ciumetti, eliberat în aceeași zi, nu avea de unde să știe adresa ascunzătorii Căpitanului. Este posibil însă ca lui Ciumetti să i se fi cerut alte informații, pentru că a fost cu certitudine torturat. La procesul care a avut loc în oct. 1934, toți cei inculpați în această afacere au fost achitați din “lipsă de probe”. Adevărul este că asasinii, fiind comisari cu experiență în domeniul criminalistic,

[1] Arestarea comisarului Negrescu, nesemnat, în Adevărul, Joi, 17 Mai 1934, Anul 48, nr. 15443, p. 3.

[2] Cine sunt autorii asasinării lui Ciumetti, nesemnat, în Adevărul, Marți, 29 Mai 1934, Anul 48, nr. 15452, p. 3.

[3] Afacerea Ciumeti, nesemnat, în Adevărul, Sâmbătă, 2 Iunie, 1934, Anul 48, nr. 15456, p. 3.

[4] Panova autorul material al omorului lui Ciumetti, nesemnat, în Adevărul, Sâmbătă, 23 Iunie 1934, Anul 48, nr. 15473, p. 7.

[5] Cazul Ciumetti, nesemnat, în Adevărul, Joi, 28 Iunie 1934, Anul 48, nr. 15477, p. 3.

au avut grijă să distrugă majoritatea probelor materiale, chestiune care, combinată cu nivelul de atunci al criminalisticii, a avut drept consecință verdictul de achitare din lipsă de probe, deși crima era evidentă. Ulterior, memorialiștii legionari au afirmat că ordinul de lichidare a lui Sterie Ciumetti ar fi venit de la Victor Iamandi prin chestorul Călătorescu, afirmație care nu se bazează pe un document concret, ci pe presupunerea că o crimă atât de evidentă, urmată de un proces în care principalii inculpați au fost achitați în bloc, nu putea fi acoperită decât de o protecție la cel mai înalt nivel.

Reluarea activității organizației. În perioada primelor luni de după verdictul din 6 apr. 1934 s-a manifestat o anumită inerție în reluarea activității “legionare”, datorată în principal absenței principalilor lideri timp de aproape patru luni. Din această cauză, notele informative ale agenților siguranței sunt relativ rare. O notă din 16 apr. 1934, semnalează intenția lui Corneliu Zelea Codreanu de a da în judecată statul, “formulând pretenții” pentru plata unor “daune morale” în valoare de 20 milioane lei.[6] (3,3 milioane $ la cursul actual) Alte note vorbesc despre deplasări în teritoriu ale lui Corneliu Zelea Codreanu, uneori însoțit de gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul, unde a luat legătura cu liderii locali.[7] Într-o altă notă informativă (nr. 12046) din 7 iun. 1934 8 este semnalat ordinul dat ing. Gheorghe Clime de a întocmi tabele cu legionarii suferinzi la nivel de organizații, pentru a fi aduși într-o tabără ce urmează a fi organizată la Constanța. Autoritățile erau tot mai alarmate de deplasările lui Corneliu Zelea Codreanu în teritoriu, astfel că de la centru se cerea inspectoratelor județene să-l supravegheze atent, iar în cazul în care se constată că acesta “continuă activitatea organizației dizolvate “Garda de Fier”, să i se dreseze acte și înainteze justiției.” [9] În ciuda ordinelor, autoritățile nu puteau face nimic, decât să constate deplasările acestuia – 21 aug. 1934, plecare din Câmpulung Moldovenesc spre Iași, 22 aug. 1934 – trecere prin Pașcani și Buzău spre București venind din Câmpulung Moldovenesc, etc…[10] Activitățile cu caracter obștesc sunt reluate și ele, și din nou autoritățile nu pot face altceva decât să asiste neputincioase. O notă, nr. 12138/27

[6] Roncea V., Buzatu Gh., Documente din arhiva operativă Codreanu, P-11784-vol-02, p. 245, Ed. TIPO – MOLDOVA, Iaşi, 2012.

[7] Ibidem, p. 246-249.

[8] Ibidem, p. 250.

[9] Ibidem, p. 251.

[10] Ibidem, p. 252-255.

aug. 1934, a Inspectoratului Reg. I de Poliție (București), semnala eventuala participare a lui Corneliu Zelea Codreanu, în data de 29 aug. 1934, la “punerea pietrei fundamentale” a bisericii ce urmează a se construi în com. Movilița, Putna, cu “cărămida fabricată de membrii Gărzei de Fier.” [11] Au fost reluate de asemenea cununiile cu caracter propagandistic, naș fiind Corneliu Zelea Codreanu, agenții siguranței semnalând participarea acestuia în 2 sept. 1934, la o serie de nunți programate concomitent în com. Panciu, jud. Putna.[12] O notă informativă înregistrată cu nr. 13267 /13 sept. 1934 relatează despre intenția lui Corneliu Zelea Codreanu de a achiziționa 1 ha de teren de la soc. Techirghiol-Movilă, în vederea construirii unui sanatoriu pentru studenți, “membri ai gărzii”. Se aprecia că proprietarul, un anume Sever Movilă, va refuza “vânzarea terenului solicitat”, ținând cont că prezența legionarilor în stațiune ar fi dăunătoare “intereselor comerciale”, deoarece “propaganda desfășurată de membrii Gărzii în timpul sezonului ar goni vizitatorii, care în majoritate sunt străini.” [13] Autoritățile erau tot mai îngrijorate de faptul că legionarilor li se cerea de la centru să întocmească rapoarte detailate despre modul în care au fost “tratați” în cursul campaniei electorale și anchetelor de după asasinarea lui I.G. Duca. Mai multe ordine și corespondența inspectoratelor cu centrul [14] atestă că se dăduseră ordine precise în teritoriu de a urmări orice acțiune în acest sens a membrilor “fostei organizații “Garda de Fier.”” Alte note contestă existența vreunui ordin în acest sens dat de Corneliu Zelea Codreanu. Ceea ce este însă cert, este că autoritățile urmăreau în continuare pas cu pas activitatea organizației și totodată se temeau de posibilele consecințe ale abuzurilor comise în perioada anterioară.

“Defecțiunea” lui Mihail Stelescu. În data de 25 sept. 1934, Corneliu Zelea Codreanu a emis o circulară intitulată “Trădarea” :

Camarazi,

Consiliul de onoare, compus din Comandanţi legionari cu gradele câştigate în lupte şi din legionari cu legământ, sub preşedinţia Domnului General Cantacuzino-Grănicerul, pentru a cerceta „Cazul Stelescu“, astăzi la ora 3

[11] Ibidem, p. 256.

[12] Ibidem, p. 257.

[13] Ibidem, p. 237.

[14] Roncea V., Buzatu Gh., Documente din arhiva operativă Codreanu, P-11784-vol-14, p. 399, 402, 403, Ed. TIPO – MOLDOVA, Iaşi, 2012.

şi jumătate s’a pronunţat în modul următor, după o deliberare de 4 ore:

1. Mihail Stelescu este vinovat ca legionar.

2. Este vinovat de înaltă trădare.

3. Mihail Stelescu, faţă de Codul de onoare, este şi rămâne desonorat şi deci descalificat.

Hotărârea este dată în unanimitatea Consiliului, compus din 23 persoane.[15]

Nu au fost niciodată date detalii asupra “trădării.” Privind în perspectivă, putem spune că nici unul din marile partide nu a fost scutit de disidențe în interior, scindări de opinie și/sau interese, care au condus sau nu la desprinderea unei “aripi” din partidul de origine, fapt considerat mai mult sau mai puțin o trădare a “idealurilor” partidului. O altă circulară, emisă în aceeași zi, anunța o serie de măsuri organizatorice în legătură cu aceeași chestiune a “trădării” lui Mihail Stelescu, respectiv: desființarea definitivă a organizației sect. III Albastru, unde acesta a început “acțiunea sa de trădare” și, pentru același motiv, desființarea Frățiilor de Cruce din Capitală. Din text, înțelegem că acțiunea de “trădare” ar fi început în “tabăra de muncă” de la Budachi. (Azi, com. Budachi, raionul Cetatea Albă, reg. Odesa, Ucraina.) Este anunțată eliminarea pe o durată de trei ani a șefilor de echipă din imediata subordine a lui Mihail Stelescu, respectiv Tcaciuc Teodor, Petrescu și Mazilescu, care “n’au avut atenția necesară de a observa că lângă ei se pregătește un complot pentru distrugerea mișcării.” A fost eliminat de asemenea, pe o durată de 5 ani, un anume Otto Stoparek din Galați, pentru participare la “acțiunea de destrămare a Gărzii.” Sunt citați, “cu ordin de zi”, un număr de 7 legionari, care revoltați de acțiunea lui Stelescu, “au ieșit în fața frontului, cerând socoteală, înfierând faptul și părăsind până la urmă tabăra”. Unitatea “de fier” a legionarilor era proverbială, proclamată în mai toate scrierile legionare și confirmată de toată existența de până atunci a organizației, astfel că acest “accident”, care în cazul altor partide se solda cel mult cu pierderea unui număr de aderenți, în cazul de față a căpătat proporții nebănuite:

De acum cu această pată vom rămâne şi vom intra cu ea, în mormântul istoriei.

[15] Codreanu, Corneliu Zelea, Circulări și manifeste 1927-1938, ed. a 5-a, Col. Europa München, p. 18-21.

În final, erau enunțate o serie de 6 reguli de conduită, menite a evita situații similare. O altă circulară, purtând aceeași dată, 25 sept. 1934, vorbește de chestiuni și mai senzaționale – un anume (Vasile) Cotea, legionar, este eliminat pentru totdeauna din organizație, fiind acuzat că a făcut pregătiri “în scopul de a-și asasina pe propriul șef.” (Corneliu Zelea Codreanu) Se afirmă că acesta și-ar fi recunoscut fapta. Atât lui, cât și lui Stelescu, li se acorda dreptul de “a-și răscumpăra prin jertfă, păcatul făptuit față de Gardă.” Ultimele dispoziții interziceau orice contact cu Mihail Stelescu, precum și intonarea corurilor “alcătuite” de acesta. (Adaptarea unor texte cu conținut “legionar” pe muzica unor cunoscute imnuri patriotice și ostășești.)

Câteva detalii ale “trădării” lui Mihail Stelescu. În ceea ce privește acest subiect, avem două relatări complete, amândouă datorate memorialisticii legionare. Prima și cea mai detailată de altfel, îi aparține lui Horia Sima, [16] iar cea de-a doua comandantului legionar ajutor Mircea Dimitriu.[17] Aserțiunile acestora sunt doar parțial probate de documente de arhivă. La început, sunt enunțate chestiuni cunoscute, respectiv modul în care Stelescu a fost propulsat de către Corneliu Zelea Codreanu în parlament și comandant al organizației din Sect. III Albastru al capitalei, ascensiune parțial datorată meritelor proprii, cât dorinței lui Corneliu Zelea Codreanu de a promova cadre tinere:

Mihail Stelescu era din stofa din care se fac trădătorii. Un îngâmfat şi un vanitos. Se socotea, din ce în ce mai mult, egalul Căpitanului. Îi lipseau bunul simţ, ca şi simţul măsurii. Incontestabil, el făcuse sacrificii pentru Mişcare, participase la foarte multe bătălii; dar meritele sale, chiar dacă erau mari, nu puteau fi puse în balanţă cu acelea ale Căpitanului. Corneliu Codreanu depăşea cu mult pe cei mai valoroşi legionari. Crease această Mişcare, îi dăduse viaţă, viitor şi forţă prin luptele, suferinţele şi sacrificiile sale. Stelescu, orb din cauza unei ambiţii nemăsurate, pierduse noţiunea valorilor şi virtutea fidelităţii.[18]

Se afirmă că ambițiile lui Mihail Stelescu ar fi fost inițiate cumva de “camarilă”, care dorea ca acesta “să atenteze la viața șefului său.” Această ipoteză,

[16] Sima, Horia, Istoria Mișcării Legionare, Ed. Gordian, Timișoara, 1994.

[17] Vălenaș, Liviu, Convorbiri cu Mircea Dimitriu, Mișcarea Legionară între adevăr și mistificare, Ed. Marineasa, Timișoara, 2000.

[18] Sima, Horia, Op. cit.,p. 113.

vehiculată de memorialiștii legionari, nu are absolut nici o susținere documentară. Atâta vreme cât Garda de Fier nu atacase subiectul “camarilă”, din contră, în ciuda mașinațiilor acesteia, tot mai evidente pentru omul de rând, se pronunțase necondiționat în favoarea suveranului, afirmând în mod categoric: “în aceste ceasuri grele, când tinerimea monarhică, a fost lăsată să fie sfârtecată de cei care au terfelit mai mult monarhia…” (liberalii), “camarila” nu avea nici un interes în dispariția lui Corneliu Zelea Codreanu. Iar atâta vreme cât acesta declarase ferm că nu dorește să ajungă la guvernare, neavând cum să pericliteze “afacerile” acesteia, pur și simplu, Corneliu Zelea Codreanu nu intra în calculele “camarilei”. Din această perspectivă, pare puțin probabil ca vreun membru din cercul acesteia să fi încurajat acțiunile lui Mihail Stelescu. S-a mai vorbit și despre o posibilă acțiune a siguranței. Din nou se poate spune că până la acest stadiu al cercetării nu s-au identificat în arhive documente care să susțină această ipoteză. În concluzie, acțiunea lui Mihail Stelescu pare a fi mai degrabă consecința firească a orgoliului și vanității sale. Conform celor afirmate de Horia Sima, această activitate disidentă ar fi început în perioada în care a fost închis, împreună cu ceilalți lideri legionari, în legătură cu atentatul contra fostului prim ministru I.G. Duca. Se afirmă că în urma insuccesului acțiunii sale, “camarila” i-ar fi sugerat ideea suprimării lui Corneliu Zelea Codreanu, dat fiindcă ”o dată această problemă rezolvată, toate căile îi erau deschise. Legionarii l-ar fi recunoscut drept conducător, şi lucrând mână în mână cu Palatul, el şi-ar asigura un viitor strălucit”. Sedus de “promițătoarele perspective”, Mihail Stelescu a început prin a organiza o tabără la Budachi, pe malul Mării Negre. Se afirmă că în loc de legionari suferinzi, ar fi fost aduși în tabără în principal oameni devotați acestuia. Acesta s-ar fi folosit de un anume Vasile Cotea, un legionar în vârstă de 19 ani, pentru a iniția discuții provocatoare despre Corneliu Zelea Codreanu, exprimându-și nemulțumirea de faptul că acesta ar fi susținut de Elena Lupescu. Chestiunea este îndoielnică, pe atunci Elena Lupescu era încă o persoană despre care se evita să se discute, cu o vizibilitate minimă în spațiul public, al cărei nume până la acea dată nici măcar nu apăruse în presă. Orișicât, nici nu se punea problema ca ea să fi constituit în acea perioadă (apr.–aug. 1934) subiect de discuție în cadrul adunărilor legionare. Este însă posibil ca în discuțiile cu alți legionari, Mihail Stelescu să fi dat glas unor frustrări personale la adresa lui Corneliu Zelea Codreanu. Se afirmă că o serie de legionari, intrigați de atitudinea lui Mihail Stelescu, ar fi raportat la centru cele întâmplate, astfel că ulterior, Corneliu Zelea Codreanu a dat instrucțiuni de urmărire a activității acestuia. “Se presupunea că Stelescu pregătea o dizidenţă şi nimic mai mult; tabăra de la Budachi îi servea drept centru în vederea captării de simpatizanţi.”, afirmă Horia Sima. În realitate, acesta ar fi urmărit asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu și preluarea conducerii organizației. Planul lui Stelescu pare iluzoriu, mai ales în condițiile de atunci. Dat fiindcă după achitarea tuturor liderilor legionari în procesul atentatului de la Sinaia, organizația se regăsea și mai unită în jurul lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul suprem, dar și a gen. Gh. Cantacuzino -Grănicerul, care asigura conducerea operativă, este greu de crezut ca Mihail Stelescu să se fi putut impune în calitate de lider, chiar și în cazul dispariției lui Corneliu Zelea Codreanu. Inițial, Mihail Stelescu ar fi optat pentru lichidarea lui Corneliu Zelea Codreanu prin împușcare, dar nefiind sigur pe abilitățile lui Vasile Cotea în mânuirea pistolului, ar fi optat mai apoi pentru otrăvire, plan pus la punct împreună cu un anume Luca Gheorghiade, moșier, unchiul soției sale. Aflînd de complot, chiar de la Mihail Stelescu, Constantin Dumitrescu-Zăpadă, împreună cu un alt legionar, un anume Virgil Rădulescu, l-au anunțat imediat pe Nicolae Totu, care la rândul său, l-a pus în temă pe Corneliu Zelea Codreanu, care după o discuție cu Vasile Cotea, în urma căreia acesta a mărturisit totul, a convocat Consiliul de onoare. Ulterior, vor apărea alte detalii ale complotului urzit de către Mihail Stelescu. Diverși detractori animați de interese obscure, au încercat ulterior, prin prisma evoluției ulterioare a conflictului deschis dintre Mihail Stelescu și Corneliu Zelea Codreanu, să acrediteze ideea că liderul necontestat al organizației era cumva incomodat de ascensiunea primului, în care mulți ar fi văzut o alternativă ceva mai echilibrată la conducerea mișcării. A fost invocat adesea “harul” său oratoric, ilustrat prin discursurile sale în parlament, care ar fi provocat admirația “colegilor săi parlamentari”, și care l-ar fi pus pe Corneliu Zelea Codreanu, “orator mediocru”, într-o poziție incomodă. În realitate, Mihail Stelescu nu a ținut decât un singur discurs în parlament, în cadrul ședinței din 28 feb. 1933, discurs în care a încercat să demonstreze, fără succes însă, că legea pentru completarea legii din 19 dec. 1924 (legea Mârzescu) este neconstituțională, fiind destinată reprimării protestelor la succesivele curbe “de sacrificiu.” [19] Restul intervențiilor sale în aula parlamentului au fost interpelări, 8 la număr, legate cu precădere de cuantumul exagerat al taxelor de studii, și uneori, apostrofări, adesea colerice, la adresa unora din vorbitorii la tribună. De patru ori i s-a acordat cuvântul, dar s-a constatat că era absent. De asemenea, trebuie spus că ulterior excluderii sale din organizație, nu a venit niciodată cu argumente contra acuzațiilor ce i s-au adus. Din această perspectivă, chiar dacă unele din detaliile acestei “afaceri” au fost exagerate de memorialiștii legionari, ipoteza excluderii lui Mihail Stelescu în baza unor acuzații nefondate pare puțin plauzibilă, atâta vreme cât decizia a fost luată în unanimitate într-un consiliu format din 23 de comandanți legionari, prezidat de către gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul, un personaj a cărui bună credință și onestitate au fost totdeauna deasupra oricărei suspiciuni.

Cruciada Românismului. Exclus din organizație și ostracizat de foștii săi tovarăși, în nov. 1934, Mihail Stelescu a înființat propria organizație politică, intitulată Vulturii albi, pe care în scurtă vreme avea s-o redenumească Cruciada Românismului. Chiar dacă ulterior, Mihail Stelescu avea să susțină că “mișcarea” sa nu s-a constituit ca o alternativă a desființatei Gărzi de Fier, este absolut clar că cel puțin inițial, acesta a fost scopul. Demersul său s-a izbit însă de unitatea “de monolit” a legionarilor, el fiind urmat doar de o mână de nemulțumiți, astfel că, la mai bine de un an și jumătate de la înființare, în 27 mai 1936, un agent al siguranței raporta că la o adunare a “Cruciadei Românismului”, unde s-a discutat impactul mediatic al unui articol al lui Mihail Stelescu, intitulat “Afară cu tine, Zelinski!”, au participat “vre’o (sic!) 40 de studenți.” [20] Nu există documente privind organizația sa, care nu avea structuri în teritoriu, ea fiind practic compusă dintr-un mic număr de adepți, grupați în jurul liderului. Practic, partea cea mai vizibilă a organizației sale era “revista” Cruciada Românismului. Intitulată “săptămânal de luptă politică și spirituală”, cu un tiraj redus, era de fapt o “foaie” cu 4 pagini, cu un preț de vânzare de 2 lei. Director al publicației era Mihail Stelescu, iar în calitate de redactor șef a fost cooptat Alexandru Talex, fost coleg de facultate cu acesta și cu Doru Belimace, ulterior traducătorul operei lui Panait Istrati. Într-un interviu, după mai bine de jumătate de veac, Talex avea să declare că pe atunci era dezgustat de “circul politic din epocă”, acceptând colaborarea la Cruciada Românismului, unde urma să se ocupe de “activitatea spirituală”, iar Stelescu “trebuia să demaște Garda de Fier cu documente.” De altfel, în același interviu, Alexandru Talex afirmă despre Mihail Stelescu că “pe linia sa politică vroia să racoleze pe toţi cei care se desolidarizaseră de Garda de

[19] Monitorul Oficial, Partea a III-a, Desbaterile Parlamentare, Nr. 51, Miercuri, 8 Martie 1933, Ședința de Marți 28 Februarie 1933, p. 1603-1607.

[20] Roncea V., Buzatu Gh., Documente din arhiva operativă Codreanu, P-11784-vol-08, p. 331, Ed. TIPO – MOLDOVA, Iaşi, 2012.

Fier. Vroia probabil să facă un grup politic. Avea anumite veleităţi. Îţi mărturisesc că îi priveam cu dispreţ”. Nici din punct de vedere doctrinar, Mihail Stelescu nu era original. Ideologia organizației sale, pe care a numit-o “românism”, respingea fascismul, național-socialismul și comunismul, declarându-se categoric contra “democrației burgheze” în care vedea doar politicianism, corupție și interese de partid, pe fondul unui naționalism declarat și asumat. În fond, românismul lui Mihail Stelescu nu se deosebea prea mult de doctrina legionară, exceptând eventual latura religioasă. Nici măcar în ceea ce privea atitudinea față de evrei nu erau diferențe de substanță, Mihail Stelescu afirmând în paginile revistei:

Suntem în contra evreilor, da, dar în măsura în care ei reprezintă un element dizolvant şi antiromânesc.[21]

Cooptarea printre colaboratorii permanenți, la inițiativa lui Alexandru Talex, a unui alt “ostracizat”, scriitorul Panait Istrati, a adus în doctrina grupării elemente de stânga, care se regăsesc și în programul Gărzii de Fier. Lipsit de audiență, marginalizat de foștii tovarăși “de luptă”, articolele cu caracter politic ale lui Mihai Stelescu au alunecat tot mai mult pe panta unor atacuri la persoana liderului fostei Gărzi de Fier. Concomitent, articolele sale “demascatoare” au fost preluate de presa de mare tiraj, sporindu-i în mod artificial o nemeritată notorietate. Mihail Stelescu era de altfel conștient că acest fapt se datorează exclusiv atacurilor la adresa lui Corneliu Zelea Codreanu.

Finanțarea revistei Cruciada Românismului. O revistă precum Cruciada Românismului, cu tiraj și audiență reduse, chiar dacă printre colaboratori se regăseau adesea intelectuali de marcă, era totuși un lux pentru o organizație de talia celei conduse de către Mihail Stelescu. Legionarii au bănuit că finanțatorul revistei ar fi gen. Nicolae Rădescu. Fost comandant al Diviziei 1 Cavalerie, acesta demisionase din armată la 5 feb. 1933, fiind trecut în rezervă, în perioada imediat următoare aderând la Partidul Poporului, condus de mareșalul Alexandru Averescu, scrisoarea de aderență fiind publicată în oficiosul partidului, Îndreptarea, în data de 18 feb. 1933. Ostil “camarilei”, gen. Nicolae Rădescu era și membru al organizației Cultul Patriei, chestiune pentru care era în atenția agenților siguranței. Singura legătură cu revista Cruciada Românismului, care a trezit suspiciuni legionarilor, dând ulterior motiv

[21] Cruciada Românismului, 21 feb. 1935.

de speculații detractorilor, a fost faptul că ea se tipărea la tipografia Apollo, aflată în proprietatea generalului. Zigu Ornea afirmă că revista era editată “cu banii, se pare, ai unui prinț Caragea.” [22] Este vorba despre principele Constantin Karadja (Constantin Jean Lars Anthony Démetre Karadja, 1899-1950), diplomat, istoric și bibliograf, membru de onoare al Academiei Române. În perioada 1931-1941, acesta a fost consul general al României la Berlin, fiind extrem de puțin legat de politica din țară, în consecință este puțin probabil să fi fost finanțatorul lui Mihail Stelescu. În paginile Cruciadei Românismului apare un anume C. Caragea, în nici un caz aceeași persoană cu consulul de la Berlin. Mult mai plauzibilă pare informația furnizată de N.D. Stănescu, fost director general al S.S.I., pe atunci șeful Grupei Politice (100), persoana cea mai avizată să dea un răspuns la această chestiune. Conform afirmației acestuia, finanțatorul revistei ar fi fost ing. Nicolae Malaxa, un apropiat al cercurilor “camarilei”. Asta nu vrea să însemne neapărat că sponsorizarea Cruciadei Românismului făcea parte dintr-un plan “diabolic” al “camarilei” de distrugere a Gărzii de Fier, ci doar că această acțiune se putea înscrie în planul mai general al lui Carol al II-lea de fărâmițare a principalelor forțe politice.

Pelerinajul la Muntele Rarău. În 29 mai 1934, Corneliu Zelea Codreanu, însoțit de un grup de legionari, a urcat pe muntele Rarău, la mânăstirea ctitorită de Petru Rareș, unde a depus o icoană, rămânând să se reculeagă mai multe zile în acest loc încărcat de istorie. Tot aici urma să inaugureze o tabără de muncă pentru construirea unei mari case de adăpost pentru ca “legionarii săraci și bolnavi să-și refacă sănătatea pierdută în lupte.” [24] 262 de legionari au lucrat la această construcție în perioada 5 iul.-1 sept. 1934, și alți 49 în perioada 12 iul.-7 sept. 1935, care au terminat și construcția. Horia Sima afirmă că în acest loc Vasile Cotea ar fi trebuit să tragă asupra lui Corneliu Zelea Codreanu, dar că acesta, în trenul care-l ducea spre Bucovina, a decis să renunțe la atentat, dat fiindcă “ceva îl neliniștea și îl reținea.” Aserțiunile lui Horia Sima trebuie luate cu reținere, ca și restul considerațiilor sale privind

[22] Ornea, Z., Anii treizeci, Extrema dreaptă românească, Ed. Cartea Românească, 2015.

[23] Stănescu, N.D., 1930-1940. Întâmplări şi oameni din Serviciul Secret, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002.

[24] Tabăra de muncă, București, Tipografia ziarului “Universul” S.A., str. Brezoianu, nr. 23-25, 1936, p. 17-20.

această “afacere”, ele nefiind confirmate din terțe surse.

Congresul studenților olteni de la Râmnicu Vâlcea. În perioada 10-14aug. 1934, a avut loc la Râmnicu Vâlcea congresul studenților din Oltenia, aprobat de autorități. Nu a fost un congres al studenților legionari, dar este de presupus că au participat un număr de simpatizanți și chiar membri ai mișcării. Horia Sima afirmă că Mihail Stelescu s-a folosit de această ocazie pentru a-și “confecționa” un alibi în vederea atentatului contra lui Corneliu Zelea Codreanu, în timp ce Mircea Dimitriu susține că acest congres ar fi fost organizat de Mihail Stelescu însuși, ipoteză puțin plauzibilă, pentru că nu ar fi avut aprobarea nici a autorităților, și eventual, nici a conducerii mișcării legionare. Cel mai probabil este ca Stelescu să fi participat cu statutul de observator, având eventual aprobarea conducerii. Cert este că în 20 aug. 1934, la aproape o săptămână de la închiderea congresului, Mihail Stelescu, împreună cu un număr de cca. 50 de legionari și eventual simpatizanți ai acestora, au organizat un marș neautorizat pe strada principală a orașului. Poliția a intervenit în forță, arestând majoritatea participanților. Ulterior, s-a afirmat că fusese un marș de protest față de intenția prefectului liberal Eugen Băcescu, de a ridica un bust al lui I.G. Duca. În baza legii Mârzescu, pentru “intonarea de cântece interzise”, o parte din cei arestați au fost judecați în procedură de urgență și condamnați la pedepse cu închisoare pe termene de la 2 ani la 6 luni, și amenzi de 5000 și 1000 lei. (~877$ și 175$ la cursul actual) Cel mai mult a primit Ion Caratănase, care avea misiunea să urmărească toate mișcările lui Mihail Stelescu – 2 ani închisoare, apoi Mihail Stelescu – 1 an și jumătate închisoare, 15 alți legionari – 1 an închisoare, etc… [25] Ulterior, după recurs, aceste pedepse au fost eventual transformate în amenzi sau anulate, pentru că în 25 sept. 1934, Mihail Stelescu era deja liber, fiind convocat să dea explicații asupra “activității” sale în fața Consiliului de Onoare.

Alte tabere de muncă. În perioada de după verdictul din 6 apr. 1933, în afară de activitatea organizatorică și cooptarea de noi membri, taberele de muncă au constituit principala formă de activitate a organizației. A fost continuată activitatea în taberele deschise anterior și au fost inițiate altele noi. Toate obiectivele au fost de interes obștesc, pentru ca autorităților să le fie greu să găsească pretexte pentru a le interzice. Astfel, la Dealul Negru (com. Călățele, jud. Cluj), în perioada iun.-oct. 1934, legionarii clujeni au construit o școală pentru copiii moților. Multe obiective vizate de munca legionarilor erau

[25] Observatorul, 1 septembrie 1934, p. 3.

obiective religioase, lăsate în paragină de autorități. Astfel, legionarii brăileni au refăcut turla bisericii Cosciusca Veche (?), în timp ce 86 de legionari, într-un timp record de 97 de zile, au refăcut biserica ruinată din Cotiugenii Mari, Soroca.(Azi, Cotiujenii Mari, raion Șoldănești, Rep. Moldova.) Alte obiective aveau rol comemorativ, precum Fântâna Nicadorilor din Rășinari, jud. Sibiu, Fântâna Căpitanului, săpată de legionarii din Râul Sadului, jud. Sibiu, sau crucea ridicată în Bușteni, jud. Prahova în memoria lui Virgil Teodorescu. Alte echipe lucrau la fabricarea de cărămizi destinate viitoarelor construcții. În Capitală, la cărămidăria din cartierul Giulești s-a muncit din 15 mai până în 17 aug. 1934, când o unitate de jandarmi a închis tabăra, confiscând cca. 80.000 de cărămizi. Astfel de acțiuni abuzive, cel mai adesea arbitrare și ilegale, menite să-i descurajeze pe legionari, necesitau ulterior mari eforturi pentru anulare, cheltuieli cu avocați, proces, intervenții la autorități. În ciuda acțiunii represive a autorităților, aceste activități tipic “legionare” s-au dezvoltat în mod exploziv în perioada imediat următoare.

Legea “apărării statului”. În mod paradoxal, în 6 apr. 1934, ziua în care s-a pronunțat verdictul în procesul “Nicadorilor”, guvernul supunea aprobării parlamentului așa-zisa lege “a apărării statului.” Criticată dur de reprezentanții partidelor de opoziție, legea a trecut totuși, într-un parlament dominat de liberali. Legea avea un profund caracter antidemocratic și anticonstituțional, constituind baza legislativă pentru abuzurile contra oricărei manifestări de opoziție. Inspirată de o lege cehoslovacă, destinată reprimării germanilor din regiunea sudetă, cea autohtonă era destinată în principal mișcării legionare. Deși legiuitorul a ținut să sublinieze cu orice ocazie că noua lege nu combate doctrine, ci doar “actele de violență și teroare”, practic, ea nu se referea strict la actele individuale, așa cum erau ele prevăzute în codul penal, dar și într-o mulțime de legi, unele antidemocratice, precum completarea la legea Mârzescu, care pedepsea inclusiv intenția, ci se referea la organizații politice “cari recurg la violență organizată și la acte de teroare.” În textul legii era repetată, cuvânt cu cuvânt, toată frazeologia din jurnalul de dizolvare a Gărzii de Fier, inclusiv aceleași sintagme, “teroarea și violența”, “formațiuni de luptă înarmate”, etc…, dovadă că liderii P.N.L. nu au înțeles absolut nimic din evenimentele tragice din dec. 1933. Un aspect care a trecut aproape neobservat în epocă este faptul că legea transfera delicte individuale asupra unei întregi organizații, astfel că simpla apartenență la o organizație declarată ca fiind “periculoasă ordinei de stat” constituia un delict în sine. Erau prevăzute sancțiuni drastice, “măsuri speciale” în textul legii, contra tuturor celor dependenți de stat, membri ai unei astfel de organizații, respectiv funcționari, militari, preoți, profesori, studenți, elevi, etc… Pentru restul membrilor unei astfel de grupări, sau declarată ca atare, erau prevăzute “măsuri preventive sub formă de incapacități temporare sau de decăderi de scurtă durată” – practic, internare pe baza unei simple suspiciuni în lagăre de concentrare. Iar atâta vreme cât pe toate canalele presei de stânga, fosta Gardă de Fier era declarată ca fiind o “mișcare anarhică”, mai nou și “teroristă”, finanțată cu “fonduri grase” de “clica Hitler-Göring”, orice măsură cât de abuzivă contra acesteia, era nu numai posibilă, ba chiar recomandată.

Starea de asediu. În data de 13 mart. 1934, guvernul a înaintat parlamentului un proiect de lege, privind prelungirea cu 12 luni a stării de asediu. Propunerea a fost aspru criticată de parlamentarii opoziției, care au arătat că de fapt, starea de asediu și cenzura se aplică pe întreg teritoriul țării. Ministrul de justiție liberal, Victor Antonescu, a motivat aceasta prin “înscrierea d-lui Nicolae Titulescu pe lista neagră a “Gărzii de Fier.”” [26] Trebuie subliniat că nu a existat niciodată vreo astfel de listă neagră, atât biletul de avertizare trimis de gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul, cât și Circulara din 24 dec. 1933, în care Nicolae Titulescu era menționat alături de I.G. Duca nu erau totuși liste, și cu atât mai puțin negre. Reprezentantul guvernului a subliniat că până în acel moment starea de asediu și cenzura “au fost aplicate cu toată rezerva” și că “nu se gândește să lovească libertățile publice.” Proiectul de lege a fost aprobat cu 110 voturi pentru și unul împotrivă, prezența redusă a deputaților fiind explicată prin apropierea vacanței de Paști.

În data de 7 nov. 1934, în ajunul sărbătorii Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, Corneliu Zelea Codreanu a emis o circulară în care își declara optimismul privind viitorul organizației :

Ne vom ruga pentru cei căzuţi dintre noi şi pentru cei ce vor mai cădea în slujba României pe care o visăm. Suntem cu încredere neclintită în ziua noastră de mâine şi a României noastre legionare.[27]

Înființarea partidului “Totul pentru țară.” În data de 10 dec. 1934, atunci

[26] Ratificarea stării de asediu, nesemnat, în Adevărul, Joi, 15 Martie 1934, Anul 48, nr. 15397, p. 6.

[27] Codreanu, Corneliu Zelea, Circulări și manifeste 1927-1938, ed. a 5-a, Col. Europa München, p. 22.

când expirase termenul legal de dizolvare a fostei Gărzi de Fier, Corneliu Zelea Codreanu a luat decizia de constituire a unui nou partid, pe aceeași structură, rămasă intactă, a fostei Gărzi de Fier. Noul partid și-a luat denumirea de Totul pentru Țară, denumire inspirată de dictonul lui Barbu Catargiu. Președinte executiv al noului partid a fost desemnat gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul, Corneliu Zelea Codreanu urmând să fie șef suprem și lider spiritual. Președintele executiv al noului partid a dat imediat un comunicat:

Șeful meu politic Codreanu mi-a spus: “D-le general, la 1 decembrie 1934 s-a împlinit termenul legal după care aveți dreptul de a cere un semn electoral și a înființa un partid politic. Vă rog, deci, să înființați un nou partid pentru toți cei ce cred într-o Românie nouă să poată activa politicește sub o formă legală. Eu rămân pe vechea poziție (astăzi ilegală) a Gărzii de Fier, pe care nu o pot părăsi, deoarece pe nedrept și fără nici o justificare legală a fost dizolvată, înțeleg să lupt până la capăt pentru dobândirea dreptății și legalității Legiunii Arhanghelului Mihail și Garda de Fier. În același timp, vă rog să-mi permiteți a mă ocupa în noul partid cu problemele de educație legionară”. În consecință, înființez pe data de 10 decembrie partidul politic “Totul pentru Țară”, să recunoaștem cu toții pe Corneliu Zelea Codreanu ca șeful nostru superior. Adepții acestui partid își propun și jură împreună cu mine să îndeplinească cu tenacitatea ceasurilor de tranșee, în contra tuturor adversarilor noștri.”

După o serie de formalități, noua formațiune politică a fost înscrisă la tribunal, împreună cu semnul electoral, un pătrat cu două puncte la interior. Ministerul Justiției prin Comisiunea Electorală Centrală, în 20 mart. 1935, a eliberat un document care atestă că formațiunea a îndeplinit toate condițiile legale pentru a putea funcționa. Evenimentul a trecut neobservat în presă. De altfel, Corneliu Zelea Codreanu însuși nu a dorit să facă publicitate prea mare evenimentului, pentru a nu atrage atenția autorităților. Notele agenților siguranței din această perioadă probează că acesta era în continuare urmărit permanent, dar relatează chestiuni nesemnificative pentru studiul de față. Un anunț privind înființarea noului partid, împreună cu o scurtă analiză, sub semnătura unui anume Th. Rășcanu, a apărut totuși în ziarul Tribuna.[28]

Relațiile diplomatice cu Rusia și Germania. Sâmbătă, 9 iun. 1934, la Geneva,

[28] Rășcanu, Th., Garda de Fier rediviva, în Tribuna, 2 februarie 1935.

a avut loc “schimbul de instrumente diplomatice pentru recunoașterea de jure a Sovietelor de către România.” [29] Prezentat ca “o pagină glorioasă în istoria diplomatică și politică a României întregite,” [30] evenimentul a fost anunțat în presa centrală după trei zile, în zilele de 8, 9 și 10 iunie întreaga țară fiind preocupată de “Serbările Restaurației”, manifestări grandioase prefigurând un adevărat cult al personalității suveranului. Comentariile negative la adresa “recunoașterii” guvernului sovietic au fost blocate de cenzură. Notele schimbate de către ministrul român de externe, Nicolae Titulescu, și cel sovietic, Maxim Litvinov (Meir Henoch Mojszewicz Wallach-Finkelstein) prevedeau reluarea relațiilor diplomatice între cele două țări, întrerupte la 26 ian. 1918, prin schimb de ambasadori. Cele două țări se angajau să se abțină de la “orice imixtiune, directă sau indirectă, în afacerile interne”, declarație ce nu a împiedicat totuși, în perioada următoare, nici actele de spionaj, nici propaganda ostilă a Uniunii Sovietice, prin radio și prin presa internațională. Actul în sine nu a produs nici o schimbare majoră în natura relațiilor dintre cele două țări, pentru că Uniunea Sovietică nu a recunoscut niciodată suveranitatea României asupra Basarabiei, din nou o chestiune despre care nu s-a discutat absolut nimic în presă, orice comentarii pe această temă fiind de asemenea blocate de cenzură. Reluarea relațiilor diplomatice a fost determinată pe de o parte de dorința Uniunii Sovietice de a avea recunoaștere internațională – de altfel în 18 sept. 1934 va adera la Liga Națiunilor, și pe de altă parte de dorința Cehoslovaciei, membru al Micii Înțelegeri, de a se realiza o apropiere de statul sovietic, pentru a contracara crescânda influență germană pe plan european. Deși inițiativa îi este atribuită lui Nicolae Titulescu, care a considerat apropierea de Uniunea Sovietică ca fiind o necesitate politică, în mod cert decizia a aparținut suveranului, fiind luată în urma presiunilor Franței. Chiar și așa, în ciuda aprecierilor elogioase din presa de stânga, populația și clasa politică s-au manifestat mai degrabă sceptic și în limitele dictate de cenzură, cunoscută fiind poziția Uniunii Sovietice. Nici din partea lui Corneliu Zelea Codreanu nu au fost comentarii pe această temă, Garda de Fier fiind desființată la acea dată. Chiar dacă nici în presă, nici în ședințele parlamentului nu au fost opinii contra, asta nu înseamnă că nu au fost oameni

[29] Reluarea raporturilor diplomatice cu Sovietele, nesemnat, în Adevărul, Marți, 12 Iunie 1034, Anul 48, nr. 15463, p. 3.

[30] Nasta P., Liviu, Normalizarea raporturilor cu Rusia Sovietică, Ibidem, articol de fond, p. 1.

politici lucizi, care au văzut în acest act o legitimare a statului sovietic. Dintre aceștia, remarcabilă a fost poziția istoricului Gheorghe I. Brătianu, care încă de atunci s-a opus oricărei apropieri de Uniunea Sovietică, făcută sub pretextul contracarării tendințelor revizioniste ale Germaniei naziste.

De altfel, în acea perioadă, înalții oficiali naziști au declarat că interesul Germaniei în spațiul sud-est european este strict economic și că cel de-al treilea Reich nu are de gând să se amestece în diferendele teritoriale dintre statele din această parte a continentului. Dat fiindcă, dintre statele din sud-estul Europei, în calitate de exportator de petrol și materii prime, România avea un loc important, preocuparea naziștilor de a extinde relațiile economice nu au lipsit. În octombrie 1934, pe când se găsea în Iugoslavia pentru a participa la funeraliile regelui Alexandru I, asasinat în 9 oct. 1934 la Marsilia, Carol al II-lea s-a întâlnit cu mareșalul Hermann Göring, nr. 2 în ierarhia nazistă, care a exprimat interesul Germaniei de a achiziționa din România cât mai multe produse agricole. Suveranul ar fi declinat oferta, subliniind că la București ar fi de neconceput o “atitudine antifranceză.” [31]

Conform relatării prințului Mihail Sturdza, în 22 oct. 1934, mareșalul Hermann Göring, ar fi declarat față de Nicolae Petrescu-Comnen, ambasadorul român la Berlin (1932-38) că Germania ar fi dispusă să garanteze granițele României cu Uniunea Sovietică și Ungaria, reînarmarea completă a țării cu armament de ultimă generație, cerând în schimb, ca România să se opună cu toate forțele oricărei încercări de trecere a trupelor sovietice pe teritoriul național. Nicolae Titulescu ar fi ascuns guvernului propunerea germană.[32] Este posibil ca ofertele făcute de Hermann Göring să fi fost cumva exagerate, dar par plauzibile în contextul de atunci, când până și în presă se discuta despre un eventual tratat cu Uniunea Sovietică, care ar fi permis trupelor sovietice să treacă prin România, în eventualitatea unui atac german asupra Cehoslovaciei. Cât privește ultima afirmație, Nicolae Titulescu trebuia să prezinte această ofertă în primul rând suveranului, care în mod sigur a declinat-o, dat fiind contextul politic de atunci. Ceea ce este însă cert, este că ulterior în 20 nov. 1934, informat de către Mihail Sturdza asupra aceste chestiuni, Gheorghe Brătianu se va deplasa la Berlin, unde va avea convorbiri cu

[31] Mancev, Krastjo, La visite du ministre des Affaires Étrangères du III-e Reich, Neurath, à Belgrade, Sofia et Budapest en juin 1937, p. 79.

[32] Sturdza, Mihail, România şi sfârşitul Europei, Amintiri din ţara pierdută, Rio de Janeiro – Madrid, 1966.

cancelarul Adolf Hitler, cu mareșalul Hermann Göring și cu Konstantin von Neurath, ministrul de externe nazist, care îi vor confirma oferta. Ea va fi reînnoită ulterior, în urma unor convorbiri cu Hermann Göring [33] (7 nov. 1936) și cu Adolf Hitler [34] (16 nov. 1936) Propunerea pare a fi reală, deoarece ulterior și complet independent de Mihail Sturza, Armand Călinescu amintește și el de ea. Acțiunile lui Nicolae Titulescu pe tărâmul politicii externe, în fond dictate de suveran, vor face obiectul mai multor interpelări în parlament ale lui Gheorghe I. Brătianu, care va fi numit “lider fascist” în Pravda din 15 dec. 1936.[35] Demn de menționat este că naziștii nu au cerut României să renunțe la aliatele tradiționale, Franța și Marea Britanie, Hitler afirmând că “interesul Germaniei ar spori, în a vedea în acest colţ al Europei o Românie independentă şi puternică”, în măsura în care “s-ar elibera de tendinţele influenţei bolşevice şi ar avea cu Germania relaţii economice mai bune.” Ulterior, pe măsură ce Germania nazistă va deveni tot mai puternică, ofertele acesteia vor deveni mai puțin generoase. A fost încă o ocazie ratată de România, ale cărei consecințe tragice nu vor întârzia să se manifeste. Pornind de la politica de apropiere de Moscova, susținută permanent de Nicolae Titulescu, acesta a fost acuzat încă de atunci, dar mai ales ulterior, de către diverși memorialiști, de trădare a intereselor României în defavoarea Franței și Uniunii Sovietice, motivând aceasta fie prin influența francmasoneriei, fie prin dorința lui Titulescu de notorietate. Adevărul este că toate acțiunile lui Nicolae Titulescu pe tărâmul politicii externe a României erau strict dictate și controlate de suveran, Nicolae Titulescu fiind doar un simplu executant, orice deviere de la directivele acestuia fiind drastic sancționată. Este clar că Suveranul se consulta permanent cu Nicolae Titulescu în chestiunile generale de politică externă, dar decizia finală îi aparținea întotdeauna. Rolul și influența lui Nicolae Titulescu în politica externă a României, exagerat oarecum de istorici și memorialiști, influențați și de prezența acestuia de două ori la conducerea Ligii Națiunilor, a fost mult mai modest decât se afirmă îndeobște, politica noastră externă urmărind interesele Franței și Marii Britanii.

[33] AMAE, Fond 71/Germania, vol. 75 (Relații cu România, 1936-1937), Nota de conversație dintre Gheorghe Brătianu și Ministrul Aerului, Mareșalul Hermann Göring, 7 noiembrie 1936, ora 12.00, f. 145-146.

[34] Ibidem, Nota de conversație dintre Gheorghe Brătianu și Cancelarul Germaniei, Adolf Hitler, 16 noiembrie 1936, ora 12.00, f. 157-160.

[35] AMAE, Fond 71/URSS, vol. 83 (Relații cu România, 1935-1936), f. 483.

Da! destul pentru astăzi! Parcă sună altfel – pentru cine nu crede, n-are decât să compare cele scrise aici, probate de documente de necontestat, cu ce scrie prin wikipedia în articolele Totul pentru Țară, Mihail Stelescu, Nicolae Rădescu, etc… articole scrise de diverși manipulatori ai condeiului care au impresia falsă că istoria este obiectul masturbării lor intelectuale, multe din aserțiunile conținute în text bazându-se la rândul lor pe elucubrațiile antiromânești și antilegionare ale unor netrebnici – nici nu le mai dau numele, nomina odiosa, care va să zică. Nici cu ciumpalacii care propagă tot felul de inepții despre Mișcarea Legionară nu mi-e rușine, unii din prostie pură, dintr-un mimetism cretin – ceva de genul că e cool să dai în legionari, alții din considerente stupide de „corectitudine politică.” Am spus-o și o repet – singura cale de a recupera trecutul așa cum a fost, pentru a ni-l asuma iară exact așa cum a fost, nu cum a fost fabricat de alții – este de a scrie lucrări cât mai documentate. Este greu? Sigur că e greu, dar nu imposibil. Și mai sunt o droaie de subiecte în afară de Mișcarea Legionară. Vor fi și ele abordate, cu certitudine, dacă nu de mine, de alții care vor veni după mine. În imagine, un afiș electoral al partidului Totul pentru Țară, din campania din dec. 1937. După cât se vede,- o fotografie spune mai mult decât 1000 de cuvinte – „plin” de slogane antisemite și îndemnuri la pogrom și holocaust. De mâine, în Spania pentru două săptămâni, o perioadă de odihnă binemeritată.