Marea confruntare electorală (2)

ianuarie 1, 2018

Continuăm la fel și în noul an 2018, la fel cum am început. Azi, un nou capitol din cartea Istoria Mișcării Legionare, 1916-2016. Numai bine tuturor cititorilor acestui blog!

10 ani de la înfiinţarea Mişcării Legionare. În data de 18 iun. 1937, Corneliu Zelea Codreanu a emis Circulara nr. 79 cu ocazia împlinirii a 10 ani de la înfiinţarea mişcării. Exagerând oarecum dezvoltarea explozivă pe care o căpătase mişcarea în ultimii ani, acesta afirma:

Şi acum, la zece ani, când vom fi făcut bilanţul acestor uneltiri, acestor chinuri, acestor umilinţe, acestor încercări de nimicire ne vom întoarce patru din cei cinci de la început şi vom spune vrăjmaşilor noştri: În zece ani rezultatul uneltirilor voastre este acesta: Suntem un milion!

Bilanţul este clar exagerat, chiar şi socotind membrii familiilor legionarilor. În tot cursul anului 1937, numărul de cuiburi nou înfiinţate a urmat o traiectorie ascendentă, iar dacă luăm ca bază cifrele date de raportul din 28 ian. 1937, care estima un număr de 10.000 de cuiburi, considerând o dublare a acestui număr până la alegerile din 20 dec. 1927, cum aprecia Armin Heinen, ar rezulta un număr de max. 100.000 de membri, considerând că la înfiinţare un cuib avea 3-4 membri. Date certe deţinute de autorităţi, atestă că în Capitală, la data emiterii circularei cu nr. 79, CML dispunea de 150 de cuiburi, în timp ce Corpul Răzleţi de 112, ceea ce ar însemna un efectiv mediu de cca. 2100 de legionari bucureşteni.

Cuvânt pentru legionari. În data de 24 iun. 1937, Corneliu Zelea Codreanu a rostit un mic discurs cu ocazia aceleiaşi aniversări, adresat tuturor legionarilor. Discursul a fost înregistrat pe disc, fiind singura mărturie sonoră care ne-a rămas de pe urma Căpitanului. Cu un caracter programatic şi aniversar totodată, discursul se voia a fi un bilanţ al evoluţiei mişcării:

Dragi camarazi, După cinsprezece ani de luptă, de prigoniri şi de jertfe, tineretul României trebue să ştie că ceasul biruinţei legionare nu mai este departe [1].

Având doar zece fraze (160 de cuvinte), cu o durată de 2.05 min, clar şi la obiect,

[1] Codreanu, Corneliu Zelea, Circulări și manifeste 1927-1938, ed. a 5-a, Col. Europa München, p. 287.

rostit sacadat, dar fără a fi câtuşi de puţin monoton, discursul este incisiv şi percutant, şi totodată elocvent, din perspectiva talentului oratoric al Căpitanului, contrazicând categoric pe cei care au susţinut şi încă mai susţin, în baza acuzaţiilor lui Mihail Stelescu, că acesta ar fi fost un “orator slab”. Acuzaţia este pur gratuită, acest discurs fiind mai mult decât suficient pentru a proba contrariul, fie numai şi prin comparaţie cu discursurile înregistrate ale altor oratori renumiţi din epocă, precum Nicolae Titulescu sau Nicolae Iorga. Parcă anticipând o nouă dar şi mai crâncenă prigoană, Corneliu Zelea Codreanu se arăta încrezător în viitorul Mişcării Legionare:

Din adâncuri se înalţă biruitor legionarul! Cu sufletul său de stâncă. Cei ce cred că-l pot învinge ca şi cei ce cred că-l pot cumpăra, se vor convinge în curând, dar prea târziu, că s’au înşelat.

Tranziţia spre semi-ilegalitate. O notă informativă de sinteză, înregistrată în 26 iun. 1937, privind “activitatea legionară”, menţionează că ultimele dispoziţii ale lui Corneliu Zelea Codreanu “prevăd ca legionarii să păstreze o linişte desăvârşită şi să nu reacţioneze violent decât atunci când vor primi ordin în acest senz” [2]. Se precizează că, în cursul verii, datorită situaţiei create, legionarii au fost scutiţi de obligaţii faţă de organizaţie, aceştia primind sarcina “să organizeze pe ascuns cuiburile”. Din text reiese interesul conducerii Min. de Interne (nota este adresată directorului general al Poliţiei Bucureşti, gen. Gabriel Marinescu) de a afla dacă la nivelul conducerii legionare s-a discutat atitudinea ce urmează a se lua în cazul “când s’ar repeta situaţia din 1933”, adică scoaterea în afara legii a partidului Totul pentru Ţară.

Chestiunea informatorilor. În data de 15 iun. 1937, Corneliu Zelea Codreanu a emis un ordin circular prin care invita “toţi informatorii dela Poliţia Capitalei aflători în cuiburi” să se prezinte individual în faţa liderului legionar, între 19 şi 23 iunie, apoi informatorii “agenţi ai Siguranţei sau ai St. M.” -Marele Stat Major (al armatei), în 24 şi 25 iun., iar în 26 iun., cei ai altor servicii (secrete) particulare [3]. În acea epocă, în afară de înţelesul pe care îl are şi în prezent, acela de persoană care se ocupă cu culegerea şi furnizarea de informaţii (către un serviciu secret de informaţii), termenul de “informator”

[2] Roncea V., Buzatu Gh., Documente din arhiva operativă Codreanu, P-11784-vol-11, p. 4, Ed. TIPO – MOLDOVA, Iaşi, 2012.

[3] Codreanu, Corneliu Zelea, Op. cit., p. 142.

se mai utiliza şi cu sensul de martor. În cazul de faţă, chiar dacă ulterior, diverşi detractori au încercat o “inversare” a direcţiei fluxului de informaţii, formularea din textul ordinului este clară şi nu permite absolut nici un fel de interpretare, fiind vorba despre “agenţi ai Siguranţei” sau ai altor servicii secrete, infiltraţi în Mişcarea Legionară. De altfel, o notă informativă de a doua zi nu lasă absolut nici un dubiu asupra acestei chestiuni: “în cercurile imediat apropiate lui Corneliu Codreanu, se arată că acesta ar fi reuşit să fie în posesia tablourilor de informatorii instituţiilor mai sus menţionate pe care acestea îi are în mişcarea legionară” [4]. Este greu de crezut să fi existat astfel de liste (tablouri) şi care să fi ajuns în posesia liderului legionar. Mai degrabă, este posibil ca aceşti informatori, în general persoane din anturajul permanent al liderilor legionari, să fi fost depistaţi în timp, pe cale informativă, aşa cum se procedează din cele mai vechi timpuri, ei fiind ţinuţi sub supraveghere permanentă, în timp ce informaţiile ce li se furnizau erau destinate în mod expres să ajungă la serviciile secrete. De această dată, dat fiindcă părea să se apropie o nouă prigoană, Corneliu Zelea Codreanu dorea să aibă monopolul exclusiv al informaţiilor privind Mişcarea Legionară, în consecinţă a declanşat această acţiune “purificatoare”. Informaţiile de care dispunem azi în arhive, verificabile şi din terţe surse, dovedesc faptul că Siguranţa avea agenţi infiltraţi în imediata apropiere a Căpitanului, unii fiind identificaţi deja, alţii doar bănuiţi, cărora li se furnizau strict informaţii destinate să ajungă la urechile autorităţilor. Nu avem informaţii despre ce a discutat Corneliu Zelea Codreanu cu fiecare în parte personal, dovadă că acţiunea iniţiată de acesta a avut un rezultat pozitiv. Consecinţa imediată a fost că în perioada următoare, majoritatea notelor informative conţin chestiuni ce par “fabricate” în “laboratoarele” siguranţei, cu scopul de a justifica măsurile represive ale autorităţilor, în timp ce informaţiile verificabile din terţe surse sunt mai degrabă nesemnificative şi lipsite de interes din punct de vedere strict informativ.

“Palatul” Legionar. Pentru a demonstra că legea privind munca de interes obştesc “poate fi înfrântă”, chiar în centrul Capitalei, Corneliu Zelea Codreanu a iniţiat construcţia unui nou sediu extins pentru cooperativa legionară. Imobilul urma a fi format din subsol, P+2 etaje şi mansardă. Subsolul urma să adăpostească magazii de produse, la parter urma să fie sediul cooperativei şi un magazin, la et. 1 – sala de festivităţi, la et. 2 urmau să se instaleze birourile

[4] Roncea V., Buzatu Gh., Documente din arhiva operativă Codreanu, P-11784-vol-11, p. 39, Ed. TIPO – MOLDOVA, Iaşi, 2012.

de presă şi propagandă, iar la mansardă urmau să se amenajeze dormitoare pentru legionarii din personalul cooperativei.

Tabăra de la Câmpina. La începutul lunii iul. 1937, partidul Totul pentru Ţară a organizat o tabără de odihnă în apropiere de Câmpina, pe un teren privat închiriat în acest scop. În data de 10 iul. 1937, maiorul Hariton, comandantul Legiunii de Jandarmi Prahova, însoţit de o companie de militari, a solicitat “aprobarea de funcţionare a taberei”, în caz contrar, cei 100 de tineri legionari, “săraci şi bolnavi”, urmând a fi evacuaţi cu forţa. Preşedintele în exerciţiu al partidului, gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul, a adresat o telegramă de protest primului ministru Gh. Tătărescu, care cumula şi funcţia de ministru de interne, căreia gen. Gabriel Marinescu i-a răspuns în bătaie de joc că aprobarea trebuia obţinută de la Comandamentul corpului V Armată, teritoriul pe care era amplasată tabăra fiind sub stare de asediu. Abuzul autorităţilor era clar, chiar dacă în textul legii exprimarea a fost uneori ambiguă – starea de asediu era instituită în localităţi, în general municipii desemnate precis, în cazul Bucureştiului şi cu comunele subordonate, în orice caz era vorba despre aşezări locuite, în care prin instituirea stării de asediu se urmărea să se prevină orice act de dezordine. Este absolut clar că autorităţile doreau să-i provoace cu orice chip pe legionari, pentru ca la cea mai mică reacţie de protest să treacă la măsuri dure de represiune. În aceste condiţii, gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul, intuind tactica autorităţilor, a decis să renunţe la tabere, inclusiv la cea de la Carmen-Sylva: “ni s-a răpit şi dreptul de a respira aer curat”, îi scria acesta gen. Gabriel Marinescu [5]. De altfel, pentru a preveni astfel de situaţii, în 16 sept. gen. Gabriel Marinescu a emis un ordin, “în complectare la circulara MI, nr. 856/12 aug. 1937”, prin care “demonstraţiunile turbulente” (şi alte asemenea), făcute “uneori sub forma excursiunilor turistice”, în afara “zonei de asediu” necesită aprobarea Ministerului de Interne [6]. Chiar dacă în anumite cazuri, autorităţile nu au abuzat de aceste prevederi, per ansamblul ţării, cu precădere în a doua jumătate a anului 1937, presiunea autorităţilor a crescut, fără a mai vorbi despre aplicarea discriminatorie a prevederilor legale. Se constată aceasta urmărind sentinţele de condamnare din epocă, în general uşoare, amendă sau o lună detenţie, pentru

[5] Roncea V., Buzatu Gh., Documente din arhiva operativă Codreanu, P-11784-vol-10, p. 209-210, Ed. TIPO – MOLDOVA, Iaşi, 2012.

[6] O circulară a Ministerului de Interne, nesemnat, în Adevărul, Sâmbătă, 18 Septembrie 1937, Anul 51, nr. 16.453, p. 4.

portul “uniformei”. Dacă în general, în cazul “cuziştilor”, inculpaţii erau achitaţi în majoritatea cazurilor, urmărind cazurile relatate în presă se constată că legionarii erau mai întotdeauna condamnaţi. Concomitent, pe măsura diversificării măsurilor abuzive menite să restrângă “activitatea legionară”, tot din presă constatăm o creştere a numărului de cazuri de infracţiuni grave contra persoanei comise de către forţele de ordine. În mod normal, în majoritatea cazurilor de omoruri comise de către jandarmi, chiar şi în a celor mai flagrante, justiţia îi achita pe vinovaţi. În data de 7 sept. 1937 a avut loc o “premieră” – condamnarea a trei jandarmi din Buzău pentru uciderea unui sătean, prin jupuire de viu – crima, de un sadism greu de imaginat, impresionând într-atât opinia publică, încât achitarea celor trei a fost imposibilă [7]. Mai mult ca sigur, Corneliu Zelea Codreanu a sesizat şi el intenţiile autorităţilor, chiar dacă ele transpar mai puţin în textul circularelor din această perioadă. În a doua jumătate a anului 1937 au fost puse în circulaţie tot mai multe circulare apocrife, cu scopul de a justifica alte măsuri represive ale autorităţilor. Toate aceste chestiuni indicau un fel de “repetiţie generală” în vederea anihilării totale a acestei mişcări politice, “scenariu” cuprinzând testarea reacţiei legionarilor la abuzurile cele mai flagrante, dar şi testarea reacţiei populaţiei la calomniile cele mai evidente la adresa legionarilor. Provocările autorităţilor au creat o stare de profundă nemulţumire în rândul legionarilor. O notă informativă din 14 iul. 1937 preciza:

În rândurile gardiştilor însă revolta şi nemulţumirea contra guvernului creşte pe zi ce trece, şi în gândul fiecărui legionar, îşi face loc ideia răsbunărei şi a proscrierei partidului liberal [8].

Ordinele date de către Corneliu Zelea Codreanu şi de restul liderilor legionari cu privire la abţinerea de la orice reacţie de protest la adresa autorităţilor erau motivate de apropierea alegerilor parlamentare, mişcarea legionară urmărind să nu ofere guvernului pretextul de a o dizolva ca în dec. 1933. În documentele interne din această perioadă apare pentru prima dată intenţia liderilor legionari de a depune candidaturi “în toată ţara”.

[7] Sentinţa în procesul jandarmilor dela Buzău, nesemnat, în Adevărul, Mier-curi, 8 Septembrie 1937, Anul 51, nr. 16.444, p. 4.

[8] Roncea V., Buzatu Gh., Documente din arhiva operativă Codreanu, P-11784-vol-10, p. 288, Ed. TIPO – MOLDOVA, Iaşi, 2012.

Din nou problema “informatorilor”. În data de 7 iul. 1937, Corneliu Zelea Codreanu a emis încă un ordin, un fel de “ultimatum” adresat informatorilor care nu s-au prezentat încă la “discuţii”, subliniind că identitatea şi activitatea lor sunt cunoscute deja: “mai bine ar căra apă la stână, decât ar vinde Legiunea şi camarazii” [9].

Primul restaurant “legionar”. În data de 1 iul. 1937, la sediul central din str. Gutenberg a fost inaugurat un restaurant “legionar”. Fiind situat într-o zonă centrală a Capitalei şi având preţuri relativ mici, conform informaţiilor transmise de agenţii Siguranţei, “restaurantul şi cooperativa sunt înţesate de public”. Pereţii restaurantului erau ornaţi cu portretele lui Ion Moţa, Vasile Marin şi Corneliu Zelea Codreanu. Servirea la mese era asigurată de o echipă de studente legionare [10].

Alte acţiuni “legionare”. O notă informativă datată 4 iul. 1937, semnalează plecarea lui Corneliu Zelea Codreanu la Predeal pentru a inaugura tabăra de odihnă la care urmau să participe cca. 100 de legionari [11]. Alte note informative vorbesc despre tabăra de la Carmen-Sylva. În ciuda declaraţiilor anterioare, conducerea legionară a inaugurat până la urmă taberele de odihnă anunţate, pentru organizarea cărora au obţinut toate aprobările necesare. De asemenea au fost aprobate o serie de marşuri “legionare” demonstrative în Muntenia, Moldova, Bucovina şi Ardeal. Cel din Muntenia, care a avut loc cu certitudine, dat fiindcă este menţionat în presa centrală, s-a desfăşurat pe traseul Bucureşti-Curtea de Argeş-M-ţii Coţi (undeva în apropiere de Rm. Vâlcea), având o participare de cca. 2500 de legionari [12]. (Adevărul vorbeşte de câteva sute de legionari, data trecerii prin Topoloveni fiind 12 sept. 1937.)

O precizare privind poziţia politică a Mişcării Legionare. Nota informativă nr. 1213/28 aug. 1937 conţine o importantă precizare făcută de Căpitan:

Legiunea se găseşte în chestia naţională pe linia d-lui Vaida Voevod, însă pe chestia constituţională ea se identifică cu acţiunea d-lui Maniu.[13]

[9] Ibidem, p. 302.

[10] Ibidem, p. 307.

[11] Ibidem, p. 325, 326.

[12] Un protest al d-lui Mihalache, nesemnat, în Adevărul, Sâmbătă, 18 Septembrie 1937, Anul 51, nr. 16.453, p. 4.

[13] Roncea V., Buzatu Gh., Documente din arhiva operativă Codreanu, P-11784-vol-14, p. 334, Ed. TIPO – MOLDOVA, Iaşi, 2012.

Circulara nr. 86/18 aug. 1937. Circulara precizează dorinţa lui Corneliu Zelea Codreanu, ca “în mijlocul naţiei româneşti să se formeze familii-cetăţi legionare”, încurajând căsătoriile legionarilor cu legionare, aceste familii urmând să devină “centre de rezistenţă în mijlocul naţiunii”, care urmează a da naştere la “adevăraţi eroi pentru neam” [14].

Cântece şi discursuri legionare pe disc. O notă informativă, “în continuarea notei nr. 2832”, datată 24 sept. 1937, menţionează intenţia lui Corneliu Zelea Codreanu de a înregistra pe disc discursuri importante, dar şi cele mai cunoscute imnuri legionare, cu scop propagandistic. Nu dispunem de mai multe informaţii privind chestiunea înregistrării discursurilor, cât despre imprimarea de imnuri şi cântece legionare, ea s-a materializat trei ani mai târziu, în timpul guvernării naţional-legionare.

Straja Ţării şi Hitlerjugend. În vara anului 1937, cu acordul suveranului, au fost iniţiate o serie de contacte între conducerea organizaţiei Straja Ţării şi conducerea organizaţiei similare a tineretului nazist. A fost planificată o vizită în Germania a conducătorilor Străjii Ţării, în timp ce la rândul său, liderul Hitlerjugend, Gruppenführer Baldur von Schirach, secretar de stat, a vizitat România [15]. Aceste contacte nu au însemnat neapărat o afinitate ideologică între cele două organizaţii, cât dorinţa “Primului Străjer“ ca organizaţia sa să câştige un avans faţă de Frăţiile de Cruce. Presa centrală de stânga nu a relatat absolut nimic cu privire la aceste iniţiative ale suveranului.

Alte “bătălii” legionare. În data de 13 sept. 1937, onomastica Căpitanului (sf. Corneliu-Sutaşul), Corneliu Zelea Codreanu a lansat Bătălia Comerţului Legionar. Cu această ocazie, a fost constituit Batalionul Comerţului Legionar, respectiv echipa de legionari care urma să se ocupe de comerţ, administrarea cooperativei, magazinului şi restaurantului. Două zile mai târziu, în data de 15 sept. 1937, a fost lansată Bătălia Fierului Vechi, acţiune de colectare a deşeurilor feroase în beneficiul organizaţiei. De remarcat din nou terminologia militară. Amândouă aceste “ofensive” s-au bucurat de succes, datorită entuziasmului şi dăruirii zecilor de mii de legionari.

Telegramele adresate lui Adolf Hitler şi lui Benito Mussolini. În perioada

[14] Codreanu, Corneliu Zelea, Op. cit., p. 168-169.

[15] Politisches Archiv des Auswärtges Amtes, Bonn, Deutsche Gesamtschaft Bukarest, IA3-Politische Beziehungen Deutschland-Rumänien, vol. 1-4 (1932-39), Corespondenţă cu conducerea de tineret a Reichului privind posibilitatea unei luări de contact cu Straja română a Ţării.

24-29 sept. 1937, liderul fascist italian, Benito Mussolini a făcut o vizită în Germania. Întâlnirea dintre acesta şi liderii nazişti în frunte cu Adolf Hitler, a prilejuit acestora din urmă o demonstraţie a realizărilor economice şi a puterii militare a regimului nazist. Chiar dacă nu a fost încheiată o alianţă militară între cele două ţări, Adolf Hitler i-a demonstrat omologului său că Germania este ţara cu care merită să se alieze. În data de 28 sept. 1937, Corneliu Zelea Codreanu a trimis celor doi lideri politici câte o telegramă, în care saluta întâlnirea “istorică” a acestora, în numele tineretului legionar, “adică tot ce are România mai tânăr, mai corect, mai hotărât şi mai viteaz”. Textul celor două telegrame ar fi fost cenzurat, afirmă Corneliu Zelea Codreanu în Circulara nr. 91/28 sept. 1937, fără a înţelege prin ce textul respectiv contravenea politicii externe de atunci a statului român [16]. Din nou, presa de stânga nu a pomenit nimic de telegramele trimise de liderul legionar.

Circulara nr. 93. În data de 29 sept. 1937, Corneliu Zelea Codreanu a emis circulara nr. 93, cu privire la abuzurile autorităţilor. Se cerea şefilor de judeţe ca până la 20 oct. 1937, să trimită la centru rapoarte cât mai complete privind abuzurile comise de autorităţi contra legionarilor, începând cu 1 ian. 1937 [17]. Chiar şi în cadrul legislativ de atunci, cu majoritatea oraşelor mari sub stare de asediu, cu tot felul de anexe la lege care pedepseau până şi tentativa nepusă în practică, reală sau presupusă, abuzurile autorităţilor în lumina documentelor de arhivă sunt mai mult decât flagrante. Bunăoară, chiar în acele zile, în 19 sept. 1937, doc. nr. 17.461 amintea Chestorului Poliţiei Cernăuţi, că în conformitate cu ordinul telefonic al Direcţiei Generale a Poliţiei, trebuiau interzise orice manifestări ale partidului Totul pentru Ţară, întruniri, serbări, marşuri sau petreceri, inclusiv cele autorizate [18].

Forța politică a Mișcării Legionare. În prima jumătate a anului 1937 au avut loc alegeri locale. Mișcarea Legionară nu a participat la aceste alegeri, dar Corneliu Zelea Codreanu a indicat membrilor și simpatizanților partidului căror formațiuni politice să le acorde voturile, ceea ce a condus la o ascensiune oarecum disproporționată a formațiunilor politice naționaliste, Partidul Național Creștin și Frontul Românesc. Cum rezultatul acestor alegeri era un barometru privind rezultatul alegerilor parlamentare, P.N.Ț. s-a considerat

[16] Codreanu, Corneliu Zelea, Op. cit., p. 187-188.

[17] Ibidem, p. 189.

18 Roncea V., Buzatu Gh., Documente din arhiva operativă Codreanu, P-11784-vol-09, p. 52, Ed. TIPO – MOLDOVA, Iaşi, 2012.

învingător “moral”, ridicând pretenții la guvernare, iar guvernul a putut cu greu să-și ascundă eșecul. Pentru a nu atrage atenția autorităților asupra forței politice reale a mișcării, ceea ce ar fi echivalat cu intensificarea abuzurilor și a măsurilor represive, Corneliu Zelea Codreanu s-a abținut să facă declarații privind rezultatul acestor alegeri, dar mai ales asupra rezultatelor estimate privind alegerile parlamentare ce urmau să se desfășoare spre sfârșitul anului. O notă informativă datată 14 sept. 1937, precizează că, după centralizarea rapoartelor șefilor de regiuni, Corneliu Zelea Codreanu estima obținerea de 25 de mandate la următoarele alegeri, indiferent de regimul sub care se vor desfășura, iar ing. Gh. Clime estima chiar 30 [19]. Un astfel de rezultat ar fi însemnat 6,4-7,7%, un procent nesemnificativ din perspectiva guvernului.

Manifestul către muncitori. Pe toată durata anului 1937, eforturile liderilor partidului au fost canalizate în direcția atragerii muncitorilor. Motivele erau simple, muncitorimea, care crescuse numeric, trebuia să activeze politic undeva, dat fiindcă P.C.dR. era ca și inexistent. Liderii legionari au știut să speculeze lipsa de interes a marilor partide față de “clasa muncitoare”, atrăgând o categorie profesională relativ independentă față de guvern, cu venituri mici, dar constante și sigure, care se dovedise totdeauna solidară în fața abuzurilor guvernului și administrației. În data de 26 sept. 1937, Corneliu Zelea Codreanu a emis un manifest adresat acestora. De dimensiunea unei cărți poștale, având în partea din dreapta-sus un desen reprezentând 4 muncitori aliniați, cu privirile îndreptate spre cer, cu părul în vânt, cu mâna dreaptă executând salutul legionar, având fiecare în mâna stângă câte un ciocan cu coada lungă. În mod semnificativ, fiecare din ei poartă câte o cruce la gât [20]. Textul este și el semnificativ:

Către muncitori În Ţara Nouă… Mişcarea Legionară va da muncitorimii mai mult decât un program, mai mult decât o pâine mai albă, mai mult decât un pat mai bun. Ea va da muncitorimii dreptul de a se simţi stăpână peste țară, deopotrivă cu toţi ceilalţi Români. Muncitorul va păşi cu pas de stăpân, nu de rob, pe străzile pline de lumini şi luxuri, pe unde astăzi nu îndrăsneşte să îşi ridice ochii în sus [21].

[19] Ibidem, p. 122, copie, p. 123.

20 Roncea V., Buzatu Gh., Documente din arhiva operativă Codreanu, P-11784-vol-10, p. 196, Ed. TIPO – MOLDOVA, Iaşi, 2012.

Autoritățile au realizat prea târziu această situație, iar măsurile represive luate au avut efect contrar. Astfel, în data de 27 iul. 1937, prefectul jud. Prahova, liberalul Alex. Bondoc a emis o adresa nr. 116, strict confidențială, către conducerile celor patru fabrici din orașul Azuga (Fabrica de ciment, de bere, de postav și de sticlărie) cerând ca un număr de 36 de muncitori, presupus “legionari”, să fie “îndepărtați din serviciu”, deoarece “se fac vinovați de agitațiuni, cari au tulburat și tulbură liniștea publică” [22]. Documentul confidențial, comparabil doar cu dispozițiile aberante din epoca comunistă cu privire la “dușmanii poporului” și rudelor acestora, dă măsura exactă a “democrației” instaurate de guvernul liberal în acea epocă, prefigurând instaurarea statului polițienesc la nivelul întregii ţări.

Decesul gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul. În cursul lunii sept. 1937, starea generalului s-a agravat simțitor, deși în ultimele luni se retrăsese la Predeal, sperând că aerul curat al munților îi va ameliora starea de slăbiciune tot mai accentuată. Generalul îndura cu stoicism suferințele cauzate de o boală nemiloasă, iar apropiații nu puteau decât să se gândească la tot ce poate fi mai rău, astfel că o notă informativă din 13 sept. 1937 (înreg. 55633/15 sept. 1937) semnala o serie de instrucțiuni date de către Corneliu Zelea Codreanu comandanților din subordine, de a pregăti cămăși verzi pentru eventualitatea decesului iminent al șefului partidului [23]. În data de 10 0ct. 1937, presa centrală anunța decesul generalului, sâmbătă, 9 oct. 1937, la ora 5 dimineața, la domiciliul său din str. Gutenberg nr. 3 [24]. Sicriul cu corpul neînsuflețit al gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul a fost purtat pe umeri de 6 legionari până la Biserica Mihai Vodă, unde a fost depus pe catafalc. Timp de două zile, mii de bucureșteni s-au perindat prin fața catafalcului pentru a aduce un ultim omagiu generalului. Înmormântarea acestuia a avut loc marți, 22 oct. 1937, după-amiaza, cu onoruri militare, generalul fiind cavaler al Ordinului Mihai Viteazul. După slujba funebră, oficiată de sobor în frunte cu trei preoți apropiați de cercurile legionare, pr. Nicolae Georgescu-Edineț, pr. prof. Grigore Cristescu și pr. Duminică (Dominic) Ionescu, sicriul a fost pus pe un afet de tun,

–,/p>

[21] Codreanu, Corneliu Zelea, Op. cit., p. 190.

[22] Ibidem, p. 186.

[23] Roncea V., Buzatu Gh., Documente din arhiva operativă Codreanu, P-11784-vol-09, p. 181, Ed. TIPO – MOLDOVA, Iaşi, 2012.

[24] Moartea generalului Gh. Cantacuzino-Grănicerul, nesemnat, în Adevărul, Duminică, 10 Octombrie 1937, Anul 51, nr. 16.472, p. 7.

fiind urmat de cortegiul funebru pe ultimul drum spre Cimitirul Bellu. Cortegiul a fost format dintr-o companie de jandarmi, cruce, prapori, colive, preoți, decorații, afetul de tun cu sicriul, familie, oficialități, cavaleri ai Ordinului Mihai Viteazul, membri ai corpului diplomatic, invitați de marcă, corpuri de trupă reprezentând toate armele (cu efectivul unui regiment), la urmă, “familia legionară”, Căpitanul, comandanții Bunei-Vestiri, comandanți legionari și ajutori de comandanți, instructori legionari, șefi de județe, legionari simpli [25]. Horia Sima afirmă că guvernul a interzis purtarea cămășii verzi în timpul ceremoniei funebre, Corneliu Zelea Codreanu imaginând “un alt mod de recunoștință”, dând ordin ca “toți legionarii care aveau mantale lungi de piele, (foarte la modă în acel moment în Bucureşti) să formeze o unitate aparte, căreia i-a luat comanda” [26]. În imaginile de la înmormântare, într-adevăr, Căpitanul apare îmbrăcat cu manta de piele, sub care se vede cămașa verde, la fel și legionarii de pe margine. (Cei care asigurau ordinea.) În ceea ce privește interzicerea cămășilor verzi, ca și în privința datei înmormântării, Horia Sima se înșală, dat fiindcă în imaginile din Buna Vestire, atât legionarii care poartă pe umeri sicriul, cât și cei care însoțesc afetul purtau nu numai cămăși verzi și centură cu diagonală, dar și insemnele gradului. Fără a avea spectaculozitatea înmormântării celor doi legionari căzuți în Spania, cortegiul funerar a parcurs străzile Bucureștiului până la Cimitirul Bellu, unde, după ce un cor format din legionari, a intonat “Imnul legionarilor căzuți”, sicriul a fost așezat în cripta din cavoul familiei. În aceeași zi, ing. Gh. Clime a fost desemnat de către Corneliu Zelea Codreanu, noul președinte al partidului Totul pentru Țară.

Circularele nr. 106 și 109. Datorită provocărilor tot mai repetate ale autorităţilor, Corneliu Zelea Codreanu a emis mai multe circulare de dezminţire. Astfel, în cadrul unei întruniri la nivel judeţean, din data de 21 oct. 1937, la

[25] Programul înmormântării, Itinerariul – Cortegiul, în Buna Vestire, Marți, 12 Octombrie 1937, Anul I, no. 188, p. 1.

[26] Sima, Horia, Istoria Mișcării Legionare, Ed. Gordian, Timişoara, 1994, p. 258.

care au participat prefectul, comandantul garnizoanei, cel al legiunii de jandarmi, etc… s-ar fi afirmat că dacă ţărăniştii vor veni la guvernare, membrii partidului Totul pentru Ţară “vor proceda la asasinarea membrilor mai marcanţi”. Prin circulara cu nr. 106/4 nov. 1937, Corneliu Zelea Codreanu nega categoric existenţa unei astfel de intenţii, mirându-se că persoane “cu răspundere au putut iscăli un astfel de proces-verbal” [27]. Circulara nr. 109/13 nov. 1937, se referă la o adresă (nr. 22.021/9 oct. 1937) a Min. Cultelor şi Artelor prin care se anunţa suspendarea plăţii salariilor a doi preoţi care participaseră la “activităţi legionare”, respectiv “executarea cântecelor legionare, împărţirea manifestelor cu caracter legionar, etc…” Era un nou abuz al autorităţilor, pentru că “activităţile legionare” enumerate în adresă nu făceau obiectul hotărârilor Sf. Sinod din 10-11 mart. 1937. Pe de altă parte, nu avem cunoştinţă ca astfel de măsuri disciplinare să se fi luat contra preoţilor care făceau politică liberală sau ţărănistă activă.

Politica presei de stânga şi a autorităţilor. Pe toată durata anului 1937, presa de stânga a ignorat aproape total partidul Totul pentru Ţară. Chiar şi în cazul unor evenimente de senzaţie precum înmormântarea lui Ion Moţa şi Vasile Marin, sau în cazul decesului gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul, spaţiul alocat în Adevărul nu a depăşit mărimea unui timbru. În fond, acest aspect convenea de minune lui Corneliu Zelea Codreanu, interesat să atragă cât mai puţin atenţia autorităţilor. În ceea ce priveşte atitudinea guvernului, în paralel cu abuzurile şi provocările sistematice la adresa mişcării, a încercat să “confişte” cât mai multe din iniţiativele inedite ale mişcării, începând cu înregimentarea tineretului în Straja Ţării, alocarea de fonduri masive pentru tabere de studenţi, trimişi în sate să alfabetizeze populaţia, fonduri pentru propagandă, ba se vorbea chiar de adoptarea unei noi legi pentru protecţia “muncii naţionale”.

Situaţia P.N.Ţ. la sfârşitul anului 1937. Victoria în alegerile locale îndreptăţea pretenţiile emise de P.N.Ţ. de a înlocui P.N.L. la guvernare, chestiune care era exclusă din start de către suveran, aducerea la putere a ţărăniştilor

[27] Codreanu, Corneliu Zelea, Op. cit., p. 207-208.

fiind echivalentă cu revenirea la un regim democratic normal. În plus, suveranul dorea să numească oamenii desemnaţi de “Camarilă” în ministerele cheie, externe, interne şi armată, ceea ce ţărăniştii nu puteau accepta. Joi, 18 nov. 1937, la sediul central din str. Clemenceau nr.3, a fost convocat comitetul central executiv al P.N.Ţ., în vederea examinării situaţiei politice generale [28]. Iuliu Maniu urma să fie şi el prezent. Suveranul ar fi dorit, în cazul unei eventuale schimbări de guvern, colaborarea lui Ion Mihalache cu Al. Vaida-Voevod, marginalizarea lui Iuliu Maniu, adversar făţiş al “Camarilei” şi un guvern fără N. Lupu şi Virgil Madgearu, chestiuni absolut inacceptabile pentru liderul P.N.Ţ., atitudinea sa demnă determinându-l pe suveran să elimine partidul din succesiunea la guvernare. În data de 17 nov. 1937, Carol al II-lea încredinţează din nou guvernul lui Gh. Tătărescu. Acest eşec l-a determinat pe Ion Mihalache să-şi dea demisia în 21 nov. 1937 de la conducerea P.N.Ţ., funcţia fiind imediat ocupată de către Iuliu Maniu, invitat să ia conducerea chiar de către Ion Mihalache cu cuvintele: “D-le Maniu, ia comanda şi dă porunca!” [29] Ion Mihalache îşi mai dăduse o dată demisia, în 3 apr. 1937, dar Iuliu Mania a refuzat atunci să preia conducerea partidului. În discursul său, Iuliu Maniu, după ce a făcut elogiul predecesorului său, a dezvoltat liniile politicii partidului în perioada următoare. Nu s-a referit la “Camarilă”, dar a ţinut să amintească regelui că ţărăniştii sunt monarhici constituţionali.

Pactul de neagresiune. La 16 nov. 1937, ziarul Buna Vestire, devenit oficios al Mişcării Legionare, saluta înlocuirea lui Ion Mihalache cu Iuliu Maniu, un politician cu orientare de centru-dreapta, naţional-democratică, adversar al tendinţelor dictatoriale ale lui Carol al II-lea. Deşi aliat cu Ion Mihalache, Iuliu Maniu nu fusese niciodată adeptul “statului ţărănesc”, excluzând în mod categoric orice alianţă cu stânga. Unele contacte între Corneliu Zelea Codreanu pe de o parte, şi Iuliu Maniu împreună cu Gh. Brătianu de cealaltă

[28] Convocarea comitetului executiv naţional-ţărănesc, nesemnat, în Adevărul, Marţi, 16 Noiembrie 1937, Anul 51, nr. 16.503, p. 8.

[29] D. Maniu proclamat şef al Partidului Naţional Ţărănesc, nesemnat, în Adevărul, Joi, 25 Noiembrie 1937, Anul 51, nr. 16.511, p. 5 şi 6.

parte, au avut loc încă din primăvara acelui an. În 22 apr. 1937, a fost redactat un program comun de acţiune, de a combate tendinţele dictatoriale tot mai evidente ale suveranului. Conform unei scrisori găsite în arhive, aparţinând lui Corneliu Coposu, fost secretar al lui Iuliu Maniu, liderul ţărănist ar fi fost iniţiatorul acestei înţelegeri. Negocierile ar fi fost reluate imediat după instalarea acestuia la cârma partidului. În urma acestor negocieri, în data de 25 nov. 1937, între cei trei a fost semnat un “pact de neagresiune”, “cu scopul de a apăra libertatea şi a asigura corectitudinea alegerilor” [30]. Textul documentului, extrem de concis, preciza că acest pact “nu împiedică afirmarea ideologiei proprii şi discuţia de bună credinţă”. Chemarea adresată celorlalte partide de a adera la “această înţelegere”, a fost urmată de o serie de formaţiuni politice “de buzunar”, respectiv, Partidul Naţional-Agrar (Constantin Argetoianu), Partidul Social-Democrat (Iosif Jumanca), Partidul Evreiesc (dr. Wilhelm Filderman) şi Partidul Ţărănesc Maghiar. (dr. Imre? Retti) Au existat speculaţii că şi P.C.dR. ar fi aderat la acest pact, fără susţinere documentară însă. Documentul a fost publicat în presa centrală, vineri, 26 nov. 1937 [31] Acordul a contrariat toate “forţele democratice”, în ciuda declaraţiilor lui Iuliu Maniu, în care a făcut referire la crearea unui front unic contra guvernului. Nu a fost criticată intenţia acestuia de a se opune guvernului şi tendinţelor dictatoriale ale suveranului, cât asocierea lui Iuliu Maniu cu Corneliu Zelea Codreanu. H. Soreanu comenta în Adevărul:

Şeful unui partid democratic şi eminamente constituţional e alături de o grupare de extremă dreaptă, anti-democratică, o organizaţie care luptă pentru schimbarea actualelor aşezăminte constituţionale, care e împotriva partidelor, care vrea sincer şi deschis dictatura [32].

Declaraţia lui Corneliu Zelea Codreanu. Luni, 29 nov. 1937, la ora 18,

[30] Pactul de neagresiune electorală încheiat între Mişcarea Legionarã, Partidul National-Ţărănesc şi Partidul National-Liberal (Gheorghe Brătianu ), la 25 noiembrie 1937, Dreptatea, 27 Noiembrie 1937.

[31] D. Maniu a vorbit azi dimineaţă presei – Înţelegerea pentru asig-urarea libertăţii şi corectitudinii alegerilor – Nu se pot menţine starea de asediu şi cenzura în perioada electorală, Textul acordului încheiat, grupaj în Adevărul, Vineri, 26 Noiembrie 1937, Anul 51, nr. 16.512, p. 8.

[32] Ibidem, p. 8, Soreanu, H., D. Maniu şi coaliţia împotriva guvernului.

“liderul spiritual” al Mişcării Legionare a făcut o importantă declaraţie, în care a lămurit punct cu punct toate acuzaţiile enumerate mai sus. În privinţa scopului acordului încheiat între cele trei partide a ţinut să precizeze: “Acest acord are ca scop: apărarea libertăţii şi ducerea unei lupte electorale civilizate din care să lipsească, denigrarea, neloialitatea şi reaua credinţă”. Mai clar de atât nici că se poate. În privinţa orientării politicii externe:

Eu sunt contra marilor democraţii ale Occidentului, eu sunt contra Micei Înţelegeri, eu sunt contra înţelegerii Balcanice, şi n’am nici un ataşament pentru Societatea Naţiunilor în care nu cred.

Scoase din context, astfel de declaraţii păreau complet nelalocul lor. Să nu uităm însă că atunci, în 29 nov. 1937, România era încă “Mare“, în timp ce după nici doi ani va pierde o treime din teritoriu, iar puterile “garante” nu au putut schiţa cel mai mic gest de împotrivire. Cât despre “înţelegerile” perfectate de Nicolae Titulescu, ca şi în cazul Ligii Naţiunilor, toate aceste “organisme” vor avea prilejul în următorii ani să-şi dovedească cu prisosinţă ineficienţa şi inutilitatea. La final, Corneliu Zelea Codreanu a adăugat:

Eu sunt pentru o politică externă a României alăturea de Roma şi Berlin. Alături de statele revoluţiilor naţionale. În contra bolşevismului. O spune un om care n’a călătorit şi n’a cerşit nimic nici la Roma şi nici la Berlin. În 48 de ore după Biruinţa Mişcării Legionare, România va avea o alianţă cu Roma şi Berlinul, intrând astfel în linia misiunii sale istorice in lume: apărătoarea Crucii, a culturii şi a civilizaţiei creştine.

Aceste două fraze sunt cele mai criticate, prezentate ca un soi de aberaţii din perspectiva unei “corectitudini politice” eronat aplicate (şi nu tocmai nevinovat) prin prisma evenimentelor ulterioare. Se uită că Germania se oferise în repetate rânduri, prin vocea celor mai înalţi reprezentanţi ai ei, cancelarul Adolf Hitler şi ministrul economiei, mareşalul Hermann Göring, să garanteze integral graniţele României şi să asigure echiparea armatei române cu armament de ultimă oră. De asemenea, se uită că în acel moment, atât Franţa, cât şi Marea Britanie, acceptaseră, de voie de nevoie, să facă concesii importante, atât faţă de Italia, cât mai ales faţă de Germania, devenită prima putere economică şi militară a Europei. Fără a mai vorbi de faptul că cenzura, cu acordul guvernului, (şi implicit al suveranului,) permitea ca permanent în presa de stânga, Germania să fie privită ca un stat agresor, dar să şi publice caricaturi de un gust îndoielnic ale liderilor nazişti. La fel cum se uită că în acel moment, cele două foste mari puteri, Franţa şi Marea Britanie nu mai erau interesate de România, decât în măsura în care puteau irita Germania. Din această perspectivă, aprecierile făcute de Corneliu Zelea Codreanu s-au dovedit a fi corecte – atunci era poate ultimul moment în care o reorientare a politicii externe spre Germania ar fi salvgardat integritatea României Mari. În ceea ce priveşte politica internă, Corneliu Zelea Codreanu a declarat:

Dl Maniu este pentru democraţie. Eu sunt de părere exact contrară. Sunt contra democraţiei. După cum sunt şi contra dictaturii. Sub aurora dimineţii, se naşte un alt sistem, nou, neîntâlnit până acum. Pentru acela sunt eu.

Din nou, prin scoaterea din context a afirmaţiei privind opoziţia sa faţă de democraţie, afirmaţiile Căpitanului au fost interpretate tendenţios şi denaturat. În primul rând, chestiune menţionată în câteva rânduri, Corneliu Zelea Codreanu era împotriva “democraţiei” din România, o ţară bogată, ruinată de corupţia politicienilor, patronaţi de “camarila” regală, nu se referea la democraţie în general. Ce fel de democraţie era aceea din România interbelică, cu aproape întreg teritoriul ţării sub stare de asediu şi jurisdicţie militară, cu întreaga mass-medie de atunci: carte, presă, radio şi cinema, cenzurate strict, cu jandarmi care puteau împuşca pe oricine sub pretexte imaginare, ulterior fiind achitaţi în mod invariabil, … ce fel de democraţie era aceea în care toate contractele statului erau dijmuite de suveran şi de “camarilă” care acumulau averi uriaşe? Ce fel de democraţie era aceea în care numirea unui şef de guvern era condiţionată de poziţia acestuia faţă de Elena Lupescu? În ceea ce priveşte modul în care vedea el România, în momentul în care aceasta ar fi ajuns majoritar “legionară”, Corneliu Zelea Codreanu s-a exprimat mai vag, nefiind un subiect de imediată actualitate. Este clar că se gândea la o monarhie constituţională, cu un suveran deasupra partidelor, un fel de arbitru suprem, cu imixtiuni minime în lupta politică. În nici un caz nu preconiza un stat totalitar, aşa cum s-a afirmat şi încă se afirmă, pentru că în acest caz, ar fi fost minimalizată sau exclusă ideea de monarhie. În finalul declaraţiei sale, Corneliu Zelea Codreanu a cerut adepţilor săi să-l combată “cu violenţa cea mai mare” pe Nicolae Titulescu, pentru a se opune la “reintrarea acestui om în politica internă a ţării”. Ulterior, cu scop depreciativ, această declaraţie a fost interpretată ca o “condamnare la moarte” a fostului ministru de externe. Fără a mai vorbi despre speculaţiile privind pactul “de neagresiune”, care l-ar fi împiedicat chipurile, pe Corneliu Zelea Codreanu să pornească o “campanie de asasinate” contra principalilor lideri ţărănişti.

Revenirea în ţară a lui Nicolae Titulescu. În vara anului 1937, Iuliu Maniu
a avut o serie de întâlniri cu Nicolae Titulescu. La 14 mai 1937, liderul ţărănist, plecat de aproape o lună din ţară, a avut o convorbire telefonică cu Nicolae Titulescu, aflat la Cap Martin, stabilind detaliile întâlnirilor din următoarele zile. (15, 16, 17, 18 şi 20 mai 1937.) Alte convorbiri au avut loc la Paris, în 22, 23 şi 24 iunie 1937. Nu cunoaştem exact conţinutul convorbirilor, dat fiindcă nu au fost stenografiate, dar este de presupus că a fost abordată situaţia din ţară. În data de 29 nov. 1937, Nicolae Titulescu, împreună cu câţiva adepţi, a sosit în Gara de Nord cu trenul Orient-Express, fiind întâmpinat de majoritatea liderilor ţărănişti, Ion Mihalache, dr. N. Lupu, Virgil Madgearu, etc…, împreună cu “o mare mulţime aparţinând organizaţiei Capitalei a P.N. Ţ” [33]. Primele zvonuri privind o posibilă candidatură a lui Nicolae Titulescu pe listele P.N.Ţ., chestiune care pare să fi fost abordată în cursul discuţiilor cu Iuliu Maniu, au apărut în 9 dec. 1937: ”Se afirmă în cercurile politice că d. Nicolae Titulescu va candida în fruntea listei naţional-ţărăniste în judeţul Olt” [34]. Deşi jud. Olt era un adevărat “fief liberal”, în judeţ exista însă o “enclavă ţărănistă”, condusă de prof. Dumitru Căpăţâneanu, care, la ordinul liderilor de la centru, a acceptat să-l adauge în capul listei pe Nicolae Titulescu. Nici acesta, nici Iuliu Maniu, nu au motivat niciodată în mod explicit această candidatură, cu atât mai mult cu cât Nicolae Titulescu avea asigurat un loc de “senator de drept”. Dincolo de declaraţiile demagogice ale acestuia, (“Trăiască Regele! Trăiască România! Să trăiţi voi toţi!”) motivul niciodată mărturisit pare a fi dorinţa de a plăti o “poliţă” suveranului pentru demiterea sa neanunţată din guvernul Tătărescu 2.

Eu şi Garda de Fier. Imediat ce Nicolae Titulescu şi-a anunţat candidatura, în presa de stânga şi nu numai au început comentariile privind declaraţiile lui Corneliu Zelea Codreanu cu privire la relansarea în politică a lui Nicolae Titulescu. În primul rând s-au emis o serie de speculaţii privind data intrării acestuia în ţară, după semnarea documentului. Dar cel mai mult s-a speculat

[33] Sosirea d-lui Titulescu în Capitală – Entuziasta primire făcută în gara de Nord, în Adevărul, Marţi, 30 Noembrie 1937, Anul 51, nr. 16.515, p. 8.

[34] Grupaj Ştiri diverse, Ultima oră, în Adevărul, Joi, 9 Decembrie 1937, Anul 51, nr. 16.523, p. 8.

asupra eventualelor reacţii ale legionarilor, în urma îndemnului emis de către Corneliu Zelea Codreanu cu privire la reintrarea în politică a fostului ministru de externe. Motivaţia Căpitanului era clară, fiind vorba de suspiciunea că Nicolae Titulescu ar fi fost implicat în “dizolvarea” Gărzii de Fier prin Jurnalul din 9 dec. 1933. În acel moment era vorba doar de suspiciuni bazate pe unele zvonuri care au circulat în epocă, Corneliu Zelea Codreanu neavând absolut nici o informaţie în acest sens. Ca urmare, posibil şi în urma unor discuţii cu Iuliu Maniu, în Universul din 12 dec. 1937, Nicolae Titulescu a publicat un amplu articol intitulat “Eu şi Garda de Fier”, apărut ulterior şi sub forma unei broşuri [35], menită să justifice atitudinea sa din dec. 1933. Primele reacţii nu au întârziat să apară. În aceeaşi zi, Constantin Argetoianu, care cunoştea extrem de bine dedesupturile acestei acţiuni, nota în jurnal:

Articolul lui Titulescu Eu şi Garda de Fier, în jurul căruia s-a făcut atâta reclamă, a apărut în fine în „Universul“ de azi-dimineaţă. E slab. O mare decepţie şi din punct de vedere documentar şi din cel literar. Pledoarie de clănţău. Minte de la început până la sfârşit, cu neruşinare, şi se străduieşte sa-şi sprijine minciunile cu documente ce nu dovedesc întru nimic nevinovăţia sa, ci numai vinovăţia altora [36].

Reacţia celor care cunoşteau situaţia, în primul rând a foştilor membri ai cabinetului Duca, nu s-a lăsat prea mult aşteptată, aceştia contrazicând în mod categoric cele afirmate de către Nicolae Titulescu. Cel mai mare impact însă, l-a avut o scrisoare deschisă a lui Grigore Duca, fratele fostului prim-ministru, apărută a doua zi în Dimineaţa, în care acesta îl acuza pe Nicolae Titulescu ca fiind principalul responsabil de “dizolvarea” Gărzii de Fier:

Ştiu, de asemenea, precis că d-voastră, dle Titulescu, aţi fost iniţiatorul şi susţinătorul aprig al dizolvării Gărzii de Fier, ameninţând cu demisia din guvern dacă această măsură nu este luată .[37]

[35] Titulescu, Nicolae, Eu şi “Garda de Fier”, 24 p., Tip. “Universul”, 1937.
36 Argetoianu, Constantin, Însemnări zilnice, vol. III (1 iul.–31 dec. 1937), ediţie de Stelian Neagoe, Ed. Machiavelli, Bucureşti, 2001, p. 276–278.

[37] Pro şi contra Titulescu, selecţie, cuvânt înainte, note biografice, adnotări şi explicaţii, indice de George G. Potra, Fundaţia Europeană Titulescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 204.

De asemenea, Grigore Duca a adresat o scrisoare deschisă foştilor membri ai cabinetului I.G. Duca, cerându-le să clarifice această situaţie, fie măcar şi pentru a apăra memoria fostului lor şef de guvern. Ulterior, aceştia vor confirma în scris, în unanimitate, ceea ce toata lumea bănuia deja, şi anume că, în sedinţele de guvern de la sfârşitul lui decembrie 1933 s-au discutat toate aspectele legate de o eventuală dizolvare a Gărzii de Fier cerută imperativ de Nicolae Titulescu. În finalul discuţiilor s-a ajuns la unanimitate de a nu dizolva Garda de Fier. Ea s-a produs datorită şantajului acestuia, care a devenit astfel autorul moral al asasinării fostului prim-ministru. Unul din cei mai importanţi cercetători ai vieţii şi operei lui Nicolae Titulescu, George G. Potra susţine că aceste acuzaţii ar fi nefondate, iar declaraţiile foştilor membri ai guvernului Duca ar fi fost “un act sugerat sau cerut”. Este greu de admis aşa ceva, cu atât mai mult cu cât există declaraţiile, redactate manu propria, chiar atunci, a doua zi după apariţia articolului lui Nicolae Titulescu, mai există memorialistica unor personaje implicate direct în această “afacere”, Constantin Argetoianu, Grigore Gafencu, Carol al II-lea, cam greu să se înşele cu toţii. La rândul său, Corneliu Zelea Codreanu nu a reacţionat în nici un fel la broşura lui Nicolae Titulescu, dar şi la replica foştilor membri ai guvernului I.G. Duca. De asemenea, a refuzat să facă declaraţii sau să comenteze în vreun fel această chestiune, înţelegând că Nicolae Titulescu era deja terminat din punct de vedere politic. Iar presupusele ameninţări cu moartea din partea legionarilor, ca şi exilul la care l-ar fi condamnat Carol al II-lea, sunt absolut false şi nu au absolut nici o susţinere documentară.

Campania electorală şi alegerile. Campania electorală a început oficial în 21 nov. 1937, cu o lună înaintea alegerilor. Ca de obicei, presa de stânga a ignorat total partidul Totul pentru Ţară, rezumându-se la a prezenta doar incidentele în care erau implicaţi legionari. Alegerile au fost programate pentru 20 şi 22 dec. 1937 (Cameră şi Senat), urmând ca noile “adunări” să fie convocate în 17 feb. 1938. Duminică, 14 nov. 1937, Gh. Tătărescu a depus mandatul, după câteva zile, în 18 nov. 1937, în urma eşecului tratativelor dintre suveran şi Ion Mihalache, fiind chemat să prezideze un guvern “de alegeri”. Toretic, acesta avea prima şansă să câştige alegerile, putând falsifica rezultatele, având la îndemână forţele de ordine şi aproape întreaga administraţie locală. În disputa cu opoziţia, P.N.L. a intrat într-un cartel electoral cu Frontul Românesc, condus de către Al. Vaida-Voevod şi cu Partidul Naţionalist Democrat, condus de prof. Nicolae Iorga. Joi, 18 nov. 1937, dimineaţa, a fost anunţată lista miniştrilor noului guvern, aproape identică cu cea a precedentului, singura schimbare notabilă fiind Richard Franasovici, un apropiat al “Camarilei”, titular la Min. de Interne, numirea sa în acest post fiind menită să garanteze “corectitudinea” alegerilor [38]. Convins că mulţumită succeselor obţinute în urma politicii de redresare economică va câştiga fără probleme alegerile, guvernul a luat unele măsuri în vederea asigurării propagandei politice, ridicând în câteva oraşe mari starea de asediu şi cenzura. Au fost anulate şi “curbele de sacrificiu” care diminuau leafa funcţionarilor publici. Ca de obicei, incidentele soldate cu morţi şi răniţi în urma unor altercaţii şi încăierări între cele două tabere politice nu au lipsit, căzându-le victime membri ai tuturor partidelor, inclusiv legionari. Numeric, au fost ceva mai reduse decât în campaniile precedente, posibil datorate şi “pactului de neagresiune”, dar şi echipelor de ordine organizate de legionari. Considerând că principalul pericol este reprezentat de P.N.Ţ., abuzurile autorităţilor s-au îndreptat cu precădere contra acestuia. Duminică, 12 dec. 1937, a fost organizată o mare întrunire naţional-ţărănistă la Sala “Marna” din Calea Griviţei, (Fostul Cinema Griviţa, din intersecţia cu Calea Buzeşti, demolat în 2011 împreună cu Hotelul Marna.) întrunire la care urmau să participe Iuliu Maniu, dr. N. Lupu şi Gr. Filipescu. În discursul rostit cu această ocazie, Iuliu Maniu a exprimat extrem de clar opoziţia sa şi a partidului său contra intenţiilor dictatoriale ale suveranului: “Ce vrem noi? Să respingem, să desfiinţăm dictatura care este în fiinţă şi să împiedicăm dictatura care va să fie mâine” [39]. La un moment dat, în diverse locuri ale sălii au început să se degaje gaze lacrimogene, fiolele cu gaz fiind amorsate de agenţi ai poliţiei, cele câteva mii de participanţi fiind nevoiţi să părăsească sala, cuprinşi de panică. În stradă, au avut loc de asemenea busculade între cei ce părăsiseră sala şi forţele de ordine. Revoltat de cele petrecute, dar şi de atacurile liberalilor şi acoliţilor lor la adresa lui Iuliu Maniu, în data de 14 dec. 1937, Corneliu Zelea Codreanu a emis un comunicat de protest [40].

[38] După amiază, criza va fi soluţionată – D. Gh. Tătărescu va forma noul guvern, etc… grupaj Ultima oră, în Adevărul, Joi, 18 nov. 1937, Anul 51, nr. 16.505, p. 8.

[39] Întrunirea naţional-ţărănistă dela “Marna”, zădărnicită – Declaraţiile d-lor Maniu, dr. Lupu şi Gr. Filipescu făcute în faţa clubului naţional-ţărănesc, nesemnat, în Adevărul, Marţi, 14 Decembrie 1937, Anul 51, nr. 16.527, p. 3.

[40] Codreanu, Corneliu Zelea, Op. cit., p. 225.

În acele zile, primul ministru, Gh. Tătărescu a făcut la radio un amplu bilanţ al guvernării liberale, reafirmând ataşamentul liberalilor faţă de politica suveranului. A fost totodată atacat dur Iuliu Maniu şi a fost dezminţită existenţa unor “forţe oculte” [41]. Atacuri la adresa liderului ţărănist au venit şi din partea stângii. Astfel, în ziarul Lumea Nouă, oficiosul partidului social-democrat, Ilie Moscovici îl acuza pe Iuliu Maniu că a încheiat cu comuniştii un pact “de agresiune” (numită “alianţa naţional-ţărănistă, comunistă şi fascistă”) – sau “alianţa Codreanu-Pătrăşcanu” – împreună cu “nenorocitul M. Gh. Bujor” – “canalia comunistă”, etc.[42] Nu există susţinere documentară privind aceste aserţiuni, iar dacă s-a întâmplat ca militanţii social-democraţi să fie atacaţi de către grupuri de comunişti înarmaţi, aceasta s-a întâmplat la ordinul Moscovei, şi nu al lui Corneliu Zelea Codreanu sau al lui Iuliu Maniu.

“Campania” electorală a lui Nicolae Titulescu. Considerând probabil că renumele de care se bucura încă este suficient pentru a fi ales, pe de altă parte, complet lipsit de experienţă oratorică în faţa unui auditoriu format în bună parte din ţărani, în general oameni simpli, mulţi fără ştiinţă de carte, Nicolae Titulescu a dispus ca doi din colaboratorii săi apropiaţi să colinde satele Olteniei cu două automobile pe care s-au instalat megafoane în care se difuza un discurs electoral, (de altfel, extrem de slab, pe alocuri chiar penibil), imprimat pe un disc de patefon. Nicolae Iorga comenta sarcastic în ziarul propriu:

S-a gândit oare Caragiale că modestul său Caţavencu va putea ajunge ministru de Externe şi mare European şi va vorbi, de mult curaj ce are, ca d. Titulescu, cu patefonul în căruţă prin sate? [43]

Cum era de aşteptat, candidatura sa nu a adus nici un beneficiu, nici lui, nici partidului naţional-ţărănesc pe listele căruia a candidat. Corneliu Zelea Codreanu a preferat să-l ignore total pe fostul ministru de externe, (în ciuda reacţiilor isterice ale acestuia, privind pretinse tentative de asasinat la adresa sa) pentru a nu intra în conflict cu Iuliu Maniu, dovadă că ajunsese la o deplină maturitate politică.

[41] D. Gh. Tătărescu la Radio – Primul ministru despre înfăptuirile de eri şi programul de mâine, în Adevărul, Marţi, 14 Decembrie 1937, Anul 51, nr. 16.527, p. 5-6.

[42] Moscovici, Ilie, Pactul de …neagresiune, Ibidem, p. 6.

[43] Neamul Românesc, 23 Decembrie 1937.

Imaginea de față, Căpitanul îmbrăcat în celebra manta de piele, la înmormântarea gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul. Ulterior, anumiți „istorici”, în realitate autori obscuri de maculatură anti-legionară, indivizi animați de ură viscerală și interese la fel de obscure, au interpretat acest banal articol de îmbrăcăminte ca fiind un fel de „simbol nazist”, pentru a sublinia chipurile, esența „fascistă” a Mișcării Legionare. Vai de capul și știința lor! (va urma)

Reclame