Minciunelele dlui Djuvara (19)

Continuăm si azi să spicuim prin afirmatiile dlui Neagu Djuvara din cartea O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri. La pag. 213 si apoi 216, citez:

Tot în 1936 începe un lung si sângeros război civil în Spania, care va tine trei ani, între guvernul de Front popular socialist – comunist si nationalistii generalului Franco, în cele din urmă învingător — aflându-se în fruntea statului ca dictator până la moartea sa în 1975. Asadar, să nu-l acuzăm pe regele Carol al II-lea că a impus o dictatură în 1938 — suntem totusi ultima tară din această parte a Europei care trece la un regim dictatorial si am avut în perioada interbelică un regim relativ mai democratic decât oricare dintre vecinii nostri.

Asa care vasăzică! N-am prea înteles care-i treaba cu Franco. Spania de azi, în care au ales să trăiască peste un milion de români, este în mare măsură creatia lui Franco, dar se pare că dl. Djuvara vede altfel lucrurile. Era cumva preferabilă dictatura proletariatului? Nu trebuie decât să ne uităm la Cuba de azi ca să vedem cum ar fi arătat Spania de azi dacă nu ar fi fost Franco. Sau chiar mai rău, pentru că în Cuba comunistii n-au îngropat preoti de vii si nici n-au spintecat călugăritele cu baioneta. Fără a mai vorbi despre scoaterea ochilor si jupuirea de vii a prizonierilor, isprăvi la care s-au dedat membrii brigăzilor internationale, din care făcea parte si dl. Walter Roman (născut, sic! Ernő Neuländer), căruia s-a propus să i se ridice statuie. Bravos natiune! În timp ce s-a dărâmat modestul bust al lui Antonescu din curtea bisericii Sfintii Împărati Constantin si Elena, se propune ridicarea de statui trădătorilor alogeni veniti călare pe tancurile sovietice. Pe când o statuie a Anei Pauker? Că pe Creangă, Cioran si Eliade îi epuizarăm.
Citim mai departe la pag. 216, citez:

Fată de toate dictaturile pe care le-am cunoscut mai târziu, s-ar părea azi că dictatura regală a fost mai putin dură decât cele ce vor urma: scurta experientă legionară, dictatura generalului Antonescu, apoi, mai cu seamă, cei 45 de ani de regim comunist.

Halal regim democratic! Am văzut în episoadele trecute cât de democratic a fost. Să nu uităm că regimul lui Franco a fost impus datorită unor conditii exceptionale, asasinarea în masă de către fanaticii comunisti a politicienilor de dreapta, de centru, a monarhistilor, a preotilor dar si a tuturor celor ce ar fi putut constitui o opozitie ulterioară, cazul lui José Calvo Sotelo, lider al opozitiei, asasinat de către gărzile republicane este edificator. Dictatura lui Franco a fost parfum de trandafiri fată de ce ar fi însemnat o dictatură comunistă. Nu stiu dacă dl. Djuvara stie, dar în politică rezultatele contează, si nu mijloacele. Să mentionăm adiacent că în 1936, Spania era cam la acelasi nivel de dezvoltare cu România, o tară săracă, cu foarte multi oameni săraci, dar care se moderniza rapid. La fel ca si Italia, ceva mai dezvoltată decât Spania, sau Portugalia, ceva mai la urmă. Ei bine, unde este azi Spania si unde suntem noi? Nu vorbesc neapărat despre ce a însemnat dictatura lui Franco în raport cu ce ar fi însemnat dictatura comunistă. Altceva vreau eu să spun. Nu am suficiente date despre popularitatea lui Franco în rândul spaniolilor, este de presupus că încă are destui suporteri, ceea ce însă stiu clar este că dictatorul fascist Benito Mussolini în noiembrie 2004 a fost votat al 34-lea mare italian într-un sondaj de opinie TV, iar în martie 2007, dictatorul de extremă dreaptă António de Oliveira Salazar a fost votat ca cel mai mare portughez al tuturor timpurilor, în cadrul show-ului televizat Os Grandes Portugueses. Ca si Ion Antonescu la noi, în ciuda campaniei initiate de evrei si de cercurile politice aservite lor de la Tel-Aviv si Washington. Dar si cu concursul cozilor de topor autohtone tăiate împrejur la creier. Spre deosebire de Franco, care a câstigat războiul cu fiara comunistă, Carol al II-lea nici nu l-a început, a cedat aproape o treime din teritoriul României fără a trage un glont, în ciuda declaratiilor belicoase anterioare, ca si a jalnicelor osanale închinate lui de către Iorga, costumat caraghios în uniformă de portar de hotel. Răspunderea îi apartine în totalitate, pentru că el detinea 100% puterea, chestia cu Consiliile de Coroană este vrăjeală pură la deruta prostimii, ele erau doar strict consultative. Ca să nu mai vorbim de asa-zisa participare a unor legionari la unul din aceste consilii. Ei bine, dacă ar fi să se facă un sondaj, si dacă ar fi să aleagă între Carol al II-lea si Ion Antonescu, pe cine credeti că ar alege românii? Pe Carol al II-lea, regele inteligent si cult? Mă îndoiesc. Nu vorbesc de acel penibil tele-show, în care au intrat în top Andreea Marin si Mădălina Manole, din lipsa unor criterii clare de selectie. Pentru că si in acel penibil top, maresalul Ion Antonescu figurează pe locul 6, spre disperarea evreilor si slugilor lor autohtone corecte dpdv politic. În ciuda greselilor sale, pentru care a plătit cu viata, Ion Antonescu a fost un om de mare caracter si onoare. Românii au apreciat asta, de asta Antonescu are locul pe care îl are în inima românilor în ciuda tipetelor emanate de la INSHR Elie Wiesel & Co. O rara avis printre români, o specie pe cale de disparitie. Nu trebuia să-si tină cuvântul dat lui Carol al II-lea. Cu trădătorii de tară nu se negociază. Carol al II-lea, Duduia, Urdăreanu si Gavrilă Marinescu, trebuiau să aibă soarta nefericitului Mussolini. Ciuruiti de gloante si atârnati cu capul în jos de balconul Palatului Regal. Din păcate, a rămas doar ultimul să plătească pentru toată camarila de nemernici.

Si încă ceva. O chestiune pe care toti istoricii o stiu, inclusiv dl. Neagu Djuvara, dar se feresc toti s-o spună. Cu privire la esecul ultimelor alegeri libere din istoria interbelică a României. Se vorbeste că regele ar fi recurs la dictatură pentru că nu avea altă alegere. Fals! Constitutia de atunci îi dădea posibilitatea să distribuie mandatele în guvern în functie de preferintele electoratului. Se mai spune că regele a încercat toate formulele posibile de guvernare. Chiar el o spune în însemnările sale zilnice. Asta spun si toti istoricii corecti dpdv politic. Perfect adevărat! Cu un amendament însă. A încercat toate formulele politice care-i puteau permite să guverneze el din umbră, să distrugă sistemul parlamentar, să anuleze constitutia si să se pună el, curva evreică si camarila pe veci în fruntea tării. Stia extrem de bine că un guvern de coalitie tărănisti+legionari, chiar dacă era greu de presupus o astfel de coalitie, i-ar fi cerut socoteală pentru afacerile necurate de notorietate publică, si eventual l-ar fi alungat de pe tron. Sau putea recurge la un guvern de unitate naţională, cum a fost propus de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, care era susţinut si de o parte din presă. Nu degeaba, fostul prim-ministru, Gheorghe Tătărescu, ultimul sef de guvern democratic din România interbelică, a fost considerat pe bună dreptate omul tuturor dictaturilor. „S-a făcut, Majestate!”, era expresia sa preferată.

Aici voiam să ajung. Ceea ce istoricii lui peste prajit, marii calpuzani ai istoriei, se feresc ca dracul de tămâie să spună, iar dl. Neagu Djuvara nu face nici dânsul exceptie, este că indiferent ce oameni ar fi fost în guvern, un parlament legal constituit, asa cum a rezultat el în urma alegerilor din 22 decembrie 1937, CU UN NUMĂR DE 66 PARLAMENTARI LEGIONARI, NU SI-AR FI ASUMAT RESPONSABILITATEA CEDĂRII BASARABIEI SI BUCOVINEI FĂRĂ LUPTĂ. Asta nu vor dânsii să stim. In imagine, caricatură din presa vremii.(va urma)

Etichete: Minciunile dlui Neagu Djuvara