Viață și prețuri în epoca Ceaușescu (XLVIII)

Motto: Într-un magazin alimentar, cândva, prin „epoca de aur”. – Carne aveți? – Ce se vede! – Atunci, dați-mi un kilogram de cârlige!

Electronice. Ne vom referi în continuare la aparate de radio, televizoare, picupuri și magnetofoane și cele legate de acestea, ca fiind produsele de uz domestic cele mai solicitate pe toată durata de existență a regimului comunist, nu și la produsele de electronică industrială, care nu fac obiectul acestui studiu. Radioreceptoare. Pentru început trebuie să precizăm că această industrie a fost creată from scratch de către regimul comunist, ea nu a existat înainte de 19 nov. 1946, dată la care comuniștii, aliați cu alte formațiuni politice mai mici, au obținut majoritatea parlamentară ce le-a permis mai apoi impunerea de schimbări radicale în viața de zi cu zi a populației. Anuarul telefonic din 1937, la capitolul „Radio” – pe atunci nu existau alte dispozitive electronice de uz domestic, menționează doar reprezentanțe „Zenith”, „Orion”, „Telefunken”, „Philips”, etc…, magazine de vânzare, ateliere de reparații, inclusiv un magazin de piese. Cu această ocazie am aflat și cât costa în epocă cel mai ieftin aparat de radio, cu galenă probabil (cristal de PbS) – 2.600 lei, pe atunci cca. 6,5$, azi cam 600 RON. Și totuși, înainte de război, datorită cererii extrem de mari, s-au produs aparate de radio în țară, cu piese din import, primul atelier de asamblare de astfel de kit-uri fiind înființat în Oradea, în 1933, cu un personal de cca. 70 de angajați. Un an mai târziu, atelierul s-a extins, fiind mutat la București, personalul crescând la 200 de angajați, maximul de producție fiind atins în 1939, cca. 10.000 aparate asamblate, extrem de puțin în raport cu cererea. Au urmat anii războiului, 1940-45, pe durata căruia producția a fost sistată. Prin legea nr. 19/11 iun. 1948 au fost naționalizate mai multe astfel de ateliere, (mai degrabă decât fabrici) respectiv Philips, Radiomet, Starck și Tehnica Medicală. Acestea au fost reunite într-o singură fabrică, și ea cooperativă mai degrabă, numită „Radio Popular”, care a început producția un an mai târziu. Până prin 1960, toate aparatele de radio au fost realizate cu piese importate din țările socialiste frățești, respectiv URSS, R. S. Cehoslovacă, R. P. Ungară sau R. D. Germană. Primul aparat construit de „Radio Popular” a fost S 49 U „Record”, schema și cu piesele fiind sovietice. (Primele două cifre indică anul lansării în fabricație.) Erau aparate cu construcția simplificată la maxim, carcasă simplă cu trei butoane în față, împreună cu difuzorul și scala circulară. Un an mai târziu, în 1950, a apărut radioreceptorul S 503 A „Pionier”, puțin diferit față de precedentul, comutatorul de game devenind liniar iar scala rectangulară. În 1951 a fost realizat primul radioreceptor de concepție integral românească (oare?): S 513 A „Dunărea”, și el construit cu piese din import. Tot din 1951 datează și S 511 A „Partizan” (sic!) și S 512 U „Orion”. Anul 1953 a marcat apariția primului radioreceptor românesc cu alimentare de la baterii, S 531 B „Alianța”. Din 1954 „Radio Popular” a început să fabrice piese radio după concepție proprie: difuzoare, transformatoare de rețea și ieșire audio, șasiuri metalice, magneți metalo-ceramici, potențiometre chimice, bobine, condensatoare variabile și cu hârtie, comutatoare tip „claviatură”, socluri pentru tuburile electronice, etc… pregătind astfel producția ulterioară de aparate realizate integral în țară. Producția a crescut și ea, dar în continuare utilizând componentele active – tuburile electronice (popular lămpi de radio) din import. Astfel, dacă în 1950 fuseseră realizate 40.000 de aparate, în 1962 numărul acestora a crescut la 251.000. Conform anuarului statistic al orașului București din 1959, în 1958 erau 341.898 de abonați la radio, din care 103.220 la radioficare (deci doar 238.679 la radio). Probabil că odată cu creșterea nivelului de trai a crescut și numărul de radioreceptoare. Oricum, prin 1957 un radio românesc de calitate medie era cam 2.000 de lei, la un salariu mediu net de 619 lei. Un radioreceptor „Steaua” (звезда) sovietic era 2.100 lei! În toată această perioadă au fost realizate cel puțin 20 de modele de radioreceptoare, nu le mai enumăr pe toate. Câteva modele mai deosebite. S 591 A „Concert”, realizat în 1959, prezenta butoane duble, montate în scară, pentru volum, acord și ton, o modă în acei ani. De asemenea, avea la spate o bornă pentru pick-up. Modelele S 593 A „București 500” (de ani de atestare documentară) cu și fără pick-up și S 593 A „Verdi” au fost derivate din schema aparatului „Concert”. Exceptând combinele, „București 500” a fost primul radioreceptor românesc cu pick-up incorporat, un model de „Supraphon” cu patru viteze. Prețurile erau destul de mari pentru salariile de atunci, variind între 1.002 lei un „Pionier” în 1950 – trei salarii medii, la vreo 2.500 lei, „București 500” în 1960, la fel. Ai mei au cumpărat în 1962 (abia apăruse) un aparat de radio produs în fosta RDG, „Gerufon Stereo 62W”, cu trei difuzoare, audio stereo și gamă de ultrascurte, o noutate absolută pe atunci, când nici postul național nu emitea pe ultrascurte, care a costat 3.200 lei – cam 3,7 salarii medii, am păstrat bonul. Un aparat foarte bun, adevărat „lucru nemțesc” – în 1996, când l-am aruncat la gunoi, încă funcționa perfect. Anul 1960 a însemnat un moment important în producția de radioreceptoare din România. Astfel, „Radio Popular” și-a schimbat denumirea în Uzinele „Electronica”. Au fost înființate secții noi pentru fabricarea de tranzistoare, diode semiconductoare, condensatoare. Tot în acest an a apărut pe piață primul aparat de radio complet tranzistorizat produs în România, S 593 T „Solistor”. Acesta folosea licență și piese de import și era alimentat cu 3 baterii de 4,5V. Nu-mi amintesc de el – cred că nu au fost produse prea multe, iar cele 3 baterii de 4,5V făceau utilizarea acestuia extrem de scumpă. Ceva mai mare succes a avut S 605 T2 „Turist”, de concepție românească, de care îmi amintesc perfect. Era un radioreceptor portabil „de voiaj, tip poșetă” – era chiar îmbrăcat în piele, avea 7 tranzistoare în calitate de componente active, game de unde lungi și medii, iar toate piesele erau produse în țară. Prin 1961 trebuie să fi costat vreo 1.500 lei, cam 1,8 salarii medii nete. Chiar dacă nu a fost realmente un adevărat succes comercial, acest aparat, relativ reușit pentru piața românească, atâta cât era atunci, a fost o experiență importantă ce a demonstrat că în acest domeniu, al aparatelor de radio cu tranzistori, nu putem concura nici măcar cu țările socialiste frățești, fiind nevoie fie de componente miniatură din import, fie de producerea acestora sub licență, așa că pe moment tovarășii cu munci de răspundere din conducerea de partid și de stat, exact ca în 1949, când s-a demarat producția de radioreceptoare cu tuburi cu kit-uri de piese din import, au decis să producă radioreceptoare cu piese japoneze, pe atunci Japonia fiind nr. 1 mondial în acest domeniu. Concomitent, s-a continuat producția de aparate cu tuburi, până prin 1976, când producția acestora a fost sistată. Câteva aparate, printre ultimele cu tuburi produse: „Eforie” – 1.720 lei și „Traviata” cu pick-up – 2.260 lei. Primul aparat produs integral cu „piese japoneze” a fost S632, un aparat de radio de buzunar, pe atunci extrem de popular, asamblat la „Electronica” începând cu 1963, cu kit-uri National Matsushita, cu o singură lungime de undă – unde medii. Extrem de puține exemplare au supraviețuit intacte, din ce m-am interesat pe la colecționari, se pare că nu mai mult de degetele de la o singură mână. Un alt aparat de-a dreptul „iconic” al epocii, a fost S631T, „Zefir”, „cu 6 tranzistoare” și două lungimi de undă – lungi și medii, produs inițial pentru piața japoneză, cu piese japoneze, ulterior producția componentelor fiind total asimilată în țară, aparatul apărând prin 1963 în rafturile magazinelor. Despre improvizațiile la alimentarea acestuia am discutat deja. Era deosebit de practic, având doar 520 g împreună cu husa din piele și o noutate – avea și o bornă tip jack de 3,5 mm, având și o cască miniatură, de producție japoneză, atașată la curelușă, într-o mică husă, tot din piele. Prin 1963 costa fix 900 lei. Casca se putea achiziționa și separat, 40 lei. S-a fabricat în mai multe variante ușor diferite, începând de prin 1963, timp de mai mulți ani, atât la „Electronica”, cât și la „Tehnoton” – Iași, întreprindere înființată în 1972, ceea ce înseamnă că s-a fabricat cel puțin un deceniu, unul din cele mai de succes aparate de radio produse în România, și azi fiind unul din preferatele colecționarilor de astfel de relicve tehnice. Un alt radioreceptor „iconic” al epocii a fost S 651 T „Mamaia”, apărut în 1965, în mai multe variante, cu patru lungimi de undă și componente japoneze, care a stat la baza multor modele de concepție românească apărute ulterior, unele destinate exportului. Aspectul era aproape „occidental” – motiv pentru care cred că japonezii au livrat și matrițele de injecție a pieselor carcasei. De altfel, în ciuda a tot felul de aberații care se spun pe diverse forumuri și grupuri de discuții, sunt convins că nu era de concepție românească, nici schema, nici designul, (la amândouă modelele) pentru că știu exact ce putea produce industria românească, iar saltul de la „Turist” la „Mamaia” în doar 4 ani a fost mult prea radical. Era preferat îndeosebi de muncitori care, în plimbările duminicale prin Cișmigiu, la braț cu tovarășa de la montaj sau de la sudură, de la caz la caz, invariabil, aveau în mână și un radioreceptor „Mamaia” pus pe postul național, așa cum apare o astfel de pereche într-o fotografie celebră din acei ani, publicată în National Geographic, într-un reportaj dedicat României și aspectelor ei inedite. Cele 4 baterii R20 asigurau o funcționare continuă de cel puțin 6 ore. În 1965 costa 1.450 lei. În 1970 a fost proiectat radioreceptorul S 702 TS „Maestro”, având posibilitatea de redare stereofonică (fiind prevăzut cu un decodor cu componente discrete) a posturilor pe unde ultrascurte prin două difuzoare de 6 W. Următorul radioreceptor stereofonic a fost S 749 TS „Bucur”, realizat în mai multe variante cu aspect extern diferit și cu putere de ieșire între 2×6W și 2×25W. Varianta pentru export a acestui aparat s-a numit „Eurocord”. Toate costau cca. 3.000-3.500 lei. Aspectul exterior era relativ decent, în stilul celor occidentale din epocă, mai puțin butoanele, executate dintr-un plastic infect. Ca orice produs industrial românesc, chiar și în a celor de calitate, era imposibil să nu găsești cel puțin un detaliu care să strice tot aspectul. Performanțele sonore erau însă extrem de slabe, iar așa-zisele boxe erau doar niște cutii cu difuzor de bandă largă, sunând mai prost chiar decât vechile radiouri cu tuburi, cu casetă din lemn. Bomboana pe colivă, ca să zic așa, era modelul îmbrăcat în „sculpturi”, practic niște ornamente realizate la strung – un kitsch monumental, care adăugau încă 1.000 lei la preț. Tot în anii ’70 au fost realizate și radioreceptoarele portabile S 720 T „Gloria”, (1.400-1.450 lei, au fost mai multe modele, 1-4, cu caracteristici ușor diferite) care prezentau patru game de undă și permiteau montarea în bordul autoturismelor. Între aparatele de radio auto mai sunt de menționat S 693 T „Sinaia” (cca. 900 lei), având posibilitatea recepționării pe unde lungi și medii și modelul „Predeal” (1.000 lei), care prezenta și gama de unde scurte. Spre sfârșitul anilor ’70 uzinele „Electronica” au început să producă radioreceptoare cu „accesorii” (în plus față de receptorul MA-MF care se găsea în toate): „Cronos”, cu ceas electric, (și varianta pentru piața internă, „Junior”,) „Interson”, „Expres”, amândouă fără „accesorii”, Superson, cu „orgă de lumini”, și „Ultrason”, cu modul separat de unde scurte, cu trei game. Cred că erau produse în lohn, de pe un model occidental și cu anumite componente, importate. Credeam că inclusiv ceasul electro-mecanic tip calendar cu file ar fi fost importat, se pare că nu. Conform unei lucrări apărute recent, privind istoria industriei electronice românești, asupra căreia voi reveni mai târziu, ceasul cu file ar fi fost produs la Arad. (Mă îndoiesc, mai e de cercetat în domeniu, eu sunt aproape sigur că era din import.) Funcție de accesorii costau 800-1.600 lei. Modelul de succes „Mamaia” a fost urmat de „Albatros”, mai ieftin, cca. 1.000 lei, dar fără ultrascurte. Începând de prin 1979 producția de radioreceptoare sa fost transferată la „Tehnoton”, „Electronica” urmând a produce exclusiv televizoare, până atunci producând cca. 6,7 milioane de receptoare, acoperind cumva la limită cererea de astfel de aparate. În ultimii ani ai epocii de aur, „Electronica” va scoate pe piață receptorul RIC în mai multe variante, inclusiv una cu lanternă (de la radio individual cu cască) – un aparat de radio miniatură, minimalist, un fel de radio de jucărie, cca. 150 lei, împreună cu casca despre care am discutat deja. Câteva aparate de radio produse la Tehnoton, culese de prin reclamele epocii, împreună cu prețurile lor. „Cora 5” – 345 lei, „Apollo” – 345 lei (în formă de roboțel – horror!), „Pescăruș” – 450 lei, „Alfa” – 500 lei, „Cosmos 5” – 740 lei, „Jupiter 2” – 845 lei, „Madrigal 2” – 1.270 lei, „Gloria 3” – 1.400 lei, etc… le-am menționat pe cele mai populare, pentru că au fost și unele cu aspect horror, cu carcase și aspect rudimentar – „Milcov”, „Iris”, „Neptun” și „Mondial”. Toate radioreceptoarele menționate păcătuiau prin designul sub-mediocru și calitatea execrabilă a plasticului carcasei și butoanelor. Departe de tot de S-632, „Zefir” și „Mamaia”, realizate cu două decenii în urmă, absolut nici unul din radioreceptoarele menționate nu s-a ridicat la nivelul de calitate al acestora, cel puțin în privința designului și aspectului dar, ca și în cazul altor produse, românii le luau și așa, oferta concurenței fiind relativ limitată. Iar prețurile nu erau nici pe departe așa mici, „vârful de gamă” al celor portabile, radioreceptorul „Gloria”, în 1980 costa 1.450 lei, cam 65% din salariul mediu net. Cât despre cele staționare, jale mare! Un „Bucur” cu boxe „sculptate” costa +4.000 lei, două salarii medii aproape, cu care azi poți cumpăra două amplitunere HI-FI de clasă medie Marantz și-ți mai rămân și bani de o pereche de boxe de calitate. Concurența. Pe la sfârșitul anilor ’70 s-au importat câteva modele de radioreceptoare din fosta URSS, „Sokol 403” – similar cu „Zefir” (avea și husă din piele), „VEF 202”, produs la Riga, multiband aproximativ similar cu „Albatros”, fără ultrascurte și Selena B-215, produs la Minsk, multiband, cu ultrascurte și indicator de semnal, un aparat realmente reușit și performant, un soi de „Zenith Transoceanic” în variantă sovietică. Ultimul costa cca. 2.000 lei și se găsea mai greu. În fine, dar nu și în ultimul rând, precizez că după 1975, cam toate aparatele de radio portative aveau o priză de alimentare, astfel că a apărut necesitatea unor alimentatoare de la rețea. Un singur tip, produs de „Electronica”, 153 lei. Am asamblat câteva sute în cursul orelor de „practică productivă” din liceu. Televiziunea română. Primele preocupări (ale factorilor de decizie din conducerea de partid și de stat, să nu uităm) privind introducerea televiziunii în România datează de pe la începutul anilor ’50, pe când se contura tot mai evident avantajul televiziunii față de radio și presa scrisă, astfel că începând cu anul 1953 a fost realizată prima stație de emisie tv românească, pe baza unui model sovietic. Prin ian. 1955 s-a putut transmite prima imagine cât de cât acceptabilă. Stația de emisie a avut inițial puterea de 1 kW, iar ulterior puterea a fost crescută la 2 kW, putând acoperi Capitala și împrejurimile. Stația a fost concepută pentru a transmite exclusiv imagini filmate în prealabil pe peliculă – de altfel, înregistratoarele video magnetice aveau să apară mai târziu. Definiția imaginilor emise era de 320 de linii și 50 de semicadre întrețesute pe secundă. (Echivalentul unei imagini cam de 320×480 pixeli de azi.) Prima emisiune a stației experimentale din București s-a difuzat pe 21 aug. 1955, între orele 20 și 22. Cu un sfert de oră înaintea începerii emisiunilor, a început să fie difuzată imaginea de identificare a stației, având pe fundal melodia „București, București, peste vreme să trăiești, mai voinic mai frumos…”. (Sic!) La ora 20 „fix” pe ecran a apărut crainica, o anume Cleo Stieber, medic pediatru la clinica Fundeni, aleasă să fie prima crainică de televiziune din noua România socialistă, care a spus: „Bună seara, dragi spectatori. Aici stația experimentală de televiziune București. Începem primul nostru program…”. Au fost difuzate jurnalul de actualități nr. 31, desene animate, un film documentar și alte filme. Deoarece stația dispunea de un singur proiector, pe durata schimbării filmelor existau pauze, în care se difuzau diafilme și muzică. Emisiile au continuat și în zilele de 22, 23 și 24 august 1955, cu alte filme. Cam așa a început televiziunea la noi. Restul este istorie. Emisiunile puteau fi recepționate pe puținele televizoare sovietice existente la acea dată în București. În afară de acestea, existau și televizoare americane, de dinainte de război, cu deflexie capacitivă (ca la osciloscoape) până atunci folosite ca mobilă de decor. Un prieten din copilărie avea unul, cam cât un frigider mic de azi și imaginea cât o carte poștală și am văzut unul și la Pelișor parcă, fost în posesia așa-zisei „case regale”. Primele televizoare comercializate pe piața românească au fost „Temp 2”, de fabricație sovietică, cu tub cinescop circular cu diametrul de cca. 40 cm, mascat de o ramă aurie, imaginea rezultată fiind de cca. 24×32 cm. Avea 22 de tuburi, 40 kg greutate, din care vreo 5 kg doar transformatorul de alimentare. În 1957 costa cca. +4.400 lei, peste 7 salarii medii. Prin 1959 avea să apară în comerț „Rubin 102”, tot de producție sovietică, cca. 4.000 lei, ulterior, prin 1962, 3.600 lei, încă extrem de scump, cca. 4 salarii medii, deși era deja depășit. Pentru orice eventualitate, menționez că televizoarele de atunci erau alb-negru, de altfel cam peste tot în lume în epocă, cu excepția SUA, unde cam tot pe atunci apăruse televiziunea în culori, în 1954 producându-se primele 8.500 televizoare color, extrem de scumpe chiar și pentru americani, primul televizor costând 1.000$ în 1954, 11.120$ în 2023. Congresul al II-lea al PMR (23-28 dec. 1955) a decis înființarea unui post public de televiziune până la sfârșitul anului următor. Pe 14 dec. 1956, pe turnul Casei Scânteii, pe atunci cea mai înaltă construcție din București, a fost montată antena de emisie de 12 metri înălțime. Noua stație de emisie, importată din URSS, a fost instalată la etajele 11, 12 și 13 ale aceleiași clădiri. Puterea stației era de 15 kW, acoperind o rază de peste 60 km. Legătura cu studiourile de televiziune (din str. Molière nr. 2) se făcea printr-un cablu coaxial lung de 3,5 km. Ulterior, sediul TVR a fost stabilit într-o clădire nou construită, pe Calea Dorobanți, unde există și azi. Televiziunea română emitea în anul 1957 aproximativ 600 de ore pe an, cam 2 ore pe zi, 6 zile/7, așa îmi amintesc că era prin 1958, când am văzut prima emisiune tv, (aveam trei ani pe atunci) ajungând în anul 1968 să aibă 6 studiouri, 700 de angajați și să emită 3.000 de ore pe an pe două canale, maximul atins în epoca comunistă. În anii 1970, după ce s-a mutat în sediul de pe Calea Dorobanților, TVR era recepționată pe 83% din teritoriul țării, având 1,5 milioane de abonați. Este greu pentru cei de azi, care fac transmisii live cu telefonul mobil, să înțeleagă ce complicații tehnice însemna ceva similar în anii ’60 – un car de reportaj încărcat într-un autobuz, pentru aparatura de transmisie, camere de luat vederi cât un dulap, cu obiective fixe pe turelă, care consumau mult curent, curent produs de grupuri electrogene încărcate în camioane, nu mai vorbesc de defecțiunile tehnice inerente încălzirii excesive a aparaturii, care duceau la arderea tuburilor electronice. Din acest motiv, la început s-au transmis exclusiv filme, iar transmisiile „live” au fost exclusiv de la spectacole publice, de obicei sâmbăta – de altfel, cum am spus, nu exista posibilitatea înregistrării pe bandă magnetică, așa că baza era aparatul de filmat pe film îngust, de 16 mm, (Paillard Bolex era un astfel de model realmente „legendar”) după care reportajul era transmis printr-un proiector special. În fine, mai menționez că lunea nu exista emisie, fiind zi de revizie a aparaturii. Apogeul avea să fie atins pe la sfârșitul anilor ’60, când erau zile în care se transmitea 24/24, vezi aselenizarea (16 iul. 1969) și finala Cupei Davis (13-15 oct. 1972). Se mai transmiteau concerte înregistrate, filme artistice, seriale occidentale, emisiuni zilnice pentru copii, lecții de limbi străine, croitorie și electronică, etc… după care, pe măsura politicilor de austeritate decretate de Ceaușescu, atât calitatea, cât și durata programelor tv s-a redus progresiv, aspecte pe care le voi relua în amănunt mai târziu. Și asta în ciuda creșterii numărului de posesori de televizoare. Astfel, în 1965 numărul abonaților la serviciul public de televiziune era de cca. 500.000, iar în anul 1970, 1.5 milioane. Televizoare. Ca și în cazul altor produse similare, vezi cazul precedent al radioreceptoarelor, primele televizoare apărute pe piață au fost din import, astfel că anuarul statistic menționează primele televizoare vândute prin comerțul de stat în anul 1957, 8.000 buc., volumul vânzărilor crescând an de an, astfel că în 1962 se înregistrează 63.245 exemplare vândute, cca. 160.000 până în 1962 inclusiv, cam un aparat la 115 locuitori. Cererea era permanent crescută, în ciuda prețului ridicat, astfel că s-a decis producerea televizoarelor în țară, pentru început asamblând kit-uri de piese din import. Problema era mai complicată decât în cazul radioreceptoarelor, pentru că trebuia produs și tubul cinescop, care necesita o întreprindere separată, Uzina de Cinescoape din București, inaugurată în 9 oct. 1970, așa că până să se fabrice integral în țară televizoare avea să mai treacă un deceniu. Primele televizoare au fost montate la uzinele „Electronica” din București începând cu anul 1961, pe baza unei licențe achiziționate de la firma CSF – Franța. Inițial, au fost montate 14.000 de aparate, primul model fiind VS 43 – 611, în carcasă din tablă (?), urmat apoi de modelele VS 43 – 612 și VS 43 – 613, în casete de lemn, toate sub licență franceză. Au urmat mai multe modele de concepție japoneză, multe integral japoneze, altele cu tubul cinescop din alte țări. Câteva din cele mai renumite în anii ’60 – „Tonitza”, „Luchian”, „Cosmos” (în mai multe variante) „Grigorescu” și „Național”. Aveau diagonala mult mai mare decât cele rusești din perioada anterioară, 51 cm, schimbarea posturilor (din 1968 erau două – „mari și late”, 1 și 2) se făcea cu un comutator cu 12 poziții, urmând acordul fin pe post, eventual reglajul sincronizării. (Sic!) „Național” era integral de construcție japoneză, cu preț pe măsură, 5.600 lei în 1964 (cred) +5,8 salarii medii, atunci l-au cumpărat ai mei și a rezistat „pe poziții” fără să necesite vreo reparație până în 1993 – aproape trei decenii, când a putut și maică-mea să cumpere unul color, cel mai ieftin, „Elcrom”. Când l-am aruncat la gunoi, încă funcționa binișor și avea contrast suficient. Concomitent, s-au importat televizoare și din fosta RDG, modelul „Stassfurt” – T205. Până în 1965, prin astfel de „colaborări”, s-au produs nu mai puțin de 281.852 televizoare în 25 de sortimente diferite, extrem de puțin față de cât era cererea, în ciuda prețului, în continuare ridicat. Chiar dacă se afirmă că modelul „Miraj” (1969) ar fi primul televizor „pur-sânge” românesc, abia prin 1971 se poate vorbi de așa ceva, odată cu punerea în funcțiune a uzinei de cinescoape. Nu mai vorbesc de faptul că unele din ele erau cu tuburi, care nu s-au fabricat niciodată în România. Câteva modele de succes din deceniul al șaselea: „Miraj”, cu tuburi și comutator – 4.335 lei și „Venus” – ceva mai mic, 3.400 lei, în 1965, an în care salariul mediu net era de 1.065 lei. Generațiile următoare, de după 1970, au fost realizate integral în țară sau pe aproape, primele fiind hibride, adică tuburi și tranzistoare, apoi tranzistoare și circuite integrate, ultimele și cu selector de canale. Câteva din această categorie, care au dominat piața între 1975-1989, cu prețurile aferente. Până prin 1980: „Venus” și „Olimp”, diagonala 47 cm, preț – 2.870 lei, „Modern”, 47 cm – 3.050 lei, „Saturn”, „Diana”, „Opera” și „Electra”, 53 cm – 3.500 lei, „Clasic”, 59 cm – 3.530 lei, „Opera 2” și „Diana 2”, 61 cm – 3.550 lei, „Astronaut” și „Lux”, 65 cm – 3.950 cm. După 1980: „Sport”, extrem de popular, am avut și eu unul, adus de soție, utilizat între 1985-1995, diagonala 31 cm, 3.000 lei, „Olt”, 44 cm – 2.920 lei, „Snagov”, 47 cm, 2.920 lei, „Sirius”, 50 cm, 3.050-3.100 lei, „Diamant”, 61 cm – 3.600 lei, „Lux”, 65 cm – 4.000 lei. Să observăm diferența, un televizor a/n, +7 salarii medii în 1957, unul mediu după 1980, cca. 3.500 lei, 1,5 salarii medii, dar trebuie ținut cont și de progresul tehnic în domeniu. Înainte de a încheia se cuvine să fac încă o observație importantă. Un colecționar mi-a trimis o chestie extraordinară, o reclamă occidentală cu televizoare românești de export, pentru că s-au și exportat, mai ales în deceniul al șaptelea, în mai toate țările occidentale. Modelele prezentate sunt de prin 1978, orișicât, de dinainte de 1982, an în care, grosso modo, prin scumpiri masive, în special la unele articole de primă necesitate, Ceaușescu a înjumătățit practic nivelul de trai al românilor. Astfel, un televizor „Olt”, 44 cm, se vindea cu 100$, iar unul „Lux”, 65 cm, cu 135-140$, ceea ce conduce la un curs al dolarului pentru populație de cca. 30 lei/$, departe de tot de cursul așa-zis „oficial”, pentru că pe românul de rând nu-l interesa cu cât vindea Ceaușescu grâul sau fierul beton, cel mai adesea la preț de dumping, contra să zicem, unor produse aflate sub embargo, ci cu cât putea cumpăra același produs, cafeaua sau țigările, în țară și în occident. În 23 aug. 1983 a avut loc prima transmisiune color a TVR, dat fiindcă România era ultima țară din Europa care mai transmitea tv a/n, penultima fiind Albania. Chiar și așa, până în ’89 doar o parte din emisiuni, și așa reduse la minimum, cca. 2 ore zilnic, erau color. Cu toate acestea, cererea de televizoare color era imensă, pentru că pe atunci, la TVR, în cele două ore de transmisie se preamăreau realizările regimului, astfel că, în lipsă de divertisment, românii, funcție de zonă, priveau la televiziunile țărilor din jur, bucureștenii la bulgari, astfel că încet-încet am învățat și bulgara – добър вечер скъпи зрители, едно на нула в този мач, cam așa începea o transmisie de la meciurile europene. Ca și în cazul celor a/n, și cele color au fost realizate inițial cu kit-uri din import, fiind importat și tubul cinescop. Primul model apărut pe piață, „Telecolor”, în mai multe variante, 3006 și 3007 (era și una în variantă de „monitor” pentru HC – home computere, pe atunci, numai în întreprinderi) – costa cca. 18.000 lei și era realizat cu kit-uri de piese din fosta RDG. (RFT, cred.) Următorul, „Cromatic 01”, tot RDG, cred că era puțin mai mare și costa cam tot atât. În fine, ultimul, „Elcrom” – nici acesta nu știu ce proveniență avea – se zicea că ar fi sovietic, orișicât arăta în mod categoric a produs rusesc, solid, plăcut estetic, dar ce conta cel mai mult, chiar dacă avea diagonala cu câțiva centimetri mai mică decât celelalte două, avea contrast mult mai bun și costa „doar” 14.000 lei. Practic, în 1983 s-au „fabricat” 1.788 televizoare color „Telecolor 3006” cu tub de 56 cm. A fost asimilat apoi televizorul color „Cromatic” cu tub de 67 de cm. Între 1983-1987 au fost produse peste 130.000 televizoare color, împreună cu patru tipuri de monitoare color și monocrome, extrem de puțin. Nu știu exact cum s-au comercializat în primii ani, probabil 100% pe sub mână, se zvonea că muncitorii de la „Electronica” puteau cumpăra patru pe an – nu prea cred, pentru că prețurile pe „piața neagră” au crescut abrupt – prin ’85, un „Telecolor” ajunsese 28.000 lei, așa că scandalul ar fi fost prea mare. Știu însă sigur că în primii ani s-au dat cu dedicație „fruntașilor în întrecerea socialistă”, așa se zicea, în realitate s-au dat directorilor de întreprinderi, secretarilor de partid, șefilor mari din miliție și securitate, etc… care este posibil să fi absorbit „în primul val” tot ce se producea. Cert este că prin ’87, la „Bucur Obor” a apărut anunțul că se vor da pe liste de așteptare, la fel ca mașinile de spălat automate, drept care m-am înscris printre primii atât eu, cât și soția – ea cu numele de fată, să nu dăm de bănuit. Printre primii e un fel de-a spune, pentru că am avut numerele de ordine o mie și ceva amândoi. De această dată, fiind atâția doritori, lista era afișată și completată zilnic. Se aduceau cam 3 televizoare zilnic – eu cred că 6, din care trei se dădeau pe listă, celelalte „cu recomandare” – de unde nu știu, dar pot bănui, de la partid, securitate & co. Nu puteai opta pentru un anumit tip, trebuia să-l iei pe cel care se găsea în magazin când îți venea rândul, așa că după un an și ceva, pe la începutul lui ’88, am putut lua două „Elcrom” care între timp urcaseră în top datorită unor probleme tehnice apărute la „Telecolor”. Le-am vândut rapid pe amândouă, cu mare părere de rău, pentru că aveam enormă nevoie de bani, voi relua firul poveștii la capitolul apartamente. Le-am „prăduit” cu 35.000 lei/buc. – le-a cumpărat pe amândouă o florăreasă din Giurgiu, cadouri de nuntă pentru puii ei de țigan, așa zicea. Femeia a venit cu 70k lei cash într-o sacoșă și asta a fost totul. Profit – 250%, nici Rockefeller nu a visat așa ceva. Astea erau vremurile, ultimii ani ai epocii de aur. Chiar și la „oficial” prețul era exorbitant, de 4,6 – 5,9x salariul mediu din 1989 și nu era decât rezultatul concret și dureros de palpabil al politicii Marelui Cârmaci – după 43 de ani de comunism pur și dur – de mărețe realizări se spunea, unui român mediu, muncind din greu, îi trebuia aproape jumătate de an să achiziționeze un televizor prăpădit. Azi, un televizor cu dimensiune și prestații medii, așa cum erau cele de atunci, costă cel mult jumătate din salariul mediu net, max. 2.000 RON adică. Antene & Co. Am discutat câteva aspecte legate de acestea la capitolul legat de produsele de menaj-electrice, reluăm aici discuția. Domeniul este legat de extinderea construcției de locuințe, începută pe la mijlocul anilor ’50. Cum pe atunci nu se punea încă [acut] problema televiziunii, fiecare locatar în parte, pe măsura achiziției de televizoare, a montat propria antenă pe acoperiș și cum postul tv emitea pe o singură frecvență, antenele erau identice – de obicei montate pe o țeavă de instalații de 3/4″, ancorată de balustrada terasei de pe acoperiș. Zece ani mai târziu, datorită aspectului creat de pădurea de antene de pe blocuri, s-a trecut la sistemul cu antenă colectivă, câte una pentru fiecare scară de bloc, de fapt erau trei, montate etajat pe același suport, de jos în sus, antena VHF, cea mai mare, apoi UHF, mai mică, și în fine, o antenă baston pentru radio, cablurile de coborâre (feedere) fiind în număr de două, unul pentru radio, celălalt pentru tv, cabluri care coborau pe verticală prin sufrageriile tuturor apartamentelor, fiind conectate la o priză specială în perete, la care se conecta televizorul. Multe astfel de antene nu au fost demontate după apariția televiziunii prin cablu (generalizată după 1995) ele rămânând să străjuiască falnic acoperișul blocurilor construite înainte de 1989. Evident că aceste antene nu permiteau recepționarea (în condiții de minimă calitate) decât a celor două programe tv naționale, nu și a celor din țările vecine (și prietene, așa se spunea.) În aceste condiții, trebuia o altă antenă. Pentru „bulgari”, în București era suficient un simplu dipol circular, cu diametrul de cca. 60 cm, adaptarea la cablul coaxial făcându-se printr-o buclă de simetrizare. Toate aceste antene erau direcționale, adică trebuiau orientate de așa manieră încât semnalul să fie maxim, spre antena celui mai apropiat releu, undele de înaltă frecvență deplasându-se similar luminii, necesitând relee pentru acoperirea întregului teritoriu. Din rațiuni de siguranță, pentru a nu fi furate, de obicei se montau pe balcon, cei mai avantajați din perspectiva tăriei semnalului fiind cei de la etajele superioare, nu mai vorbesc de cei din zona de graniță. Cum semnalul era oricum destul de slab, antena fiind deja pe teritoriul altei țări, semnalul trebuia amplificat. S-a dezvoltat astfel o adevărată industrie de astfel de amplificatoare de antenă, bricolate acasă de electroniști entuziaști. Afacerea a fost mirosită de cooperație, astfel că în scurtă vreme au apărut în comerț astfel de amplificatoare produse industrial. Erau cam cât jumătate dintr-un pachet de țigări, capsulate într-o cutie din tablă galvanizată, cu contacte coaxiale la capete. Nu cred că necesitau alimentare. Costau 153 lei/buc. Evident că primele apărute în comerț au fost „capitalizate” de țigani, care au mirosit și ei afacerea, astfel că la intrarea în Bucur-Obor mai ales, dar și prin alte locuri cu mare vad comercial, vindeau astfel de amplificatoare la preț dublu. Orișicât, nu conta, comparativ cu beneficiile, posibilitatea de a vedea cele mai importante evenimente sportive, nu mai vorbesc de seriale de succes din epocă, precum „Caracatița”, „Shogun” și „Pasărea spin”. Experimentele cu tot felul de antene improvizate au continuat, astfel că pe atunci, trecând prin țară, am văzut nu de puține ori tot felul de ligheane din aluminiu montate în spatele antenelor tv, care, evident, dădeau doar iluzia unei recepții mai bune. Nu mai vorbesc de antene cocoțate în vârful unor prăjini de 10 metri înălțime, dar ce nu face românul ca să vadă un meci de fotbal? Pick-up-uri. Pentru început fac precizarea că pe toată durata de existență a regimului comunist astfel de articole nu s-au realizat în țară. Nu știu de ce, pentru că nu erau cine știe ce realizare tehnică, mai mult ca sigur, cererea era atât de redusă, încât nu se justifica producția în țară. Modelele „HI-FI”, realizate în țară în ultimii ani ai regimului comunist erau asamblate doar sau pur și simplu la import era comandată realizarea acestora sub nume și fabricație românească. Până să se ajungă la aceste modele, apărute abia după 1985, (la noi vorbesc, pentru că pe piața occidentală apăruseră cu două decenii în urmă) modelul de pick-up importat, indiferent de producător, era unic – un motor asincron monofazat, sincronizat pe frecvența rețelei, dar cu „alunecare” de cca. 4% (50 Hz, 1.450 rot./min.) având pe ax montat un galet în 2-4 trepte, pentru realizarea diverselor turații standard, un platan metalic cu un covoraș circular de cauciuc pe care se puneau discurile, montat liber pe un lagăr cilindric, între cele două fiind o rolă intermediară din cauciuc ce transmitea mișcarea la platan, rolă ce putea fi mutată pe treptele galetului prin intermediul unui comutator mecanic cu camă. Discul era citit de o „doză” – un dispozitiv piezoelectric care transforma oscilațiile acului de citire în semnal electric, doză montată într-un braț de citire fixat lateral, care asigura și forța de apăsare necesară pe disc, de obicei cca. 10 g. Șasiul, la fel și platanul, erau din tablă vopsită, fiind montat pe suporți din cauciuc într-o cutie rigidă. Modelul prezentat mai sus asigura doar citirea, pentru audiție mai trebuia un amplificator electronic de semnal și un difuzor. Până prin 1965, pick-up-urile obișnuite aveau prevăzută și turația de 78 rot./min, pentru vechile discuri de patefon antebelice, populația deținând încă colecții de discuri de „patefon” sau „gramofon” de dinainte de război, cu citire pur mecanică. În occident, standardul long playing a apărut prin 1948, generalizându-se în scurtă vreme. Chiar și în țară, până la generalizarea înregistrărilor long-playing (presc. LP) pe disc, cam 1960 cred, la „Electrecord” s-au produs discuri cu standardul de 78 rot./min. care permitea câte o melodie de cca. 3 min. pe fiecare față a discului de 30 cm. diametru, mai am și eu unul, cumpărat prin ’60, piesa „Aladin, Aladin”, compusă de Bob Azzam, faimos cântăreț egiptean interbelic, interpretată de Gică Petrescu, cod EDA 3180-2, „foxtrot” – pe atunci, pe fiecare melodie era indicat dansul, muzica așa-zisă „ușoară” fiind creată preponderent pentru dans, un aspect deopotrivă inedit și necunoscut pentru cei de azi. Indiferent de tipul înregistrării, principiul era același, un șanț în formă de V, în lungul căruia aluneca acul de citire, cu lateralele prevăzute cu sinuozități tip „deal” și „vale” care provocau oscilația acului, cu profil diferit pentru cele două tipuri de înregistrări. Șanțul începea din marginea discului, continuând în spirală până la medalionul central, asigurând cca. 23 min. de audiție pe fiecare față, un progres mai mult decât evident, permițând pe fiecare față 6 piese a câte 4 min. fiecare. Existau și în varianta mai mică, de 25 cm diametru, MP (medium playing) care permitea câte 4 piese pe față, amândouă citite la 33 1/3 rot./min. și 17 cm (single), care permiteau câte două piese pe fiecare față, fiind citit la 45 rot./min. Se produceau și discuri LP cu turația de 16 rot./min., cu performanțe audio mai modeste, de exemplu cu piese de teatru sau povești, care permiteau cca. 45 min. de lectură pe fiecare față. Prin 1965, conform aceluiași standard, LP, pe piața muzicală occidentală au început să apară discuri înregistrate stereo, pe două canale, unul din pionierii acestor înregistrări fiind chiar marele chitarist Jimi Hendrix, pe atunci la apogeul scurtei sale cariere, câțiva ani mai târziu adaptându-se și casa de discuri autohtonă, „Electrecord”. Dincolo de aceste aspecte istorice, putem spune că pe toată durata de existență a regimului comunist, piața autohtonă de pick-up-uri a fost dominată de modelele produse de „Supraphon” din fosta Cehoslovacia, un soi de divizie a grupului de firme din domeniul electronicii cu numele de „Tesla”, care avea și o casă de discuri renumită, înființată prin 1930, de la care s-au importat și discuri, aspecte pe care le voi relua mai târziu. Primele modele importate erau cele fără amplificare separată, doar șasiul, care se montau pe unele modele de radioreceptoare „de lux” produse de „Electronica”, primul fiind S 593 A „București 500” (1959.) Avea brațul de culoarea fildeșului, (o modă datând de dinainte de război pentru tot ce era din materiale plastice) cu un buton zimțat conic care se putea comuta pe cele două poziții, doza având două ace, pentru discuri de 78 rot./min. și LP (microsion se spunea pe atunci, din fr. micro-sillon). Șasiul era de culoare gri-albăstrui, din tablă vopsită. Modelul cu amplificare, un adevărat model „iconic” al anilor ’60 (produs între 1960-67) avea codul GE-080. S-au importat cu zecile de mii, poate chiar sute de mii, în varianta cu amplificare, montate într-o cutie tip valiză din vinilin cu mâner. Amplificatorul cu un singur tub (ECL 82) se găsea în capac, împreună cu difuzorul de 1,5W. Principalul beneficiar erau grădinițele, pentru ascultat povești, și școlile – pentru orele de muzică. Pe atunci se făcea școală serios, așa că până și comuniștii considerau important ca unul cu 8 clase primare să poată deosebi Mozart de Bach sau Verdi de Rossini, așa că înainte de a merge la concerte educative la ateneu, se exemplifica cu explicații în clasă. Prețul unui exemplar prin 1960 era de 850 lei. Ulterior, au apărut și alte modele. Prin 1963, ai mei mi-au cumpărat unul, fără amplificare, ceva mai pătrățos, cu cutia învelită într-un soi de hârtie plastifiată pepit – se schimbase moda – care a costat fix 450 lei. Concomitent, dar pe scară mai redusă, s-au importat și din fosta RDG pick-up-uri „Ziphona”, ulterior și din fosta URSS și Polonia. Foarte important! toate aceste pick-up-uri, despre cele cu amplificare vorbesc, erau aparate simple și ieftine, cu o bandă de frecvențe redată extrem de restrânsă, cam. 200 -10.000 Hz, în cel mai bun caz, mono, cele așa-zise „HI-FI” aveau să apară în comerț abia după 1975 – despre ele vom discuta separat. Astfel de modele cu performanțe audio modeste s-au importat până în dec. ’89, fiind preferate de cei cu venituri mai modeste și pretenții „audio” mai reduse. Prin 1975 aveau să apară în comerț și pick-up-uri stereo, amplificatorul fiind prevăzut cu două difuzoare separate, montate în cutii din lemn. Dacă modelul anilor ’60 a fost Supraphon GE-080, modelul anilor ’70 și ’80 a fost Acord 201 Stereo (Akkopд 201 Cmepeo, exista și în varianta mono) și ulterior 203 (mono), produs în fosta URSS, în Lituania, la întreprinderea Radiotehnika din Riga. Modelul stereo costa prin 1980 cca. 1.500 lei. Un model solid și fiabil, cam ca tot ce produceau sovieticii, dar cu design de anii ’60, cred că pe atunci a fost proiectat. Dar pentru ascultat muzică populară era foarte bun, așa că se găsea în casa oricărui țăran mai înstărit. Cred că, timp de aproape două decenii, au fost vândute cu zecile de mii, extrem de multe reușind să supraviețuiască, chiar dacă azi unul în stare de funcționare se vinde cu cca. 200 RON. Alt model de care îmi amintesc, care s-a găsit permanent prin magazinele de profil de prin 1970 până în ’89, a fost „Unitra Mister Hit”, produs în Polonia, cu carcasa din plastic, atât în varianta mono, cât și stereo, destul de ieftin, datorită construcției minimaliste, cel stereo era cca. 800 lei. Tot produs de firma poloneză a fost și un model mai „luxos” – „Unitra Fonica WG417 Stereo Lux”, max. 1.500 lei, dar și altele similare, produse de „Supraphon”, cu carcasa, atât a pick-up-ului cât și a difuzoarelor îmbrăcate în vinilin, dar și altele, din lemn, ceva mai luxoase, din aceeași gamă de preț, modele ceva mai moderne, toate cu doar două viteze, 33 și 45 rot./min. În mod corespunzător, și vechea doză VK-311 cu două ace cu vârf din safir, MS III, a fost înlocuită cu VK 4204 (roșie) și VK 4302 (neagră), prețurile acestora rămânând aproximativ neschimbate între 1960-89, cca. 40 lei doza, cca. 15 lei acul. În mod normal, acul trebuia schimbat la cca. 1.000 de discuri ascultate, eu le înlocuiam la 500, împreună cu doza, pentru că și elementele piezoelectrice, două lamele elastice paralele, montate la 90° una față de cealaltă, îmbătrâneau și ele în timp, cu degradarea redării. Cel mai de „lux” model din această categorie a fost Tesla NZC 150, cu capac transparent pentru platan și braț, comenzi în lateral, volum și corector de ton joase-înalte – design de anii ’70, plus două cutii din lemn cu difuzor, max. 2.000 lei. Le-am enumerat aici pe cele mai solicitate, pentru că între 1975-89, permanent în rafturile magazinelor s-au găsit cel puțin 15-20 de modele diferite de pick-up-uri. În fine, mai menționez un model, cred că era polonez, „Unitra” – fabricat sub licență, nu am reușit să dau de el, model care ar putea constitui maximul în această gamă. Era un model compus din patru piese, pick-up-ul propriu-zis, ceea ce azi se numește turntable, care avea mecanism mecanic automat de schimbare a discurilor, plus amplificator și două „boxe”. Axul pe care se introducea discul era lung, cu un opritor glisant, pe care se punea un pachet de 10 discuri, care coborau succesiv, pe măsura citirii, concomitent cu ridicarea brațului. Evident, nu se reda decât fața superioară a discurilor. Deși nu eram [încă] inginer, mi s-a părut un mecanism puțin fiabil, putând strica și discurile, probabil de asta nici un colecționar nu a auzit de el. A stat luni de zile în vitrina magazinului din Calea Victoriei colț cu str. Piața Amzei. Amplificatorul era într-o cutie de lemn, la fel și difuzoarele, că nu se puteau numi boxe. Costa vreo 3.000 de lei, pick-up-ul putându-se achiziționa și separat, cca. 1.000 lei. Magnetofoane. Aceeași mențiune ca și în cazul pick-up-urilor, nici acestea nu s-au produs în țară, cu observația că cererea era și mai redusă decât a pick-up-urilor, iar prețul extrem de ridicat, având și o mecanică deosebit de complexă. Anii ’60 au fost dominați de un singur model, de altfel singurul importat, produs de „Tesla”, respectiv „Sonet Duo”, și el un adevărat simbol al epocii. Era un magnetofon mono, de altfel atunci când a fost conceput, pe la sfârșitul anilor ’50, nu exista stereofonie, robust, construit ca un tanc, un adevărat produs comunist. Carcasa era metalică cu ornamentele și masca din plastic, având și un mâner pentru transport, un model rigid basculant din plastic. A fost lansat în fabricație în 1956 și cântărea 12,7 kg, și datorită faptului că electronica era cu tuburi electronice – 3 +1 „ochi magic” pentru a indica modulația la înregistrare. Avea două viteze, 9.53 cm/s – pentru muzică, și 4.76 cm/s – pentru dictare, cu două piste. Gama de frecvențe redate era corespunzătoare nivelului tehnic de atunci pentru un magnetofon de uz domestic, 50-10.000 Hz pe 9.53 cm/s și 80-5.000 Hz pe 4.76 cm/s. Problema e că nici sursele de semnal, radio și pick-up în special, nu aveau performanțe mai ridicate, deci era exact „ce trebuie” în epocă. Nu s-au vândut cine știe ce, principalul impediment fiind prețul ridicat, cca. 5.000 lei, cam cât un televizor, pe atunci infinit mai dorit de orice român, nu mai vorbesc de radiouri. De asemenea, un alt impediment era costul ridicat al benzilor, care nici ele nu se produceau în țară, o rolă medie de 127 mm (atâta era dimensiunea maximă permisă, 5″) costând 120 lei (ORWO – RDG), sau 240 lei (BASF – RFG.) Cu alte cuvinte, în anii ’60 au fost considerate mai mult un moft, abia în deceniul următor cererea avea să crească, după ce în prealabil, cei care doreau așa ceva își vor fi cumpărat radio, televizor și pick-up, acesta a și fost motivul determinant al ordinii în care au fost trecute în revistă. S-au mai adăugat și alte motive, cel mai important fiind de sorginte ideologică, anume faptul că factorii de decizie din conducerea de partid și de stat considerau muzica rock ca fiind decadentă și periculoasă, asociată cu drogurile și așa-zisa mișcare hippie, în consecință, radioul nu transmitea astfel de muzică, nici măcar slaba producție autohtonă, de asemenea, nici „Electrecord” nu imprima pe discuri astfel de muzică, ci cel mult jalnice cover-uri de pe hit-urile rock ale momentului, și acelea piratate. În aceste condiții, singura sursă de muzică rock erau vinyl-urile, primite „la pachet” de către cei care aveau rude în occident, fenomen care a determinat ulterior, după 1975, creșterea explozivă a cererii de aparatură HI-FI, de înregistrare, redare și ascultare. Și în deceniul următor, începând de prin 1965, piața a fost dominată tot de magnetofoanele Tesla. Trei modele: B4 – cu patru piste, B41 cu două și „Uran” – portativ, funcționând în orice poziție, cu role de 80 mm. Aveau carcasă din plastic, electronica cu tranzistoare și în continuare o construcție solidă și robustă, de altfel, mecanica la primele două era preluată de la „Sonet Duo”. Prin 1972 costau 4.200 lei din câte îmi amintesc, +3 salarii medii, în continuare extrem de scumpe. Ai mei aveau salarii mari, dar nici nu s-a pus problema, grosul banilor destinați subsemnatului ducându-se pe mai multe vacanțe prelungite la schi iarna și pe litoral vara, nu mai vorbesc de distracții și restaurante, pe care începusem deja să le bântui. „Uran” avea – o noutate – comenzile de derulare cu claviatură, și costa cca. 3.000 de lei. Tot în acel an, 1972, sau în următorul, nu mai știu, a apărut în comerț magnetofonul Tesla B5, cu mecanică schimbată față de precedentele și un „Unitra” ZK 120 și 140, o copie cu licență a unor modele de Grundig faimoase în deceniul anterior, TK 120 și 140. Spre deosebire de Tesla, aveau comenzile de derulare grupate într-un comutator rotativ cu came. Erau toate arătoase, în aceeași gamă de preț, 4.200-4.500 lei, dar performanțele sonore erau modeste, 100-10.000 Hz, max. 12.000 Hz, datorită difuzorului înglobat în carcasă, nu mai bune decât ale „tranzistorului Mamaia”. Sigur, se putea adapta o boxă exterioară, dar nu servea la nimic, pentru că și electronica, capul de citire inclusiv, erau concepute pentru această gamă de frecvențe. Pe moment nu se punea problema de așa ceva, avea să treacă încă un deceniu până să se ajungă la echipamente HI-FI, dar atunci, chiar și așa, erau niște chestii foarte bune, pe care și le-ar fi dorit orice tânăr, dar extrem de puțini și le puteau permite. Tesla a continuat să producă și în deceniul următor astfel de magnetofoane mono, cu difuzorul în carcasă, care s-au găsit prin magazine până prin 1980, după care au fost înlocuite total de cele stereo. Unul din modelele cele mai reușite a fost B115, prin 1988 era 8.400 lei – un colecționar mi-a transmis bonul, ceea ce înseamnă că înainte de ’82 trebuie să fi fost vreo 5.200-6.800 lei. Îmi mai amintesc de două modele, care stăteau înclinate, cu rolele în diagonală, B90 și B93, ultimul era chiar stereo, dar tot cu difuzoare în carcasa din plastic, cei care doreau audiție mai bună urmând să atașeze două „boxe” exterioare. Cred că a fost ultimul din această clasă, Radiomuseum indică anii de fabricație ca fiind 1975-78. În fine, anecdotic, câteva cuvinte despre magnetofonul românesc, pentru că a existat și așa ceva. Este vorba despre magnetofonul „Doina”, realizat se pare, prin 1955, la cooperativa „Oltul” din Turnu Măgurele, după cum se menționează într-un soi de „istorie” a industriei electronice românești, care menționează și alte prototipuri „de succes”, realizate la cooperativa „Radio-Progres” și la atelierele DPT „Clăbucet”. (DPT, de la Direcția de Poștă și Telecomunicații.) Se afirmă că spectrul de frecvențe redate era de 7.000 Hz pentru viteza de 9,5 cm./sec., dar avea și viteza de 4,75 cm./sec., două piste de înregistrare și cântărea „doar” 11 kg, un detaliu extrem de important. Cineva mi-a transmis și câteva imagini color cu el desfăcut dar și în funcționare. Se vede și sigla „Doina” în relief pe capacul capetelor, din metal sau metalizată, scrisă cu un font tip script italic underline cu minuscule, precum și indicatorul de modulație, un „ochi magic” circular. Ce nu am reușit să aflu și nimeni nu m-a putut lămuri, este dacă piesa principală, capul de înregistrare-redare, era realizat în țară, din imagine nu pare. În fine, acest magnetofon chiar a existat, pentru că apare într-o secvență de film, „manevrat” de Nae Roman, dar mai mult ca sigur nu au fost produse decât câteva exemplare, el nefiind lansat pe piață. Un alt produs „legendar”, care chiar a fost lansat pe piață, a fost combina S 606A, realizată la uzinele „Electronica”. O reclamă din chiar anul lansării, 1960, preciza, citez: „Audiție de calitate. Aspect elegant. Preț convenabil. Cuprinde: – un sistem acustic complex, format din 5 difuzoare – un amplificator de audiofrecvență cu calități superioare – un radioreceptor de lux, tip „Enescu” – un magnetofon cu două viteze – un picup semiautomat – filtru de separație a frecvențelor – filtru de rejecție – registru de ton – fonotecă, discotecă și bar”. Avea deci, un radio din gama de lux, magnetofon „Sonet Duo” și pick-up „Supraphon” a căror lungime însumată dădea lățimea combinei, cam 1,70 m. Dacă mobila trebuie să fi costat cel puțin 2.000 lei, cu totul ar fi trebuit să fi costat cel puțin 10.000 lei, un preț cât se poate de „convenabil” pentru români în 1960, an în care salariul mediu net era în cuantum de 802 lei, costa mai mult salariul pe un an adică și mai rămânea de dat și după Revelion. De altfel, din descriere se vede că era un soi de încropeală de aparate diferite – alta era situația dacă concepția ar fi fost unitară sau măcar să se fi comandat în Cehoslovacia aparate cu design unitar. Nu cred că s-au produs prea multe, mai mult pentru instituții de stat, gen case de cultură și nici nu cred că a supraviețuit vreuna intactă. În fine, dacă se dorea să se producă magnetofoane, trebuia început cu benzile, care nu s-au produs niciodată în țară, deși cerere era. Adevărul este că singurul produs legat de magnetofoane care s-a produs în țară, după 1975 numai și de calitate foarte slabă, au fost rolele (bobinele) din plastic transparent. Produse la IIS „Celuloidul” (str. 30 Decembrie nr. 54, București, cam pe unde a fost vechiul anticariat înainte) rola de 127 mm costa 12 lei în 1982. (Va urma.)