Viață și prețuri în epoca Ceaușescu (L)

Motto: Într-un magazin alimentar, cândva, prin „epoca de aur”. – Carne aveți? – Ce se vede! – Atunci, dați-mi un kilogram de cârlige!

Hobby-uri și articole legate de ele. Este vorba despre activități practicate exclusiv în scop recreativ, unele necesitând anumite ustensile specifice, precum vânătoarea și pescuitul sportiv, altele necesitând anumite cunoștințe și aparatură tehnică complexă, precum radio-amatorismul și fotografia de amatori, am dat doar câteva exemple, pentru că le vom analiza pe fiecare în parte mai la vale. Majoritatea existau și înaintea cuceririi puterii politice de către comuniști, iar unele din ele au fost reglementate cumva, pentru a fi puse de acord cu exigențele ideologice ale noului regim politic. Concomitent, amatorii de astfel de activități au fost înregimentați în asociații prin intermediul cărora se asigura legătura cu autoritățile, dar mai ales invers, prin controlul exercitat de partid asupra oricărei activități, cât de neînsemnate. Nu trebuie neglijate nici aspectele pozitive, faptul că pentru unele din aceste activități autoritățile asigurau sprijin și instruire gratuită pentru membri și aspiranți, ba chiar uneori și sprijin material. Sigur, se poate spune că modelul era preluat de la sovietici, dar trebuie ținut cont că multe astfel de asociații existau încă de dinainte de război, când nu erau controlate de către stat, dar nici sprijinite în vreun fel oarecare. Subiectul este puțin deosebit de cele de până acum, în sensul că cei implicați în astfel de activități nu reprezentau probabil nici 5% din populație în perioada de apogeu economic a regimului, cauzele fiind aceleași cu cele de acum, majoritatea populației fiind preocupată mai mult de asigurarea traiului zilnic și mai puțin cu distracțiile și petrecerea instructivă a timpului liber. Chiar și acum, în condiții democratice și cu un nivel de trai acceptabil, când aproape unul din trei angajați este plătit cu salariul minim pe economie, iar 2/3 din populație nu pleacă nicăieri în concediu, cu sublinierea că este și chestie de mentalitate, nu neapărat de nivel de trai, nu se poate vorbi de o răspândire prea largă a hobby-urilor puse în discuție mai la vale. Sigur, până la retragerea trupelor de ocupație din țară, românii abia puteau supraviețui de azi pe mâine, cumpărând o cămașă nouă și o pereche de pantaloni la trei ani o dată, „pe puncte” – ce să mai discutăm de hobby-uri! Multe astfel de asociații aveau publicație proprie, de obicei o revistă cu apariție lunară. Este vorba de asociațiile cu cei mai mulți membri, din care cei mai activi plăteau și cotizație, având și un soi de legitimații sau carnete de membru, continuând cumva o tradiție interbelică. Mulți astfel de amatori, în timp, au încercat să abordeze propriul hobby în manieră profesionistă, pentru a putea întreține cheltuielile legate de o astfel de pasiune, uneori, deloc neglijabile. Fenomenul acesta s-a manifestat peste tot în lumea civilizată, dar în România el a avut un caracter mai pregnant, datorită sărăciei. Le vom lua în ordinea aproximativă a popularității, proporțională la rândul ei cu numărul presupus de amatori sau de membri, pentru că nu am dispus de evidențe exacte. Vânătoarea și pescuitul sportiv. Amândouă constituie unele din cele mai vechi ocupații umane și au avut dintotdeauna la noi o bogată tradiție, România fiind o țară cu o mare biodiversitate și cu un număr deloc neglijabil de ecosisteme naturale rămase aproape intacte. Atunci ca și acum, cu toate defrișările sălbatice, România avea printre cele mai mari suprafețe de pădure raportate la suprafață din Europa, păduri în care regăsim peste 3.500 de specii de plante și peste 700 de specii și subspecii de vertebrate și câteva mii de specii de nevertebrate. Nu am reușit să aflu câte fonduri de vânătoare existau în momentul cuceririi puterii politice de către comuniști, dar mă rog, acest aspect interesează mai puțin studiul de față, chiar dacă ulterior se va vedea că mai toți tartorii puterii comuniste erau mari amatori de vânătoare, dovedind apucături ciocoiești, totul culminând cu primul vânător al țării, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Cert este că legislația specifică impusă de comuniști nu diferea prea mult de cea de azi, dar însoțită de retorica aferentă – gen, vânatul este bun al întregului popor, ocrotiți-l! Ca și în cazul altor activități cu caracter recreativ similare, amatorii de vânătoare și pescuit „sportiv” – adică nu în scopul de a valorifica în vreun mod oarecare „prada”, care aparținea de drept poporului muncitor – aveau o asociație, respectiv Asociația Generală a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi (din România) prescurtat AGVPS, cu sediul încă din 1958 în str. G-ral Christian Tell nr. 15, o vilă somptuoasă care există și azi, în forma originală, dovadă a grijii părintești a partidului pentru astfel de activități, vilă ce adăpostea și redacția revistei „Vânătorul și Pescarul Sportiv”, care apărea încă de atunci, amândouă figurează în anuarul telefonic din acel an. Ca și azi, cei care doreau să practice acest „sport” – pentru că, mă rog, un soi de sport este, se înscriau în asociație, mai mult ca sigur cu plata unei taxe deloc neglijabile, plus cotizația lunară, în schimbul cărora asociația le asigura o serie de cursuri teoretice și practice de inițiere, cu participare la diverse vânători demonstrative, după parcurgerea acestei perioade de stagiu respectivul primind un soi de autorizație în baza căreia putea achiziționa o armă de vânătoare de la un magazin specializat. Prin anii ’60-’70 erau două astfel de magazine, primul la parterul blocului „Simu” (blocul din perimetrul delimitat de străzile Franklin, Anastase Simu si bd. Magheru, adresa exactă este str. Anastase Simu nr. 5, pe unde este intrarea) și celălalt sub esplanada Cercului Militar (str. Constantin Mille nr. 3.) Armele care se găseau în vânzare erau de producție sovietică, din cele mai ieftine, de obicei cu două țevi lise alăturate. Nu cred că prețul uneia noi depășea 1.000-1.500 lei. Nici vorbă de carabine cu glonț și lunetă, comuniștii fiind extrem de stricți cu privire la regimul armelor de foc. De asemenea, chiar și cele la mâna a doua se comercializau exclusiv prin astfel de magazine, scopul fiind acela de a avea un control strict al autorităților, miliției în speță, asupra tuturor posesorilor de arme de vânătoare, chiar dacă acestea erau letale doar de la mică distanță, o alică putând cauza totuși răni serioase odată pătrunsă într-un organ vital. Nu intru în amănunte privind legislația, la fel de strictă ca și cea de acum, privind protecția vânatului și păstrarea armei de vânătoare. De asemenea, în astfel de magazine se comercializau tuburi cu capsă, pe atunci erau din carton – max. 5 lei/buc., alice la kg, cred că și pulbere – la fel, (nu știu cât costau) mulți vânători preferând să-și încarce singuri cartușele, cartușiere din piele, tocuri pentru armă, geantă pentru vânatul mic, toate din piele de calitate, precum și „recuzită” – de culoare verde închis – veston, pantaloni, cămașă, ba chiar și un soi de cravate „cu căprioară”, precum și pălării – un model sport, tot de culoare verde, cu pană de fazan, cizme din piele înalte, etc… un echipament complet, fără armă, trecând binișor de 1.500-2.000 lei în 1960. Chiar dacă nu era mult, dar nici puțin, cel puțin în București erau extrem de puțini amatori de astfel de „plăceri cinegetice”, în primul rând pentru că lumea era prea săracă și apoi pentru că un astfel de hobby implica și alte cheltuieli, deloc neglijabile, în primul rând cotizația lunară către asociație, taxele de participare la vânători organizate (la care grosul vânatului revenea statului, în calitate de bun al întregului popor) deplasarea, cazarea peste noapte, întreținerea unui câine specializat, etc… așa că vânătoarea era mai mult apanajul marilor granguri de partid. Sigur, în zonele montane mai ales, erau pădurari și vânători semi-profesioniști, mai mult sau mai puțin angajați ai ocoalelor silvice, care se ocupau cu administrarea fondului cinegetic și care vânau în mod constant, dar ei nu fac obiectul acestui studiu, ci exclusiv orășenii care practicau vânătoarea ocazional cu scop preponderent recreativ. Ce putea vâna un astfel de vânător amator? În primul rând iepuri, apoi fazani, rațe și gâște sălbatice și alte asemenea. Cerbi, căpriori și mistreți – cred că doar în cadrul unor vânători organizate cu mai mulți participanți. Pentru că în vitrina respectivului magazin am văzut de vânzare și proiectile „brenneke” – costau un leu sau pe aproape – un soi de glonț pentru puști cu țeava lisă, destinate tocmai pentru vânatul mare. Cât despre urși și capre negre, acestea erau specialitatea exclusivă a tovarășului, urșii fiind îngrășați în mod special pentru a deveni trofee ale acestuia, după care apăreau pe prima pagină a Scânteii, la concurență probabil cu „fascistul” gen. Francisco Franco, El Caudillo, campion la pescuit rechini. Vânătoare submarină. Pe la începutul anilor ’60, în afară de echipamentul minimal pentru scufundare, despre care am discutat deja – ochelari, tub Snorkel și labe – văzusem deja filmul „Lumea tăcerii” (1956) al celebrului oceanograf francez Jacques-Yves Cousteau care aprinsese multora imaginația – au apărut un soi de puști pentru vânătoare subacvatică, un soi de arbalete cu arc din cauciuc și săgeată-harpon din oțel, de producție cehoslovacă, cca. 150 lei/buc. Au dispărut rapid din comerț, fiind și ele un soi de armă care putea fi letală. De altfel, nici nu prea aveai ce vâna cu ea sub apă. Spre deosebire de vânătoare, pescuitul „sportiv” era mult mai răspândit și în timp, pe toată durata de existență a regimului, a câștigat tot mai mulți adepți, activitatea nefiind îngrădită de autorități, cu excepția doar a braconajului excesiv. Am pus sportiv între ghilimele pentru că erau destui cei care păstrau peștele capturat pentru a-l mânca. Se putea pescui fără permis și taxe (ca acum) în apele și bălțile comunale, respectiv toate bălțile aflate în administrarea CAP-urilor sau IAS-urilor. Pe unele din canalele din Insula Mare a Brăilei se plătea însă o mică taxă locală. Cei înregistrați la AGVPS aveau o serie de avantaje, putând pescui în anumite locuri aflate în administrarea asociației, dar plăteau o taxă anuală de 300 lei. Nu se puneau pe atunci așa acut probleme de genul celor apărute recent, privind anumite specii protejate, pe cale de dispariție – țara avea pește din belșug și nici consumul nu era așa ridicat ca azi, persistând încă ideea falsă cum că peștele, brânza și măslinele sunt mâncarea săracului, a țiganilor se adăuga adesea. Din acest motiv, nici comercializarea uneltelor pentru pescuit nu era restricționată, ele găsindu-se în orice magazin din rețeaua „Sport – Turism”. Prin anii ’50-’60 se comercializau ustensile minimale – ace, diverse mărimi – 1-2 lei/buc., gută – la metru, max. 1 leu/metrul, plute, lingurițe, diverse momeli – la fel, câțiva lei bucata. Gută produsă în țară, relon, 0,25mm, 2,7kgf , mosor 100 m, 10 lei sau din import RDG „Leska” – Germina, fishing line 100 m , 018mm, max. 20 lei, De asemenea, un soi de mosoare din plastic, pentru cei care nu voiau să se încurce cu tije din trestie sau pentru pescuit iarna la copcă – câțiva lei, un soi de mulinete rudimentare din aluminiu – cca. 15 lei, etc… toate produse în fosta URSS, ulterior China. Așa-zisele „vergi” elastice se cumpărau duminica în târg, confecționate din trestie de diverși „artizani” particulari acasă, pentru a mai câștiga ceva bani. Ustensilele folosite în mod obișnuit, din ce mi-a spus un pescar împătimit, erau o undiță cu cel mult două cârlige sau o lansetă pentru apele de munte, pentru cei bogați sau cu rude în occident, în râurile și lacurile de șes și pe Dunăre două undițe sau două lansete, iar în Marea Neagră două undițe sau două lansete cu cel mult 10 cârlige. Cam asta era situația pe la începutul anilor ’60, pe când pescuitul nu căpătase amploarea de azi. Se pescuia intens și în București, în salba de lacuri a Capitalei, ba erau chiar locuri unde pescuitul avea tradiții vechi, precum zona Ostrov din Pantelimon, un adevărat sat de pescari. Prin 1965, în magazinele de specialitate au început să apară ustensile „adevărate” pentru pescuit sportiv, respectiv lansete cu tija din plastic armat cu fibră de sticlă, precum și mulinete „adevărate”, cu mecanism de frânare a firului. Nu știu unde erau produse cele importate inițial, posibil în Cehoslovacia, care avea o oarece tradiție în producția de echipament sportiv. În afară de cele produse în țară, despre care nimeni nu a putut să-mi dea amănunte, mi s-a mai povestit de niște vergi telescopice de producție chinezească – din „trestie de zahăr” (???), de niște lansete rusești și/sau chinezești din sticlotextolit – ceva mai plauzibil, și în fine, de niște lansete produse în fosta RDG, marca „Germina”, de care îmi aduc foarte bine aminte, dat fiindcă aveau mâner din plută. De asemenea, duminica, în Obor, când și când, diverși indivizi, probabil cu rude în occident, vindeau astfel de „scule” extrem de „performante”. Prețul era însă prohibitiv – câteva sute de lei, dar în timp aceste ustensile au devenit accesibile, răspândindu-se tot mai mult. Personal, nu cred că s-au fabricat niciodată în țară. Mulinete însă s-au fabricat, la întreprinderea „INOX” despre care am mai discutat, un singur model, destul de reușit, „Argeș Standard”, de dimensiune mică – pentru pești de talia păstrăvului – cca. 150 lei/buc. Calitatea era medie iar inscripția „Made in Romania” conduce la ideea că au fost și exportate. Spre sfârșitul epocii comuniste au existat preocupări pentru realizarea de mulinete mai perfecționate, în cadrul campaniei de creștere a sortimentului de „BLC-uri” (Bunuri de Larg Consum) pentru oamenii muncii de la orașe și sate – asta era formula-tip, inclusiv în întreprinderea de „Mecanică Fină” unde lucram pe atunci, dar regiile mari de fabricație au împiedicat lansarea lor în producție. Ba chiar îmi amintesc că mi s-a cerut pe atunci să studiez posibilitatea realizării unei puști pentru vânătoarea subacvatică folosind capsule de autosifon, la care s-a renunțat ulterior din motivele menționate, anume că putea fi folosită ca armă letală. În ultimii ani ai epocii de aur, prin nu știu ce minune, posibil completare la unele importuri sau prin capriciul nu știu cărui tartor din ministerul comerțului exterior s-au importat mulinete „Dam” cu lagăre pe rulmenți – de această dată la nivel occidental, ultimul răcnet al tehnicii carevasăzică, dar cu un preț prohibitiv, cea mai mică +1.000 lei în ’85, când salariul mediu net era de 2.827 lei. Pentru comparație, o mulinetă similară nu costă azi nici 100 RON (md. DAM Quick Nova 4000 FD, 71,20 RON.) De asemenea, am văzut și modele mari, pentru pescuit pești de talie mare, gen ton și pește-spadă, complet inutile, cca. 3-5.000 lei. Se gândeau probabil în perspectivă, la epoca neo-comunistă din anii ’90, când numai de pescuit rechini în Caraibe nu le ardea românilor. Nu mai știu când, orișicât după 1975 cred, prin ordin ministerial, pescuitul în apele colinare, de șes, în Dunăre și în Deltă a fost interzis pe o perioadă de 60 de zile între 1 apr. și 30 iun. Dimensiunile minime la care peștii puteau fi reținuți erau explicitate clar: crap – 30 cm, șalău – 35, caras – 12, păstrăv – 20, calcan – 35 , raci – 9 cm, broaște – 30 grame, etc… contravențiile fiind stabilite prin HCM. 341/1975. Din categoria accesorii pentru pescuit, ocazional – dat fiindcă cererea era redusă – s-au importat și bărci pneumatice din Cehoslovacia, din pânză cauciucată, cca. 3-5.000 lei, funcție de epocă. Pentru acestea s-a importat și un motor de producție sovietică „Veterok 8” („Ветерок 8”), 8 reprezentând mai mult ca sigur puterea, 8 CP, preț 7.000 lei. Vor mai fi fost și altele, nu le mai menționez aici, motivul fiind enunțat deja – numărul extrem de mic de amatori în raport cu marea masă a populației. Așa, ca idee, prin 1983, în „Mecanică Fină”, la cca. 13.000 de angajați, nu știam decât unul să aibă barcă și motor Veterok, vor mai fi fost și alții, pe care nu-i știam, dar nu mai mult decât degetele de la o mână. Cum spuneam, industria internă de profil s-a dezmorțit mai greu, astfel că abia prin ’70 apar reclame la „fire pentru pescuit”, produse la Uzina de Fibre Sintetice Săvinești. De asemenea, producția și comercializarea de bărci de agrement, cu voie de la stăpânire – nu care cumva să fugă vreunul din „raiul comunist” – a apărut întrucâtva în ultimii ani ai epocii de aur, prea târziu ca să mai schimbe ceva. Cu mențiunea că nu le-am văzut niciodată în comerț, probabil că s-au comercializat cu restricții, menționez câteva bărci cu prețul lor, găsite de mine în câteva reclame de pe la mijlocul deceniului al optulea. Produse la CIL Reghin. „Sandouna” (sic!) tip „O”, cu vâsle, din molid, pentru max. 3 persoane – 2.500 lei. Barca „Universală” tip „U-2”, pentru râuri și lacuri, 2-3 persoane, cu vâsle și posibilitate adaptare motor exterior de 3-5 CP – 3.195 lei. Barca „Agrement” tip „U-5”, pentru râuri, fluvii și lacuri, max. 5 persoane, posibilitate motor exterior 4-10 CP – 3.445 lei. „GIG 2+1”, ambarcațiune ușoară pentru turism și agrement, pentru 2 sau 3 persoane, 5.800, respectiv 6.700 lei. Barca „Junior” pentru copii, cu velă, 3.200 lei. De asemenea, sunt menționate bărci cu vele de performanță, precum și bărci cu motor interior de max. 150 CP, dar fără preț. QED. Filatelie. Am mai atins în treacăt acest subiect, la capitolul legat de tutungerii și cel de rechizite. Anuarul telefonic din 1937 menționează un singur negustor de timbre, pe care le comercializa în scop filatelic, pentru colecționari adică, un anume Franz Seci, cu magazinul în bd. Brătianu 32. Vor mai fi fost și alții, fără post telefonic, cu certitudine, chiar eu cunoșteam un fost negustor, un anume Mavro, grecotei, vecin cu noi. Cert este că prin legea nr. 119/11 iun. 1948, și acest comerț a fost preluat de stat, care deținea deja monopolul producției acestor imprimate de valoare. Nu am găsit nimic legat de filatelie în anuarul telefonic din 1958, dar în cel din 1965 apare deja Asociația Filateliștilor din RPR cu sediul în str. Biserica Enei 16 (unde este azi galeria „Căminul Artei”). Pe scurt, filateliștii erau colecționari de timbre și alte imprimate de valoare similare (colițe, coli, cărți poștale comemorative, etc…) tipărite de stat și comercializate exclusiv de stat prin Poșta Română și magazinele „Filatelia”. În București, cel mai mare magazin cu astfel de profil era pe str. Ion Câmpineanu nr. 27 (pe atunci îi spunea str. 13 Decembrie) unde este și azi magazinul „Romfilatelia”. Mai exista un raion specializat în comerțul cu timbre în sediul central al Poștei Române de la parterul „Palatului Telefoanelor” din Calea Victoriei nr. 35. Ulterior s-au deschis și alte magazine mai mici, cel mai cunoscut fiind cel din Calea Moșilor nr. 288, deschis pe la sfârșitul anilor ’70, care există și azi în aceeași locație. Toate aceste magazine comercializau timbre neuzate (popular „neștampilate”) emise de Poșta Română. Menționez că inițial, pe la începutul epocii comuniste, timbrele emise erau aproape exclusiv uzuale – pentru a fi folosite la trimiterile poștale adică, puținele timbre cu caracter strict filatelic emise având strict caracter comemorativ, în general diverse aniversări comuniste, dar și altele „dragi” acestora, precum răscoala de la 1907. Abia pe la începutul anilor ’60 putem vorbi de adevărate serii tematice, comuniștii sesizând că pot scoate „bani grei” din tipărirea timbrelor poștale – de remarcat din nou decalajul față de occident. Astfel, dacă în 1950 apare un singur timbru dedicat aniversării zilei de 1 Mai, cu valoarea nominală de 31 lei (azi cca. 50 RON sau 10€, cota de catalog este de 0,8$ – sic! – de remarcat prețul de atunci, cam cât o cămașă de calitate) în 1960 vor fi emise nu mai puțin de 103 timbre, în mai multe serii tematice, scriitori români, fauna României, etc… cu grafică radical îmbunătățită (realizator Ion Dumitrana, 1923-76, gravor renumit în epocă, fost elev al lui Alexandru Ciucurencu, care a realizat 343 de machete de timbre românești și peste 70 de machete de timbre străine) – susceptibile deci de a fi colecționate. Câteva cuvinte acum privind comerțul de stat și privat cu astfel de valori, pentru că acesta, datorită condițiilor specifice regimului, a avut și el un anumit specific. În primul rând pentru că statul deținea monopolul emiterii unor astfel de tipărituri de valoare, el era sursa primară de timbre. Practic, Poșta Română, ca orice instituție a statului român, avea un plan anual, dictat de partid, conform căruia comanda la Fabrica de Timbre macheta uneia sau mai multor serii tematice, aceasta din urmă făcea una sau mai multe propuneri, din care una era aprobată, timbrele intrând ulterior la tipărire de serie, fiind comercializate prin unitățile „Filatelia”. Colecționarii care dispuneau de bani mulți cumpărau serii întregi, cu timbrele în coli complete de 100 de timbre, o astfel de achiziție putând însemna sute sau chiar mii de lei, scopul fiind fie tezaurizarea banilor, care se devalorizau continuu oricum, fie revânzarea ulterioară, la un preț mai mare. Respectivii își finanțau astfel pasiunea pentru colecționarea de timbre, „scoțând și un ban cinstit” – cum se spunea pe atunci. Colecționarii amărâți, care nu dispuneau de fonduri prea mari, se rezumau cel mult să cumpere seriile la bucată, eventual în câteva exemplare, iar copiii se rezumau doar la plicurile cu timbre vândute prin tutungerii și chioșcurile de difuzare a presei, la 4-5 plicuri completând o serie. Teoretic, conform legii nr. 119, statul deținea monopolul exclusiv al comerțului de orișice fel, astfel încât chiar și acest comerț „particular” era ilegal, dar autoritățile închideau ochii, pentru că era și extrem de greu de controlat. Cel mai mare târg de astfel de valori, prin anii ’60 avea loc zilnic în Cișmigiu, ulterior autoritățile, în colaborare cu asociația, organizând câteva săli pentru așa-zisul schimb de timbre. Sigur că se făceau și schimburi între colecționari, dar pentru timbrele recente neuzate, nu mai vorbesc de tipărituri de acest gen în serii limitate, precum colițele, plicurile și cărțile poștale comemorative în serie limitată, cam toate se comercializau exclusiv pe bani și nu tocmai puțini. Nu existau cataloage anuale așa cum erau în occident, cu cota de piață estimativă, pur și simplu comerțul cu astfel de valori respecta principiul cererii și ofertei, regula de bază a economiei de piață. Din moment ce această piață, atât cât era, nu era integrată în circuitul internațional, timbrele românești nu aveau posibilitatea să crească în valoare prea mult, vezi și timbrul din 1950, care se vinde azi cu 0,8$, mult mai puțin decât valoarea lui nominală mult supradimensionată în 1950, când cu 31 lei mâncai trei zile. Practic, cei care se temeau să încalce legea, vindeau și cumpărau timbre (românești) prin intermediul magazinului Filatelia, în baza unei liste de prețuri care se actualiza anual și care era distribuită gratis membrilor asociației sau putea fi procurată gratis în magazinele „Filatelia” – care nici nu era prea mare, ținând cont de emisia redusă de astfel de valori în epoca comunistă, dar și în cea anterioară. Conținea lista cu prețurile de achiziție și de vânzare stabilite legal pentru absolut toate mărcile poștale românești, începând cu cele clasice, cele mai bine cotate, respectiv celebrul „cap de bour”, cotat de listă prin 1965 la câteva mii de lei. Prima serie a mărcilor poștale „cap de bour” a fost emisă cu valoarea nominală de 27, 54, 81 și 108 parale. Cea de-a doua emisie din 1858 a avut valorile de 5, 40 si 80 de parale, fiind emise într-un tiraj de ordinul câtorva mii de exemplare, datorită faptului că poșta era abia la început. În prezent, pe piața filatelică, se estimează că ar mai exista 750 de exemplare, prețul de pornire pentru un exemplar, funcție de raritate, fiind de 3.500-5.500€. Sigur, pe atunci statul nu s-a prea sinchisit de astfel de valori – de patrimoniu în ultimă instanță, chiar dacă de valoare nu prea mare, pentru că oricum nu puteau ieși din țară, toată poșta fiind controlată și în plus, pentru că le putea confisca când voia. Nu același lucru se poate spune despre situația de acum, când statul îi urmărește în mod sistematic pe deținătorii de monezi vechi, dar și de timbre și altele similare, chiar dacă nu sunt de patrimoniu, sunt nevoit să repet. Astfel încât citesc cu surprindere cum că, citez: „un control al Curții de Conturi efectuat în luna octombrie 2009 la Muzeul Național Filatelic a relevat faptul că cele 215 timbre „Cap de Bour 1858”, prima emisiune, au fost înlocuite cu falsuri. Alte 660 timbre „Cap de Bour 1858″ din a doua emisiune și „Principatele Unite 1862 și 1864” par a fi tot falsuri”. Da cam așa se zice – „câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia”. Nu a avut statul grijă de valori de patrimoniu, dar are întotdeauna grijă să confiște proprietățile altora, pentru a fi furate mai apoi de cine trebuie. Nu a fost tipărit niciodată vreun catalog al mărcilor poștale românești, ci doar un soi de album cu toate emisiunile Poștei Române. Nu sunt sigur dacă prin magazinele „Filatelia” se puteau comercializa și timbre străine, probabil că da, în baza cotelor de catalog Yvert & Tellier, dar la cursul oficial al dolarului, cine s-ar fi băgat la așa ceva? Să vândă valori statului pe nimic? Așa că majoritatea colecționarilor făceau apel la cataloage de dinaintea venirii comuniștilor la putere. Prin 1975, prin nu știu ce minune, la fel ca dicționarele Larousse, au apărut prin librării cataloage Yvert & Tellier, trei volume, cca. 450 lei, un preț prohibitiv pentru marea majoritate a românilor. De altfel, nici nu cred că au fost importate mai mult de 100 de exemplare. Chiar și așa, din acel moment, colecționarii români au putut să se raporteze la valorile reale de pe piața internațională ale mărcilor poștale deținute, chiar dacă propaganda oficială repeta peste tot papagalicește cum că filatelia este un mijloc de a amplifica prietenia și pacea între popoare, nu o afacere, așa cum procedează cercurile imperialiste retrograde din afara granițelor țării. Pentru colecționarii amărâți însă, singura documentație în domeniu rămânea cartea Manualul filatelistului începător, tipărită în Ed. Min. Transporturilor și Telecomunicațiilor, autor, un anume Ernest Morgenstern, cca. 10 lei, precum și revista lunară „Filatelia” cu apariție lunară neîntreruptă timp de mai multe decenii, începând de pe la sfârșitul anilor ’50. Numismatică. Din aceeași categorie cu filatelia, valori mici care se colecționează, în principal monede, multe datând din preistoria omenirii și mai puțin bancnote și alte titluri de valoare, care sunt mult mai recente, datând de pe la mijlocul secolului al 19-lea. Am mai abordat în treacăt subiectul la capitolul legat de metale prețioase și bijuterii. În România comunistă exista o societate de profil, Societatea Numismatică Română, (SNR) fondată în 1903, (cu doar 17 membri -sic!) care până în 1945 a publicat regulat Buletinul Societății Numismatice Române, cu apariție bianuală. Societatea reunea atât cercetători și specialiști în domeniul numismatic, cât și colecționari, aceștia din urmă formând majoritatea. După 1945, în contextul legilor privind interdicția deținerii monedelor din aur, majoritate acestora din urmă s-au „dat la fund”, activitatea numismatică rezumându-se aproape exclusiv la studii și cercetări academice privind monedele existente aflate în posesia statului. Mai mult, și înainte de 1945 legislația în domeniu era oarecum restrictivă, așa că majoritatea „traficanților” cunoscuți de astfel de valori erau listați de „serviciile specializate” ale statului român, în speță SSI, instituție ce a precedat securitatea comunistă, astfel că mulți dintre aceștia au trebuit să predea toate monedele din aur statului. Sigur, statul comunist nu interzicea colecționarea monedelor comune, a celor mai vechi sau mai noi, unele din acestea, moderne chiar, ajungând la prețuri relativ ridicate, datorită rarității. Atâta doar că și acestea, de fapt orice artefact care se putea colecționa, erau vizate, atunci ca și acum, de legea patrimoniului, exemplul clasic în domeniu sunt vârfurile de săgeți preistorice folosite ca însemne pre-monetare. Plus că dacă intrai în vizorul autorităților competente, este clar că acestea se interesau dacă nu cumva deții și monede „din acelea” – știți dumneavoastră de care. Cu atât mai mult cu cât, conform datelor din arhiva BNR, sunt nevoit să repet, la 31 decembrie 1967, se mai aflau încă la populație 240.000 de cocoșei din aur din milionul de piese emise în 1945, o problemă pentru guvernanții actuali și viitori, care odată și odată tot vor cere ca populația să predea statului cocoșeii, la preț de nimic, evident. Cu certitudine, colecționarii anonimi, care nu fuseseră înscriși în SNR și pe care nu-i cunoștea nimeni și-au păstrat colecțiile, dându-se și ei la fund, cei care au supraviețuit apărând după ’89, în scurta perioadă de libertate relativă de după așa-zisa „revoluție” din decembrie, după care, atât ei cât și cei ce i-au urmat, au trebuit din nou să se dea la fund. Nu credeți? căutați pe google „numismat România” și vedeți ce vă dă. Pentru că și subsemnatul sunt numismat împătimit de multe decenii. Sau căutați pe OLX „monedă antică” să vedeți ce falsuri și gunoaie se tranzacționează, porcării care nu ar fi înflorit dacă statul sprijinea sau tolera măcar comerțul la vedere cu astfel de valori. Prin comparație cu miile de cocoșei – cazul cel mai banal, nu mai vorbesc de monede din aur antice și medievale – care mi-au trecut prin mână în perioada de până la emiterea noii legi a patrimoniului, (legea nr. 182 din 25 oct. 2000). Până atunci, toate magazinele din rețeaua Diverta aveau câte un raion specializat în numismatică, cu cataloage internaționale de monede, clasoare pentru toate buzunarele, cutiuțe transparente pentru monede rare, etc… Evident, se găsesc și acum pe emag, atâta doar cu monedele vechi e mai greu. Nu este decât rezultatul, dureros de concret, al unei concepții tâmpite în domeniu, care și ea face parte din greaua moștenire a regimului comunist. Am explicat la capitolul legat de regimul aurului, nu mai revin. Nu pot încheia acest subiect fără a menționa o excepțională realizare în domeniu – în chiar epoca comunistă. Este vorba despre o lucrare monumentală, cartea „Monede și bancnote românești”, realizată de un colectiv de trei cercetători, practic, catalogul complet al tuturor monedelor emise pe teritoriul României, începând din antichitate până în epoca modernă. Din motivele cunoscute, nu sunt date cotele la comercializare, dar există totuși un sistem prin care se poate cuantifica raritatea și implicit prețul, prin comparație cu monedele moderne. O lucrare indispensabilă oricărui colecționar. A apărut în 1977 la editura „Sport-Turism” în condiții grafice excepționale, legată cu supracopertă, format A4 (21×30 cm), 430 pag., 80 lei. Tiraj: 6.400 ex. O adevărată raritate bibliofilă, un exemplar în stare bună se vinde azi cu 700-1.000 RON. Prin 1990 am reușit să pun mâna și eu pe un exemplar, făcut cadou de un prieten numismat chilian care s-a repatriat. În fine, menționez cazul poetului Nichita Stănescu, un mare numismat, căruia regimul comunist, datorită notorietății de care se bucura, i-a tolerat acest „viciu”, pentru că oricum, acele monede tot ajungeau până la urmă în mâna statului. Acvaristică & Co. Pentru început puțină istorie. Originea acestei îndeletniciri pare să fi apărut în China medievală, în care oamenii avuți obișnuiau să țină în grădină un soi de iaz sau chiar un recipient larg cu peștișori colorați, ulterior dezvoltându-se tehnici de reproducere și întreținere a acestora, acest obicei extinzându-se mai apoi în forme ușor diferite în toată lumea. Anul 1850 marchează un moment de cotitură prin stabilirea în Anglia a principiilor ce aveau să pună bazele acvaristicii. S-a pornit de la cercetările chimistului Joseph Priestley și cele privind fotosinteza, astfel că un anume Robert Warrington a putut construi primul acvariu atestat documentar, în care se reproduceau condițiile care permiteau peștilor să trăiască exact ca în mediul lor natural, un vas din sticlă cu nisip pe fund, cu plante care puteau genera oxigen. Până în 1952, toți peștii din acvarii erau hrăniți cu alimente vii, până când un anume dr. Baensch a revoluționat hobby-ul prin inventarea alimentelor sub formă de fulgi. Prin 1965, la parterul impozantului bloc din str. Tache Ionescu nr. 11, colț cu bd. Magheru, a apărut o mică prăvălie care comercializa peștișori exotici. Era prevăzută cu acvarii așezate în lungul peretelui, în care se găseau separat diverse specii de peștișori exotici, din speciile cele mai cunoscute, cam 10-12, cred. Chiar așa se numea, „Pești exotici”. Acvariile erau confecționate artizanal în țară, un model așa-zis „clasic”, cadru din cornier de oțel și geam gros de 6 mm, etanșat cu chit roșu. Exista și un sistem de aerare centralizat cu pompă, fiecare acvariu fiind aerat cu câte un tub din plastic. Pentru „reclamă”, în vitrină era un acvariu „uriaș” – așa mi se părea mie atunci, cca. 1,0 x 0,6 x 0,4 m. Nu am reușit să aflu niciodată dacă prăvălia era „de stat” sau dacă aparținea cooperației, iar modelul pare să fi fost de import. Nu cunosc nici măcar motivația deschiderii unui astfel de magazin. Cu certitudine existau deja diverși indivizi pasionați de așa ceva, care creșteau astfel de vietăți acasă, pe care le comercializau duminica prin târguri și piețe, cunoșteam și eu câțiva, unul fiind chiar profesorul meu de desen din liceu, un anume Eftene, ulterior, spre sfârșitul epocii de aur, apărând adevărați „profesioniști” în domeniu, care se ocupau exclusiv cu așa ceva. Așa că este foarte probabil ca vreun grangur din comerț, pasionat de domeniu, să fi decis deschiderea unui astfel de magazin. Cert este că în 1965 funcționa din plin și a funcționat foarte bine până în ’89 și încă câțiva ani după, închizându-se în momentul în care nu a mai rezistat concurenței comercianților din piețe. Câteva specii de care îmi amintesc, cu prețul aferent: guppy – cei mai ieftini, 4,50 lei perechea, neon – 5,50 lei, zebre – 7 lei, gurami – 10 lei, xipho – 20 lei, scalari – cca. 40 lei. Mai rar, carași cu voal (Carassius auratus/Peștișorul de aur – cca. 80 – 100 lei perechea. Se comercializa de asemenea hrană vie – niște purici care înotau în apă, se vindeau „la borcan” – câțiva lei sfertul de litru, dar și hrană uscată, la gramaj. De asemenea, plante, vreo trei soiuri, la bucată, câțiva lei „firul”. Nu știu dacă hrana uscată era produsă în țară. Ulterior s-au importat din fosta RDG încălzitoare – niște rezistențe spiralate pe suport ceramic în tub din sticlă, de câțiva wați – 40 lei, precum și un sistem de control al acestora cu termometru „Vertex” – denumirea comercială a unor termometre speciale cu contact electric reglabil, – un fir care pătrundea în capilara deschisă a termometrului, cu poziția reglabilă cu șurub acționat magnetic din exteriorul tubului vidat – o adevărată minune a tehnicii germane – 275 lei. Principala problemă rămânea acvariul, care nu se găsea în comerț. Sigur – cornier se putea cumpăra de la magazinele de fierărie, geam și chit de la prăvăliile din rețeaua „Geamuri – Oglinzi”, dar cine să sudeze cadrul, pentru că epoca transformatoarelor de sudură „personale” avea să înflorească abia peste două decenii. Pe moment, singura soluție pentru amatorii entuziaști a fost utilizarea borcanelor de murături de 5-10-20 litri. Acvariul cu cadru era soluția clasică, ca să zic așa, practicată în toată lumea până prin 1950. Prin 1950 a început să se răspândească varianta din sticlă lipită cu adeziv, care avea să apară și la noi, cu un decalaj de cca. un sfert de secol, prin 1975. Până atunci, cooperația a căutat o soluție de mijloc, niște cuve paralelipipedice monobloc din sticlă groasă, cca. 40-50 lei/buc., capacitate cca. 20 litri. Am avut și eu un astfel de acvariu simplificat. Tot atunci s-a trezit din letargie și cooperația, în vitrina magazinului pomenit mai sus apărând acvarii cu cadru metalic, la prețul de 150-250 lei, funcție de capacitate. De asemenea, niște pompe de aer cu vibrator – un electromagnet alimentat la rețea, care punea în vibrație o lamelă elastică ce acționa o mică pompă de aer – cca. 100 lei. Prin 1980, dat fiindcă „fenomenul” luase amploare, au apărut în librării și câteva lucrări de acvaristică pentru amatori. Care și aceștia, la rândul lor, au încercat să suplinească prin improvizații ceea ce comerțul nu le oferea, adaptând la aeratoare tuburile și clemele de reglaj de la perfuzii, construind sisteme de iluminat, nu mai vorbesc de acvarii din sticlă lipită cu silicon, etc… nu mai intru în amănunte tehnice, a fost pur și simplu reacția firească la inerția statului în a satisface o cerere de pe piață. În fond, acvaristica era un hobby ca oricare altul, care aducea și el o rază de lumină în cenușiul vieții cotidiene din comunism, dar din păcate, tovarășii cu munci de răspundere din conducerea de partid și de stat erau mult prea preocupați cu producția de oțel pe cap de locuitor ca să mai consume energie cu astfel de mărunțișuri precum acvaristica. Mai menționez că deși domeniul avea extrem de numeroși adepți, și atunci și acum, aceștia nu au avut niciodată vreo asociație și nici revistă dedicată. Fotografie. Spre deosebire de alte hobby-uri, fotografia avea ceva tradiție în România, având o asociație de amatori încă de dinainte de război, Asociația Fotografilor Amatori Români, prescurtat FAR, care tipărea lunar o revistă destul de interesantă, „Fotografia”, conținând diverse articole tehnice, dar și fotografii realizate de membrii asociației. După preluarea puterii de către comuniști, asociația avea să reapară pe la începutul anilor ’50, cu nume schimbat, de „Asociația Artiștilor Fotografi”, AAF pe scurt, membrii fondatori dorind din start să fie cumva „altceva” decât fotografii profesioniști, deși printre aceștia erau destui fotografi profesioniști cunoscuți, printre care Hedy Löffler și Liana Grill. Adevărul este că nici unii, nici ceilalți nu sunt artiști, pentru că fotografia nu este artă, ci doar o înregistrare, captare sau cum vreți să-i spuneți, de imagini din mediul înconjurător, folosind pe atunci aparatură tehnică optico-mecanică, azi opto-electronică. Nici titulatura nu era fericit aleasă, pentru că artist nu te auto-definești cu de la tine putere, ci te definește arta pe care o produci, iar câtă vreme fotografia nu este artă, nu avem de-a face decât cu impostură și cu orgoliul și suficiența unor escroci intelectual care se cred artiști. Se prea poate însă ca atunci când s-a înființat, membrii fondatori să fi sperat în susținerea partidului, care promisese să sprijine artele și mai ales pe acei artiști care reflectau în „operele” lor noile realități ale patriei. În fond, fotografia, indiferent de domeniul abordat, de la cea de comercială de reclamă până a cea de reportaj de război, nu trebuie decât să reflecte cât mai fidel realitatea, văzută evident, prin prisma concepțiilor fotografului. Rezultatul activității de decenii a AAF însă, a fost o fotografie sterilă, fără finalitate, urmărind cel mai adesea o estetică de un gust îndoielnic, întoarsă cu susul în jos, un soi de „artă pentru artă” obținută cu tot felul de mijloace artificiale și artificioase de sorginte pur tehnică, „metafore vizuale” dacă vreți. În acest mod au fost promovate nulități care azi nu mai înseamnă nimic în fotografia românească, atâta cât a fost ea, vezi laureații cu surle și trâmbițe ai festivalului „Cântarea României”, din care fotografia a fost și ea o părticică și nu tocmai neglijabilă. Asociația există și azi, renăscând în vestul țării, sub aceeași denumire la care s-a adăugat „din România”, cu aceleași apucături pseudo-artistice și estetică deformată ca și defuncta AAF. Mai interesant este alt aspect, nerelevat până acum, deși au trecut mai bine de 34 de ani de la loviluția din decembrie, anume că această abordare, așa cum era ea reflectată în imaginile prezentate la „salonul artei fotografice” care avea loc anual la Sala Dalles, a condus la marginalizarea și ostracizarea celor care doreau să facă fotografie documentară adevărată, pentru că România comunistă oferea la tot pasul astfel de subiecte – cozi, aglomerație, sărăcie, îmbrânceli, mizerie cruntă, etc… astfel că aceștia trebuiau să fotografieze cel mai adesea pe ascuns. Subsemnatul, care de mai bine de jumătate de secol mă ambiționez să fotografiez sistematic România și mai ales capitala țării, cu bune și cu rele, în zilele așa-zisei revoluții din decembrie a trebuit să fotografiez pe ascuns, folosind un aparat miniatură automat LOMO LC-A, la fel în zilele mineriadei, când nu am mai scăpat însă vigilenței minerești, mâncând o bătaie zdravănă. Chiar și azi există un soi de teamă mistică de aparatul fotografic în anumite medii, o extensie dacă vreți, de sorginte securistă, a acelei epoci ticăloase în care a fotografia ceva era sinonim cu spionajul și denigrarea realizărilor poporului muncitor. Din această cauză, imaginile reflectând strict realitatea de atunci sunt extrem de puține, multe din ele, la care am făcut referire adesea, nefiind decât o probă că cele descrise de mine au existat aievea. În fine, asta interesează mai puțin studiul de față, cât posibilitățile de exercitare a acestui hobby în timpul regimului comunist. Ne vom referi în primul rând la aparatele fotografice existente în comerț – componenta cea mai costisitoare și mai apoi la aparatura de prelucrare, mai puțin importantă, pentru că mulți amatori duceau filmele pentru prelucrare la atelierele foto ale cooperației, care prestau și astfel de servicii, cel puțin marea majoritate. Nu știu câte aparate fotografice se găseau în posesia populației în momentul preluării puterii de către comuniști, pentru că nu a fost făcută nici o statistică, orișicât, destul de multe, dat fiindcă extrem de multe au supraviețuit până azi. Trebuie menționat că înainte de război nu numai membrii FAR și fotografii profesioniști dețineau aparate fotografice, ci erau extrem de mulți deținători care achiziționaseră un aparat fotografic pentru a imortaliza pe peliculă aspecte din vacanță, concedii, excursii, evenimente de familie, fotografia fiind încă de atunci extrem de populară, nu numai printre membrii clasei medii, ci și în rândurile așa-zisei „clase muncitoare”, nu neapărat din perspectivă marxistă, ci cei care munceau în fabrici, uzine, ateliere, etc… fără a fi funcționari. Majoritatea dețineau aparate „Kodak Brownie”, dar și alte aparate de format mare, 6×9 cm de obicei, filmul lat „120”, așa-zisul rolfilm, fiind dominant în epocă. Existau și deținători de aparate pentru film de 35 mm, (format 24×36 mm, Leica) dar aparatele fotografice respective erau mai scumpe și în consecință, erau mult mai puțin răspândite. Cel mai răspândit, așa cum am spus, era modelul „Kodak Brownie” precum și replici similare produse de industria germană, cele mai populare fiind „Agfa Synchro Box”, produs în numeroase țări, India inclusiv, în zeci de milioane de exemplare, dar și „Zeiss Ikon Box Tengor”. Erau aparate rudimentare, o cutie – „box”, chiar așa le spunea – din lemn sau tablă învelită în piele, cu un obiectiv fix, cu deschidere redusă f11, maxim f8, așa că utilizând filmele de atunci, cu sensibilitate redusă, pentru „a ieși ceva” (pe film) trebuia ca fotografierea să se facă exclusiv la lumina zilei, de preferat în plin soare, iar subiectul să stea nemișcat – mai mult pentru fotografii de familie și peisaj, deci. A fost de altfel și primul aparat fotografic pe care l-am ținut în mână, un Kodak Brownie de dinainte de război, pe care, prin 1959, un văr mai mare mi l-a dat, fără a fi încărcat cu film, pentru a vedea dacă mă interesează și pentru a mă obișnui cu comenzile. Spre deosebire de rolfilmul clasic, care permitea doar 8 cadre 6×9 cm sau 12 cadre 6×6 cm, filmul de 35 mm (tip „135”) permitea 36 fotograme 24×36 mm, fiind mult mai versatil la aproape aceeași calitate a imaginii, aparatele foto erau mult mai portative, ca să zic așa, și în plus, cele mai scumpe aveau și obiective interschimbabile cu diverse lungimi focale, permițând mai multe unghiuri de fotografiere. Se poate spune deci că în timpul regimului comunist aproape s-a generalizat formatul 24×36, spun aproape pentru că s-au importat și aparate de format mare, existând încă cerere, dar pe scară mult mai redusă. Cei mai mari producători de astfel de aparate au fost sovieticii și est-germanii, de la care s-au importat astfel de aparate pe toată durata de existență a regimului comunist. În continuare, le vom enumera pe cele mai cunoscute, în ordinea apariției pe piață. Primele aparate foto importate după război au fost cele sovietice, începând de pe la începutul anilor ’50, un aparat foto legendar, „Zorki 2” (din rusă, Зоркий = clarvăzător), o copie ușor modificată a modelului antebelic de Leica II. Era un tip de aparat căruia azi i se spune rangefinder, cu vizare directă și punere la punct cu telemetru. Aparatele cu acest nume au fost produse timp de trei decenii, între 1948-78 la Krasnogorsk Mechanical Factory (KMZ). Aparatul era dotat cu un obiectiv standard de 50 mm, f3,5, un model retractabil, o copie de pe „Tessar”, omologul său german. Prin 1958 un aparat „Zorki 2C” (cu contact de sincronizare pentru blitz) costa 1.550 lei, cca. 2,3 salarii medii. Ulterior au apărut și alte obiective, precum „Jupiter-8”, 50 mm, f2, mai luminos, care echipa modelul „Zorki 3”, o copie modificată de pe Leica III – cca. 1.850 lei în 1962, precum și modelele ulterioare, 4 și 4K, cu caracteristici îmbunătățite, diferind substanțial de Leica, cca. 2.000 lei. Calitatea acestor aparate era excelentă, un adevărat produs sovietic, bun, solid și fiabil, făcut să reziste „o viață de om”. Mai am și acum două aparate md. 4 și un 4k, care încă funcționează perfect, după mai bine de jumătate de secol. S-au importat extrem de multe, în ciuda prețului ridicat în raport cu posibilitățile materiale de atunci ale românilor, fiind preferate atât de amatori, cât și de profesioniști, fiind utilizate și în „studiourile foto” ale cooperației. În număr mult mai mic s-au importat și aparate cu vizare reflex, cu oglindă basculantă și prismă pentagonală, tip „Zenit-S”, tip căruia azi i se spune SLR (Single Lens Reflex) – 1.700 lei, mai puțin populare, datorită unei complicații constructive care nu permitea vizarea în momentul fotografierii, datorită basculării oglinzii, produse în aceeași fabrică KMZ. Pe la mijlocul anilor ’60 s-a importat și un soi de Zorki simplificat, „Fed 3” – 1.350 lei. Spre sfârșitul anilor ’60, în magazinele de specialitate, se numeau „Foto-Sport-Muzică”, a apărut modelul „Zorki-10” – un aparat modern, inspirat se pare de Ricohmatic 35 (1960). Era un aparat „automat”, măsurarea luminii fiind realizată de o celulă cu seleniu care înconjura obiectivul, care nu mai era interschimbabil, celula comandând modul de expunere automat, cu prioritate de diafragmă. Practic, urmărind o tendință ce se manifesta la nivel mondial, promovată mai ales de japonezi, era un aparat „sofisticat” pentru amatori. De asemenea, spre deosebire de precedentele, care cu excepția perdelei din pânză cauciucată, erau construite exclusiv din metal și sticlă, acesta avea carcasa din plastic cu partea frontală din aluminiu. Nu mai știu exact cât costa, cca. 1.000 lei prin 1962. Nu s-au bucurat de cine știe ce succes și nici nu au fost importate prea multe. Spre deosebire de Zorki 2-4, care se găsesc cu miile, acest model este destul de rar și oricum, cu funcționalitatea afectată, dat fiindcă celula fotoelectrică cu seleniu se degradează ireversibil în timp. Spre deosebire de sovietici, constructorii est-germani s-au concentrat pe aparate tip SLR, așa cum era încă de atunci tendința mondială. Aparatul anilor ’50 a fost un model de aparat realmente profesional, chiar dacă era extrem de agreat și de amatori (cu bani mulți – extrem de puțini) respectiv „Exakta Varex”. Era un aparat produs în fosta RDG la Ihagee Kamerawerk, Dresda – orașul în care, înainte de război, era concentrată cea mai mare parte a industriei optice germane. Aparatul avea toate atributele unui sistem profesional – obiective, vizoare și alte accesorii interschimbabile. Fiabilitatea era excepțională, ca a oricărui produs al tehnicii germane, astfel că extrem de multe exemplare au supraviețuit până azi, fiind încă populare printre amatorii de fotografie analogică. Un aparat basic, cu obiectivul normal, Tessar 50 mm, f2,8 trebuie să fi costat 3.500 lei în 1958, salariul mediu pe cinci luni. De asemenea, est-germanii produceau aparate ieftine pentru amatori, adevărate modele „iconice” ale anilor ’60. Voi enumera câteva în ordinea prețului, pentru că toate mi-au trecut prin mână. „Pouva Start”. Un aparat pe film lat, construit în întregime din bachelită, produs de firma „Karl Pouva AG” (denumirea conduce spre ideea că era firmă privată, societate pe acțiuni – existau astfel de firme mici, care nu au fost naționalizate decât eventual parțial, cu acționari în fosta RFG) cu sediul în Freital, lângă Dresda, aparatul fiind produs cu mici variații între 1952-73. Aparatul avea un obiectiv montat în capătul unui tub cilindric filetat, care prin înșurubare se retrăgea în corp, micșorând grosimea aparatului. Optica și comenzile erau de tip „box”, apertura cu găuri avea două poziții – „soare” și „nori”, un singur timp de expunere, unele modele având și contact de sincronizare pentru blitz, iar obiectivul era fix, un menisc f8 cu o singură lentilă din sticlă. Prețul unui exemplar era de 70 lei și a rămas neschimbat în toată perioada 1952-73. Prin 1965 (aveam deja 10 ani pe atunci) am cumpărat și eu unul, dar am renunțat rapid la el, în favoarea unuia mai perfecționat, modelul „Certina”. Era tot un aparat cu film lat dar, spre deosebire de precedentul, care arăta a jucărie, acesta arăta a aparat fotografic, având obiectiv reglabil în profunzime, construcție metalică și levier pentru avansul filmului. A fost produs la Certo Kamerawerk din Dresda, începând din 1966, an în care a apărut și în România, la prețul de 120 lei/buc., când am cumpărat și eu unul. A avut succes și în occident, fiind comercializat de Foto-Quelle sub denumirea comercială de „Certo Junior”. Din păcate, în ciuda aspectelor menționate, apertura maximă era tot f8, astfel că trebuia folosit în lumină de zi, de preferat în plin soare. Am renunțat și la acesta rapid, dat fiindcă nu corespundea scopurilor urmărite de mine pe atunci, dar în calitate de aparat de inițiere, pentru un copil de 11 ani, câți aveam atunci, era foarte bun. „Penti”. Un aparat de mici dimensiuni, produs de firma VEB „Welta Kamerawerke” începând de prin 1959. Ca aspect arăta ca un portofel mai mare, modelul comercializat pe piața românească fiind și aurit, ceea ce îi conferea un aspect extrem de feminin. Funcționa cu film de 35 mm, încărcat în niște casete fără bobină, motiv pentru care avea doar 12 fotograme, în aparat filmul trecând dintr-o casetă plină în una goală, acest model de casetă care prefigura casetele „Kodak” apărute ulterior, fiind brevetat de Agfa sub denumirea comercială de „Karat”. Avansarea filmului se făcea prin intermediul unui buton lung cilindric, o ciudățenie apărută și la alte aparate est-germane din epocă. Formatul era 1/2 Leica – 24×18 mm, dar, spre deosebire de precedentele, avea comenzi complete și un obiectiv ceva mai perfecționat, un „Domiplan” cu trei lentile 1:3,5/30 mm, mult mai luminos decât precedentele. Nu s-a bucurat de cine știe ce succes, în ciuda aspectului futuristic, tocmai din cauza acelei casete dedicate. Prețul unui exemplar, 400 lei. „Beirette”. Un aparat compact, cu comenzi complete manuale, produs de „Kamera-Fabrik Woldemar Beier” din Freital, lângă Dresda, începând de prin 1958. În România s-a comercializat în două variante, cu obiectiv „Meyer Trioplan” 45mm/3.5 sau „E. Ludwig Meritar” 45mm/2.9, prețul fiind același, 560 lei/buc. „Werra”. Un aparat produs de „Carl Zeiss Jena”. Pe atunci fosta firmă, celebră în toată lumea, se împărțise în două, una în Jena, în lagărul socialist, cealaltă, în fosta RFG, iar ultima nu reclamase încă în instanță folosirea abuzivă a numelui de către est-germani. Un aparat excelent pentru amatori, cu calitate germană, lansat prin 1954. Obiectiv fix „Tessar” 2,8/50 mm, obturator Synchro-Compur, cu toată gama de timpi de expunere 1 sec. – 1/500 sec. Avea un aspect futurist datorită parasolarului care, montat invers, devenea protecție pentru obiectiv, plus aproximativ același sistem de avans ca la „Penti” și în fine, protecției din piele texturată de culoare oliv. Prin 1960 costa 850 lei. Din fosta URSS s-a importat un aparat pentru începători de-a dreptul „iconic”, mai mult ca sigur cel mai popular aparat fotografic din epoca comunistă, comercializat de prin 1960 până în dec. ’89, cu mici variații de aspect, în milioane de exemplare poate. Este vorba despre aparatul „Smena” (în rusă, Cмена = schimbare.) Primul model comercializat, dar și cel care a avut cel mai mare succes, a fost modelul „Smena 8”, fabricat începând din 1963 până în 1971. Era un aparat compact simplu, dar extrem de fiabil, cu comenzi complete, pe film de 35 mm, fabricat de uzinele „LOMO” (prescurtare de la Leningrad Optical Mechanical Association.) Carcasa era o combinație din două materiale, corpul din bachelită, restul plastic. Avea un obiectiv fix tip triplet T-43 cu trei lentile 1:4/40 mm, suficient de luminos pentru a fi folosit pe orice vreme și un obturator tip Compur cu cinci timpi de expunere, 1/15 – 1/250 sec., care trebuia armat la fiecare fotografie. Greutatea extrem de redusă îl făcea extrem de popular printre excursioniști. Prețul – 305 lei, în care era inclus și tocul din piele, în 1967, reprezenta aproape un sfert din salariul mediu net, extrem de rezonabil pentru un produs care, utilizat corect, putea fi folosit decenii la rând. Tot atunci s-a importat un aparat similar privind calitatea execuției, caracteristicile și prețul, dar nu la fel de iconic, pe film lat, „Liubitel 2”, (din rusă, Любитель = amator.) Produs tot de „LOMO”, cu carcasa în întregime din bachelită, ca tip era ceea ce azi se numește „twin reflex camera” sau TLR – un aparat cu două obiective jumelate (îngemănate, dacă vreți – văd că dicționarul mă corectează, deși termenul există în DEX) cuplate, cel de deasupra pentru vizare, cel de dedesubt pentru fotografiere, sistem inventat și promovat de firma „Rolleiflex”. Un soi de „Smena” pe film lat, cu obiectiv T22 – 1:4,5/75 – cel pentru fotografiere, timpi de expunere 1/30 – 1/250 sec. S-a fabricat între 1955-77, perioadă în care s-a găsit și în magazinele de specialitate din România, la prețul de 350 lei. „Chaika II”. (Din rusă, Чайка = pescăruș.) Un aparat format 1/2 Leica, 24×18 mm, ceea ce permitea realizarea de 72 de imagini pe un film normal. A fost produs între 1967-72 la fabrica „BelOMO” din Minsk, actualmente capitala Belarus. Un aparat extrem de robust, – cu excepția corpului din bachelită, în întregime din metal, cu un obiectiv extrem de bun, un Tessar „mini”, 1:2,8/28 mm, super-luminos pentru un aparat ieftin, comenzi rapide, destul de mic să încapă în podul palmei, era exact ce-mi trebuia pe atunci, să pot fotografia orice „porcărie a regimului” fără să fiu băgat în seamă. Am fotografiat între altele cu el, cu oarece precauții, celebrul miting al lui Ceaușescu din 21 aug. 1968, prin care a condamnat invazia Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia. Se spune azi că ar fi fost momentul de apoteoză al cizmarului, moment în care toată lumea se îmbrățișa, strâns unită în jurul partidului, a secretarului său general. Nu vreau să bravez acuma, dar, deși nu aveam nici 13 ani împliniți pe atunci, nu am crezut nimic. Nu vreau să spun neapărat că Ceaușescu nu era sincer atunci când a înfierat invazia, „cu mânie proletară” cum se spunea pe atunci, ci că nu-mi făceam iluzii că va fi mai bine după, și rețineți era vorba de 1968, anul de apogeu al comunismului în România, economic vorbesc, an în care pachetul de „Kent” se găsea în orice tutungerie la preț de 20 lei, revista „Newsweek”, care era cât se poate de serioasă pe atunci, nu o scârboasă oficină de propagandă a imperialismului american ca acum, se găsea la orice chioșc de ziare, iar ONT organiza excursii pe Valea Loarei. Nu, nu am crezut că va fi mai bine, ci mult mai rău, iar la întoarcerea tovarășului din vizita oficială în China și Coreea de Nord, (iun. 1971) temerile mele cele mai negre aveau să se adeverească, în iul. 1971 fiind arestat pentru prima dată – pe când nici nu împlinisem 16 ani. Nu putem trece mai departe fără a menționa două aparate de fotografiat românești, produse prin 1954-55 la Întreprinderea Optică Română, este vorba de modelele „Optior” și „Orizont”. Cred că au apărut într-un moment în care cererea de aparate simple și ieftine nu era încă acoperită de importuri. Aparatul „Optior” era un aparat de tip box, cu carcasa din bachelită, stil „Pouva”, dar cu carcasă rigidă, cam ca „Brownie 127” produs de „Kodak”. Nu știu cât costa, 50-60 lei probabil. Aparatele „Orizont” au fost o încercare realmente remarcabilă de a concura producătorii est-germani și sovietici la capitolul aparate foto ieftine pentru amatori. Spre deosebire de modelele similare, avea construcție complet metalică (așa pare, nu sunt sigur,) dar sunt sigur că designul a fost „împrumutat” de la Altissa „Altix V”, obiectiv „Trioclar”, un „Domiplan” cred, 1:3,2/50. Nu cred că avea obturator tip „Compur”, pentru că nu se putea produce în țară, voi explica mai la vale de ce. S-a produs în două versiuni ușor diferite între 1955-65, md. „Orizont 1” și „Orizont 3” (2 nu există). Nu cunosc prețul, dar trebuie să fi fost cca. 800 lei. Cam asta este gama de aparate fotografice care s-a găsit în comerț între 1950-70, moment în care au fost înlocuite cu altă generație de aparate. Sfârșitul anilor ’60 marchează două momente de cotitură în care industria germană de aparate foto va fi literalmente „îngropată”. Primul este apariția aparatelor foto Kodak Instamatic, lansate în 1963, dar apărute pe piața occidentală cinci ani mai târziu. Este vorba despre un întreg sistem dezvoltat în jurul a două tipuri de filme, „126” și „110”, cu casete specifice, în care filmul se derula pe măsură ce era expus, caseta fiind adusă la un laborator automat care-ți putea livra rapid filmul expus și pozele. Aparatele foto, deși extrem de simple, unele cu posibilități extinse totuși, aveau un design extrem de modern, toată „afacerea” având un succes imens, aparatele neavând nici măcar nevoie de cunoștințe minimale despre fotografie precum cele precedente, doar băgai caseta și apăsai pe buton, o duceai la laborator și aveai pozele. Al doilea moment este explozia industriei japoneze de aparate fotografice care, după ce între 1950-60 se rezumase să copieze modele germane, făcuse saltul, atacând piața mondială cu aparate fotografice de o calitate excepțională, niște adevărate minuni ale opticii și mecanicii de precizie, în toată gama, de la cele mai ieftine la cele de clasă profesională, de o calitate excepțională. Îmi amintesc că prin ’69-’70, la salonul foto ce avea loc anual la Sala Dalles, firma „Canon” s-a prezentat cu toată gama de compacte, care număra câteva zeci de tipuri de aparate, câte nu scoseseră multe firme germane de renume într-un secol. Reacția est-germanilor, mai puțin afectați de această criză, a fost să concentreze toate aceste fabrici sub umbrela unei întreprinderi mamut, „Pentacon”, reprofilând multe fabrici de aparatură fotografică și concentrându-se pe un număr de 2-3 tipuri de aparate fotografice, pentru a putea face față concurenței, atâta cât era atunci, concomitent, ca și sovieticii de altfel, concentrându-se pe raportul calitate/preț. Câteva aparate de-a dreptul „legendare” din această perioadă. Pentru început cele produse de sovietici. Aparatul „Zenit E”. Un model ușor perfecționat al vechiului „Zenit S”, simbolul „E” semnificând aceea că era destinat exportului. Ca și alte aparate fotografice din epocă avea carcasa din bachelită texturată, restul fiind din metal. Era un aparat de tip SLR pe film de 35 mm simplificat la maxim, cu preț corespunzător, permițând oricui să aibă un astfel de aparat, într-o epocă în care în occident aceste aparate erau încă destul de scumpe, prețul mediu al unui SLR japonez cu obiectiv „de kit” fiind de cca. 200$, azi 1.500$. Principalele modificări aduse vechiului model „S” erau prezența unui exponometru cu seleniu și oglinda cu mecanism de revenire după fotografiere. Principalele puncte slabe ale aparatului erau geamul mat de vizare fără nici un sistem de asistare a punerii la punct, care genera erori de focalizare la lumină slabă, lipsa diafragmei automate și zăvorul de închidere a capacului, fără asigurare, care se putea deschide accidental, agățat de haine. Era însă extrem de ieftin, în 1965 costa 1.350 lei, echipat cu obiectiv „Industar 50-2”, 1:3,5/50 mm, un „Tessar” cu 4 lentile și 1.950 lei, echipat cu un obiectiv „Helios”, 1:2/58 mm, cu 6 lentile, ceva mai luminos. Prinderea obiectivului pe corp se făcea prin montură standard pe filet M42x1. Erau disponibile și alte obiective, dar care s-au găsit mai rar pe piața românească. Era totuși un aparat extrem de ieftin, cam 65$ în 1965, când un „Nikon” costa de 3,5x mai mult. S-a fabricat în milioane de exemplare, între 1965-85, la fabrica „KMZ”, fiind exportate în toată lumea sub diverse denumiri comerciale. Din categoria aparatelor cu vizare directă și punere la punct cu telemetru, vechiul „Zorki” a fost înlocuit cu „Kiev 4” și „Kiev 4A”, niște copii de pe aparatul „Contax II”, un aparat excepțional la vremea lui, produs de „Zeiss Ikon”, fabrica germană fiind mutată cu totul, cu specialiști cu tot, în Ucraina, în Kiev, redenumită „Arsenal”. Deși producția de astfel de aparate debutase încă din anii ’50, ele au început să se importe în România începând de prin 1975, pentru a înlocui vechile „Zorki 4K”. Aparatul, care la origine fusese gândit ca un soi de aparat suprem pe film de 35 mm, dorind să surclaseze celebrele deja „Leica”, fiind copiat în anii ’50 și de japonezii de la „Nikon”, era extraordinar de bine gândit și construit, am și acum unul care funcționează perfect și pe care-l utilizez în mod ocazional. Prețul unui exemplar prin 1975 era de 3.250 lei, vreo 3.500 lei modelul echipat cu exponometru. Pentru cei cu pretenții mai modeste s-a importat un aparat automat, produs de fabrica „BelOMO”, cu un aspect destul de modern pentru acea epocă, „Vilia Auto” – 650 lei. Ca și vechile „Zorki-10”, avea un soi de automatism al expunerii, bazat pe celulă cu seleniu. Pentru începători, în afară de celebrul deja „Smena-8”, devenit „8M” – 350 lei (cu carcasa redesenată, în întregime din plastic) și „Symbol” – cu avansul filmului cuplat cu armarea obturatorului, s-a importat un aparat simplu pe film lat, destinat să înlocuiască vechile „Pouva”, aparatul „Etiud” – 70 lei, un aparat rudimentar din plastic, produs de „BelOMO”. Ocazional, pe la începutul anilor ’80, s-a importat modelul „Kiev-80”, o copie de pe „Hasselblad 1600/1000F”, cu obiectiv standard, cca. 10-12.000 lei, dar și toată gama de obiective și accesorii, cred că împreună depășeau costul unui apartament. La fel este cazul cu aparatul „Kiev 60 TTL”, un SLR pe film lat, ca și precedentul, prin ’85 se prăfuiau în rafturile magazinelor, prețul fiind deja exorbitant pentru majoritatea românilor. Cred că au fost dezvoltate [și] pentru a fi utilizate în misiunile spațiale, (Hasselblad fusese pe Lună, însoțind misiunile „Apollo”) iar acum încercau să mai recupereze din investiție, scoțându-le pe piață. Ce nu s-a importat din fosta URSS? În primul rând, „Lomo LC-A” – un aparat legendar, complet automat, miniaturizat, o copie perfecționată a modelului japonez „Cosina CX-2”. Era atât de căutat încât prin 1985-86, în fosta RDG costa cât un SLR german „Praktica” entry-level. De asemenea, nu s-au importat copiile sovietice de pe „Minox” pe film de 16 mm, „Kiev 30”, cunoscută fiind secretomania autorităților românești, a căror paranoia vedea în orice posesor de aparat fotografic un spion. Ele aveau să fie aduse în masă de turiștii moldoveni spre sfârșitul epocii comuniste. Tot pe atunci s-au importat și modele mai perfecționate ale aparatelor Zenit, respectiv „Zenit EM” (o variantă ușor perfecționată a modelului „E”, inclusiv cromarea de culoare neagră, o „modă” a acelei epoci) – cca. 2.000 lei și „Zenit TTL” (cu măsurare interioară, TTL – through the lens) – cca. 3.000 lei. Aparate foto din fosta RDG. Cum spuneam, pe la începutul anilor ’70, autoritățile est-germane au decis să se concentreze asupra a maxim 2-3 modele de aparate fotografice, reprofilând majoritatea fabricilor mici din domeniu. Modelul ales a fost cel de SLR, model aflat atunci „pe cai mari” atât în rândul amatorilor cu bani, cât și profesioniștilor, dintre cele produse anterior optând pentru „Praktica”, un model de aparat care se dovedise extrem de fiabil în exploatare, cu un excelent raport calitate/preț. Primele modele importate au fost cele din seria „L”, lansată în fabricație prin 1975. Modelul „basic” ca să zic așa, a fost „Praktica L2” – 3.200 lei, lansat în 1975, am avut și eu unul, cumpărat la mâna a doua, îl mai am și acum. Deși era modelul entry-level de la „Praktica”, avea câteva caracteristici unice pentru aparatele SLR din epocă, care îl situau mai sus de orice aparat similar occidental. În primul rând obturatorul cu lamele metalice cu derulare verticală, care permitea sincronizarea blitz-ului la 1/125 sec., o perfecționare extraordinară, care va fi aplicată la aparatele japoneze un deceniu mai apoi abia, obturatoarele cu perdea cauciucată permițând sincronizarea la abia 1/30 sec., ceea ce cauza ratarea multor imagini, mișcate datorită timpului de sincronizare prea lung. Apoi construcția complet metalică și în fine, gama completă de obiective, începând de la cele super-wide (pe atunci) „Flektogon” 1:2,8/20 mm, până la cele catadioptrice cu oglindă 1:5,6/1.000 mm, un soi de telescop „mini”, la prețuri relativ accesibile și cu o calitate relativ bună, cu un preț rezonabil, un „Flektogon” – unul din cele mai complexe obiective construite de „Karl Zeiss Jena” (9 lentile în 8 grupuri) costând cca. 5.500 lei. Ca minusuri menționez păstrarea fixării obiectivelor pe aparat cu montură pe filet M42x1, care nu permitea evoluția ulterioară spre obiective „electrice”, deși aceasta a fost prezentă, cu ajutorul unei soluții tehnice rudimentare. Chiar și raportul calitate/preț era excelent, un MTL 5B, modelul cel mai răspândit, cu măsurare interioară cu celulă de CdS, era prin 1985 5.250 lei, 105$ adică, azi, 292$ sau 1.355 RON, în timp ce un model cu caracteristici similare, „Nikon FE2”, care, cu obiectivul normal de kit, costa în același an 525$, de 5x mai mult, fără a oferi prestații radical diferite. Chiar și așa, decalajul tehnologic în ceea ce privea materialele începuse să se vadă și se vede și mai clar azi, multe „Praktica MTL 5B” – modelul cel mai popular, din care au fost produse 567.000 exemplare, capotând pe parcurs, astfel că azi unul în stare perfectă se vinde cu 200 RON, (40€) în timp ce un „Nikon FE2” se vinde cu 200€ pe ebay, de 5x mai mult, păstrând și acum, după patru decenii același decalaj. Alt model popular comercializat pe piața românească a fost „Praktica PLC 2”, care a precedat modelul MTL-5B. Într-un număr mult mai mic de exemplare s-a importat și modelul „VLC 2” lansat prin ’75, cu vizoare interschimbabile, nu cunosc prețul, undeva spre +6.000 lei. Pentru amatori mai puțin pretențioși, începând de prin 1970 s-a importat un model de aparat automat cu obiectiv fix, „Pentacon Electra”, un aparat extrem de modern pentru acea vreme, cu obturator comandat de o celulă fotoelectrică CdS, dar din păcate, folosind aceeași casetă tip „Agfa Carat” sau „SL” (de la Schnell Lade – încărcare rapidă). De asemenea, s-au importat și aparate extrem de ieftine, din plastic, folosind aceeași casetă de film, respectiv „Certo SL 110” – 240 lei, un aparat gen „Pouva” pe film îngust, cu obiectiv cu două lentile, 1:8/45 mm. Vechile aparate „Beirette” au fost înlocuite cu „Certo KN35”, cu obiectiv de 1:2,8/45 mm și obturator tip „Compur”, similare ca performanțe cu „Smena” – 450 lei. Un alt aparat popular printre amatori a fost modelul „Exa I-a”, un soi de SLR simplificat, la care oglinda basculantă era și obturator, o soluție tehnică puțin „neortodoxă”, dar care în practică s-a dovedit fiabilă. Se livra cu un obiectiv „Domiplan” din categoria celor mai ieftine, dar baioneta de prindere permitea utilizarea obiectivelor de „Exakta Varex” mai vechi. S-a găsit cu oarece intermitențe în magazinele de specialitate, în toată perioada 1965-89, prețul de vânzare fiind de 1.800 lei. Din categoria aparatelor pe film lat, începând de prin 1975 a fost importat modelul „Pentacon Six”, un SLR pentru film lat, destinat preponderent profesioniștilor. Era de fapt un sistem complet, cuprinzând corp cu vizor (cca. 6.500 lei) penta-prismă cu măsurare (cca. 2.500 lei) obiectiv standard (cca. 3.500 lei) plus toată gama de obiective de la super-wide la tele-obiective lungi, la prețuri de 6-20.000 lei/buc. Nici nu au fost prea fiabile, utilizatorii plângându-se adesea de probleme mecanice, astfel că extrem de puține au supraviețuit până azi în stare de funcționare. Exact ce am spus, era deja prea mult, chiar și pentru o industrie de tradiție, cu rădăcini mergând până prin sec. al XIX-lea, să concureze o firmă precum „Pentax”, care producea în epocă un aparat legendar, „Pentax 6×7”, care și azi se vinde bine, cca. 600-1.000€ un exemplar în stare bună, spre deosebire de un „Pentacon Six” cu obiectiv și prismă TTL, care abia ajunge la 250€. Concomitent, de prin 1975 s-au importat câteva modele de aparate fotografice din China. Ca și cele sovietice erau de o calitate excelentă, pentru că nu este tocmai ușor, așa cum era optica pe atunci, să acoperi cu câteva modele, exigențele, chiar dacă relativ modeste, ale unui miliard de oameni. Două modele au fost permanent prezente în rafturile magazinelor de specialitate până în dec. ’89 și încă 4-5 ani după. Primul, „Eastar S3”, era un aparat compact cu telemetru, un soi de „Zorki” modern, cu obiectiv fix, 1:2,8/50 mm și timpi de expunere 1sec. – 1/300 sec. produs începând de prin 1960 la Tianjin Camera Factory. Costa cca. 1.400 lei. Azi, unul în stare bună se vinde cu +200$. Al doilea, „Seagull 4A”, era un TLR de o calitate excepțională, cu film lat, complet metalic. Chiar dacă nu atingea nivelul de calitate și performanțele unui „Rolleiflex” sau ale unui „Yashica – Mat”, raportul calitate/preț era extraordinar, în epocă un exemplar costând 1.800 lei (cca. 36$ la cursul de atunci, azi 100$) spre deosebire de un Rolleiflex md. 1954, care azi ar costa cca. 2.000$. Ultimul se produce și azi, am și eu unul, dovedind o longevitate de invidiat, de peste jumătate de secol, prețul unui exemplar fiind de 239$, având un mare număr de adepți printre amatorii de fotografie analogică. Înainte de a încheia acest capitol, în loc de concluzii, voi vorbi și despre aparatele fotografice românești, pentru că a existat și așa ceva în perioada de după 1975. Este vorba despre gama de aparate compacte „Orizont”, produse la IOR sub licență vest-germană, respectiv gama de aparate „King Regula Picca”. Aparatul de bază, „Orizont Amator” dispunea de un obiectiv fix reglabil, „Trioclar 300” – 1:2,8/40 mm, un triplet probabil, obturator tip „Compur” cu timpi de expunere în gama 1:30 – 1:300 sec. Au mai fost disponibile modelele „Amator-D”, „Optim-A” și „Expo”, posibil și altele, îmi amintesc că gama avea 6-7 aparate, cu prețuri între 500-1.200 lei, cel mai complex având în plus timp de expunere 1:500, auto-declanșator mecanic și măsurarea luminii în vizor, cu celulă de seleniu. Se afirmă că au fost produse sub licență, dar eu cred că au fost produse în lohn, ambele variante neavând nici o noimă, în primul rând pentru că în 1975 aparatul era deja depășit, chiar și de cele similare est-germane sau sovietice, mă refer la „Pentacon Electra” și la „Lomo LC-A”. Pe urmă, cu certitudine obturatorul nu s-a fabricat în țară pentru că nu aveam nici oțelul pentru lamele, nici tehnologia pentru a-l trage în foi subțiri de 0,2 mm (vezi lamele de ras, a căror producție nu s-a reușit niciodată) și nici prese de precizie cu cursă scurtă capabile să ștanțeze lamelele și pârghiile obturatorului. Nici un beneficiu de pe urma vreunui import de tehnologie sub embargou, carevasăzică. Pe urmă, de ce nu s-a pus problema ce se va face cu producția refuzată de partenerul vest-german, pentru că piața românească era deja saturată de aparate mult mai bune? Rezultatul a fost că s-au prăfuit ani de zile în rafturile magazinelor. Nici calitatea materialelor nu era cine știe ce, plasticul în special, astfel că extrem de puține au supraviețuit, iar cele care au rezistat, se vând pe nimic azi, max. 50 lei. Nu știu câte au fost produse. O „afacere” tipic românească, cu bani aruncați pe apa sâmbetei, din ultimii ani ai epocii de aur, produse fără nici o valoare, care fac azi să le pleznească pipota de mândrie patriotică unor idioți congenital. Nu același lucru se poate spune de aparatele românești „pur-sânge”, „Orizont 1” și „Orizont 3”, extrem de căutate de colecționari, care se vând deja cu +300€ pe ebay. (Va urma.)