Fabrica de legionari (1)

Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Țuțea, Radu Gyr, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade, Mircea Vulcănescu, Grigore Manoilescu, Traian Brăileanu, Sextil Pușcariu, Sabin Manuilă, …si mulți, mulți alții – o întreagă generație. Ce au în comun toți acești oameni ? Asta este evident, chiar si pentru necunoscători – scriitori, poeți, publiciști, filosofi, sociologi, într-un cuvânt – oameni de cultură, tot ce a avut mai bun cultura română vreodată, cei care au dorit și au reușit în bună măsură, să facă din cultura română o cultură europeană de prim plan. Toate bune și frumoase, numai că toți aceștia au o „problemă”, anume faptul că într-o anume perioadă și într-un anumit context, au fost mai mult sau mai puțin apropiați de Mișcarea Legionară, de anumiti lideri ai acesteia, sau au ocupat anumite funcții în aparatul de stat antonescian. Bine-înțeles, toate aceste acuzatii nu sunt emise la modul absolut, ci prin prisma poziției acestora față de comunitatea evreiască – cum altfel? Cazurile sunt extrem de diferite, unii au fost legionari sadea, comandanti de rang înalt, precum Radu Gyr sau Mihail Polihroniade, alții simpli legionari cu activitate cel puțin nesemnificativă în cadrul mișcării, precum Petre Țuțea, alții simpli simpatizanți sau apropiați ai cercurilor intelectuale legionare, precum Mircea Eliade, Constantin Noica și Emil Cioran. Unii au ocupat funcții înalte în cadrul guvernelor Antonescu, precum Mircea Vulcănescu, altii mai mici, în fine este vorba despre cazuri extrem de diferite. Marea majoritate, cei care nu au reușit sau nu au vrut să fugă din țară, au ispășit ani grei de închisoare sub regimul comunist. Astăzi, la început de secol 21, când toate acestea ar trebui să constituie eventual doar preocuparea câtorva istorici, cu o furie demolatoare și cu o perseverență demnă de o cauză mai bună se încearcă demolarea acestor personalități, se caută „urme de antisemitism” în lucrările lor, uitând de contextul acelei epoci, încercând să li se evalueze opera prin prisma unor principii aberante de „corectitudine politică”. Am mai atins acest subiect cu ocazia mizerabilelor aserțiuni ale dlui William Totok cu privire la „urmele de legionarism” din două articole ale părintelui Stăniloae. De această dată vom încerca în mod riguros să clarificăm fiecare caz în parte, prin prisma documentelor de arhivă dar și a legislației în vigoare. Este vorba despre legea 217/2015, în completarea OUG nr. 31/2002, lege recent promulgată de către președintele Klaus Johannis. De la caz la caz, prin prisma documentelor de arhivă vom încerca să dăm un răspuns tranșant și argumentat la întrebarea dacă respectivul se încadrează sau nu în prevederile acestei legi. Toate acestea pot totuși părea chestiuni de mai mică importanță, nesemnificative în contextul actual al problemelor cu care se confruntă România în prezent sau cu marile întrebări fără răspuns din istoria recentă a țării noastre, dar nu este așa. Voi da un singur exemplu, un articol al unei anume Andreea Bujor, apărut pe B.365.ro, articol intitulat : Revistă care promovează mișcarea legionară, publicată pe Biblioteca Digitală a Bucureștilor – publicat recent, în data de 28 mai 2015. Citez :

Zeci de numere ale unei reviste care promovează mișcarea legionară au fost publicate pe Biblioteca Digitală a Bucureștilor, digibuc.ro, fosta dacoromanica.ro. Conform cercetătorilor din bibliotecă, în toată lumea politică a bibliotecilor publice și, implicit, a celor digitale se acordă o atenție specială lucrărilor fasciste, rasiste, antisemite. Acestea nu pot fi consultate de oricine, accesul fiind acordat doar cercetătorilor avizați. În cazul de față, fiind vorba de o bibliotecă digitală, practica impune afișarea informației conform căreia cartea există, dar accesul nu poate fi acordat decât prin identificarea citititorului care a fost inclus într-o bază de date (cercetători, academicieni, profesori, universitari etc). Biblioteca Metropolitană, cea care administrează site-ul digibuc.ro, nu respectă, însă, niciuna dintre aceste reguli.

QED. Impresionează tonul demascator al stimabilei, cu nimic mai prejos, după cum vom vedea în continuare, decât tonul cu care Silviu Brucan și consoarta sa, Alexandra Sidorovici, înfierau „intelectualii fasciști” în paginile ziarului Scânteia prin 1945-49. Edificator, nu? Cu nimic mai prejos decât listele cu publicații și cărți interzise apărute în M.O. în august 1945, prin care au fost „epurate” mii si mii de cărți fundamentale pentru cultura și istoria noastră. Conform logicii stimabilei, în cazul unor cărți precum Scrierile politice ale lui Eminescu sau Istoria evreilor în țerile noastre – 1913, a lui Nicolae Iorga, dar și Basmele Românilor, minunata carte a lui Petre Ispirescu, ar trebui afișată informatia, citez : cartea există, dar accesul nu poate fi acordat decât prin identificarea citititorului care a fost inclus într-o bază de date (cercetători, academicieni, profesori, universitari etc). Tare de tot! Păi domnișoară, dacă aceste cărți nu pot fi consultate decât de persoane „avizate”, sau si mai bine, „verificate” dpdv ideologic, ce ne facem noi ăștia „neavizații”? Păi este simplu! Înghițim pe nemestecate ceea ce ne furnizează cu multă bună-voință, „avizații” – idei mestecate de-a gata. De aici și până la „fonduri speciale” în biblioteci, secrete care va să zică, nu-i decât un pas. Nici o deosebire de epoca comunistă, cu deosebirea că politrucii veniți călare pe tancurile sovietice au mai dispus și distrugerea „prin rupere și ardere” a mii de cărți, folosindu-se și de unelte autohtone, neaoș românești, vom discuta altă dată și acest subiect, cu documentele în față, războiul împotriva cărților. Revenind la afirmațiile stimabilei, am avut răbdarea să cercetez puțin cum devine chestia asta în State, deși părerea mea era formată deja. Nici vorbă de acces restrictiv, cu atât mai mult cu cât acest drept este statuat de primul amendament al Constituției SUA. Pe toate siturile bibliotecilor publice este explicat în mod clar, citez :

The concept of informed consent only has meaning if the full range of human ideas is accessible to the people. The proponents of the various points of view must be able to make their cases fully and openly, however popular or unpopular they may be, before the individual and collective judgment of their fellow citizens. […] It is the genius of the American system that we base our liberty on the broadest protection of each individual’s rights to free expression and on the corollary right to access the expression of others. It is the genius of the American public library to be an institution dedicated to promoting the exercise of these rights.[…] Libraries are storehouses and access-distribution-and-retrieval centers for an exploding body of human knowledge and opinion. They serve as neutral ground for opposing positions.[…]

QED. Nu mai traduc, presupun că toți cititorii mei sau o bună parte a lor cunosc limba engleză, cel puțin în măsură să vadă că stimabila minte cu nerușinare. Sau poate s-o fi referit la bibliotecile publice înființate de ISIS sau Al-Quaeda, cine mai știe? În fine, mai la vale spicuiesc și concluzia – mare chestie cu americanii aștia, Dom’le! Nu lasă unor astfel de specimene nici o portiță de scăpare, blocând toate posibilitățile de a specula ulterior orice fisură în sistem, citez din nou :

Some attacks on libraries or their collections represent the calculated political agenda of sophisticated, well-organized individuals or groups who see the issue of material in the library as a means of advancing other social or political interests within a broader framework.

Da! Punctul pe i – astfel de atacuri (asupra cărților, evident!) reprezintă agenda politică calculată a unor grupuri de interese extrem de bine organizate. Deci asta era! Mai vedem noi ce și cum.

O altă chestiune care m-a determinat să scriu asupra acestui subiect a fost intervenția publică a dlui Alexandru Florian, cu care ne-am mai întâlnit pe aici, director al Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România (sic), pe scurt INSHR, „Elie Wiesel”, intervenție prilejuită de promulgarea Legii 217/2015. Ce afirma atunci dânsul, citez :

Nu este o lege a cenzurii, nu împiedică discuția despre anumite creații ale unor autori care în perioada interbelică au fost simpatizanți sau chiar membri ai Mișcării Legionare, ci este una sincronizată cu celelalte legi care s-au dat în alte țări membre ale UE, unde s-a considerat că pericolul fascist reprezintă un risc astăzi. Avem o datorie etică de a promova memoria victimelor Holocaustului. (…) Nu poți să promovezi în spațiul public o simbolistică legată de fascism și în același timp să promovezi memoria victimelor. Sunt două lucruri în contradicție. Această lege interzice cultul unor persoane care s-au făcut vinovate de apartenență la Mișcarea Legionară și au fost condamnate.

Foarte adevărat – mai puțin ultima frază, în care dl. Alexandru Florian incriminează apartenența la Mișcarea Legionară a anumitor intelectuali. Sunt niște contradicții aici. În primul rând că Miscarea Legionară s-a dorit a fi o mișcare de masă pur românească. Cât de bine a reusit acest lucru, rămâne să se stabilească mai târziu – ca de obicei, ACUM NU E MOMENTUL – cum spuneam și altădată, întreaga noastră istorie de la Marea Unire încoace este un lung șir de momente istorice ratate, oricum doar viitorul va decide. Din punctul meu de vedere, Mișcarea Legionară a reușit acest lucru în bună măsură, dat fiindcă la apogeu, în momentul alegerilor din 1937 era a treia forță politică a tării, chestiune consfințită de rezultatul alegerilor, cu toate că SSI, împreună cu alte „organe de stat” ocultaseră alte câteva sute de mii de voturi acordate legionarilor, după cum avea să declare ulterior Eugen Cristescu la procesul „Marii Trădări Naționale”. În consecință, dl. Alexandru Florian, erijându-se în justițiar suprem, deasupra justiției oficiale, acuză și incriminează o întreagă generație, fără a mai vorbi de sutele de mii de legionari, împreună cu simpatizanți, eventual și cu familiile acestora, într-un cuvânt milioane de români, doar pe baza convingerilor politice ale acestora. Ce-i drept, dânsul menționează – este vorba doar de cele care au fost condamnate. Problema este că extrem de puțini legionari au fost condamnați doar pentru apartenența la Mișcarea Legionară, vorbesc strict de acest aspect – care de altfel era și extrem de greu de probat, vorbesc aici de arhive cu liste de membri cotizanți, legitimații și alte asemenea. Apoi, regimul comunist, justiția acelor vremi mai precis, nu putea da verdicte pentru fapte petrecute cu mulți ani în urmă. Menționez că în data de 14 feb. 1938, guvernul MS Carol al II-lea a emis un decret-lege prin care orice activitate politică era interzisă. În urma acestei adevărate „lovituri de stat” prin care monarhul a urmărit desființarea regimului parlamentar democratic, pentru a feri propria organizație de represalii, Corneliu Zelea Codreanu, comandantul suprem al Mișcării Legionare a desființat partidul Totul Pentru Țară, sistând orice activitate politică sau de alt fel, precum comerțul legionar, etc… susceptibilă să provoace reacția brutală a autorităților. Partidul Totul Pentru Țară, desființat în mod oficial prin legea nr. 75/31 martie 1938, nu a mai fost înființat ulterior. Este drept, o parte din membrii mișcării vor continua să activeze în clandestinitate, pentru ca mișcarea să renască cu o forță nebănuită în septembrie 1940, contribuind în mod decisiv la abdicarea lui Carol al II-lea și fuga acestuia din țară. Cu toate că legionarii erau acuzați de către comuniști de toate relele posibile, reale sau imaginare, practic, verdictul în mai toate procesele de după 23 august 1944, a fost dat pentru fapte concrete, petrecute după această dată, conform cu legislația promulgată atunci, cel mai adesea pentru UNELTIRE ÎN VEDEREA RĂSTURNĂRII ORDINII SOCIALE. Practic era vorba despre partizanii din munți, cei care se constituiseră în grupuri înarmate care atacau forțele de ocupatie, cei care produceau sabotaje, cei care încercau să reorganizeze mișcarea legionară, cei care nu depuseseră armele în termen legal, etc… delicte extrem de concrete și grave pentru acea epocă și în acel context legislativ, penalizate extrem de greu – de la 10 ani temniță grea la pedeapsa cu moartea, nicidecum pentru simpla fostă sau/și actuală apartenență la Mișcarea Legionară, de altfel, extrem de greu de probat. În consecință, dl. Alexandru Florian „se înșeală” – cu bună știință, dat fiindcă se referă la cei condamnați pentru apartenență la mișcare, cazuri practic inexistente, urmărind să îi bage în aceeași oală pe toți cei care au avut vreo cât de mică tangență cu Mișcarea Legionară. Este drept, au fost și cazuri de condamnări pentru fapte extrem de concrete, în cadrul unor procese de mare răsunet în epocă, începând cu procesul „Marii Trădări Naționale”, lotul „ziariștilor fasciști”, lotul „țărăniștilor”, procesul „pogromului de la Iași”, etc… cazuri pe care le vom discuta punct cu punct, în special pe cel privind pe jurnalistii naționaliști. În concluzie, ar fi trebuit ca dl Alexandru Florian să se refere la cazuri de persoane condamnate definitiv pentru motivele specificate în legea 217/2015, de o instanță română sau străină (nu este cazul, cel puțin eu nu cunosc astfel de cazuri, dar nu-i încă timpul pierdut, a vrut probabil să spună inițiatorul proiectului de lege, un fost profesor de istorie, devenit pentru o vreme capul PNL și candidat la președinție), nu să bată câmpii, atacând întreaga mișcare și pe toți care au intrat cumva în tangență cu ea. Da, exact așa face, citez :

Nichifor Crainic are placă pusă de Academia Română cu aprobarea Primăriei pe strada Vasile Conta, Nichifor Crainic care a făcut parte din guvernarea Antonescu; mai este un bust al lui Mircea Vulcănescu în sectorul 2, fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe și condamnat pentru crime de război în baza Legii 312/1945 cu modificările ulterioare. Menționez că legile în baza cărora au fost condamnați în procesele după Al Doilea Război Mondial sunt și azi în vigoare, iar deciziile definitive sunt și astăzi valabile. Toți cei care le pun în discuție minimalizează o legislație care a fost recunoscută de către trupele Aliate — SUA, URSS, Marea Britanie — împotriva Germaniei naziste, deci verdictele date în 1945 și după sunt perfect legale și astăzi și trebuie să ținem seama de ele.

Sigur că da! Dl. Alexandru Florian are perfectă dreptate din acest punct de vedere. Numai că problema este mult mai complicată. Chiar dacă Scânteia din 30 mai 1945 îi prezenta drept „criminali cu boturile mânjite de sânge”, toți acei ziariști nu au fost condamnați pentru „crime de război”, cum afirmă dl. Florian (corect ar fi fost să se refere exact la textul legii, respectiv „infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război”) – în speță, Nichifor Crainic a fost condamnat pentru publicistica sa naționalistă și nu pentru că ar fi fost Ministru al Propagandei în perioada ianuarie-mai 1941. Nici Radu Gyr, comandant legionar, nu a fost condamnat pentru apartenența la Mișcarea Legionară ci pentru câteva articole de ziar, în subsidiar fiind acuzat de a fi fost autorul versurilor majorității cântecelor și imnurilor legionare. Dar despre toate acestea, pe larg, cu documentele pe masă, în episoadele următoare. În imagine, Nichifor Crainic, împreună cu soția, urcând treptele bisericii Ilie Gorgani, pentru a asista la slujba de reînhumare a osemintelor Căpitanului, 27-30 noiembrie 1940. Și încă ceva – observați cu atenție legionarul din stânga. Deși s-a încetățenit cumva în folclor imaginea legionarului cu cămașă verde, centură cu diagonală și pistol la brâu, cu toate că era o ocazie solemnă, omul nostru nu poartă pistol. Adevărul este că legionarii nu purtau armă – pe nicăieri în fotografiile de arhivă, și există mii de imagini, nu apare nici un legionar înarmat. Regimul armelor în epoca Antonescu, ca și în cea de dinainte era extrem de strict, chiar mai strict decât azi. Un număr extrem de mic de legionari avea dreptul să poarte armă, respectiv o parte a membrilor poliției legionare, vom vedea altă dată listele cu cei autorizați de către prințul Alexandru Ghica, șeful poliției în timpul regimului național-legionar. Chestiunea asta cu legionarii înarmați care terorizau populația pașnică este doar o legendă urbană. În episodul viitor, despre procesul lui Nichifor Crainic. Trebuie lămurită odată pentru totdeauna această chestiune, măcar și din respect pentru această mare personalitate a culturii române. (Va urma.)

Etichete: Alexandru Florian, Fabrica de legionari, INSHR