„Scriitorii evrei” și manualul de limbă română

Să începem cu începutul. Faptele mai întâi. Deci, în data de 3 august a.c., acum trei zile carevasăzică, pe site-ul hyperliteratura.ro, a apărut un articolaș semnat Andrei Ruse, de cca. 500 de cuvinte, intitulat „De ce lipsesc scriitorii evrei din manualele de limba română?”. Imediat, sau mă rog, după numai două zile, un individ cu care ne-am mai întâlnit pe aici, Petre M. Iancu, alias Peter Moscu pe numele său real, sub umbrela secției române a postului de radio Deutsche Welle, reamintesc – secția română a postului a fost desființată cu ceva timp în urmă, dar diverși indivizi, printre care și specimenul menționat, continuă să scrie și să arunce cu dejecții asupra românilor cu orice ocazie, folosind drept acoperire numele respectivului post de radio, respectabil în fond, pentru a conferi un plus de autoritate mizeriilor debitate, chestiune penală deja. Dl. Moscu Peter reia ideea dlui Ruse, ceva mai pe larg, într-un articolaș de cca. 1.000 de cuvinte, intitulat Cui prodest obscurantismul dâmbovițean apărut două zile mai târziu, în 5 august a.c., dar și în alt registru al urii anti-românești. Cele două mizerii au fost reluate pe facebook, cu scop propagandistic evident, stârnind în general comentarii negative. Acestea sunt faptele. Sigur, s-ar putea spune, încă două mizerii proferate de gruparea cominternistă ce încearcă să submineze orice este românesc, grupare ale cărei „vârfuri de lance”, ca să zic așa, sunt specimene cu mare vizibilitate în spațiul public precum dl. Alexandru Florian, care nu mai puțin de acum o săptămână cerea distrugerea plăcuței comemorative de pe casa în care a trăit Nichifor Crainic, pe motiv că acesta ar fi fost condamnat drept „criminal de război”, dovedind o ignoranță crasă privind acest caz, sau dl. Vladimir Tismăneanu și gașca aferentă de tzutzeri. În fine, am dorit să reiau această problematică, dat fiindcă am constatat că mulți au tratat cu o oarece îngăduință, dacă nu condescendență de-a dreptul afirmațiile mizerabile ale celor doi, adică vezi-doamne, ar fi cumva un sâmbure de adevăr în cele afirmate de către aceștia. Este necesar acest lucru, să punem clar lucrurile pe făgașul lor firesc, dat fiindcă mult prea adesea, în spațiul public, am auzit chiar oameni „de cultură” – mă rog, persoane care au ca principală ocupație cultura, făcând afirmatii despre așa-zisul „antisemitism” al lui Eminescu, făcând grave confuzii privind această noțiune, sporind confuzia celor neavizați. Într-un cuvânt am dorit să pun cumva lucrurile la punct, sper că o dată pentru totdeauna. Ca și altă-dată, spun că în astfel de cazuri Academia Română prin vocea membrilor secției de literatură ar trebui să dea un răspuns tranșant acestor chestiuni și spre lauda acestei instituții, a dat de fiecare dată. Este clar însă că Academia Română nu se poate lansa în polemici de joasă factură pe facebook, cu două specimene de calibrul intelectual și moral al dlor Ruse și Moscu, așa că mi-am asumat eu această sarcină. Deși nu sunt literat de profesie, am citit cam tot ce se poate citi în literatura română, de la scrisoarea lui Neacșu cel din Câmpulung, știți Dvs., i pac dau de știre Domniei Tale za lucrul turcilor…., he! he! he! – pe vremea când am făcut eu școală, prin anii ’60, nemernicii de comuniști nu mă treceau clasa dacă nu puteam recita celebra scrisoare integral – da! vorbesc de lucruri sfinte! – până la scriitorii români contemporani, inclusiv productele dlor Cărtărescu și Patapievici, ce să fac – lucrez cu materialul clientului. Dacă am mai atins în treacăt acest subiect în cadrul seriei de articole în care am combătut balivernele debitate cu nonșalantă de către dl. Toma George Maiorescu, de această dată vom încerca să punem punctul pe i cu privire la locul scriitorilor evrei în literatura română.

Acestea fiind zise, să purcedem la treabă. Pentru început, să vedem cum devine chestia cu această așa-zisă revistă online, hyperliteratura.ro. Înființată de individul la care ne vom referi în continuare, dl. Andrei Ruse, care este „director și inițiator”, și care se prezintă drept „autorul romanelor „Soni”, „Dilăr pentru o zi” și „Zaraza”, „promoter cultural, inițiator și director al proiectului Hyperliteratura”, cu un motto incitant, respectiv : „Pentru o viață sănătoasă, consumaţi minimum două cărți pe lună”, definită drept „o revistă online pentru pasionații de cărți, scris și literatură în general”, revista mai are editorialiști, colaboratori, dar și un aparat managerial compus din trei persoane, content, PR și asistent – manager, mai ceva ca o revistă serioasă literară consacrată. În fine, nu aceștia, de care nu am auzit, aș putea să le verific profilul pe feisbuc – nu, nu mă interesează, bunăoară autorul articolului nu are studii superioare, sau nu reiese de pe nicăieri că ar fi absolvit vreun institut de învățământ superior, așa că am căutat pe net oarece ecouri la lucrările domniei sale. Iată ce spune un anume Stoian G. Bogdan, „din 29 octombrie 1983, savant român, consilier pe probleme comportamentale, designer social, jurisconsult, politician, critic de artă, artist plastic, filosof, scriitor, …. „ (sic! – mai urmează), citez totuși :

După ce a debutat prost în 2005 la editura „Vinea” cu volumul de poezii „Black Job”, Andrei Ruse a debutat din nou prost, de data asta în proză, cu romanul „Soni”, la editura Tritonic, în 2007. În urma secundului debut, tânărul scriitor s-a ales cu câțiva simpatizanți din randul blogerilor și elevilor de liceu, cu vreo 2000 de ex. vândute și cu câteva raderi de toată frumusețea din partea criticilor literari. Fără studii superioare, cu lecturi puține dar sigure, cu o cultură generală prea generală, tânărul autor nu s-a lăsat intimidat de reacțiile criticilor, cum de altfel mi se pare normal, și a mai scos din pălărie un roman, „MDMA 16” până acum câteva zile, sau „Dealer pentru o zi” începând de acum câteva zile când editura Polirom i-a acceptat spre publicare manuscrisul, făcându-l pe tânărul autor să aibă impresia că l-a prins pe dumnezeu de piciorul dintre picioare.

În fine, mi-am spus în barbă, poate criticul e invidios și omul nostru chiar are talent, așa că am luat la citit unul din romanele stimabilului, cel menționat primul, „Soni”, pe care l-am umflat imediat de pe scribd. Ce să spun, sentimentele mele sunt ambigue privind talentul stimabilului, iar cartea m-a lăsat cel puțin indiferent, nu m-a impresionat în nici un fel, nici pro, nici contra. Nici reacții entuziaste nu am prea găsit pe net, cu excepția bloggerilor din cercul stimabilului. Pe scurt, deși a „produs” deja patru romane, mie mi se pare neconvingător, deși a debutat de un deceniu deja. Revenind la revistă, aici deja devine interesant și incitant totodată, numai ce citești titlurile. Câteva la plesneală, citez : „Scandalul cu Pleșu la librărie. Cine și cum a mințit”, „10 poezii porno de Mihai Eminescu” (voi reveni imediat asupra lor cu câteva comentarii), „Scriitorule, o carte bună nu-ți salvează biografia abjectă”, „Scriitori gay care au schimbat literatura” (ca și cum modul în care „si-o trăgeau” – nu la xerox, ci la poponeață, la fund sau „găoază” carevasăzică, le-ar fi influențat în vreun fel literatura), etc… Edificator, nu? În fine, ca să nu rămân dator, articolul „10 poezii porno de Mihai Eminescu” îl are drept autor chiar pe stimabilul în persoană, dar nu la conținutul articolului doresc eu să mă refer, individul doar citează cele 10 poezii, cu comentarii minimalistice, lăsând textele, pe care de altfel ar trebui să le cunoască toată lumea, să vorbească de la sine – nu, eu mă voi referi doar la titlu. Pentru că aici se vede incultura crasă a autorului, acele texte nu sunt „porno” cum afirmă dânsul, ci violent erotice, obscene chiar, licențioase, cum vreți Dvs., dar în nici un caz „porno”. La astfel de faze, omul nu merita nici măcar să ia bacul (și acesta e incert) – iar acest individ are pretenția să se numească promoter și câte și mai câte, dar la capitolul limbă română și cultură generală este zero barat. Pentru că „porno” nu înseamnă ceva legat de pulă, de pizdă – vorba dlui Breban, sau de pulă în pizdă – scuzați limbajul violent, dar trebuie să vorbesc exact pe limba respectivilor – adică despre sexualitate în mod explicit, ci este legat de pornografie, în antichitate, pornografi se numeau sclavii care machiau prostituatele, care trebuiau să se deosebească cumva de femeile serioase, pentru a nu crea confuzii, cu neplăcerile aferente și pentru a nu fi „inoportunate” cumva pe stradă în cetate – acestea din urmă – în consecință, „porno” este un termen legat de prostitutie, care are un înteles extrem de clar, servicii sexuale contra cost. Sigur, această confuzie imbecilă este extrem de prezentă în mass-media, datorată și ea, ca și multe altele, precaritatății învățământului românesc, acum, la început de secol 21. Astea fiind zise, să trecem direct la textul omului, pe care îl vom urmări punct cu punct, citez de la început :

Avem nenumărați autori în manualele de limba română care au fost xenofobi și au încurajat sau chiar s-au implicat cât se poate de direct în minimalizarea culturii evreiești în România. De la Eminescu, în ale cărui articole de presă antisemitismul depășește și imaginația unui legionar, sugerând „soluția finală”, până la Eliade & co, până la guvernul de 44 de zile al masonului Goga (aka „Führerul român”, pe bună dreptate), iar lista poate continua și informațiile acestea sunt dăunos excluse din așa-zisele cărți care ar trebui să ofere o imagine obiectivă asupra istoriei literaturii noastre.

Prima chestiune care sare în ochi, ca să zic așa, este exagerarea grosolană privind numărul celor care au fost xenofobi și au încurajat sau chiar s-au implicat cât se poate de direct în minimalizarea culturii evreiești în România, omul nostru zice nenumărați, eu spun că se pot număra pe degete cei care de fapt s-au pronuntat contra imigrației, ilegale cel mai adesea, a sute de mii de evrei, cu precădere în Moldova, Bucovina și Maramureș, pe toată durata sec. 19. Deci, aceștia au fost : Eminescu, Slavici, Conta, Hașdeu, Iorga, vorbesc de cei mai proeminenți. După cât se vede ajung degetele de la o singură mână, hai treacă-meargă, mai adăugăm 5, să fie zece, cifră rotundă – de unde până unde nenumărați, cum afirmă cu nerușinare stimabilul? Apoi toți aceștia nu s-au pronunțat contra literaturii evreiești, care nici nu exista la acea dată, ci contra acestei adevărate invazii, astfel că în mai puțin de jumătate de secol, românii ajunseseră minoritari în majoritatea orașelor și tîrgurilor din Moldova. Arhivele sunt pline de cazuri de treceri ilegale de frontieră, falsificare de acte, de bani, de băuturi alcoolice, trafic ilegal de aur, bancrută frauduloasă – invariabil, autorii fiind evrei. Chiar și Caragiale, în „O scrisoare pierdută”, actul al 3-lea, prin vocea personajului Cațavencu afirmă că în Iași „toti faliții sunt jidani”. QED. Țin să precizez și asta este extrem de important – cercetez arhivele de aproape un sfert de secol, document cu document, am citit mii de cărți și culegeri de documente, nu am găsit absolut nici un act, document oficial, cum vreți Dvs., care să ateste că vreo autoritate, domnitor, agă, caimacam, sau cineva asijderea, i-ar fi chemat să se stabilească pe meleagurile noastre. Repet, absolut nici unul. A căutat și Iorga, care a scris și o carte pe această temă, Istoria evreilor în țerile noastre și nu a găsit absolut nimic. Au căutat și alții, mai ales anumiți istorici evrei, care au încercat astfel să justifice cumva pătrunderea masivă, în masă, a sutelor de mii de evrei khazari galițieni, dinspre imperiul rus și cel austro-ungar pe teritoriul românesc, dar nu au găsit absolut nimic. Și acum câteva cuvinte despre așa-zisele articole „anti-semite” ale lui Eminescu, care, cum afirmă autorul mizerabilei aserțiuni ar fi sugerat chiar „soluția finală”. Eminescu a scris aceste articole în calitate de ideolog al conservatorilor, conservatori în sensul propriu al cuvântului, demonetizat azi, adică cei care doreau păstrarea tradițiilor. În aceste articole, Eminescu se pronunță contra împământenirii – adică acordarea statutului legal de ședere pe teritoriul statului românesc a sutelor de mii de evrei khazari intrați ilegal în țară în majoritatea cazurilor. De asemenea, se opunea acordării dreptului de a deține proprietăți funciare, de acordare a licenței de a deschide cârciumi sau distilerii de alcool. De-a lungul mai multor articole, Eminescu analizează cu pertinență modul de acțiune al evreilor, care prin cămătărie, falsificare de bani, falsificare de alcool, bancrută frauduloasă, etc… au reușit să aducă la sapă de lemn imperiul austro-ungar, astfel că autoritățile imperiale s-au descotorosit rapid de aceștia, împingându-i spre teritoriul statului român. La fel, analizează și situația din imperiul rus, unde autoritățile imperiale interziseseră în mod categoric stabilirea evreilor pe teritoriul istoric al „Mamei Rusia”. În toate articolele sale, Eminescu se referă la evrei ca la o populație străină, care nu făcea bine țării, o populație cu obiceiuri stranii, de altă religie, care refuză în mod categoric să se asimileze, obsedată de a face bani cu orice preț, în fine, chestiuni bine cunoscute. Pe nicăieri Eminescu nu sugerează vreo soluție „finală” pentru a scăpa țara de această populație, sperând că, prin limitarea libertății de acțiune a acestora, în primul rând prin refuzul încetățenirii în bloc a sute de mii de evrei, chestiune de altfel, nemaiîntâlnită în istorie, ca aceștia să plece treptat, de bunăvoie, în America sau Palestina. Deci, nici vorbă despre o așa-zisă „soluție finală” preconizată de poet. Mai însemnăm o infamie pe răboj și trecem mai departe. Nu înainte de a o lămuri cu așa-zisul antisemitism al lui Eminescu. Dacă e să ne referim la wikipedia (cea în lb. engleză, nu cea în română, care e de toată jalea) aceasta precizează clar, citez : „Antisemitismul este o atitudine (politică, socială, religioasă, etc.) ostilă față de evrei ca atare, numai pentru că sunt evrei.” O chestiune mai degrabă rasială, deci. Nu orice opinie negativă sau contrară față de evrei este antisemitism, ci doar cea referitoare la evrei ca popor și rasă, sau la religia mozaică. Ori, obiecțiile lui Eminescu erau mai degrabă economice, el abordând problema dintr-o perspectivă socio-economică, observând și analizând faptul că această populație nu făcea bine țării, ceea ce orișice român vedea cu proprii ochi. Eminescu, cu geniul său, a sistematizat toate aceste informații de natură istorică, economică și politică, dându-le un aspect coerent, din care politicienii erau îndemnați să tragă concluziile. Am precizat toate acestea, deoarece mult prea des se face această confuzie, și nu tocmai în mod nevinovat, ci cel mai adesea tendențios de-a dreptul. A fi contra evreilor, sau mai precis, ne referim la Eminescu, a fi contra a ceea ce făceau pe atunci majoritatea evreilor, nu este antisemitism. Nu putem trece mai departe fără a mai nota încă o infamie, despre Eliade & Co. este vorba. Cu alte cuvinte, în viziunea „corectă politic” a dlui Ruse, o întreagă generație, Nichifor Crainic, Constantin Noica, Emil Cioran, P.P. Panaitescu, Radu Gyr, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade, Mircea Vulcănescu, Grigore Manoilescu, Traian Brăileanu, Sextil Pușcariu și mulți, mulți alții, o generație care a creat o cultură românească de talie europeană, sunt doar & Co.? adică mai nimic, carevasăzică. Ce-i drept, toți acestia n-au creat o cultură „de pulă, de pizdă, de cur” așa cum se exprima clar și la obiect dl. Breban, dl. Ruse având înaintași iluștri, despre dl. Cărtărescu vorbesc, nu de Eminescu, pe care dl Ruse, la modul bășcălios (Mișu cel cool și gagicar) încearcă să-l bage în aceeasi oală cu acesta. Între „îmi bag pula în regina Angliei” și „Cum mă trece cald și frig/Când mă ții de bumburig./Tu dă-ncoace mascarara/Să mi-o joace bumbarara./Cum mă trece-nfiorează/Când mă ții de bumbarază, […]” este o diferență galactică și aici se vede mai ales geniul eminescian în jonglarea cu limba română, demnă de un Arghezi. Dar astea sunt chestiuni de finețe, mai greu de explicat unor ciumpalaci și cu atât mai puțin unui specimen de calibrul intelectual al dlui Ruse. Nu mai insist asupra lui Octavian Goga, care și el s-a situat pe aceeasi poziție ideologică cu Eminescu, în plus activând și în calitate de om politic, cu rezultate minore de altfel. Este cert că programul partidului lui Goga-Cuza era clar antisemit, la fel cum este cert că partidul său a primit subvenții importante din partea naziștilor, dar asta nu are nici în clin, nici în mânecă cu literatura, este treaba istoricilor, o vom discuta altă dată. Trecem mai departe, citez :

Sunt de acord cu principiul că nu este ok să judecăm deciziile unor oameni care au trăit în vremuri și contexte complet diferite, și de asemenea împărtășesc ideea (deși nu întru totul, dar asta e altă discuție) că opera nu are legătură cu autorul, nelămuririle mele însă nu au nicio legătură cu persoanele antisemite pe care le-am amintit, dar suntem în anul de grație 2015 și nu ai cum să nu te întrebi, măcar dintr-un bun simț elementar, de ce nu sunt prezenți în manuale de limba și literatura română scriitorii de origine evreiască, care au contribuit într-un mod esențial la dezvoltarea culturii noastre.

Măi să fie! Impresionează mai ales cuvintele din finalul frazei, respectiv scriitorii de origine evreiască, care au contribuit într-un mod esențial la dezvoltarea culturii noastre. Esential, care vasăzică! Atunci să trecem mai departe, ca să vedem și care ar fi aceștia în opinia dlui Ruse, citez :

Dacă as fi un tip conspiraționisto-dacopat (că e la modă, nu de alta), aș putea usor crede că băieții care se ocupă de organigramă au toți cămăsile curate, dar verzi. Unde e Mihail Sebastian și „Orasul cu salcâmi”? Sau deranjantele epocii „De două mii de ani” și „Cum am devenit huligan”? Unde e Max Blecher si ale sale „Inimi cicatrizate”? „Întâmplări din irealitatea imediată” nu sunt demne de a intra în istoria literaturii noastre? Unde e Ion Pribeagu, celebrul umorist, poet, creatorul multor satire care au luat viață în spectacolele lui Constantin Tănase, textierul unor melodii celebre precum Zaraza lui Cristian Vasile?

Așa deci! După ce insinuează, în cel mai pur stil stalinisto-cominternist, că de vină – cum altfel? ar fi legionarii – de vină pentru toate relele, trecute, prezente și viitoare, incluzându-i aici și pe „dacopați” – evident, fiind vorba probabil despre criticii „legionari”, cei care au șters pe jos cu productele sale literare, dl. Ruse „își dă drumul” și enumeră câțiva scriitori evrei, care în opinia dânsului au adus o contribuție esențială la progresul limbii și literaturii române. Așa să fie oare? Atunci să-i luăm la rând, „bucată cu bucată”. Primul enumerat, Max (Mihail de fapt) Blecher, este autorul a trei romane, părerea mea este că este vorba de fragmente consistente, proiecte nefinalizate, necizelate, cum vreți Dvs., mai degrabă, decât de construcții solide, unitare, în fine, le-am citit și eu, au fost tipărite în 1971 prin grija lui Sașa Pană (poet avangardist minor, evreu de origine, pe numele său real Alexandru Binder), am fost relativ entuziasmat pe atunci, că deh! aveam 16 ani – oricum, m-au impresionat confesiunile cu tentă suprarealistă ale autorului, era oarecum ceva nou pentru mine – între timp am mai citit literatură suprarealistă și mi-a mai scăzut entuziasmul. Orișicât, Max Blecher are locul lui în biblioteca mea, dar asta nu înseamnă totuși că ar fi la acelasi nivel cu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu sau Ion Vinea. Există o ierarhie a valorilor și aici, romanele bolnăvicioase ale lui Blecher, expresie a TBC-ului osos care-i măcina coloana vertebrală, au farmecul lor, dar să afirmi că ar aduce o contribuție esențială la literatura română este deja aberant. În plus, am spus-o și altă dată, suprarealiștii doreau să creeze o literatură internațională, care să depășească granițele teritoriale ale țărilor de origine, ca atare, chiar dacă Blecher nu s-a raliat în mod manifest curentului suprarealist, totuși literatura sa nu poartă amprenta românească, romanele sale, care aduc cu Kafka, dau impresia că puteau fi scrise la fel de bine de un francez sau un belgian. Astea fiind spuse, trecem mai departe. Mihail Sebastian, deci. Trebuie spus că, fără să se menționeze că era evreu, de la părintii mei am aflat asta, Mihail Sebastian se studia în scoală prin anii ’70, iar Jocul de-a vacanța cred că a fost a doua piesă de teatru pe care am văzut-o la Național, imediat ce vârsta mi-a permis accesul în sală (5 ani cred, adică în 1960). Că nu s-o mai fi studiind acum, asta este pentru că s-a redus numărul orelor de limbă română în detrimentul orelor de propagandă anti-anti-LGBTQ, pro-europene și alte bazaconii. Pot și eu să enumăr o groază de scriitori români scoși din programă : Emil Gârleanu, Petre Ispirescu, Brătescu-Voinesti, Panait Cerna, George Topârceanu și mai sunt o droaie. Iar în contextul epocii, să fim serioși, Crainic, Gyr, Eliade, Noica, Țuțea, Cioran – și mai sunt – Sebastian este chiar un scriitor ușurel de tot. În fine, dl. Ruse ajunge și la Ion Pribeagu (Isac Lazarovici), autor al versurilor romanței Zaraza, celebru după părerea dlui Ruse. Celebru unde, întreb eu? Sigur că da, melodia e celebră, datorită interpretării lui Cristian Vasile, există și o legendă, în fine, de aici și până la literatură e cale lungă. Cu texte de cuplete și romanțe, chiar si celebre, nu se intră în literatura română. Păi dacă îl „băgăm în manual” pe Pribeagu, ce facem cu Ady Minune (de Vito), copilul de tablă (de aur evident), sau cu Florin Salam, Fratii Pește, Vali Vijelie, Leo din Strehaia și alti maneliști la fel de celebri, dacă nu și mai și, și ei autori de versuri de manele la fel de celebre, inclusiv despre cei 7 gang-bang-eri vasluieni. Dl. Ruse nu-și dă seama cât este de penibil cu astfel de afirmații, ba o pușlama evreiască, altă pramatie cu studii neterminate, un anume Ariel Constantinof, alt inițiator de proiecte, bloger, promoter, etc…, etc… îi promovează mizerabilele aserțiuni pe feisbuc. Noi însă trecem mai departe, să vedem ce mai spune omul nostru, citez:

Unde e Tristan Tzara, fraților? Și toată „cohorta” de avangardiști, nu numai scriitori, care au adus lumii poate cel mai important și fascinant curent artistic? Cum să treceți, măi nebunilor, peste avangardă, ca gâsca prin apă, dar să ne înfundați creierii cu Eminescu și Arghezi?! Unde-i Benamine Fondane? Unde-i Ilarie Voronca?! Unde-i Paul Celan? Unde-i Claude Sernet? Unde-i mișcarea Dada?

Stimabile, ai citit „Căldură mare”? că tot e caniculă în București. Îți spun și eu la fel : ESTI IDIOT! – cu scuzele de rigoare, dar n-am găsit altă rimă. Și tâmpit pe deasupra. Ai citit măcar un rând din lucrările celor pe care-i ridici în slavă? Eu spun că nu. Nimic, absolut nimic. Și atunci ce rămâne? Propagandă anti-românească de 24 de carate. În fine, nu mă interesează dedesubturile, mă refer aici la o activitate ostilă României, exercitată pe teritoriul românesc. Care de fapt, este de resortul „organelor” abilitate. A propos! activitatea anti-românească a unor astfel de specimene nu a fost inclusă în așa-zisa lege „anti-legionară”. Sigur că da! Astfel de activitate „nu se pune”, pentru că „nu se merită”, ca să mă exprim și eu ca pe feisbuc. Păi stimabile, Tzara a scris ceva poezie în limba română, dar ne-dadaistă, ca să zic așa, restul, tot ce a scris, a scris în franceză. Repet, poate nu am fost destul de clar, dar cum spuneam, așa fac când am de-a face cu reduși mintal, era vorba de manualul de limbă și literatură română, nu de cel de franceză. La fel este cazul cu Dolfi Trost, Paul Păun, Gherasim Luca, Jacques B. Herold, care au scris în franceză, deci aparțin culturii franceze. Orișicât, la capitolul poezie sunt categoria muscă față de un Gellu Naum sau chiar față de un Virgil Teodorescu, azi pe nedrept uitat. La fel este cazul cu Ilarie Voronca, repet, a existat o singură ediție completă Voronca, apărută în condiții grafice excepționale în iepoca de aur, o am și eu, am citit-o din scoarță în scoarță cum se spune, majoritatea scrierilor acestuia au fost în limba franceză. Benjamin (nu Benamine cum ortografiază stimabilul, dovadă că scrie despre ce habar nu are) Fondane (Fundoianu) a scos un singur volum de poezii, îl am și eu, cel original, cu semnătura autorului și un portret de Brâncuși, nu sunt decât un fel de pastișe după Minulescu, care à propos, a fost și el scos din programa școlară. Celan a scris exclusiv în limba germană și oricum, este eseist si traducător. La fel este cazul cu Claude Sernet, ale cărui producte literare în limba română sunt nesemnificative. Sigur, ciumpalacul nostru nu pomenește o vorbuliță despre Isac Peltz, un scriitor evreu realmente de expresie românească, omis și el din aceleași considerente de economie de timp la orele de limbă română, apoi de marionete comuniste precum Ion Călugăru, Marcel Breslașu, Aurel Baranga și Alexandru Mirodan. Sau Nina Cassian, pe asta cum de a uitat-o? Păi este simplu. Nu cu scriitorii evrei avea dânsul treabă, din care posibil să fi citit doar textul paleo-manelei Zaraza, ci cu cei români. Apoi cu criticii, care „ne înfundă creierii cu Eminescu și Arghezi”. Sigur că da! Creierii noștri, că ai dânsului sunt înfundați deja. Pâslă 100%. Nu cred că a citit nici un rând din cei pe care-i menționează, n-a avut măcar bunul simț să caute pe wikipedia articolele respective ca să vadă de ce respectivii nu au ce căuta în manualul de limbă română, pentru că a primat atacul asupra scriitorilor români și criticilor acestora, prin prisma unei „orientări politice politic corecte”. Omul nostru încheie apoteotic, cu invective adică, mizeria de articolaș, citez:

Pe ce motiv (inuman l-aș numi) îi privați pe elevi de capodoperele acestor oameni cărora ar trebui să le mulțumim că au avut un aport în cultura noastră? Și pentru cei care sunt în manuale sau măcar amintiti, de ce treceți peste opera lor ca și cum ar fi un mare căcat?

He! He! He! – Gura păcătosului adevăr grăiește! așa parcă se spune. Un mare căcat! Nu opera  respectivilor, ci articolul dlui Ruse. Dl. Ruse, ca și gașca de neo-cominterniști condusă de d-nii Vladimir Tismăneanu și Alexandru Florian, a căror slujnică este autorul mizeriei discutate aici, cred că prin demolarea în manieră bloggeristă si feisbuchistă a valorilor certe și perene ale literaturii române, se vor ridica pe ei înșiși. Nici vorbă! Degeaba se agită dl. Ruse ca un coi într-o căldare, valoarea romanelor dânsului, pe care urinăm cu boltă de altfel, vorbește de la sine. Cât despre celălalt netot, Moscu Peter, ce-și zice Petre Iancu, despre mizeriile lui, altă dată.

Etichete: Andrei Ruse, hyperliteratura, Moscu Peter