Doi ani de război (2)

La treabă din nou. Veți vedea imediat de ce. Oarece concluzii au fost trase în episodul precedent, acum vom vorbi despre altceva. Din start, precizez că războiul din Ucraina este doar pretextul discuției de azi, pentru că ultimele evenimente, aparent fără legătură cu războiul, încep să confirme exact ce scriam acum mai bine de un deceniu în încheierea cărții Asasinii viitorului, care și acum, după atâția ani, rămâne cea mai citită din cărțile mele, cu sute de descărcări lunar. Ce scriam pe atunci, citez:

Nu avem nevoie de nici un asteroid sau cometă, tsunami sau cutremur devastator, nu avem nevoie de extratereștri violenți. O facem singuri… (…) Ce ar mai fi de spus. Paradoxal, dacă mai există o urmă de speranță, ea nu poate veni decât din Rusia (…) Acum ne găsim în etapa inițială în care se încearcă schimbarea sensului căsătoriei în ceva total opus. Etapa următoare, care a început deja, prin teroarea corectitudinii politice, va duce pe culmi noi persecutarea oricui va gândi și va exprima sensul original al termenului de căsătorie. Persecutarea oricărui sens ce trimite la firescul și normalitatea naturii umane, astfel încât firescul să nu mai fie nici măcar gândit, darămite practicat. (…) În nici un caz nu trebuie să se ajungă aici. Și nici nu cred că este posibil. Este contrar firii umane. Totul depinde de echilibrul puterii pe plan mondial. Pe de o parte Rusia și eventual China, de cealaltă parte, Statele Unite. (…) Statisticile oficiale și neoficiale, ca și o seamă de așa-ziși experți militari, fără a mai vorbi de “aderenții entuziaști”, de care nici noi nu ducem lipsă, afirmă că deja SUA deține supremația militară absolută. Este o tâmpenie de prima clasă. Dacă ar fi așa, SUA de mult ar fi atacat Rusia, sub un pretext oarecare. De ce? Ei bine, pentru că așa au procedat dintotdeauna…

De unde până unde, s-ar întreba oarece unii? Răspunsul este că războiul din Ucraina a evoluat mult mai repede decât prevedeam și iată că primele semne au început să se arate. Reamintesc, ideea inițială era să ajutăm refugiații ucraineni, apoi a venit ideea să să le trimitem ucrainenilor arme de apărare – ideea inițială fiind aceea că să nu fie trimise arme letale, apoi „nu prea letale” și tot așa – până le vor trimite arme nucleare, iar aici sunt nevoit să spun – dacă nu se știe – că rachetele anti-tanc Javelin au început să fie trimise încă din timpul primului mandat al lui Donald Trump și că înarmarea Ucrainei cu armament occidental ușor – puști cu lunetă, mine de infanterie, mitraliere, etc… a început încă de dinainte de 2014, pentru ca acum să se ajungă la declarația de acum câteva zile a președintelui francez Emmanuel Macron, mă refer la aceea că nu exclude trimiterea de trupe terestre în Ucraina. Am avut răbdarea să urmăresc mai multe luări de poziție în hexagon relativ la această declarație și ca de obicei, concluzia e că fiecare cu ce-l doare. Populiștii au sărit de fund în sus că nu vor permite ca fiii Franței să moară pentru o cauză străină, de asemenea, au vorbit despre costuri – la tv spuneau chiar că unul din trei francezi nu mănâncă seara și face duș fără săpun – o exagerare grosolană, dovadă că mass-media nu mai informează, ci dezinformează la greu. Militarii de profesie spuneau că Franța nu are nici cu ce, nici cu cine – respectiv doar 70.000 de militari, trupele așa-zise de elită, celebra Legiune Străină, dând chix la prima ciocnire cu mercenarii Wagner – reamintesc, conform mass-mediei românești, caracterizate drept trupe de criminali și pușcăriași, decimate de ucraineni. Tot aceștia, militarii de profesie adică, spuneau că nu este vorba să intre în luptă, ci doar să se poziționeze în fruntea trupelor ucrainene, un soi de trupe tampon și să le spună rușilor – gata, ați înaintat destul! de aici încolo, dacă mai înaintați – război cu NATO. O tâmpenie de prima clasă, așa cum numai un răcan avansat general la apelul bocancilor poate emite. Pentru că în acest caz articolul 5 al tratatului de aderare nu funcționează – pentru că nu o țară NATO va fi atacată, ci trupele unei țări NATO aflate vremelnic pe teritoriul unei țări non-NATO. Mă rog, chestie de interpretare, dar eu cred că este un pretext suficient pentru alte țări NATO să refuze să intervină, așa cum au și declarat. Mai mult, am demonstrat mai demult că juridic vorbind, art. 5 nu obligă pe nimeni la nimic, așa că orice membru poate spune – nu ne băgăm, nu-i războiul nostru, ci al SUA cu Rusia! În fine, ceea ce se uită sau mă rog, toți s-au făcut că nu văd, este fondul problemei. Anume că în urma declarațiilor dlui Trump care a invitat restul țărilor NATO să bage banul gros în armament, pentru că SUA nu mai pot și nu mai vor să le apere, problema războiului mutându-se în Orientul Apropiat și Marea Chinei – pentru americani vorbesc, dl Macron, Franța adică – s-a grăbit să ocupe locul rămas liber. Revenind la declarațiile unor „experți militari” și „specialiști în geopolitică” – reamintesc – cum că Franța nu are nici cu ce, nici cu cine – se uită că Franța este singura putere nucleară din Europa și mai mult, de curând are prim-ministru homosexual, care și-a băgat în guvern și fosta „consoartă” – partenerul adică, ca să vorbim în termeni corecți politic – ministru de externe, se zice că ar fi de fapt „fostul”, cert este că două posturi cheie în guvernul francez sunt ocupate de homosexuali manifest declarați. Și aici revin la cele citate mai sus, din cartea Asasinii viitorului – cercul se închide deci. S-ar putea spune, stai dle, este doar o coincidență, exagerezi, chestia asta nu are nici în clin nici în mânecă cu războiul. Acum zic și eu, poate că da, poate că nu – mai ales că Rusia este manifest declarată contra ideologiei LGBT, președintele Putin menționând asta cu orice ocazie. Cele două personaje LGBT, ocupând două posturi cheie în guvernul francez, de ce nu ar fi mai tentate să implice Franța în război cu Rusia, nuclear vorbind, decât să zicem, doi miniștri „normali”, ca să zic așa? Sigur, poate fi o speculație, dar eu afirm că numirea acestora nu a fost deloc întâmplătoare – eu așa văd lucrurile, pentru că dacă nu ar fi fost așa, erau numiți de la începutul mandatului dlui Macron, nu acum, după declarația care a aprins toate cancelariile occidentale și de care, à–propos, domnul de la Cotroceni nu a suflat o vorbă, pentru că nu-i așa, chestiile astea nu-i interesează pe români, deși războiul se apropie de granițele noastre. PS. Exact ce spuneam mai sus. Am urmărit aseară pe youtube un interviu al lui Alexander Magokonov, (sunt mai multe, dar acesta – emisiunea „Julie jusqu’à minuit” – a fost cel mai relevant, datorită agresivității invitaților) purtătorul de cuvânt al Ambasadei Ruse din Franța, pe postul BFMTV – un soi de Antena 3 în hexagon. Practic a fost o emisiune de o oră, în care trei invitați – doi editorialiști + un general în retragere, provenind din serviciile secrete, plus o moderatoare isterică au pus întrebări reprezentantului ambasadei, evident, în legătură cu recenta declarație a dlui Macron, încercând cumva s-o justifice – prin întrebări provocatoare gen: „De ce l-ați omorât, pe Navalnîi, nenorociților?” sau „Când aveți de gând să invadați Franța, criminalilor?” Purtătorul de cuvânt al ambasadei, un tinerel de cca. 35 de ani, într-o franceză impecabilă, imperturbabil, a lămurit absolut toate chestiunile – multe fiind can-can-uri – gen atacarea politicii Franței pe facebook – numită război ideologic și informațional (le-a numit des bla-blas politiques) cerând dovezi clare cum că Rusia ar fi amenințat oficial Franța și arătând că declarațiile dlui Macron conduc la ideea de război nuclear – Franța nemaiavând ce trimite în Ucraina – despre obuze și obuziere vorbesc, arătând că pe ruși nu-i interesează dacă vor trimite avioane Mirage, pentru că vor fi doborâte toate și arătând că în urma declarațiilor virulente (virulente e puțin spus despre acele urlete cu ochii ieșiți din orbite) ale celor doi miniștri LGBT din parlament, acolo se va ajunge, la trimiterea de arme nucleare, subliniind că doctrina nucleară a Rusiei nu-i permite folosirea armei nucleare decât ca răspuns la un atac nuclear. În fine, enervat de întrebările provocatoare ale celor patru, le-a dat acestora o mică lecție de istorie enumerând de câte ori a ajutat Rusia în trecut Franța, începând cu împiedicarea dezmembrării acesteia după înfrângerea lui Napoleon și terminând cu susținerea acordată acesteia de către Stalin, de a face parte din Consiliul de Securitate al ONU. De asemenea, a subliniat că trimiterea de arme în continuare Ucrainei nu face decât să prelungească războiul și agonia regimului de la Kiev, mai ales că până în momentul de față Ucraina are un număr de 440.000 militari morți, din care +200.000 numai în cursul așa-zisei contra-ofensive, moment în care invitații au sărit ca arși, mai ales că omul a și argumentat, arătând cum în Kiev sunt luați cu japca tuberculoșii, diabeticii și alți ușor handicapați a afirmat, fiind trimiși pe front, după deja 11 runde de recrutare, prevenindu-i că astfel vor asista la exterminarea poporului ucrainean. Emisiunea a avut un impact formidabil astfel că până dimineață au curs comentariile, câteva zeci de mii, absolut toată lumea fiind revoltată de comportamentul provocator al celor trei papagali + papagalița moderatoare, citez unul la nimereală: „Bravo Monsieur l’Ambassadeur, vous faites preuve de calme, de grande dextérité intellectuelle face à ce mur d’arrogants et de cons”. Evident că azi a apărut și replica – pe toate canalele mass-media, citez: „The UK Ministry of Defence estimates over 350,000 Russian personnel casualties”, etc.

Pe front nu sunt prea multe de discutat, cu excepția modului în care este reflectată situația în mass-media occidentală în general, în cea din țară în special și asta vom face în continuare. Bomba săptămânii, încă de luni – pe toate canalele mass-media – a căzut Avdiivka! chestie pe care o prevăzusem, în ritmul în care mergeau confruntările – în martie, aprilie. Și iată că a fost anunțată luni, 26 feb. 2024, seara. Pentru cine nu știe, după bătălia de la Stalingrad, în care orașul a fost practic distrus, Stalin a decis ca fortificațiile de apărare să fie construite în afara orașelor, în apropierea acestora, pe direcția cea mai probabilă de atac a inamicului – și exact asta a fost Avdiivka pentru Donețk, o redută întărită pe direcția nord-vest față de oraș, situată pe un soi de înălțime dominantă față de câmpia din jur, folosită de ucraineni – să nu uităm, pentru bombardarea orașului separatist între 2019-22, bombardamente care au produs +14.000 de morți înainte de invazie, morți peste care acum, à–propos – s-a făcut iar tabula rasa. A fost practic ultima redută, întărită de ucraineni cu sprijinul NATO timp de mai multe luni, după căderea redutelor de la Zaporoje, Mariupol, Combinatul Azovstal și Bahmut, dincolo de acestea fiind câmp deschis, în care ucrainenii vor fi urmăriți și vânați ca fazanii. Bineînțeles că a doua zi, ca și la Bahmut, au început să curgă dezmințirile – ba că ucrainenii s-ar fi retras strategic, copleșiți de forțele inamicului, după ce în prealabil i-ar fi produs acestuia pierderi colosale, ba că localitatea nu avea nici o importanță – un punct pe hartă acolo, etc… atâta că imediat au apărut și relatări de la fața locului privind iadul dezlănțuit de artileria rusă, despre unități întregi care s-au predat, despre mii de morți, etc… Bineînțeles că se arată cu degetul spre republicani, cu Trump în frunte, care vezi-doamne, au blocat în Congres ajutorul de 60 miliarde pentru Ucraina. Adevărul este și asta nu vrea nimeni să recunoască, că americanii – despre europeni nu mai vorbesc – nu mai au de unde da arme – în principal obuze, dar și tunuri – de câmp și autopropulsate, pentru că rușii au distrus o grămadă. Deci, oricâți bani ar da, o sută sau o mie de miliarde, nu au cum le transforma în obuze, iar stocurile existente s-au cam epuizat. Cel mai mare producător de obuze, Rheinmetall, produce cam 200.000 buc./an, iar Franța acum, în chiar momentul scrierii acestor rânduri, produce cam 35.000 buc./an, preconizând să ajungă la dublu într-un an. Iar Rusia, numai în 2023 a lansat 12 milioane, adică în medie aproape 33.000/zi – cât produce azi Franța într-un an. Sigur, s-a spus să se caute furnizori în afara UE – foarte frumos. Atunci să vedem cine mai produce? Răspunsul este simplu – cei care au cele mai multe tunuri, așa e logic – respectiv Rusia – cam 18.000, Coreea de Nord ~13.000, China ~7.000, Iran ~5.000, tocmai țările care-i iubesc cel mai mult pe americani, țări aflate și ele în potențial război cu SUA, care dispun de doar ~4.000 de obuziere. NB. Să mai observăm, sunt nevoit să subliniez, că este vorba despre țări care cu certitudine – uitați-vă pe hartă! – nu și-au propus să invadeze SUA, ci care se tem să nu fie invadate, tocmai aliații de azi ai Rusiei, carevasăzică. Ar fi și culmea ca respectivele țări să livreze, fie și prin intermediari, cu prețurile de rigoare, obuze americanilor, care la rândul lor, să le dea ucrainenilor. Exact ce spuneam mai demult, războiul acționează ca un catalizator de energii nebănuite, scoțând la iveală toată prostia și propaganda atâtor ani, cum că NATO este invincibilă și că sub umbrela NATO nu avem de ce ne teme și iată că acum, când suntem bombardați cu alte gogorițe, cum că următoarea țintă va fi una din țările NATO, eventual una din țările baltice, ce facem în eventualitatea că asta se întâmplă – întreb și eu – de unde obuze? Sigur, sunt convins că și alte țări au stocuri mari, Coreea de Sud și Taiwanul de exemplu, dar este clar că amândouă, având probleme teritoriale în proximitatea apropiată, prin faptul că prima este considerată teritoriu al Coreei de Nord, iar cea de-a doua este considerată ca parte a Chinei, nu-și vor periclita propria existență de dragul Ucrainei. De asemenea, sunt convins că majoritatea țărilor NATO, așa cum au Germania și Franța, au linii de fabricație pentru producția de obuze, nu cu cine știe ce capacitate, dar ca să le pornești și să ajungă la capacitatea maximă trebuie un an sau doi, nu mai vorbesc să le multiplici. Iar toate astea costă și mai trebuie și muncitori și bani mulți, mulți de tot – în timp ce rușii le au deja. O altă bombă mediatică este cea cu Donald Trump, considerat principalul responsabil privind blocarea ajutorului către Ucraina și eventual, prin amenințarea cu retragerea din NATO, ca fiind vinovat de punerea în pericol a securității europene. O prostie de prima clasă, narativul dlui Trump este destinat sporirii numărului de voturi, iar rușii știu foarte bine că indiferent cine va fi la Casa Albă, poziția agresivă a NATO vis-à-vis de Rusia nu se va schimba. Pe ei cel mai mult îi interesează că stocul de obuze al SUA tinde spre zero și că deja interesul americanilor spre cariera militară scade progresiv, astfel că americanii și nu rușii vor fi nevoiți cât de curând să se folosească de pușcăriași, cam ca în refrenul ăla din copilărie – cine zice, ăla e! – pentru că din ce am văzut la tv, rușii nu duc lipsă de recruți și mai mult, deja cererea este mult mai mare decât necesarul, plus că fiind, așa cum am spus, operațiune specială, Rusia nu a băgat armata regulată la înaintare, ci doar voluntari pe bază de contract, un soi de mercenari autohtoni. Despre pierderi acum. În primul rând, chiar ucrainenii au recunoscut că unități întregi, încercuite și rămase fără muniție, s-au predat în bloc. Se tot vorbește cum că rușii au atacat în valuri, fiind mitraliați cu zecile de mii – un soi de think about + remember al producțiilor de război de pe Netflix. Adevărul este că cel puțin 75% din pierderi au fost provocate de artilerie – exact ca în cele două războaie mondiale, spre deosebire de care, numărul deceselor civile provocate de bombardamente aviatice a fost infim, pentru că zonele populate au fost bombardate extrem de rar de ambele părți. Extrem de puțini, maxim unul din patru au fost uciși împușcați de trupele de asalt, care atacă, conform mai multor mărturii ale unor militari ucraineni, în grupe de infanterie de 5-10 inși, de obicei trupe de elită, precum mercenarii Wagner sau redutabilii luptători ceceni. Minciuni deci pe toată linia – pentru cei cu serviciul militar satisfăcut pe Netflix și Counterstrike. Acum câteva zile, dl Zelenski dădea pentru prima dată și scorul pierderilor, 31.000 de morți de partea ucrainenilor și 180.000 la ruși, chestiune dezmințită categoric de oficialii de la Kremlin. În realitate, o cunoștință recent venită de la Kiev îmi spunea că în capitala ucraineană se vehiculează cifra de 650.000 de morți, dar nimeni nu poate deschide gura, nu mai vorbesc să ceară socoteală, de frica poliției secrete, antrenată încă de dinainte de 2014 de CIA. De asta, chestiune auzită la știri parcă, s-a interzis fotografierea, fie și cu telefonul mobil, la înmormântări, nu mai vorbesc de reportaje filmate. Eu cred că cifra de 650k e mult umflată și că ea cuprinde probabil și marii mutilați, în realitate părerea mea e că pierderile ucrainenilor sunt de cel puțin 300.000 de morți, poate și mai mult, dar nu chiar atât cât se spune, plus peste un milion de mari mutilați (la Kiev se vorbește de +2 milioane) pentru că ar fi ieșit lumea în stradă, dar că dacă războiul mai continuă încă șase luni, coroborat cu lipsa cronică de muniție, la cifra asta se va ajunge. Pe urmă, cam la +300k se ajunge, socotind că media de vârstă a celor de pe front este de +43 de ani, poate și mai mult, informație citată, de asemenea, într-un articol din Time Magazine, din 30 octombrie 2023. Ucrainenii au făcut până acum cel puțin 11 campanii de recrutare, în timp ce rușii doar una, iar acei 300.000 de recruți ruși nici nu au intrat în luptă. S-a tot sperat ca rușii să iasă în stradă contra recrutării, când colo, am văzut la tv cozi la centrele de recrutare. Se tot spera ca sancțiunile economice să îngenuncheze Rusia, să o aducă la sapă de lemn și uite că economia crește, rubla se întărește, în timp ce în occident fermierii protestează violent – oare de ce? nu cumva pentru că politica economică a guvernelor occidentale – în primul rând zecile de miliarde pompate Ucrainei trebuie să vină de undeva, de la contribuabil, că nu din averile responsabililor europeni. Dl Putin, în interviul acordat dlui Tucker Carlson a spus clar că mai e o conductă intactă – dar din păcate dl Scholtz a apreciat că e mai avantajos să cumpere gaz de la americani la preț de 4x mai mare, chestie care cred că o știu toți vest-europenii și iată, acceptă fără crâcnire, corectitudinea politică fiind mai puternică decât un milion de metri cubi de gaz. Nu mai vorbesc de socotelile care se făceau atunci când a fost aruncată în aer conducta – va veni și vremea când rușii le-o vor plăti americanilor – mai țineți minte cum la tv ni se spunea – alte conducte – acușica sunt gata, avem și eoliene, avem și pe dracu și pe lacu’ de parcă gazul ar fi folosit preponderent pentru produs energie, nu pentru industria chimică – de care depind o grămadă de domenii cheie precum agricultura și industria auto, care consumă cantități imense de îngrășăminte și mase plastice? Tot ce se spune în mass-media trebuie inversat, totul este minciună sfruntată – trăim ca în romanul lui Orwell, (“War is peace. Freedom is slavery. Ignorance is strength”.) într-un sinistru imperiu al minciunii și manipulării. Exact ca la Radio Erevan – economia Rusiei se prăbușește – dar rubla se întărește, rușii ies în stradă – dar să-l aclame pe dl Putin și în fine ucrainenii înaintează – dar spre Kiev. Între timp, dat fiindcă narativul oficial s-a schimbat spre „păstrarea cuceririlor făcute” – de ucraineni, evident – se pistonează pe liniile de apărare pe care ar trebui să le facă ucrainenii, unde să-i oprească pe ruși, provocându-le pierderi colosale, ca de obicei – pentru a avea o poziție mai bună la negocieri. Atâta doar că rușii nu mai vor să audă de negocieri, chiar dacă afirmă contrariul, în chiar interviul menționat dl Putin a lăsat să se înțeleagă că războiul se îndreaptă spre capitulare necondiționată, iar câteva zile mai apoi, Maria Zaharova a afirmat fără echivoc că singura soluție este capitularea necondiționată, a Ucrainei – evident, unul din motivele pentru care – presupun – a intervenit cât se poate de neinspirat dl Macron. Acum eu cred că și rușii au plusat – capitularea necondiționată va fi, fără doar și poate, dar fără să-i pună pielea în băț dlui Zelenski, adică vor cere la schimb ca NATO să-și retragă capacitățile nucleare la nivelul din ’97, (cred că cele mai apropiate de Rusia sisteme gen Deveselu erau prin Cehia sau Slovacia), Ucraina neutră și cu forțe armate minimale, în rest putând să adere când va voi și la ce va voi ea, UE, ba chiar și BRICS sau Commonwealth, nu mai vorbesc de prietenia cu țările Africii. S-a mai pistonat și pe bietul Alexei Navalnîi, care, dacă ar fi fost în locul lui Putin, sigur apăsa de mult butonul nuclear, de asta a și fost condamnat, pentru extremism + delicte de drept comun, escrocarea firmei Yves Rocher – asta nu o s-o aflați niciodată de la ProTV. Am văzut în chiar seara asta la tv pe cei câteva mii de inși veniți la înmormântare. Au vorbit liber, mulți contra corupției din țară – lichidată în bună parte de autorități, mulți au vorbit contra dlui Putin – mă rog, e normal să existe și oameni care să nu fie de acord cu politica actuală a Rusiei. Nu mi-au lăsat impresia că dacă numărul lor ar fi fost dublu i-ar fi împiedicat cumva autoritățile. Au strigat lozinci, aclamându-l pe defunct și huiduind regimul (nu e sigur) și nu s-a sinchisit nimeni. Se tot spune că în Rusia poți fi deportat dacă critici războiul și armata, dar întreb eu, dacă la Kiev ar ieși unul cu o pancartă denunțând crimele de război ale ucrainenilor, de exemplu mitralierea prizonierilor ruși – a văzut-o toată lumea la tv sau doborârea avionului cu prizonieri sau atacurile teroriste asupra podului de la Kerci sau uciderea Dariei Dughina – credeți că acum ar mai fi în viață? Exact ce spuneam – trăim într-un univers orwellian în care trebuie să repetăm papagalicește că Ucraina nu trebuie să piardă războiul, (sau că Rusia nu trebuie să-l câștige, asta ceva mai des în ultimul timp) a spus-o dl Macron acum câteva zile și ni se tot repetă același lucru pe toate canalele mass-media de la începutul războiului. De acord, dar cum? Mai mult, așa cum am precizat deja – acest război nici nu trebuia să înceapă. Dar, aparent inexplicabil, deși la Istanbul, rușii și ucrainenii căzuseră la înțelegere – chestiune confirmată de diverși oficiali în afară de orice dubiu, știre care încă mai apare anunțată în presa din epocă, încă online, citez: „Noi detalii de la negocierile de pace Rusia-Ucraina au fost făcute publice de partea ucraineană. Ucraina a reiterat faptul că e gata să adopte un statut de neutralitate – una din principalele cereri ale Rusiei – în schimbul unor garanții de securitate. Statutul de neutralitate presupune ca Ucraina să nu adere la alianțe militare, cum este NATO, și să nu găzduiască pe teritoriul său baze militare străine. Polonia, Israel, Turcia și Canada se numără printre potențialii garanți ai securității Ucrainei, notează BBC”, în replică, „Ministrul adjunct al Apărării rus Alexander Fomin a declarat la finalul rundei de negocieri că Rusia va „reduce drastic” activitatea militară din jurul Kievului și a Cernihivului, informează TASS, citată de BBC”. Brusc și dintr-o dată ucrainenii s-au răzgândit, iar acum ni se spune cum că brava armată ucraineană a alungat rușii de la porțile Kievului, mai ales după ce ar fi descoperit proporțiile „masacrului de la Bucha”. Există mai multe analize pe net, am analizat și eu în acel moment, concluzia fiind aceea că ucrainenii au înscenat acel masacru, morții fiind probabil civili uciși de serviciul secret pentru că ar fi refuzat să se înarmeze – ca civili, riscând să fie împușcați pe loc de către ruși sau indivizi considerați colaboraționiști. Nu mai vorbesc de șeful negociatorilor ucraineni, împușcat pe stradă – de necunoscuți s-a spus. Iar acum, Boris Johnson spune că nu sunt decât minciuni – că niciun lider occidental nu are putere asupra dlui Zelenski – cine poate crede așa ceva, când toată Ucraina depinde de SUA? Sau că NATO nu are nici un fel de treabă în Ucraina, exact cum afirma senin un neghiob într-o emisiune înregistrată pe youtube. Cum adică, din moment ce toate coordonatele țintelor rusești sunt date de avioanele AWACS și de sateliții americani, armele complexe sunt mânuite de soldați NATO, de pildă tunurile Caesar sunt operate de francezi – a spus-o fără ezitare ministrul forțelor armate franceze, la fel și rachetele SCALP? Iar soldații ucraineni sunt antrenați în baze militare ale NATO? Mai mult, recent, un înalt oficial american a afirmat cu lux de amănunte că CIA are 12 baze de spionaj în Ucraina, înființate încă din 2014, pentru a spiona Rusia, că doar nu Madagascar sau Borneo. Nu inventez nimic, e un articol pe o pagină întreagă în NY Times. Iar presa din țară (Digi 24) afirmă că de fapt CIA „îi ajută pe ucraineni să lupte cu Putin” – atâta doar că bazele de spionaj au fost înființate în 2014, iar invazia a avut loc 8 ani mai târziu, atunci când rușilor le-a ajuns cuțitul la os. DIGI 24 scrie negru pe alb, citez: „Ucrainenii i-au ajutat, de asemenea, pe americani să îi vâneze pe agenții ruși care s-au implicat în alegerile prezidențiale din SUA din 2016. (…) Mai mult, CIA a instruit o nouă generație de spioni ucraineni care au desfășurat misiuni în Rusia, în Europa, în Cuba și alte locuri în care rușii au o prezență vastă. (…) Administrația Biden a dat undă verde CIA să pună la dispoziția Ucrainei informațiile necesare pentru a lansa operațiuni letale împotriva Rusiei”, potrivit raportului citat de NYT. Cum se numește asta, dacă nu agresiune? Iar acel neghiob, cică specialist în chestiuni legate de spațiul ex-sovietic, afirma senin că NATO nu are nici o treabă cu Ucraina – mai ales că Arestovici a spus clar – condiția sine qua non a aderării Ucrainei la NATO este războiul cu Rusia. În rest treaba merge – pentru americani vorbesc. Multe firme americane au semnat deja acorduri (printre care Blackrock, Monsanto, JP Morgan etc.) pentru achiziționarea de terenuri agricole, Nestlé tocmai a încheiat un acord pentru o fabrică de producție în vestul Ucrainei… etc. Discuțiile avansează rapid cu sute de companii pentru a discuta despre investiții în infrastructură, tehnologie și digital, sănătate, energie și agroalimentar. Că doar trebuie plătite cumva miliardele băgate în Ucraina prin armament spart – de armata rusă – ca nucile – afirma dl Putin la începutul războiului. Mă rog, dacă dl Putin va ocupa toată Ucraina, așa cum cer 75% din ruși, este clar că miliardele date de americani s-au dus dracului, deci la ceva a fost bună și invazia. Cât despre sclavi, vor fi destui deși populația Ucrainei s-a înjumătățit, (ba mai mult, a scăzut de la 43,79 milioane locuitori în 2021, la vreo 16 milioane în momentul scrierii acestor rânduri) iar rușii nu-i vor omorî chiar pe toți, dl Zelenski adoptă pe bandă rulantă legi care mai de care mai „europene”, în domeniu. Potrivit noii legislații, doar regulile stabilite de angajator în contractul de muncă vor prevala de acum înainte. Se introduce o zi de lucru de douăsprezece ore și se permite angajatorilor să concedieze angajații fără justificare. În august 2022, președintele Zelenski a ratificat o lege care permite întreprinderilor mici și mijlocii cu mai puțin de 250 de angajați (70% din lucrătorii ucraineni) să nu mai aplice Codul Muncii. Nu sunt invenții, sunt extrase de subsemnatul din presa de la Kiev. Pentru că Ucraina va avea de aici încolo zeci de ani de zile de plătit occidentului. Și nu numai, dacă va capitula necondiționat, va avea de plată și Rusiei, pentru că nimic pe lumea asta nu-i moka, doar moartea, ca și bolile incurabile, în rest, totul se plătește. Și va plăti tot amărâtul ăla, care muncește ca și subsemnatul, să plătească miliardele băgate într-o administrație în frunte cu dl Zelenski, care a băgat țara într-un război pierdut înainte să înceapă, exact ca Antonescu pe noi acum opt decenii, prostie pentru care plătim și acum și vom mai plăti încă cel puțin două generații. Nu mă interesează ce vrea sau ce se presupune, adesea în mod fals, că ar vrea Rusia. În politică rezultatele contează, niciodată intențiile, cât ar fi ele de nobile. Iar adevărul l-a înțeles toată lumea – NATO a vrut să slăbească Rusia, folosindu-se de Ucraina, care a dat carnea de tun, atâta că operațiunea a dat chix. Ceea ce nu s-a înțeles însă, a fost că NATO a fost lozul cel mare – porcul de Ignat, nu Ucraina, pe care rușii puteau atunci, pe când erau la porțile Kievului, s-o desființeze fără drept de apel. Atunci când Boris Johnson l-a oprit pe dl Zelenski să încheie pacea, în formatul Minsk II, ba chiar am înțeles că rușii oferiseră un soi de condominiu pentru Crimeea, dl Putin a înțeles clar că NATO nu vrea să dea înapoi, în concluzie, NATO a fost potul cel mare, bineînțeles cu un efort suplimentar, iar eu cred că încă de atunci rușii aveau pregătit și acest scenariu. Câteva cuvinte acum despre ucronaziști. Numărul 2 al regimului, Oleksii Danilov, după ce pe 4 oct. 2022 dl Zelenski a semnat un decret interzicând orice negocieri de pace cu Rusia, pe 1 dec. 2022, a declarat următoarele , chemând la „distrugerea Rusiei”: „Ei trebuie doar să fie distruși pentru a înceta să existe ca țară, în interiorul frontierelor în care există acum. Sunt doar niște barbari”. Acordurile de la Minsk II din 12 februarie 2015 prevedeau că regiunile din Donbas trebuie să-și poată determina singure limba oficială. Pe 21 octombrie 2022, Danilov declara: „Limba rusă ar trebui să dispară complet de pe teritoriul nostru ca element de propagandă ostilă și de spălare a creierului pentru populația noastră”. Și adaugă: „nu reținem pe nimeni”. Institutul de Carte Ucrainean a distrus o sută de milioane de cărți în limba rusă (toate cărțile autorilor ruși Tolstoi, Pușkin, Dostoievski, Cehov, ba chiar și cărțile de bucate și de croitorie, toate tipăriturile în limba rusă sau cărțile tipărite în Rusia). Ați auzit vreodată pe cineva să ridice problema acestui holocaust al cărților, probabil unic în lume prin stupiditatea și amploarea sa? Și se mai oripilau oarece unii că dl Putin vorbea despre denazificarea Ucrainei.

N-aș fi adus vorba despre subiectul ăsta, dacă cei doi de mai sus n-ar avea adepți și la noi în țară. Despre ce este vorba? Un individ despre care am mai discutat aici, un anume Horațiu C.N. Damian, din Cluj, cu o ocupație neclară, jurnalist cică, un personaj căruia-i pute tot ce-i românesc, cu mare boală pe „regățeni”, un adept al ideii că românii sunt un popor de doi bani, fără cultură și istorie, civilizat de maghiari, etc… tot tacâmul, care consideră că Bucureștiul, prin „șmecherii” de la conducerea țării – spoliază provincia, în special înfloritorul și civilizatul Ardeal, etc… motivul fiind, evident – independența Ardealului și eventual unirea acestuia cu Ungaria – asta nu o spune dar așa lasă să se înțeleagă, devine pe zi ce trece mai virulent tocmai în legătură cu aceste aspecte. Evident că omul se face că uită de Iuliu Maniu și toată gașca național-țărănistă, oploșită în Regat după 1 dec. 1918, dată la care doar s-a consfințit o victorie obținută pe câmpul de luptă asupra imperiului austro-ungar, o victorie scump plătită prin jertfa sutelor de mii de regățeni, cum toți aceștia deci – într-un cuvânt PNȚ în frunte cu Maniu, Mihalache, Boilă… ejusdem farinae, au refuzat să recunoască Constituția din 1923, au sprijinit pe toate căile, inclusiv ilegale – așa-zisa „restaurație” din 1930, care a adus la cârma țării un individ nedemn, care mai târziu își va trăda țara, că au semnat Concordatul cu Vaticanul, că guvernul lui Iuliu Maniu și Virgil Madgearu a băgat România în incapacitate de plată sau faliment de țară – datorie care ne urmărește și azi, care nici acum n-a fost achitată complet, o bună parte din ea fiind achitată de Ceaușescu, condiție sine qua non a contractului pentru licența de fabricație a autoturismelor Dacia. Mai nou, aseară s-a anunțat la tv cum că încă 3.000 de soldați francezi vor veni la baza de la Cincu. Dacă vă întrebați de ce, acum aveți răspunsul. Deci lucrurile nu stau chiar așa cum ar părea la prima vedere. Revenind la individ, iată ce scria acesta pe contul său de facebook în 17 ian. a.c., citez:

De vreo doi ani tot atrag atenția asupra nocivității liricii și publicisticii eminesciene, a personajului malefic care a fost Mihai Eminescu. L-am numit ideologul și spiritus rector al mișcării legionare. Am afirmat că există o filiația clară între ideile lui Eminescu și crimele legionare și nu numai. (…) Dacă ar fi asistat la masacrele de la Iași și Odesa, neperechele ar fi avut un permanent orgasm, iar postludiu ar fi scris și Scrisoarea a IV-a, glorificând abominațiile. Mentorul lui Corneliu Zelea Codreanu și al Mișcării Legionare. Inspiratorul huliganismului antisemit românesc și al masacrelor de la Dorohoi, Iași, Odesa, al Holocaustului din Transnistria. Merită să ne întrebăm ce fel de cultură națională poate fi cea simbolizată de un asemenea specimen.

Poetul este născut în 15 ian. 1850, așa că eu presupun că tocmai aniversarea nașterii acestuia i-a prilejuit individului scrierea rândurilor citate mai sus. Cu alte cuvinte, românii au drept poet național un antisemit notoriu, precursor al crimelor naziste – cu alte cuvinte, și românii sunt un popor de antisemiți, spre deosebire de maghiari – mari iubitori de evrei. Să ne înțelegem, scurt, fără alte divagații, pentru că abominațiile de mai sus vorbesc de la sine. Pe nicăieri, în scrierile sale, Căpitanul nu vorbește de Eminescu – nici de poezia sa și nici de publicistica acestuia. Pur și simplu, Eminescu nu există în scrierile lui Corneliu Zelea Codreanu. Nu cred că nu avea cunoștință de lirica eminesciană – de altfel nu pare să-l fi interesat poezia prea mult, dar de scrierile politice mă îndoiesc. A.C. Cuza sigur le cunoștea și sunt convins că ele i-au inspirat o parte din lucrări. Da, nu credeam așa ceva, dar iată că există și rasism anti-românesc. Nu cred că individul e evreu sau ungur sau și mai rău, evreu-ungur, dar oricum, nici că mai contează, pentru că oricum și din orice perspectivă am privi, astfel de exagerări grosolane depășesc cadrul unei simple opinii, fie ea și motivată să zicem, de anumite fapte din trecut. Nu cred că vreunul din criminalii, condamnați de altfel de justiția de atunci, începând cu Antonescu și până la ultimul jandarm asasin, au citit măcar un rând din scrierile politice ale lui Eminescu, care, din câte știu, au apărut în volum separat prima dată prin 1931 (ed. a IV-a, comentarii, D. Murărașu) și într-un tiraj relativ redus, am și eu un exemplar rămas de la taică-meu, care, din câte mi-a spus, l-a cumpărat mai mult din curiozitate, fără să-l fi deschis vreodată, eu l-am găsit netăiat în bibliotecă. Da, exact ce spuneam mai demult, cei mai mari dușmani ai românilor sunt românii înșiși. Și nu numai atât. În postările individului de când cu agresiunea Rusiei asupra Ucrainei nu există zi să nu scoată în evidență prostia, intoleranța si incultura rușilor, armata lor de doi bani, fără a-i cruța nici pe ucraineni totuși uneori – cred că are boală pe toți slavii de fapt, exaltând inteligența, înțelepciunea și umanismul americanilor, fiind și aprobat de un adevărat cor de țuțeri anti-români. „Rusia este dușmana omenirii, inamicul neamului omenesc. Rusia este personificarea Satanei pe Pământ”.

Mi se poate spune, stai dom’ le, e doar un neghiob ceva mai vocal, din mulțimea de neghiobi! Dar uite că nu e singurul, iar simpla existență a unor indivizi care gândesc așa ar trebui să ne pună pe gânduri. Nu este prima dată când aud astfel de opinii „anti-antisemite” și nu din partea unor evrei. Mai mult, astfel de opinii apar și relativ la alți scriitori români, considerați „cu bube în cap” și în plus, până acum nu am auzit vorbindu-se de eliminarea respectivilor din literatura română și din biblioteci. Așa că mă voi referi în continuare la un caz recent, respectiv articolul Dilema etic-estetic. Centenar Eugen Barbu, autor un anume Florin George Calian, articol apărut cum altfel, pe platforma Contributors – texte cu valoare adăugată, în general cuibușor de nebunii pentru tot felul de papagali corecți politic, chiar dacă la respectiva platformă contribuie și cercetători cât se poate de serioși, cu lucrări remarcabile, pe care le-am studiat întotdeauna cu plăcere. Eu acum mă refer însă la așa-zise texte polemice, cam în stilul povestioarelor siropoase ale dlui Vladimir Tismăneanu despre diverși tartori comuniști. Așa cum vă așteptați deja, centenarul Eugen Barbu i-a prilejuit autorului o serie de reflecții iconoclaste ca să zic așa. Sigur, omul nu este nici primul, nici ultimul care să se ia de un scriitor român extrem de controversat, ca să folosesc și eu o sintagmă la mare modă printre astfel de specimene, utilizată cel mai adesea din lipsă de argumente plauzibile. Pe scurt, minimizând opera, citez: „nu cred că e un scriitor postbelic atât de valoros!”, subliniind meritul propriu al faptului că doar dânsul s-a sesizat de aceea că, citez: „coborâm în tot felul de gropi promiscue moral pentru a recupera cadavre care nu vor să moară?”, împreună cu alte două specimene – de care iar aud pentru prima dată, respectiv Ștefan Colceriu și Otniel Vereș, asupra cărora vom reveni, în final se declară categoric contra comemorării acestuia, pe care o consideră un soi de reabilitare. Iar argumentele sunt de doi bani, mai ales pentru cei care au trăit din plin acea epocă. Sigur, încă de atunci Eugen Barbu, prin personalitatea sa și-a atras numeroase critici și invidii, unele motivate, altele nu, dar nimeni totuși nu i-a contestat valoarea operei. Amintesc doar excelentele traduceri din Panait Istrati și dacă ar fi numai acestea și omul ar merita un loc aparte în literatura română, nu mai vorbesc de Groapa, Caietele Principelui și atâtea altele. Sigur, există și umbre, precum plagiatul din Constantin Paustovski, despre care cred că am discutat altă dată. Plus excelentele editoriale din revista Săptămâna – intitulate La judecata de apoi a poeților, revistă considerată prin repetare obsesivă – revistă a Securității. De unde până unde? Săptămâna era doar un soi de breviar cultural al Capitalei, semnalând apariții de carte cu critica aferentă, cronici de expoziție, spectacole de teatru și cinema – de unde până unde? Un alt individ citat, un anume Marius Chivu, care însă recunoaște „oarecum” meritul operei – „Plagiator, pamfletar și polemist imund, naționalist și protocronist, antisemit și xenofob în deceniile ’70-’90, Eugen Barbu a fost însă (și) un scriitor harnic și talentat (prozator, poet, traducător, diarist, reporter, eseist, publicist, dramaturg și scenarist – a co-creat seria filmelor cu haiducii lui Mărgelatu, o contribuție semnificativă la cultura pop românească), care a dat o mână de povestiri și două romane (dintr-un total de 12) considerate, aproape unanim, relevante literar și azi: Groapa (1957) și Săptămâna nebunilor (1981)”, susține că revistele Luceafărul și Săptămâna ar fi fost de fapt oficioase ale partidului și securității. De unde până unde, întreb din nou și mai la vale primesc și răspunsul, anume că în paginile acestor reviste, polemistul Eugen Barbu ar fi dat de pământ cu „adevărații scriitori ai perioadei, pe cei independenți sau critici față de regim, dedicați „autonomiei esteticului”, de la discipolii lui Constantin Noica și figurile diasporei (Monica Lovinescu, în principal) la tinerii poeți optzeciști (Mircea Cărtărescu ș.cl.)”. Am menționat și eu aici cazul scriitorului Nicolae Breban, obiectul unei adevărate campanii de presă în Săptămâna anilor ’80 – numai că spre deosebire de cei menționați anterior (Monica Lovinescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și Mircea Cărtărescu) personalitatea și opera lui Nicolae Breban sunt prea copleșitoare pentru a se coborî la polemici cu o revistă de interes local, așa cum era Săptămâna, plus că partidul nu permitea polemici politice, motivația fiind strict ideologică – unitatea de nezdruncinat a clasei muncitoare carevasăzică, chiar și când era reprezentată de scriitori fruntași. De altfel, respectivul nici nu-l menționează pe Breban, cel mai atacat scriitor român în paginile Săptămânii, motivul fiind acela că s-a dat la toți cei menționați, respectiv despre cei doi Monici (Monica Lovinescu și Virgil Ierunca) a afirmat că sunt animați de un anticomunism primitiv, despre Liiceanu că „i s-a rupt căruța în drum – n-a ajuns filosof”, despre Pleșu – că a scris foiletoane „vioaie” fără „substanță”, cât despre Cărtărescu – jale mare! Acum ca să zic și eu ceva, ce nu i s-a permis lui Barbu, i s-a permis lui Cărtărescu, astfel că nici nu se stinsese pârjolul ocazionat de plagiatul lui Barbu, că Nicolae Manolescu, cel care îl demascase, se pronunța elogios asupra lui Cărtărescu, tocmai pe când în Săptămâna, exact ce spunea acel neghiob citat mai sus, Eugen Barbu demonstra cum Cărtărescu, în volumul de debut, „preluase” copios – cu copy-paste se spune acum, din Ezra Pound și T.S. Eliot. Plus, citez: „copierea pură și simplă a unui pasaj de o jumătate de pagină din «Tristram Shandy» de Lawrence Sterne (Editura pentru Literatură Universala, 1969, pag. 194).” Nu, nu este aprecierea lui Eugen Barbu, ci o notă din epocă a unui agent al securității, care, spre deosebire de papagalul de mai sus, chiar citea și se exprima corect românește. Și unde? tocmai în poemul de debut al dlui Cărtărescu, poem care atât l-a zguduit pe dl Nicolae Manolescu, încât zguduit a rămas și azi. Mai mult, wikipedia nu pomenește un cuvânt de plagiatul „de debut” al dlui Cărtărescu, ajuns între timp profesor universitar. N-aveți decât să parcurgeți pagina de discuții unde se poate vedea modul abuziv în care se „demonstrează” că plagiatul e procedeu literar și că plagiatorul doar a „emulat” textul lui Lawrence Sterne. DEX: a emula = a încuraja – ce să spun mai mult? O tempora, o mores! Mai e de săpat în domeniu, pentru că nu-i așa? repetitio mater studiorum est sau mai pe românește – cine a furat un ou, mâine va fura un bou. Vom vedea ce mai apare între timp. Cam de aici cred eu că se trage legenda urbană cu Săptămâna – oficiosul Securității. Revenind la articolul de pe Contributors, pe la mijloc bum! omul o pune, citez: „Discuția, dacă va mai urma vreuna, se va purta în termeni maniheiști: de ce fascistul Eliade nu suferă și el o damnatio (cum e posibil să mai fie încă lectură obligatorie Maitreyi pentru liceeni?)?” – de remarcat cele două semne de întrebare, primul probabil – despre fascism, celălalt despre Maitreyi. Nu mai comentez nimic, am risipit destulă energie ca să demonstrez că Eliade nu a fost și nici nu putea fi legionar, la fel și Noica și Cioran, că legionarii nu erau antisemiți în sensul propriu al cuvântului, la fel ca și Eminescu, că mișcarea legionară nu a fost fascistă, lipsindu-i câteva trăsături esențiale între care cea mai importantă este dimensiunea imperialistă – sunt chestiuni clare. M-a pus pe gânduri însă întrebarea retorică de mai sus, repet – cum e posibil să mai fie încă lectură obligatorie Maitreyi pentru liceeni? Întreb și eu, cum e posibil ca un om așa-zis de cultură să pună astfel de întrebări? Dacă ar fi vorba numai și despre Maitreyi – un roman unic în literatura română și Mircea Eliade ar avea un loc bine stabilit în panteonul scriitorilor români. Aaaa! – problema e că Eliade, ca și Breban, umbrește „opera” unora precum Cărtărescu, nu mai vorbesc de eseistica celorlalte două pramatii culturale – asta e problema, așa că la gunoi cu Eliade!!! Nu mai comentez nimic, textul vorbește de la sine. Problema e că un roman, cât de prost sau care într-o anumită epocă a părut prost, cel mai prost dintre cele mai proaste, transcende cumva autorului, adică are viața sa proprie, fiind nemuritor, confirmând universalitatea dictonului scripta manent, în timp ce comentariile critice privesc o chestiune de conjunctură – modul în care este perceput un roman într-o anumită epocă, chestiune care interesează mai puțin, opera literară fiind nemuritoare și independentă la critică. Altfel spus – romanul Maitreyi există și are valoare – cea care o are la un moment dat, putând crește sau scădea funcție de gusturile estetice ale epocii, la fel și Groapa, indiferent ce scrie dl. Florin George Calian și va exista și peste un secol, când arhiva Contributors va fi ștearsă demult iar pe mormântul dânsului vor urina cu boltă câinii.

În fond cine sunt toți aceștia? M-am uitat puțin pe net. Autorul, Florin George Calian are articol dedicat pe wikipedia, de parcă ar fi cine știe ce mare sculă de basculă, citez: „n. 1978… este un cercetător în istoria filozofiei și a studiilor religioase”. La capitolul „operă” – zero barat, nici o lucrare cap-coadă, absolut nimic, iar omul are deja 46 de ani, vârstă la care Eliade își scrisese deja cea mai mare parte a operei literare. Nu-i nimic, mai are două decenii până la pensie deși pentru un profesionist al culturii – jale mare! Celălalt, Marius Chivu – a publicat un volum de povestiri, unul de versuri și câteva cărți de călătorie – subțire de tot, dar și dânsul mai are timp. Ștefan Colceriu este filolog, specialist în limbi clasice, afirmă despre Eugen Barbu că este „autor compromis și de mâna a zecea” și că citez: „nu mă înșel când zic că, la fel ca marii odioși ai istoriei, și Eugen Barbu e pasibil de damnatio memoriae”, comparându-l cu Hermann Göring. Problema este că treaba asta o stabilește cititorul, nu dl Colceriu, oricât ar fi dânsul de specialist în limbi moarte. În fine, ultimul pe listă – cu voia dvs. – dl Otniel Vereș, are un articol absolut neutru despre expoziția interactivă dedicată scriitorului Eugen Barbu, așa că nu face obiectul textului de față, chiar dacă este citat în articolul de pe Contributors cum că „suspectează o anumită acalmie morală”??? mă rog, eu n-am înțeles asta, mai ales că este singurul care menționează că Eugen Barbu este membru corespondent al Academiei Române – altă chestie care doare. Acum zic și eu – au trecut aproape 35 de ani de la loviluție și – să mă ierte D-zeu, nu am văzut să apară nici un scriitor de talia lui Nicolae Breban, Augustin Buzura, Eugen Barbu, Zaharia Stancu, Constantin Țoiu… nu mai vorbesc de Eliade. Păi stimabililor – cu cărți de călătorie cu tiraj confidențial și cu articole defăimătoare pe contributors și republica nu se intră în literatura română. Eugen Barbu, asociat adesea cu Corneliu Vadim Tudor, au fost amândoi pamfletari redutabili, ca și Arghezi de altfel – la fel cum admit că au fost și nedrepți cu unii pe care i-au împroșcat cu noroi, vezi cazul Breban, dar nu au turnat pe nimeni la securitate, cel puțin acuzatorii lor nu au adus nici o dovadă în acest sens, nu mai vorbesc că dânșii – cei citați mai sus – procedează exact ca în vremurile de tristă amintire de după 23 aug. 1944, când paginile Scânteii erau pline de denunțuri de scriitori fasciști – scopul fiind același cu cel al specimenelor evocate în acest articol – epurarea – un termen drag tuturor iconoclaștilor. Numai că încercând ca pe criterii de corectitudine politică să le dărâme opera, s-ar putea ca aceasta să-i strivească ca pe niște gândaci de bucătărie, că asta sunt. Iar faptul că dl Zelenski, care până în 2019 nu era decât un obscur actor de comedie de care nu auzise nimeni, a ajuns în câțiva ani să distrugă o sută de milioane de cărți în limba rusă îmi dovedește că se poate – ca un neica-nimeni să încerce oricând să repete isprava. Atâta doar că distrugând fizic cărțile, nu va reuși să le distrugă și valoarea intrinsecă. Am găsit în lista cărților ce urmează a fi epurate, difuzată prin 1946, între alte lucrări clasice ale literaturii române, minunata carte Basmele Românilor a lui Petre Ispirescu, căreia urma să i se detașeze coperta, pentru a nu se cunoaște numele autorului – nu știu ce aveau comuniștii cu el – mă rog, ai mei țineau s-o am neapărat, așa că au găsit una ne-sluțită cu coperta întreagă în talcioc. Asta este și morala poveștii de azi, anume că literatura de valoare nu se poticnește de alde Calian, Colceriu și de ce nu, Volodimir Zelenski.