Viață și prețuri în epoca Ceaușescu (XLIX)

Motto: Într-un magazin alimentar, cândva, prin „epoca de aur”. – Carne aveți? – Ce se vede! – Atunci, dați-mi un kilogram de cârlige!

Aparatură HI-FI. Fără a intra în prea multe amănunte tehnice, care ar necesita ele însele o carte separată, precizez că pe atunci, spre deosebire de azi, redarea sunetului (muzicii în speță) era analogică, pornind de la înregistrări pe disc sau bandă magnetică, realizate electro-mecanic sau electromagnetic. Standardul HI-FI impunea redarea aproape de gama de frecvențe percepute de urechea umană, cca. 20-16.000 Hz, cu distorsiuni minime. De altfel, chiar și azi, principalele caracteristici care interesează în cazul unor astfel de dispozitive este gama de frecvențe redată, tipic 20-20.000 Hz și distorsiunile, sub 1%. Evident că tehnica din anii ’50-’60 permitea astfel de performanțe, dar numai pentru aparatura profesională de studio, prețul pentru consumatorii casnici fiind mult prea ridicat. Fiind vorba de redare analogică, cele mai importante erau capetele lanțului electro-acustic, doza de citire pentru pick-up-uri și capetele de redare pentru magnetofoane, respectiv incintele acustice de difuzoare, astfel că în occident, începând de prin ’60 s-au dezvoltat întreprinderi specializate, azi nume legendare în domeniu. Nu era și cazul țărilor socialiste unde, chiar dacă preocupări existau, progresul în domeniu a fost mai lent, datorită decalajului tehnologic în domeniu (cca. 20 ani sau mai mult chiar) lipsei componentelor de calitate cu mare stabilitate în timp, dar în primul rând, datorită prețului – inaccesibil pentru marea masă a populației, vezi acea combină prezentată anterior, cu performanțe audio sub-mediocre, care costa cât salariul pe un an. Cum spuneam, în țară, preocuparea pentru astfel de echipamente a crescut odată cu pătrunderea în țară a vinyl-urilor cu muzică rock, primite „la pachet” de puținii fericiți cu rude în occident. Acestea – extrem de puțini știu – datorită sistemului de înregistrare, electromecanic – permit o gamă de frecvențe redate de 7 – 50.000 Hz, mult peste capacitatea auditivă a urechii umane, dar într-o gamă dinamică redusă, de doar 75 dB, datorită zgomotului, fâsâit dacă vreți, produs la frecarea acului de pereții șanțului în formă de V. 75 dB raport semnal/zgomot este destul de slab în raport cu echipamentele actuale, care ajung la performanțe de 110-120 dB, dar pe atunci era suficient de bun. Pick-up-uri. Primele importate au fost cumva la limită, în sensul că încă aveau doză piezoelectrică, un braț rudimentar, dar boxele erau cu două căi, dispunând de câte un difuzor de joase și unul de înalte, separate cu un filtru pasiv. Gama de frecvențe redate era de 50-16.000 Hz. La modelele mai noi, antrenarea platanului se făcea cu o curea din cauciuc mișcarea provenind de la un motor de curent continuu, cu turația controlată electronic. Cel mai comun model din această categorie era Tesla NC 150 (modelul turntable fără amplificare costa 950 lei în 1980.) Doza era piezoelectrică, VK 4202, de unde și performanțele audio. Modelul cu amplificator integrat era Tesla NZC 150 și costa, cu două boxe de 20W fiecare, cca. 3.000 lei în 1980. Următorul model, NC 300, (NZC 300 în varianta cu amplificator integrat și boxe) era în aceeași gamă de prețuri, dar avea doză magnetică – VM 2204 și corespunzător, un mic corector RIAA cu preamplificator. (Pentru a înregistra cât mai mult pe suprafața discului, semnalele de mare amplitudine (bașii) erau atenuate la înregistrare pentru a nu se atinge două spirale succesive, astfel că la redare, acestea trebuiau în mod corespunzător, amplificate diferențiat, conform unei așa-zise „curbe de egalizare” care era de fapt standardul RIAA (abreviere de la Recording Industry Association of America.) Brațul era drept, de asemenea, rudimentar. Doza costa max. 200 lei, iar acul 100, asta prin 1985-86, atunci când s-a produs acest model. În fine, după 1986 a apărut un model mai elaborat, NC 430 (NZC 430 în varianta cu amplificator integrat) pe același șasiu din tablă ambutisată neagră montat într-o cutie din lemn – stil anii ’70, dar cu un braț mai perfecționat – în S, fără anti-skating, cu suportul dozei standard, amovibil, legătura cu brațul fiind realizată cu un conector cu 4 contacte aurite. Forța de apăsare era reglabilă printr-o contragreutate cu poziție reglabilă prin rotire. Lagărele brațului erau pe micro-rulmenți capsulați. Se putea cumpăra și separat – 300 lei, fără doză, pentru a putea fi schimbat la modelele anterioare. Platanul era același ca la modelele precedente, din tablă ambutisată, îngreunat cu un disc metalic suplimentar sudat prin puncte. Modelul fără amplificare costa cca. 1.500 lei, cel cu amplificare, max. 4.000 lei (în dec. ’89). Nu se găseau chiar peste tot, ci doar în marile magazine specializate din orașele mari. În București a apărut mai întâi la magazinul „Muzica” de pe Calea Victoriei, apoi la „Bucur Obor” și „Unirea”. Tot prin 1985 a apărut în sfârșit în comerț un pick-up turntable „adevărat”, modelul „Bernard” GS-431 produs de „Unitra” la Łódźkie Zakłady, fabrică din Łódź, Polonia. Îl văzusem în cursul voiajului de nuntă din 1985 – două săptămâni la Cracovia și Dresda, dar nu am putut să-l iau, deși aveam banii, fiind prea voluminos, banii fiind destinați achiziționării de cât mai multe vinyl-uri, am luat cred, vreo 100 atunci, stârnind oarece bănuieli printre turnătorii de ocazie din grup, voi relua mai târziu povestea. Costa vreo 2.000 lei prin 1986-87. Nu l-am luat atunci, pentru că aveam deja unul, un NC 150, căruia îi schimbasem motorul și platanul, înlocuind brațul rudimentar cu un Lenco Professional, adică păstrasem de la el doar șasiul. Am cumpărat unul prin 1993, când datorită inflației, 2.000 lei scăzuseră la un sfert din valoarea din 1989, de la magazinul de electronice din „Circul Foamei” Delfinului. Cum spuneam, GS-431 arăta exact ca unul occidental din gama entry-level – platan din aluminiu strunjit și echilibrat, cu cerc stroboscopic, motor cu reglaj fotoelectric de turație, braț pe lagăre cu rulmenți, cu anti-skating, amortizor hidraulic la așezarea pe disc, revenire automată la terminarea discului, corector RIAA inclus, carcasă din aluminiu, picioare amortizoare, etc… Echipat din fabrică cu doza electromagnetică MF 105 cu forța de apăsare de 1,5 grame și răspuns în frecvență de 20-21.000 Hz. A fost maximul ce se putea cumpăra în materie de pick-up-uri în ultimii ani ai epocii de aur. Prin 1988, prin nu știu ce minune, se întâmplau și de astea, în vitrină la „Muzica” a apărut un turntable NAD – 5120, un model revoluționar cu brațul în formă de lamă plană – aflu de pe net că era din rășină fenolică analog circuitelor imprimate, și amortizor hidraulic al oscilațiilor acestuia – Dynamic Vibration Absorber sau DVA, o noutate absolută în domeniu. Nu cred că era original, fiind produs sub licență în Cehoslovacia, mai mult ca sigur fabricat de Tesla, confirmă și Radiomuseum – că nu dădeau tovarășii din mână bunătate de valută să-și ia șmecherii aparatură HI-FI occidentală. Costau vreo 2.200 lei și au dispărut în câteva zile, de altfel, nici nu cred că s-au adus prea multe. Pe OLX, azi unul se vinde cu max. 200 lei. În fine, am adus vorba în treacăt deja, după 1985, din Polonia s-au importat fie kit-uri de piese, care au fost asamblate în țară, fie pick-up-uri complete, imprimate cu marca românească. Primele au fost „produse” de „Electro-Mureș”, mai multe modele PDEM 01, 02, etc… altele, PD-D-350 și PD-0351, au fost produse la IEI (Întreprinderea Electronică Industrială). Am găsit la un colecționar o cutie originală, cu bonul de ieșire din fabrică, pick-up semiautomat IEI, Cod 31102B, 27 mai 1989, preț, 2.440 lei. În fine, mai menționez un model, PD 2201 HF (PD, de la pick-up deck, HF probabil de la hi-fi) despre care posesorul, un individ din Suceava, afirmă că ar fi „probabil obiect unic”, produs la Tehnoton. Factura cu prețul de vânzare, 4.160 lei, scris cu pixul, ca și decretul nr. 10/1992 (cu privire la prevenirea evaziunii fiscale, imprimat pe factură) conduc la ideea că a fost produs după 1989, prețul fiind deja perimat, în ian. 1992, atunci când a fost emis decretul, salariul mediu net era deja 13.005 lei. Precizez, indiferent de speculații trecute, prezente și viitoare, în țară nu s-au produs niciodată pick-up-uri, pentru că nu aveam tehnologia necesară și nici un fel de know-how în domeniu pentru a realiza astfel de produse. Puteam pirata un model cunoscut, dar nu puteam realiza motorul, brațul și doza, componentele esențiale pentru care n-au existat nici măcar încercări de realizare. În fine, mai menționez un model mai deosebit de pick-up, produs de „IEI” în ultimii ani ai epocii de aur. Modelul se numea PD-D351 și echipa linia HI-FI produsă de IEI, linie compusă din pick-up deck, casetofon, tuner, egalizator, preamplificator, amplificator de putere, o linie relativ eterogenă ca performanțe, despre componentele căreia vom mai discuta, dat fiindcă au constituit maximul a ceea ce putea face industria audio românească în acel moment. Este vorba despre un pick-up direct drive, cu motorul controlat electronic direct pe axul platanului (cele menționate deja aveau motor de curent continuu, similar cu cele de casetofoane, cu două viteze, care azi costă <10 RON, pe atunci 200 lei) pick-up despre care se afirmă că era integral românesc, cu excepția dozei. Un colecționar mi-a transmis câteva poze detailate, inclusiv cu interiorul. Așa, la o primă vedere, aspectul rudimentar și prost finisat al carcasei, ar putea conduce la ideea greșită anterioară. De asemenea, aspectul brațului și plăcile cu electronica – driverul motorului și corectorul RIAA sunt sigur produse în țară, pe poze se vede inscripția IPRS de pe piese. Problema este cu motorul, despre care se afirmă că ar fi fost produs în țară – tot ce e posibil, din ce am văzut în poze. Mai ales că s-au fabricat extrem de puține. Orișicât, chiar dacă este original, pare o încropeală de elemente copiate de pe alte modele. Indiferent de asta, mai interesant era prețul 2.400 lei, mai scump cu 200 lei decât NAD, care arată a produs industrial, nu a pick-up bricolat de un amator. Toate acestea vor să susțină ideea că industria electronică românească ar fi putut rezista. Categoric, nu! Nu avea cum – când pe noi ne-a prins loviluția fără să putem fabrica cinescoape color, când toată lumea trecea pe display-uri LCD, cu toată industria electronică pe bază de licențe învechite în chiar momentul achiziției, nu aveam cum rezista. Nu au rezistat „Unitra” și „Tesla”, darămite întreprinderile românești de profil. Magnetofoane. Ultimii ani ai epocii de aur au fost dominați de un magnetofon sovietic, Majak (far, în rusă) Stereo 205, (Маяк 205) produs la Kiev Radio Works, în Ucraina de azi. Nu știu dacă era de concepție integral sovietică și chiar dacă designul era specific anilor ’70, era construit ca un tanc, solid, fiabil și suficient de performant. A fost lansat în fabricație prin 1980 și tot atunci a și apărut pe piața românească. Avea o singură viteză de redare – 19 cm./sec., caracteristică magnetofoanelor semi-profesionale și o bandă de frecvență de 40-18.000 Hz, excelent pentru cât costa, +4.000 lei în 1980, nu mai știu exact, 320 ruble la lansare, 4.400 lei în 1980 parcă. Avea și două mici difuzoare frontale, „energizate” de un mic amplificator cu două canale, mai mult pentru monitorizare, pentru că cei mai mulți deținători îl utilizau ca sursă de semnal pentru un amplificator cu boxe. Spre deosebire de omoloagele poloneze, „Unitra” M2405S și „Uwertura” Stereo M1417S și M2405, precum și față de cele cehoslovace, Tesla B100 și B101, au rezistat mult mai bine, fiind mult mai robuste, supraviețuind cu miile, utilizate și azi, restaurate, de nostalgicii înregistrărilor analogice. Astăzi, un Majak 205, complet restaurat, se vinde cu cca. 700€ pe ebay. Toate magnetofoanele menționate anterior aveau prețul sub 5.000 lei, extrem de puțin în raport cu un televizor cu circuite integrate de exemplu, care nu conținea mecanică de precizie și piese în mișcare, încă o dovadă, dacă mai era necesar, că autoritățile comuniste exploatau „la sânge” nevoia de televizoare a populației. Următoarele modele, ceva mai sofisticate, tot rusești, au fost „Kashtan-1” – 9.700 lei și „Rostov-105” – cca. 12.000 lei, prețul fiind deja prohibitiv pentru majoritatea românilor, precum și concurentul cehoslovac, Tesla B 115. „Kashtan-1” (din rusă, castan – sic!) avea partea de înregistrare separată de cea de redare, ultima echipată cu un amplificator integrat, conectat la două boxe, livrate împreună cu magnetofonul. Nivelul la înregistrare putea fi reglat separat pe cele două canale, modulația fiind indicată de două VU-metre. Spre deosebire de precedentele magnetofoane, funcționa în poziție verticală, ceea ce a necesitat un sistem de antrenare și derulare a benzii ceva mai complex decât la cele precedente. Se comercializa în două variante, cu masca metalică din aluminiu de culoare argintie și neagră. Caseta era din lemn însă. Era varianta de export a unui magnetofon rusesc, produs la Kiev începând de prin 1982, „Jupiter-203-1-stereo” („Юпитер-203-1-стерео”) prețul pe piața rusească fiind de 480 ruble, de 1,5x cât un Majak. Puterea de ieșire era de 2x6W – mai mult monitor, iar gama de frecvențe era de 40-18.000 Hz. Benzile, cu diametrul rolei de 7″ (180 mm) asigurau o durată a înregistrării de 2×45 min. la o viteză de 19,5 cm./sec. Cu tot prețul ridicat, au fost cumpărate extrem de multe, majoritatea de DJ improvizați din mediul rural, care, sâmbătă seara, organizau așa-zise „discoteci” la căminul cultural din sat, practic, un soi de serate dansante, care adesea se terminau cu scandal și bătăi. Cred că se vindea și fără boxe, 8.500 lei parcă. Spre deosebire de acesta, „Rostov-105” avea mecanica ceva mai elaborată, în primul rând două întinzătoare de bandă, acționate de actuatoare cu electromagnet, cu performanțe sensibil îmbunătățite, banda de frecvență 31,5-22.000 Hz la 19,5 cm./sec., raport semnal/zgomot 58 dB, destul de puțin, și nu avea etaj de amplificare, fiind un simplu tape recorder din clasa „Mid High Fidelity”, (aprecia producătorul.) Adevărul acesta este, nu era nici măcar de uz semi-profesional, pentru că modelele similare occidentale evoluaseră și ele, decalajul tehnic și tehnologic păstrându-se. În număr destul de mic, s-au importat și magnetofoane Tesla B115, cam aceeași clasă cu Rostov și același nivel a prețului de vânzare cu amănuntul. Despre acesta, în prezentările de pe net se afirmă că ar fi peste normele HI-FI DIN 45500, la acea dată deja depășite de un deceniu. De asemenea, performanțele erau similare cu cele ale magnetofonului Rostov, cu observația că mecanica pare mult mai fragilă. Pentru cei care aveau mulți bani și erau și amatori de așa ceva, majoritatea din categoria „di-jei improvizați” exista rețeaua magazinelor pe valută Comturist, unde un AKAI entry-level GX-4000D, cu performanțe aproximativ similare (30Hz-24kHz, S/N=60 dB) costa cam 800$ (oficial, în magazinele occidentale, era 599$), cam 40.000 lei la studenții străini sau 13 salarii medii în 1989. Gloria lor începuse să apună deja, datorită radiocasetofoanelor, un articol reprezentativ al anilor ’80. Casetofoane. Este de fapt denumirea populară, uzuală dacă vreți, a magnetofoanelor cu casetă inventate de Philips în 1962 și lansate oficial la Berlin Radio Show în 30 aug. 1963. Practic, invenția consta într-o casetă din plastic, cu dimensiuni standardizate, conținând două role cu creneluri pentru antrenare, ghidate prin forma casetei, între care se derula o bandă magnetică cu lățime standardizată 0.15″ (3.81 mm), față de benzile normale, cu lățimea de 1/4″ (6,35 mm). Avantajul față de magnetofoanele clasice este ușurința de manevrare, eliminarea sistemului complex de întindere a benzii și mai ales – dimensiunea redusă a casetei, de 4″ × 2½” × ½”, respectiv 101,6×63,5×12,7 mm. Prin 1963, tranzistorul începuse să se generalizeze deja, așa că tendința de miniaturizare era clară. Menționez că în epocă au încercat și alții să impună un standard în domeniu, chiar înainte de lansarea casetei Philips, bunăoară, și Grundig a brevetat una, dar se pare că Philips a căzut pe dimensiunea optimă, așa că acest model, numit Compact Cassette, s-a impus, el dominând piața consumer până la apariția compact-discului, două decenii mai târziu, prin 1982, dar generalizat abia un deceniu mai apoi. Viteza standard de derulare a fost stabilită la 4,75 cm./sec., care asigura o durată a casetei, pe ambele fețe, de 60 min., ulterior apărând și casete cu banda mai subțire, de 90 min. Evident că față de magnetofoane, calitatea redării era mult mai slabă, dar, spre deosebire de primele, mari și greoaie (un Rostov avea +12 kg) erau portative, primele casetofoane erau de dimensiunea unui radio Mamaia sau și mai mici. Performanțele audio erau modeste, astfel că primele apărute erau utilizate mai mult ca dictafoane, pentru reportaje și interviuri, dar în timp acestea s-au îmbunătățit, astfel că prin 1980 erau deja pe piață recordere de clasă semi-profesională, comparabile cu Rostov, ba chiar mai bune, la un preț de cca. 200$, primul conform standardului HI-FI – DIN 45500, fiind modelul Uher CR-124, mono, apărut în 1971. În România, primele casetofoane au început să apară pe la mijlocul anilor ’60, aduse de cei care călătoreau prin occident sau primite „la pachet”. Ca și în cazul altor produse, problema era cu „consumabilele”, care nu se importau încă, degeaba ai casetofon dacă nu ai casete. Îmi amintesc că în epocă le-am privit ca pe o curiozitate, deși eram convins că viitorul le aparține. Cei care aveau un astfel de aparat nu dispuneau decât de câteva casete, primite odată cu aparatul, eventual mai puteau primi câteva, dar atât și nimic mai mult, domeniul nu avea să se dezvolte decât prin importul de casete, un deceniu mai târziu, în a doua jumătate a anilor ’70. Nu cunosc exact data la care s-au importat casete blanc, ne-înregistrate, în România, prin 1975 cred, odată cu importul de astfel de aparate. Primele importate proveneau din fosta RDG, ORWO, la fel ca benzile, prețul unei casete era 60 lei. Primele casetofoane importate, tot prin 1975, erau modele rudimentare, mai mult un soi de jucărie, așa cum era și modelul Philips 1963. Primul aparat de acest gen importat era un model rudimentar bulgăresc, din plastic colorat, nu avea nici măcar ușiță la compartimentul casetei, derulare doar înainte parcă și costa cca. 800 lei. Era atât de slab încât nici nu cred că s-au vândut prea multe, fiind retrase de pe piață rapid. Următoarele, „Unitra” parcă, erau un soi de copie a modelului Philips 1963, s-au vândut ceva mai bine, dar nu extraordinar. Costau max. 1.500 lei. Au urmat și alte modele, primite cu reținere de consumatori, precum un model unguresc, MK 25, ceva mai perfecționat, cu comenzile tip claviatură, care se impusese deja ca standard în domeniu. În fine, ceva mai bine primit, a fost „Unitra Mk 125 IC Automatic”, deși aspectul exterior era jalnic în raport cu modelele occidentale. Primul casetofon „adevărat”, cu mecanica solidă și fiabilă, la nivelul unui magnetofon Majak să zicem, dar și cu performanțe audio satisfăcătoare, a provenit tot din fosta URSS, respectiv modelul „Electronika 302” (Электроника 302) produs la întreprinderea TochMash Machine Works din Moscova, începând cu 1974. Costa cam jumătate cât un Majak, la fel și în România – 2.200 lei, fiind la fel de solid și fiabil ca și omologul său cu bandă lată. Avea și un alimentator stabilizat care se monta în locașul pentru baterii. Performanțele audio erau satisfăcătoare pentru acea vreme și acel preț, o bandă de frecvență de 63-10.000 Hz, dar cu un foarte bun raport semnal/zgomot – nu știu cât era exact. Banda de frecvențe era, cred, cea redată pe difuzorul propriu, astfel că aparatul, conectat la un amplificator serios și boxe, ajungea ușor la 16.000 Hz. A fost produs timp de 20 de ani, în diverse variante îmbunătățite permanent, un adevărat produs comunist. Mi-au cumpărat și ai mei unul, prin 1978, (pe atunci eram încă student) pe care l-am ținut până prin 1986, timp în care a funcționat fără probleme cel puțin 8 ore zilnic. Ca și omologul său cu bandă normală, s-a impus prin fiabilitate, chiar dacă designul era de anii ’70. Au supraviețuit extrem de multe, astfel că azi, un exemplar în stare bună, funcțional, se vinde pe ebay cu 150€, la noi, ca de obicei, „la jumate”. Spre sfârșitul anilor ’70 a apărut în comerț și primul casetofon românesc, „Star MC 12”, produs la uzinele „Electronica” începând de prin 1975, în baza unui kit furnizat de „Unitra”. O reclamă din epocă îl prezenta astfel, citez: „Momente unice, irepetabile pot fi retrăite după un an, dacă ați avut prevederea să le înregistrați pe o bandă a casetofonului STAR MC 12. (…) Magazinele și raioanele de specialitate ale COMERȚULUI DE STAT vă oferă casetofonul STAR MC 12 la prețul de 2058 lei„. În realitate, produsul s-a găsit „la liber” abia prin 1978, până atunci puținele aparate asamblate fiind comercializate „cu dedicație” factorilor cu munci de răspundere din conducerea de partid și de stat, în calitate de „secretară electronică” cuplat cu telefonul, o încropeală cât se poate de aiurea. Am avut un telefon General Electric cu așa ceva, cumpărat prin 1990, care răspundea la telefon și înregistra mesaje, dar dispozitivul era înglobat în telefon, cu micro-casetă, era altceva. Cert este că prin 1978, sub forma originală, de casetofon, se găsea deja în comerț. Nu am găsit în nici o reclamă a lui din epocă vreo caracteristică tehnică, în afară de microfonul încorporat, așa că am căutat modelul echivalent polonez, „Unitra” MK 122 IC, „Portable Cassette Deck” (1980). Am găsit că era produs sub licență Thomson, gama de frecvențe era de 80-8.000 Hz, dinamică = 40 dB, slăbuț de tot, dar ăsta era nivelul. Ulterior, atât „IEI” cât și „Electro-Mureș” și „Electronica” au lansat pe piață casetofoane „deck”, cu performanțe mult mai bune, dar – exact ca în cazul pick-up-urilor, în cel mai fericit caz kit-uri asamblate sau pur și simplu importate ca atare, blanc, cu marca fabricii aplicată fie la producător, fie în țară. Principala problemă era „platina”, adică partea mecanică, cu sistemul de derulare și citire acționat de un motoraș de curent continuu, cu comenzile de derulare acționate de o claviatură, care nu se producea în țară. Câteva modele pe care le-am găsit pe la colecționari. Casetofoane deck produse la „Electro-Mureș”: EM 2002, electronica la nivel de amator entuziast conduce la ideea că anumite plăci au fost produse în țară, EM 2004-SP, trei motoare și locașul casetei tip sertar, practic, o variantă a aparatului „Unitra MDS 442” inscripționată „Electro-Mureș”. Produse la „IEI”: CD 350, care pare o clonă a modelului AKAI GX-F71, nu știu cât era românesc în el, carcasa și butoanele sigur, trădate de execuția mediocră, dar platina, contorul de ture și VU-metrele – tot ce e la vedere adică – sigur nu. Costa și el cel puțin 5.000 lei. Orișicât, chiar dacă a fost o încercare mai mult decât lăudabilă de a acoperi cererea internă, mă îndoiesc de fiabilitatea acestuia, din moment ce prețul era la jumătate din prețul unuia mediu de marcă. Dovadă este și faptul că extrem de puține au supraviețuit, iar prețul unuia pe OLX este de 150-200 RON, în timp ce un AKAI GX-F71 stricat, „pentru piese”, se vinde cu 300-400€ pe ebay. Casetofoane deck produse la „Electronica”. A existat un așa-zis „mini-turn” HI-FI, (cu lățimea mai mică decât cea standard pentru astfel de aparate – 40 cm.) compus din casetofon deck, tuner și amplificator, toate cu performanțe mediocre, dar cu preț relativ competitiv, cca. 10-11.000 lei toate. Aceeași observație privind casetofonul, platina nu era fabricată în țară, mai mult ca sigur poloneză. Problema este cum se descurcau cei care doreau calitate și erau și dispuși să dea 10-20.000 lei pe un astfel de casetofon? Răspunsul era același ca și în cazul blugilor, cafelei, țigărilor Kent – studenții străini care primeau bursa în dolari și care puteau cumpăra orice din rețeaua Comturist fără probleme. Problema este că în „comturist” se găsea doar o marcă – AKAI – și doar modele entry-level, cu un prost renume privind calitatea printre cunoscători. În aceste condiții singura sursă rămâneau puținii care mai puteau circula liber prin occident, care-și rotunjeau veniturile „pe ultima sută” (înaintea căderii sistemului) aducând astfel de produse în vederea comercializării, cursul de schimb fiind cam 50 lei/1$, același ca cel practicat de stat pentru puținele produse vest care încă se importau, lamele de ras și casetele audio fiind cele mai comune. Un casetofon deck mediu costa cca. 200$ prin 1985 – 10.000 lei. Simplu, atât am dat eu în același an pe un Sony TC-K35, cu capete din ferită cristal și dolby-system (chestii care lipseau la „bordul” celor autohtone și pe care se fac că-l uită apologeții acelei epoci.) De altfel, rubrica de mică publicitate din România Liberă era plină de astfel de anunțuri. 200$ din 1985 ar valora azi 556$ sau 2.562 RON, 64% din salariul mediu net, pe când atunci 10.000 lei reprezentau atunci peste trei salarii, cam asta e diferența. Tot legate de casetofoane & co. Probleme la care cei de azi, în epoca youtube, netflix și mai ales, spotify și tidal, nici nu gândesc. Adică, ai dat trei salarii și pe un casetofon performant, dar de unde muzică? Rock mai ales. Pentru că la radio nu se transmitea decât muzică românească, respectiv populară și așa-zisă ușoară, preponderent românească, mai rar din țările socialiste frățești, muzică anostă stil Eurovision, singura agreată de regim, cu condiția să nu aibă conotații erotice sau politice de orice fel, cerberii de la Consiliul Educației și Culturii Socialiste erau permanent pe fază. Când și când se mai transmiteau piese occidentale de succes, dar nu mai mult de două-trei/zi, interpretate de grupuri de succes ale momentului, precum Abba, Boney M sau Modern Talking, care tot un soi de muzică ușoară cântau, cu ceva influențe rock. Programul 3 al radiodifuziunii române, transmis seara, era parțial stereo, ca și cel „color” la TVR, transmițând în general muzică simfonică, iar o dată pe săptămână, joia parcă, o oră de jazz, uneori, o dată la două-trei luni mai transmitea câte un LP jazz-rock, care se putea înregistra mulțumitor, transmisia având o bandă de frecvență de 20-15.000 Hz, cu condiția să dispui de un tuner de calitate și evident, să locuiești în București. Dar rock – categoric nu. Acuma eu nu știu dacă era numai blocaj ideologic sau mai costau și drepturile de autor, probabil că da, mai ales în condițiile în care Ceaușescu, avid de valută forte, impusese economii la sânge, cum să dea și un cent pe Led Zeppelin sau Jimi Hendrix? Era o chestie de neconceput. Dar, cu certitudine, principalul blocaj era cel ideologic. Am petrecut în epocă câteva săptămâni în vestul țării și am constatat că atât la sârbi, cât și la unguri erau posturi pe ultrascurte care transmiteau stereo muzică rock 24/24. Nu mai vorbesc de vinyl-uri. Am călătorit destul de mult în epocă în afară, iar diferența dintre noi și țările vecine și prietene era drastică. A doua sursă erau vinyl-urile, cu condiția să dispui de ele și evident, de un pick-up de calitate. Iar vinyl-uri aveau doar cei cu rude în occident și nici ei prea multe, pentru că tovarășii de la secu se sesizau imediat la cantități prea „industriale” primite de o singură persoană. Sigur, se putea înregistra de pe un casetofon pe celălalt, dar la fiecare copie succesivă calitatea scădea, așa-zisul fenomen de „generation loss” care se manifestă mult mai vizibil în cazul benzilor video. În aceste condiții, dat fiindcă cererea era imensă, cooperația „a mirosit” imediat afacerea, piratând la un moment dat cam tot ce era muzică rock occidentală, oferind contra cost servicii de înregistrare profesională a casetelor audio. Nu mai știu cât costa de înregistrat o casetă, 50 lei în medie parcă. De asemenea, cei care dispuneau de un deck de calitate și vinyl-uri mai făceau astfel de înregistrări, dar la scară mult mai mică, neputând concura forța cooperației. Practic, fără a lua în calcul manopera – minoră de altfel, un operator putând deservi simultan zeci de posturi de înregistrare, un vinyl costa prin 1985 cam 4$, 200 lei adică, – se amortiza după 4 înregistrări (ilegale în fond), o afacere colosală – mă rog, nu chiar, pentru că amatorii de muzică de calitate care dispuneau și de aparatură, pe atunci extrem de scumpă, erau extrem de puțini, apreciez max. 1/100 în București, poate și mai puțin, 1/1.000 chiar, iar în mediul rural nici nu are rost să discutăm. Pe urmă se pune problema casetelor audio, care nici ele nu erau chiar ieftine. Permanent, de prin 1978, s-au găsit în comerț un soi de casete „no name” – aveau totuși o marcă, dar fără alte informații privind fabricantul, țara, performanțe, etc… până prin 1985 erau unele cu marca „ALME”, după acest an se numeau „New Audio Box”, etc… Indiferent de marcă, costau 50 lei/buc. Exclusiv de 60 min. Pe diverse forumuri de discuții am văzut că s-au comercializat și pe piața vestică. Nu am reușit să aflu nici cine le fabrica, nici unde. Erau de fapt un soi de casete generice, categoria „Low Noise” (nu sunt convins că erau chiar așa) cu banda de calitate mediocră dar, ce era mai important, mecanica era decentă, iar plasticul era un material relativ rigid. Concomitent, în magazinele mari, s-au găsit aproape permanent casete de producție occidentală, de bună calitate, de obicei „Agfa” și „BASF”, primele mai ales, la preț dublu, 100 lei/buc. De asemenea, casete cu bandă cromdioxid (CrO2) – 150 lei/buc. și ferocrom (FeCr) – 200 lei/buc., amândouă de 90 min, permițând înregistrarea câte unui album LP pe fiecare față, dar cu altă egalizare la înregistrare. Erau un fel de „monedă” universală printre melomani, astfel că oricând mai aveam ceva bani, îmi făceam stocuri pentru că, fiind de proveniență occidentală, nu știai niciodată când se vor sista importurile. În aceste condiții, cele clasice, „ORWO”, au dispărut de pe piață. În „comturist” se găseau de asemenea, Agfa FeCr 90 min., 4$/buc, normale, 2$, confirmând încă o dată, cursul mediu practicat de stat la vânzarea cu amănuntul pentru populație, de 50 lei/1$. Prin 1985, „mirosind” cam târziu totuși cererea tot mai crescută de casete de pe piață, cooperația a început să fabrice astfel de casete, pe care le comercializa prin rețeaua proprie de magazine. Calitatea era infectă, atât a plasticului cât și a benzii, cred că „ORWO” era. Pentru un spor de „atractivitate” carcasa era din plastic colorat, spre deosebire de cele de calitate, care erau transparente. Unele se comercializau înregistrate cu diverși soliști de succes, mai puțin agreați de Consiliul Culturii și Educației Socialiste, dar tolerați totuși, cumva muzică „underground” autohtonă, cu mare „priză” la publicul larg în epocă, precum formațiile „Generic” și „Azur” sau soliști precum Dan Ciotoi, Ilie Micolov sau Lepa Brena, fără a plăti, evident, drepturi de autor, pentru că deh! pe atunci chiar și muzica era bun al întregului popor. Radiocasetofoane. Răspândirea explozivă a acestora în anii ’80 a fost un adevărat fenomen de masă, nu numai în România, ci pe tot mapamondul. Originea fenomenului era cam peste tot aceeași, dorința de a asculta muzică, pentru dans eventual, în afara locuinței, inclusiv „la iarbă verde”, ceea ce necesita un aparat cu putere suficientă, alimentat [și] de la baterii, cu casete – pick-up-urile fiind dificil de manevrat, iar vinyl-urile delicate. Inițial, s-au dezvoltat din radio-casetofoanele clasice, un casetofon căruia i se adăugase o secțiune radio. În România de atunci, radioul nu avea absolut nici o utilitate, toate posturile de radio transmițând de-a lungul întregii zile ode închinate marelui cârmaci, dar în occident erau posturi FM care transmiteau 24h/24 muzică de calitate. Cum toate aceste transmisii erau stereo, radioul clasic MA-MF, a fost înlocuit cu un tuner cu decodor stereo, difuzorul cu două incinte acustice, cu două, chiar trei căi, a mai fost adăugat un casetofon pentru duplicarea casetelor, iar efectul spațial atenuat de distanța redusă între incinte a fost completat cu efecte acustice spațiale obținute electronic, casetofonul de redare era cu „autoreverse”, permițând ascultarea pe cealaltă față fără întoarcerea casetei, astfel că deja clasicul casetofon cu radio încorporat a devenit „boombox” în argoul occidental, în românește „radio-cas”. Peste toate acestea s-a suprapus specificul României, faptul că marea majoritate a populației nu-și putea permite un lanț acustic, chiar și incomplet, vezi prețurile de mai sus, radiocasetofonul, căruia i se spunea uneori incorect și „combină muzicală”, înlocuindu-le pe toate în bună măsură. Dat fiindcă cererea era uriașă, s-a decis producerea acestora în țară, pentru început, modele mai modeste ca performanțe, stadiu la care s-a și oprit dezvoltarea acestora. Nu am reușit să aflu anul exact de lansare în fabricație, orișicât, după 1984, anul indicat de seria unui astfel de aparat din prima serie pe care l-am examinat mai îndeaproape. Primul model apărut pe piață, RCS 001, produs la uzinele „Electronica”. Partea de radio avea 5 lungimi de undă, MA (modulație de amplitudine, primul standard de emisie, datând din vremea lui Marconi) – unde lungi, scurte și medii, MF (modulație de frecvență) – unde ultrascurte, ambele game, 65-73 MHz (pentru țările „socialiste”) și 88-108 MHz (pentru țările „capitaliste”), dovadă că se intenționa exportul acestora. Platina casetofonului era „Unitra”, iar înregistrarea era automată, cu diminuarea corespunzătoare a calităților acustice. Redarea se făcea în două difuzoare de bandă largă, iar tăieturile din carcasă pentru difuzoarele de înalte erau doar de formă. Nu cred că era stereo propriu-zis, nici pe partea de radio, pe cea de casetofon nici atâta, cred că avea doar niște circuite de simulare a efectului spațial, cu alte cuvinte nivel tehnic de 1974, iar execuția carcasei era în continuare mediocră. Prin 1984 costa 6.000-6.500 lei. Nu s-a bucurat de cine știe ce succes, dar nici de insucces, românii cumpărându-l și așa, în lipsă de altceva. Următoarele modele au fost îmbunătățite, dar nu cu mult, RCS 002, avea un soi de VU-metru cu LED-uri, nu era nici el stereo „pur-sânge”, iar RCS 003 avea VU-metru dublu cu LED-uri, era deci stereo și de asemenea, avea și difuzoare de înalte. Trebuie să se fi apropiat de 10.000 lei în 1989, bani cu care se putea cumpăra din consignația unul „original” cu performanțe incomparabil mai bune, un amic cumpărase cu 10k prin ’87 o astfel de combină care, în plus, avea și boxele detașabile, „Fisher”, care nu erau tocmai niște neaveniți în domeniu. Nici „Tehnoton” nu s-a lăsat mai prejos, lansând pe piață modelul rc 2770. Cred că era doar asamblat, folosind kit-uri „Unitra”. Nu avea structura clasică de „boombox”, ci de combină „portabilă”, având un bloc central conținând un tuner digital cu posturi fixe, VU-metrele cu LED-uri și casetofonul stereo, pe laterale „boxele” – care nu erau însă detașabile, aparent cu două căi, nu știu dacă erau și realmente. Aspectul era decent, dar calitatea execuției era mediocră și oricum, se vedea „de la o poștă” că nu era de concepție autohtonă. Din ce am discutat cu diverși colecționari, performanțele erau la fel de mediocre. Toate aceste aparate denotă, așa cum am spus, o tendință mai mult decât lăudabilă, de aliniere la nivelul occidental, dar din păcate, decalajul tehnic și tehnologic era mult prea mare și oricum, au apărut prea târziu ca să mai atenueze ceva din nemulțumirea populației față de falimentul sistemului. În toată această perioadă, a ultimilor ani ai epocii de aur s-a continuat cu importul casetofoanelor rusești, clasicul deja „Radiotechnika 302” fiind înlocuit cu „VEF – Sigma – 260”, fabricat la Riga, actualmente în Lituania. Era un radiocasetofon cu radio multiband, cu lungimi de undă, medii, lungi, vreo șase game de scurte plus ultrascurte, banda estică doar. Platina era import Ungaria. Spre deosebire de Radiotechnika care avea înregistrare manuală, acesta avea înregistrare automată, de unde și performanțele modeste. Era însă un aparat robust și fiabil, astfel că extrem de multe modele au supraviețuit până în prezent. Nu mai știu cât costa, vreo 2.500-3.000 lei în 1985. Casetofonul Walkman. A fost un „accesoriu” de-a dreptul „iconic” al anilor ’80, mai puțin în „lagărul socialist”, cât în occident. Primul model, TPS-L2, a fost lansat pe piață în 1979 de Sony, devenind rapid un succes comercial. Era un player stereo cu casetă, cu dimensiuni puțin mai mari decât aceasta, cu ascultare în căști, fiind destinat în primul rând patinatorilor pe role și amatorilor de skateboard. De asemenea, celor care doreau să asculte muzică fără a-i deranja pe cei din jur, practic un strămoș al dispozitivelor de ascultare de azi Bluetooth conectate la streaming via smartphone. Prin 1985, un astfel de player Sony costa 69-99$ – atunci am cumpărat și eu unul SH, cu vreo 1.000 lei, azi ar fi 170-240$, respectiv, cca. 800-1.100 RON, azi nu pare mult, dar pe atunci reprezentau cam două salarii medii, pentru un gadget în fond, o jucărie pentru „oameni mari”, spuneți-i cum vreți. Evident că fenomenul a atras atenția responsabililor în domeniu, astfel că s-a încercat alinierea, dar după 1985, când walkman-ul începuse să fie deja istorie. Astfel, a apărut pe piață, nu mai știu când, 1989 sau 1990, un walkman produs la „Tehnoton”, model MC-221, un model simplist, dar destul de atrăgător, problema fiind aceeași – platina și căștile, care cu certitudine nu erau produse în țară. Ca și produsele precedente, a apărut prea târziu ca să mai schimbe ceva. Tunere, amplificatoare și amplitunere. Așa cum am precizat anterior, din toate aceste „linii audio” asamblate în țară sau concepute chiar și realizate, partea de radio MF era chiar inutilă în condițiile date, dat fiindcă muzica transmisă, atunci când se transmitea, era tributară comandamentelor ideologice ale regimului. Ar fi interesant de făcut o statistică cu cam ce se putea asculta la radio în anii epocii de aur. Cum spuneam, singurul program care transmitea muzică stereo era programul 3. Am luat la nimereală o zi oarecare, 4 sept. 1989 și ce am constatat din program? Transmisie dimineața – 9.00 – 13.00, patru ore adică, din care ceva muzică ușoară între 9.05-10.10, restul, politică și Cântarea României, program exclusiv pentru tineri, adică. Seara: program emisie 17.00 – 24.00, 7 ore adică, din care, 17.05-17.30, „Studioul șlagărelor”, apoi selecțiuni operă, 17.30-18, „muzică pentru flaut, cor de copii, bandă magnetică și modulație electronică” (sic!) de un anume Dinu Petrescu (1939-89) 20 minute, 19.20-19.40, radiojurnal, tineri muzicieni premiați, ceva politică, iar muzică clasică, abia la 23.00 emisiune stereo – „studioul șlagărelor” (de muzică ușoară) până la 23.55, și în fine 5 minute de știri, nu care cumva să uităm ce au făcut tovarășul și tovarășa peste zi. Și gata! Mai adaug că tehnic vorbind, toate tunerele produse erau de nivelul anilor ’70, nici unul cu sintetizare de frecvență, singura perfecționare față de radiourile existente era acordul prestabilit pentru un număr oarecare de posturi, cu diode varicap și potențiometre, ca la televizoare – în România era unul și bun, programul 3, am văzut anterior cât era de bun, max. o oră de muzică stereo zilnic și aia leșinată, gen „Magistrala Albastră” și „Macarale”, nici unul nu era cu sintetizare de frecvență cu oscilator cu cuarț, așa cum erau majoritatea celor occidentale. Bunăoară, tunerul „Anda – 206 Electromureș” avea patru posturi prestabilite iar cel din mini-turnul „Electronica” – 5. Nu cred că se gândeau să le exporte, dar cine mai știe? Cred mai degrabă că așa venise placa cu circuite de la „Unitra”. IEI a produs și ea un tuner, integrat în „linia HI-FI”, cam aceeași categorie de calitate cu precedentele, cu observația că era conceput complet în țară, T-350, ceva mai elaborat, având și un S-meter (indicator al nivelului semnalului), cu 6 posturi prestabilite, aspect cât de cât decent, dar cu aceleași observații – complet inutil și fără sintetizare de frecvență. Primele trebuie să fi costat vreo 2.000 lei/buc., iar modelul IEI T-350, vreo 4.000 lei. Cu toate acestea s-au cumpărat, vreo câteva mii din fiecare apreciez eu, pentru că lumea oricum nu prea avea ce face cu banii. Azi unul în stare decentă, funcțional, se vinde cu max. 200 RON, celelalte două sunt mai rare, pentru că extrem de puține au supraviețuit. Două produse de excepție, înainte de a încheia capitolul tunere. Amplitunerul „Delia”. Un tuner clasic, MA-MF, cu scală la fel de clasică cu ac indicator, având și un etaj de amplificare 2×25 W/8 ohm. Partea de radio avea 4 lungimi de undă (lungi, medii și două scurte) + ultrascurte, banda estică. Avea și un indicator de acord cu trei LED-uri. Performanțele audio erau mediocre, dar aspectul era mai mult decât decent. S-a vândut sub egida „Electro-Mureș”, deși venea ambalat direct din Polonia. Adică ai noștri doar îl comercializau sub numele lor. Prețul unui exemplar era vreo 3.000 lei în 1988 și în anumite perioade se dădea și pe sub mână. Al doilea tuner era însă produs 100% românesc. Este vorba despre receptorul radio RX2001, produs de IEI. Era un radioreceptor aproximativ „semi-profesional”, cel puțin ca aspect, cu 3 ace de scală și 12 lungimi de undă, ambele ultrascurte, medii, lungi și 8 extensii pe unde scurte. Semi-profesional în sensul că era mai mult utilizat în școli, unități militare, fabrici, etc… în calitate de sursă de semnal audio, să poată asculta oamenii muncii, mult prea ocupați cu construcția socialismului multilateral dezvoltat, direct la locul de muncă ultimele știri – și chiar era util, în acea epocă cred că eram singurul din birou care ascultam cuvântările tovarășului, pentru a decela ce încercări crâncene ne mai așteaptă în viitorul apropiat. Avea și un indicator de semnal cu VU-metru. Per ansamblu, performanțele nu ieșeau cu nimic din comun, nu avea sintetizare de frecvență, atâta doar – aspectul „profesional” și o construcție solidă și îngrijită. Prin ’88 costa 8-10.000 lei. A fost cam maximul ce-l putea da industria electronică în materie de radioreceptoare. Un exemplar funcțional, în stare bună, se vinde azi cu 400 RON. Amplificatoare. Prin 1982 a apărut în comerț AS-1515 – sper să nu mă înșel asupra numelui, un amplificator stereo compact cu elemente discrete (tranzistoare) cu puterea de 2x15W, produs de uzinele „Electronica”, probabil pentru a completa magnetofonul Majak, dar și alte surse de semnal, precum un pick-up. Construcția era ultra-compactă, lateralele din aluminiu constituind radiatoarele tranzistoarelor de putere. Corectorul de ton – joase/înalte, balansul și volumul erau cu potențiometre liniare. Costa cca. 1.500 lei în 1982. Cred că au supraviețuit extrem de puține, eu personal n-am văzut nici unul la vânzare în ultimii 10 ani, probabil că majoritatea au ajuns la gunoi. Electro-Mureș au „produs” și ei câteva, cu aspect destul de neatrăgător, urât de tot finisate, cu design de anii ’60, 2x15W, un model greu vandabil probabil, din motivele enumerate, provenind de la „Unitra”. Cam la același nivel, dar mai arătos ceva, era cel produs de uzinele „Electronica” pentru acel „mini-turn”, AM-6550 era codul înscris pe placa frontală. Toate amplificatoarele menționate, pe lângă aspectul demodat și rudimentar, aveau performanțe modeste, având construcția realizată cu componente consumer de calitate mediocră sau sub, pentru că industria românească de componente nu producea altceva. Nici urmă de tranzistoare finale MOSFET, condensatori cu tantal și rezistențe cu peliculă metalică, erau mai mult montaje la nivel de revista „Tehnium” produse industrial. Banda de frecvențe era de cca. 50-15.000 Hz, cu distorsiuni de câteva procente și raport semnal/zgomot de cca. 50 dB. Puterea de ieșire era și ea modestă, folosirea cu boxe de putere mare conducând adesea la arderea etajului final. Mai mult pentru a fi folosit în stațiile de radioficare locale, prin 1985 a apărut în comerț AS 2050, amplificator cu puterea de 2x50W, produs de IEI. Aceleași observații ca la precedentele, cu mențiunea că ultimul era mai îngrijit realizat, fără a excela însă, aspectul – rudimentar, cu inscripții serigrafiate, butoane din cele mai ieftine, ca pentru o stație de radioficare de cazarmă. Construcția solidă și îngrijită a permis supraviețuirea multor exemplare. Azi, unul funcțional în stare decentă se vinde cu cca. 500 RON. În epocă costa cca. 3.000 lei. Singurele amplificatoare cu performanțe cât de cât decente și cu aspect mai atrăgător în ton cu „moda” epocii au fost cele produse de IEI pentru linia audio HI-FI menționată. Au fost produse două modele, unul integrat, adică preamplificator + etaj putere în aceeași carcasă, A-350, 2x35W, celălalt având preamplificatorul și amplificatorul de putere în cutii separate, 2x60W. Construcția era ceva mai îngrijită, dovedind preocuparea pentru alinierea la standardele occidentale de calitate, finisarea, inscripționarea și butoanele, care erau în grea suferință la modelele precedente, au fost mult îmbunătățite, amplificatoarele având un aspect cel puțin decent. Componentele erau tot cele furnizate de industria autohtonă, motiv pentru care performanțele erau relativ modeste, dar nu și prețurile. Cel integrat costa prin ’88 vreo 4.500 lei, +1,5 salarii medii, al doilea nu știu, dar trebuie să fi costat cel puțin 7.000 lei. Astăzi, cu 1,5 salarii medii poți cumpăra un amplificator Marantz PM8006, 2x70W, 5Hz-100kHz, distorsiuni<0,08%, raport semnal/zgomot>106dB. QED, iar tehnologia nu a evoluat prea mult din ’89 încoace. Azi, un A-350 în stare decentă și funcțional se vinde cu 250RON. Sic transit gloria mundi! În fine, mai menționez o componentă a liniei IEI, deosebit de utilă și excelent realizată – egalizatorul grafic EQ-350. Spre deosebire de omoloagele lui din epocă, vorbesc de cele grafice, nu de cele parametrice, cel produs de IEI era cu elemente pasive. Prin ’85 costa cca. 2.000 lei, cam 2/3 din salariul mediu, ca și pick-up-ul „Unitra”, l-am cumpărat prin ’91-’92, când puteai cumpăra cinci cu un salariu. Vânzătoarea raionului de electronică din „Circul Foamei” Delfinului nici nu știa ce e și la ce folosește, a fost fericită că am scăpat-o de un articol a cărui cutie se prăfuia prin magazie. Combine. Produse la uzinele „Electronica”. Citez: „”Stereoson 1” – un radioreceptor stereofonic MA-MF cu casetofon și pick-up stereo. În 1987 a apărut varianta „Stereofon 2″ cu pick-up Ziphona (RFT), cu performanțe îmbunătățite, iar în 1988 a fost pusă în fabricație o nouă generație de combine muzicale stereo, de calitate superioară, cu 4 game de undă (UL, UM, US, UUS), putere de ieșire mărită și mecanisme de pick-up și casetofon cu performanțe superioare”. Toate aceste date privind combinele le-am găsit într-o lucrare recentă privind istoria electronicii românești, asupra căreia am promis să revin. Extraordinar de documentată, fiind elaborată de un grup de foști directori ai fabricilor de profil, care au avut acces la date cheie privind producția, investițiile, nu mai vorbesc de detaliile tehnice. Privind strict datele prezentate, importanța lucrării este extraordinară, pentru că dă date de sinteză la care aveau acces doar Ceaușescu și încă câțiva inși cu funcții înalte în domeniu. În ceea ce privește aprecierile calitative, să-mi fie cu iertare, dar, în calitate de consumator, părerile mele sunt exact contrare. Dacă e să mă refer la combine – sigur, sunt un progres calitativ față de alte produse anterioare, dar – un mare dar, au apărut mult prea târziu, designul era cumva perimat – fiind „întinse pe orizontală” – în momentul chiar în care rack-urile se generalizaseră de mai bine de zece ani, nu mai vorbesc de platina casetofonului și pick-up-ul preluat ca atare, aspecte care nu permiteau omogenizarea designului. Iar performanțe – să fim serioși, chiar dacă electronica era de nivel HI-FI, ce performanțe poate avea o jucărie precum „Star” introdus pur și simplu în șasiu, iar pick-up-ul Ziphona nu sunt convins că avea doză magnetică, așa că performanțe superioare or fi mers poate în documentele de partid, nu cu subsemnatul, meloman înrăit, îndrăcit devorator de Mozart și Wagner, nu mai vorbesc de Metallica și Led Zeppelin. Radiocasetofoane auto. Prezentate cam așa de o reclamă din epocă, citez: „Muzica face orice călătorie mai plăcută”, evident, „emanată” de produsele industriei românești de profil, apărute după 1980. Le enumăr în ordinea prețului. Radioreceptorul „Lira”, 3 lungimi de undă, fără ultrascurte (nivel anii 1940, atâta doar, era cu tranzistoare) preț, 1.330 lei, antenă inclusă. Casetofonul stereo „Corina”, 2x2W, 80-8.000Hz, fără radio. Aspect și calitate de execuție horror și în plus platina din import. Preț, 2.150 lei. Combinația perfectă cu cel de dinainte – a fost doar o glumă! Produs la „Electro-Mureș”. Radiocasetofonul „Stela”. Mono, radioul fără ultrascurte, casetofonul 2x3W, 80-8.000Hz, 3.000 lei. Radiocasetofon „RC 2341 – Rally”. Stereo, 80-8.000Hz, 4.140 lei. Ultimul era produs de „Tehnoton”, cu platina din import. Diferența dintre toate acestea și cele mai de jos occidentale din anii ’80 este galactică. Astăzi doar cei care mai posedă autoturisme Dacia 1300 restaurate mai caută așa ceva. Unul în perfectă stare se vinde cu 100-200 lei. Boxe. Componentele principale, difuzoarele, ar fi fost introduse în fabricație pe la mijlocul anilor ’80. Din lucrarea menționată deja, privind istoria electronicii românești, aflu că într-adevăr, s-ar fi produs difuzoare de calitate mai bună, pe benzi de frecvențe, joase, medii și înalte,- nu prea le-am văzut prin comerț, „boomer”, (pentru frecvențe joase), R 20036, 40W, 50-2.000Hz, „midrange” (frecvențe medii), R 31233, 40W, 600-5.000Hz, și „tweeter”, (înalte), R20472, 50W, 3.000-20.000Hz. Se afirmă despre ele că ar fi „construite în conformitate cu normele internaționale pentru Hi-FI” – mă cam îndoiesc, imaginile din carte denotă că într-adevăr sunt produs autohton, calitatea – mai mult decât modestă, în primul rând șasiul – din tablă ambutisată – trădează acest lucru. Pentru că în epocă, piața era plină de difuzoare bulgărești, cu execuție profesională, în primul rând șasiul, turnat din aluminiu, un boomer de cca. 40 cm diametru și un tweeter cu horn dreptunghiular, amândouă 40W și 900 lei/buc. Se utilizau mai ales pentru confecționarea artizanală de incinte acustice pentru sonorizare, fiind utilizate de circuri ambulante, formații muzicale, etc…, fiind extrem de fiabile și solid construite. De asemenea, turiștii polonezi, în special cei veniți cu mașina, aduceau difuzoare poloneze de calitate foarte bună, Polonia având realmente o industrie specializată în domeniu. Cele românești menționate, pe care nu le-am văzut în comerț, nu știu ce preț puteau avea, ca ordin de mărime, un difuzor de bandă largă, de calitate mai bună, ce echipa „boxele” radioului Bucur, 8W, cca. 12 cm, costa 120 lei. Difuzoarele menționate echipau o serie de boxe produse de „Electronica”, le-am găsit enumerate cu caracteristicile tehnice în carte, le menționez și eu. „Diva”, 2 căi, 15W, 100-16.000Hz, „Pop”, 2 căi, 35/50W, 50-20.000Hz, „Star”, 3 căi, 80/100W, 50-20.000Hz, „Jazz” și „Nova”, idem, dar cu puterea de 40/60, respectiv 20W. Nu știu ce să zic, pentru că nu le-am văzut niciodată în comerț, nici n-am auzit de vreunele din ele, deși apar fotografiate în carte. Este posibil să se fi vândut doar către instituții, căminuri culturale, săli de spectacol, etc… Orișicât, ținând cont de difuzoare, calitatea trebuie să fi fost mediocră, iar prețul „vârfului de gamă” – boxa „Star”, să fi depășit 3.500 lei/buc. Orișicât, în epocă, cu toată cererea redusă, concurența era puternică. Voi enumera cele mai reprezentative produse de acest tip, importate în perioada 1975-89. Boxele „Enciclopedia”. Erau niște boxe de raft, ultra-compacte, cu mărimea și aspectul unui dicționar gros, ceva gen B5x115 mm. (4.5 x 11.2 x 8.9 inch.) De altfel, pe masca difuzoarelor, în formă de cotor de carte, era scris „MUSICAL ENCYCLOPEDIA”. Produse de „Videoton”, R.P. Ungară. Sistemul era cu două căi, trei difuzoare (două de bas), 20W, 60-20.000Hz. Din câte îmi amintesc, sunau foarte bine și se vindeau rapid, prețul unei perechi fiind de cca. 2.500 lei. Am preferat o pereche de boxe „Unitra”, tot 20W, două căi, dat fiindcă erau cam de 2,5x cât cele ungurești, costau și mai ieftin, vreo 1.800 lei perechea. Le-am folosit până la apariția formatului mp3, fără prea mare legătură, atâta doar că de atunci am renunțat complet la surse de semnal analogice. Boxele „RFT”. Au fost, cred, cele mai vândute boxe din România, cred, pentru că s-au găsit în comerț, cu intermitențe, pe durata unei întregi decade. Erau un soi de boxe compacte, cu două căi, 50W. Nu-mi plăcea cum sunau, dar au avut un succes imens, fiind mici și puternice. Au fost de fapt două modele cu caracteristici și dimensiuni apropiate. Costau tot vreo 2.500 lei perechea. În fine, în ultimii ani ai epocii de aur, „Electro-Mureș”, conform obiceiului, a importat sub nume propriu niște boxe „Unitra”, 3 căi, bass-reflex, Erau de fapt produse de „Tonsil” – o divizie a concernului „Unitra”, și aveau denumirea de „Altus”. Calitatea era excelentă, carcasă din lemn „furniruit” cu folie, difuzoarele fixate cu rame din aluminiu, comutator de putere (?) cu trei poziții. Cred că s-au importat cu mai multe puteri, ceva gen 50/75/100W. Cele mai puternice costau cca. 6.500 lei perechea – nu știu dacă acesta era prețul cu amănuntul sau „pe sub mână”, pentru că numai așa s-au dat, n-am văzut niciodată vânzându-se la vedere, fiind extrem de căutate de „DJ” amatori pentru sonorizare la diverse NBC (citește en-bi-si, abreviere de la nunți, botezuri, cumetrii.) Nota bene! Firma „Tonsil” există și azi, producând în continuare difuzoare, dar și incinte acustice în gama de preț 500-1.500€ perechea. Căști. S-a produs un singur tip – „Sigma”, două modele ușor diferite, 1 și 2, de calitate sub-mediocră. Lucrarea la care am tot făcut referire le caracterizează în modul următor, citez: „au o prezentare modernă și asigură o audiție plăcută”. Am avut o pereche, tot ce pot spune este că aveau un aspect destul de anost și rudimentar, erau mari și incomode, cu ele pe cap arătai a extraterestru. Difuzoarele erau din categoria celor pentru radiouri de buzunar, așa cred, pentru că se auzeau „ca din butoi”. În lucrarea citată se afirmă că ar fi avut o bandă de frecvență 300-18.000Hz, sub-mediocre deci, dar eu cred că nici măcar atâta, ci mai degrabă 300-8.000Hz, prefixul la limita de sus fiind adăugat „din burtă” (ex ventre). Costau vreo 250-300 lei, după prima probă le-am aruncat la gunoi, după ce am recuperat cablul spiralat și jack-ul de 6,5 mm, componentele cele mai valoroase ale „artefactului”. Prin 1982 am văzut în revista sovietică „Radio”, care avea o secțiune HI-FI, o recenzie cu teste pentru niște căști produse în fosta URSS, cu performanțe ieșite din comun. Modelul se numea „Amfiton TS-7”, nu știu unde erau produse, erau izodinamice – acum denumirea este de planar magnetic – având o dinamică, o separație a canalelor și o bandă de frecvență aproape liniară între 20-20.000Hz. Execuția era și ea de o calitate high-end, plastic ultra-rigid, metal și piele naturală. Costau în epocă 49 ruble, destul de mult, așa că am dat 1.500 lei pe o pereche, adusă de un coleg care făcea de câteva ori pe an naveta București-Moscova pentru a-și mai rotunji veniturile. Le am și azi și sună în continuare excepțional, după patru decenii. Diverse electronice. Câteva produse pe care nu le-am putut încadra în vreo categorie anume. Orga de lumini. Produsă la IPRS (abreviere de la Întreprinderea de Piese Radio și Semiconductori, cu sediul în Băneasa, înființată în 1962, azi doar amintire.) Pe hârtie, fabrica există și azi, dar are datorii de +6M€ și două dosare penale. Unul pentru privatizare frauduloasă și unul pentru gestionarea frauduloasă a patrimoniului imobiliar. Nota Bene – ambele s-au realizat cu ajutorul angajaților statului român. „Orga de lumini” a intrat în producție pe la începutul anilor ’80. Dispunea de trei canale cu putere comandată de 200W/canal, suficient pentru uz domestic, atâta cât se putea, pentru că energia electrică era raționalizată, voi reveni mai târziu asupra subiectului. Autotransformatorul reglabil. Produs de cooperativa „Electro-bobinajul”. O reclamă din epocă îl prezenta astfel, citez: „…un produs indispensabil în fiecare caz! Auto-transformatorul reglabil cu cursor, 180VA. Conectează tensiunea mondială a rețelei în limitele -30+18%. Prețul, 465 lei”. Reflecta și el, în mic, problemele cu energia electrică din ultimii ani ai epocii de aur, fluctuațiile de curent scoțând din funcțiune principalele aparate electronice din casa românilor, radioul și televizorul. Sigur, se putea achiziționa un radio pe baterii, dar televizorul funcționa doar la rețea, datorită tubului cinescop. De altfel, dat fiindcă întreruperile de curent, chiar și în București, deveniseră endemice, lumânările și radioul pe baterii deveniseră articole de primă necesitate. „Tehnică” de calcul & Co. Calculatorul de buzunar. Am atins această chestiune adiacent la capitolul rechizite, o reiau acum. Primul calculator de buzunar a fost „Felix CE-845”, practic un calculator științific de buzunar, produs de „National Semiconductor”, care ținea de „Texas Instruments”, ștampilat felix, denumirea comercială a calculatoarelor produse de Întreprinderea de Calculatoare Electronice, înființată prin 1970, pe platforma Pipera. Primele două cifre indică probabil anul lansării, 1984. Nu le-am văzut niciodată în comerț, „la liber” adică. Ca și televizoarele color „Cromatic” sau dictafoanele „Star” s-au vândut „cu dedicație” factorilor cu munci de răspundere din conducerea de partid și de stat. Trebuie să fi costat cel puțin 1.500 lei. Tot în 1984 a apărut calculatorul universal de birou, „CUB-Z”, produs la ICE „Felix, un soi de HC rudimentar. Nu știu de unde provenea procesorul. Nu s-a găsit niciodată în comerț, cred că ar fi costat și prea mult, chiar dacă monitorul era A/N, 12” – 384×512 px, cât un gif de azi. Ulterior, au fost produse și altele, nedestinate vânzării cu amănuntul către populație. Cel mai practic, arăta de altfel a HC, a fost „Tim-S”, produs la Timișoara de Institutul pentru Tehnică de Calcul și Informatică (ITCI) și Fabrica de Memorii electronice și Componente pentru Tehnică de Calcul și Informatică (FMECTC) începând cu toamna anului 1986. Nu cred că era ceva din el făcut în țară, fiind de fapt un ZX-Spectrum etichetat „Tim-S”. Deși era un HC „pursânge”, nu s-a comercializat niciodată, fiind destinat întreprinderilor. Fiind relativ compact și mai ales, putând fi conectat la un televizor color, se putea lua acasă, evident, de către cei interesați în noua tehnologie – care pe atunci la noi abia răsărise, între care și subsemnatul. La Institutul de Fizică și Inginerie Nucleară (IFIN Măgurele) unde lucram atunci, primisem unul care nu interesase pe nimeni – mulți aveau teama aproape mistică că vom fi obligați să-l utilizăm, mai ales că în zona de fizică teoretică începuseră cursurile de programare, secția acceleratoare liniare de particule având un computer deosebit de performant, un VAX. Am utilizat atât de mult acest „Tim-S” în următorii 2-3 ani, încât prin ’89 avea toată tastatura (tip film cu bule) ștearsă. Fiind de import (vest?), trebuie să fi costat cel puțin 20.000 lei în 1986, doar unitatea centrală, fără periferice, salariul pe jumătate de an. În UK, costa pe atunci 125 lire, azi ar fi cam 2.500 RON. Ăsta era nivelul, nu are rost să ne îmbătăm cu apă rece, recurg mereu la astfel de comparații, în special pentru nostalgicii acelei perioade. Jocuri electronice TV. Nu am informații privind acestea și nici nu am găsit nimic pe la colecționari, dar știu sigur că s-au găsit în comerț, fiind probabil derivate din etajul de jocuri cu care erau echipate unele din televizoarele „Sport”. Avea un soi de „joystick”-uri rudimentare în formă de mâner conic, cu un buton în capăt, acționat cu degetul mare. Magnetoscoape. Este vorba despre aparatele numite în limbaj popular video-uri, practic, aparate electronice similare magnetofoanelor, care permit înregistrarea și redarea imaginilor de pe bandă magnetică. Au apărut pentru prima dată prin 1982-83, aduse din occident de cei care circulau mai des și care dispuneau de valută suficientă, chiar și în vest fiind pe atunci încă destul de scumpe. Inițial erau două standarde, în mod corespunzător și două tipuri de casete. Ulterior, pentru utilizare preponderent domestică s-a impus un singur standard, VHS (Video Home System, lansat în 1979, dezvoltat de firma japoneză JVC,) caseta standard, similară cu cea audio, dar mai mare, reușind să se impună în detrimentul altor sisteme, precum Betamax, produs de Sony. Încet-încet, prețurile au scăzut, astfel că prin 1985 astfel de aparate au devenit „accesibile” și pentru români. Utilitatea nu mai trebuie explicată – lipsa oricăror programe tv de entertainment și cele două ore de emisie zilnic. S-au dezvoltat două tipuri de aparate, recordere – mai scumpe, care permiteau și înregistrare, și playere, care permiteau doar redarea. Ca și alte produse extrem de dorite de români, erau aduse de vaporeni, șoferi de TIR, studenți străini, etc… Prin 1985, prețul unui recorder de marcă era de 70-80.000 lei, al unui player la jumătate (erau câteva mărci coreene aduse preponderent, „Goldstar” și „Funai”) o casetă neînregistrată costa 3.000 lei, iar înregistrarea uneia, 2×90 min. – două filme, costa 1.000 lei. Evident că imediat au apărut filme interzise românilor, inclusiv cele pornografice, pe atunci interzise [încă] și în unele țări occidentale, dar care circulau totuși în underground. Vom mai discuta aceste aspecte. Chiar și așa, prețul era prohibitiv pentru majoritatea românilor, o simplă casetă înregistrată cu două filme costând cât salariul mediu din 1989. Nu pot spune decât că reflecta pur și simplu nivelul de trai de atunci al românilor, nivel la care ne adusese politica înțeleaptă a marelui cârmaci. Prin 1985, prețul mediu al unui recorder de marcă ajunsese la cca. 500$, 300$ cele coreene, dar nu a scăzut sub 70.000 lei până în ’89, cca. 140 lei dolarul, enorm de mult! reflectând pe undeva nevoia acută de distracție a românilor, într-o epocă neagră pe toate planurile. Și acestea intră în categoria celor mai dorite produse de către români în epocă. Am păstrat un anunț, apărut prin dec. ’89, la „Mica publicitate” din ziarul România Liberă, care preciza, citez: „schimb apartament două camere (urma adresa, undeva mai la periferie) contra video + porc”. Mai mult decât elocvent privind necesitățile stringente ale românului obișnuit. Concluzii. Industria electronică românească, atât cât a fost, nu a reușit decât parțial acoperirea cererii de astfel de bunuri, chiar dacă în anumite epoci, prețul unor astfel de articole era prohibitiv. Chiar și atunci când au fost atinse capacitățile maxime de producție, exportul acestor produse, adesea la preț de dumping, accentua lipsa acestora pe piața internă. Datele statistice de care am dispus arată că numai referindu-ne la televizoare, unul din articolele cele mai dorite, cel mai dorit poate, au fost produse intre anii 1985 și 1989 un număr de 2.558.000 buc. din care s-au exportat 1.450.932, reprezentând 56,72%. Și asta în ciuda faptului că apăruseră televizoarele color, cererea de televizoare a/n fiind în continuare ridicată. Se afirmă adesea, arătând mai ales spre industria electronică, cum că „am avut și nu mai avem”, o prostie – am arătat aici cu prisosință că produsele erau din start depășite și că ele erau achiziționate pe sub mână chiar, în lipsă de altceva. Nu ar fi rezistat la concurență nici chiar cu produse similare realizate în fostele țări socialiste. Pe urmă se pune problema evoluției tehnologiei informațiilor, care a făcut din aparatele analogice atât de dorite de români în anii ’60, radiouri și televizoare, simple amintiri. Spotify și Netflix au transformat în obiecte inutile rack-urile „gemând” de aparatură, magnetoscoapele – așa-zisele „video-uri”, dulapurile pline de vinyl-uri, casete audio și video și era clar încă de prin 1995 către ce se îndreaptă omenirea, dar deja e altă epocă care nu interesează studiul de față. Pe urmă se uită că multe astfel de fabrici, mă refer la cele de componente – așa-zisa industrie orizontală, au linii de fabricație specializate, care nu pot fi utilizate în alt scop. Nu poți transforma o linie de cinescoape în fabrică de salam. Ce-ar fi însemnat bunăoară să continuăm cu uzina de cinescoape în ’90? Am fi asimilat cu greutate în vreo cinci ani cinescoape color, am fi băgat câteva zeci de milioane în licență și utilaje, pentru ca în următorii cinci ani să devină inutilă, datorită apariției televizoarelor LCD. Sigur, la momentul respectiv, prin 1950, atunci când s-a decis dezvoltarea unei industrii electronice autohtone, ideea a fost bună, cu condiția să nu ne extindem mai mult decât ne era plapuma, atâta vreme cât eram categoria muscă în domeniu. Soluția era să facem ce știm mai bine, să producem ce știm cât mai mult și de cât mai bună calitate, să putem exporta masiv. Cu toate miliardele băgate în industria electronică și în formarea de specialiști în domeniu, nu am reușit să fabricăm un simplu calculator de buzunar, care azi costă câteva zeci de lei – vorbesc de unul care face calcule trigonometrice complexe cu integrale, nu unul de aprozar cu 4 operații aritmetice, care costă câțiva lei. Spun prostii, visătorul de mine. Cine dracu mai știe azi ce sunt acelea integrale? când am întâlnit ingineri care nu știau să calculeze lungimea cercului? Iar bat câmpii, uitând ce vremuri ticăloase mi-a fost dat să trăiesc. (Va urma.)