Motto: Într-un magazin alimentar, cândva, prin „epoca de aur”. – Carne aveți? – Ce se vede! – Atunci, dați-mi un kilogram de cârlige!
Am decis să public acest mic studiu, dat fiindcă am observat ca persistă încă o serie de concepții eronate privind epoca Ceaușescu, la care se face adesea referire, punând accent pe ultimii ani ai acestei perioade, ani plini de lipsuri, în comparație cu epoca de după, dar și cu cea de dinainte, și uneori, cu cea de după 2000. (15 feb. 2000 – deschiderea negocierilor de aderare la UE și 29 mart. 2004, aderarea oficială la NATO.) Vom vedea cu această ocazie, cum România, prin factorii de decizie, ca de obicei, începând nu de azi, de ieri, ci încă de la 1 dec. 1918, data Marii Uniri, a ales de fiecare dată soluția cea mai păguboasă, datorită unei politici neconforme cu interesele țării, politica în care, cel mai adesea, s-au împletit interesele personale cu cele ale elitei politice. Unii, din varii motive, regretă perioada de dinainte de ’89, ba mai mult, le inoculează și celor mai tineri astfel de idei toxice, alții din contra, susțin că acum ar fi mai bine, fiecare cu argumente și contra-argumente. Departe de mine de a susține vreuna din tabere – dacă se dorește un răspuns simplu, voi spune că nu comparăm mere cu pere, sau oi cu capre – pur și simplu nu se pot compara două epoci și regimuri politice complet diferite, chiar și numai din perspectiva veniturilor populației. Putem compara însă, epoca lui Gh. Gheorghiu Dej cu cea a lui Nicolae Ceaușescu, este exact ce ne-am propus, din perspectivă unică, anume prețurile cu amănuntul la principalele produse și bunuri de consum de-a lungul a patru decenii și mai bine de comunism. Am considerat că merită întreprins acest demers, pe care eu îl fac totdeauna, atunci când doresc să evaluez o anumită perioadă istorică, aspect pe care de obicei, marea masă a istoricilor îl ocolesc (și nu înțeleg de ce) – pentru că, în ultimă instanță, de prețuri și de evoluția lor a depins în principal viața materială a oamenilor care au trăit în perioada istorică respectivă. Din aceste motive, am decis să le aștern pe hârtie, dat fiindcă la Institutul Național de Statistică au ridicat din umeri a neputință, datele de care dispuneau fiind extrem de precare. Generațiile viitoare trebuie să știe cum au trăit românii în perioada 1944 – 1989. Este păcat ca aceste informații să se piardă. Astea fiind zise, la treabă!
Cadrul politic general. Numărul de vineri, 19 mart. 1965 al oficiosului PCR, Scânteia, anunța decesul „liderului suprem”, Gh. Gheorghiu-Dej în urma unui cancer generalizat. Scânteia din 20 mart. completa că semnele bolii ar fi apărut în a doua jumătate a lunii ianuarie. Dispariția atât de bruscă a liderului comunist a alimentat o serie de speculații fanteziste, reluate periodic de mass-media avidă de senzațional, speculații absurde, reluate pe alocuri si azi de către jurnaliști analfabeți corigenți la istorie și limba română. Rapiditatea evoluției bolii nu i-a permis lui Gh. Gheorghiu-Dej să impună un succesor, astfel că disputa asupra “succesiunii” s-a tratat “cu ușile închise” între cei șase membri ai Biroului Politic, respectiv Gh. Apostol, Emil Bodnăraș, Nicolae Ceaușescu, Alexandru Drăghici, Ion Gh. Maurer și Chivu Stoica. Anterior, Gh. Gheorghiu-Dej l-ar fi desemnat pe Gh. Apostol în calitate de succesor, acesta urmând a fi secondat de Maurer. Cele două tabere erau constituite astfel: de o parte, Nicolae Ceaușescu, Alex. Drăghici și Chivu Stoica, de cealaltă, Gh. Apostol, Ion Gh. Maurer și Emil Bodnăraș. Ion Gh. Maurer, așa cum avea să mărturisească după 1989, a înclinat balanța înspre Nicolae Ceaușescu, care a fost suficient de abil să le promită susținătorilor săi să-i păstreze în funcțiile de partid. Gheorghe Apostol nu le-a promis nimic, declarând că CC-ul va decide, și a pierdut. Este uluitor cum câteva “aranjamente” la telefon au decis soarta unui popor pentru mai bine de două decenii, un sfert de secol aproape (până în 21 dec. 1989) și asta dă măsura totalitară a sistemului comunist. Congresul al IX-lea al PMR, 19-24 iul. 1965, abil regizat, a consolidat puterea noului lider, care devine din prim-secretar – secretar general al partidului, [din primus inter pares devine primus et solus] PMR devenea PCR, [puțini au sesizat atunci diferența, fără nici o nuanță ideologică, din partid al clasei muncitoare – cel puțin în teorie, în partid de cadre, o elită incoloră avidă de putere], Republica Populară Română devenea Republica Socialistă România, RSR pe scurt, și cel mai important, Biroul Politic devenea Comitet Politic Executiv, cu un număr sporit de membri, în mod corespunzător, cu putere diminuată, secretarul general situându-se undeva deasupra tuturor. De altfel, conform noului statut al partidului, secretarul general nu mai era ales dintre membrii biroului politic, ci de congres, evitând astfel amestecul Moscovei, care până atunci avusese posibilitatea de a influența alegerea secretarului general, prin oamenii săi „implantați” în CC. Congresul, docil, dominat de oamenii lui Ceaușescu, a votat astfel puteri sporite pentru noul lider, văzut pretutindeni ca un reformator al sistemului. Ceaușescu a avut grijă să-și sporească popularitatea, făcând numeroase “vizite de lucru” atât în țară cât și în afară, dorind să se arate neobosit în interior și reformator în afară. În ceea ce privește acest ultim aspect, a făcut pași importanți în strângerea legăturilor economice cu occidentul și cu SUA.
Două repere importante. Practic, cariera politică a lui Nicolae Ceaușescu la cârma statului român a început odată cu decizia Biroului politic de a-l desemna drept succesor al lui Dej, iar ulterior acesta va acapara tot mai multă putere, confiscând practic, în beneficiu propriu, întreg aparatul de partid și de stat, situație ce se va menține până în 21 dec. 1989. Două evenimente semnificative, fără vreo legătură cu sfera economicului, vor marca „domnia” lui Ceaușescu, evenimente care coincid cu cele mai importante jaloane ale vieții și nivelului de trai al românilor. Primul a avut loc în 20 aug. 1968, respectiv invazia Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia, eveniment care-i va permite lui Ceaușescu o desprindere relativă de Moscova, concomitent cu întărirea puterii personale, politică ce va fi susținută totuși de marea masa a populației, fără a mai vorbi de partid, care pe atunci i-a acordat, cu entuziasm pe alocuri, un cec în alb secretarului general al partidului, ocupația sovietica fiind de dată mult prea recentă pentru a nu stârni resentimente, de care Ceaușescu s-a folosit cu abilitate pentru a se lansa, în perioada imediat următoare, într-o politica voluntară și aventuristă de industrializare forțată. Practic, 20 aug. 1968 a fost momentul de apogeu al sistemului comunist din România, moment de maxim al „nivelului de bunăstare al oamenilor muncii din țara noastră”. Au urmat anii de industrializare forțată, politică imprudentă din punct de vedere economic, însoțită de împrumuturi pentru realizarea ambițiilor megalomane ale lui Ceaușescu, care au condus la grave dezechilibre sociale, nivelul de trai al românilor degradându-se treptat, „zi de zi și ceas cu ceas”, concomitent cu sporirea puterii „cuplului odios”, până în momentul 4 mart. 1977, al doilea moment de cotitură, când marele cutremur avea să marcheze începutul unei alte epoci, și mai plină de vicisitudini, în care degradarea dramatică a nivelului de trai al populației a urmat o traiectorie deja tot mai abruptă, pe fondul intensificării politicii de industrializare forțată, al intrării României în incapacitate de plată (1981) și a plății datoriei externe, sustenabilă de altfel, dar care, datorită „politicii înțelepte” a „marelui cârmaci”, s-a soldat cu privațiuni extreme pentru populație, ceea ce a determinat explozia de nemulțumire din dec. 1989. Nu mai vorbim de faptul ca în momentul în care românii nu au mai avut nimic de pierdut, cu apartamentele lipsite de apă caldă și rece, căldură și electricitate, cu frigiderele și cămările goale, în preajma Crăciunului anului 1989, au ieșit în stradă, la început în număr extrem de mic, apoi tot mai mulți, iar urmarea se cunoaște.
Viața în România la apogeul economic al comunismului. După 1965, în plan economic, au fost continuate investițiile demarate anterior și au fost pornite altele noi, precum autostrada București-Pitești și uzina de automobile Dacia. Nivelul de trai era mulțumitor față de puterea de atunci a economiei românești. În plan ideologic, s-a produs o oarecare relaxare, românii bucurându-se de o libertate relativă, dar controlată de partid. Numărul românilor care primesc “viză” pentru a vizita occidentul crește de la 5.000 în 1965 la 65.000 în 1968. În aceeași perioadă, numărul de apartamente construite în București crește de la 1.000/an în 1965, la peste 30.000/an. Dorind să ajungă la o populație de 30 milioane de locuitori, (de la 19 milioane de locuitori în 1965), în 1 oct. 1966 a fost emis decretul nr. 770 privind interzicerea avortului, concomitent cu înăsprirea legislației privind divorțul, astfel că în 1967 este atins un “minim istoric” de 48 de divorțuri. Tot atunci se revine la vechea organizare administrativă pe județe, iar Ceaușescu devine președinte al Consiliului de Stat, funcție echivalentă cu cea a președintelui României, “preluată” în 9 dec 1967 de la Chivu Stoica. Apogeul popularității liderului român avea să fie atins în 21 aug. 1968, cu ocazia mitingului ocazionat de invazia Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia. A fost și anul de apogeu al nivelului de trai din epoca comunistă, dar și de maximă relaxare ideologică. Aveam 13 ani pe atunci și îmi amintesc cum în cinematografele din centru rulau filmele lui Antonioni, în tutungerii se găseau țigări Kent, este drept, destul de scumpe (21 lei pachetul, cca. 1$ pe atunci, 4,4$ azi, am folosit „cursul de schimb” al omului simplu, de pe stradă, nu valorile oficiale, influențate de alte criterii, în principal ținând de politica valutară a regimului) ulterior devenite “valută forte” în trocul cu servicii, dar și alte țigări americane, în băcănii se găseau icre negre și de Manciuria, în magazinele de “coloniale” toate mărcile populare de whiskey americane, ba chiar la televiziune se făcea reclamă unui whiskey japonez – Suntory – nou apărut, iar în cofetăriile din centru se putea bea Coca-Cola. În vitrinele magazinelor de ceasuri se găseau mărci elvețiene de lux precum Omega, IWC și Longines, inclusiv din aur masiv, iar în magazinele de cosmetice diverse parfumuri franțuzești. În fine, dar nu și în ultimul rând, cărți de import, în special din Franța, iar la chioșcurile de ziare se găseau săptămânale de mare tiraj precum Paris Match și Newsweek.
Imaginea de față, cred că-i recunoașteți, nimic de comentat. (va urma)
Mizeria istoriei 