Pța Universității este kilometrul zero al României. Data de 22 aprilie 1990 este considerată prima zi a celei mai mari demonstrații anticomuniste din perioada post-decembristă. În acea zi, o mână de oameni au blocat piața, declanșând un fenomen considerat ca fiind cea mai spectaculoasă mișcare socială din perioada de după așa-zisa revoluție din decembrie. A încetat în același an, pe 13 iunie, ca urmare a intervenției violente a minerilor și forțelor de represiune. În noaptea de 13/14 iunie a avut loc un adevărat război urban, soldat cu morți și răniți. Cartea conține câteva din cele aproape o mie de imagini surprinse de autor începând din noaptea de 21 decembrie 1989 și terminând în 15 iunie 1990. Este de fapt o re-editare, după 20 de ani, a aceluiași album apărut inițial pe situl foto, acum deja istorie. Ediția actuală, în format pdf comprimat, 1600×1600 px, are condițiile grafice mult mai bune, adaptate noilor tehnologii informatice și vizionării pe telefonul mobil.
Câteva cuvinte acum despre contextul epocii, vorbesc acum în calitate de istoric și voi adăuga și morala, pentru că există și un tâlc al acestor evenimente. Momentul 22 dec. 1989. În data de 24 nov. 1989, odată cu încheierea lucrărilor Congresului al XIV-lea al PCR și realegerea lui Nicolae Ceaușescu în funcția de secretar general, acesta, împreună cu soția, ajunseseră la apogeul puterii, “cuplul odios” deținând controlul absolut asupra tuturor pârghiilor statului. Politic vorbind, s-ar putea spune că sistemul era mai stabil ca oricând în istoria sa, chiar dacă grave dezechilibre interne și externe îi amenințau existența. În plan intern, constrângerile economice și ideologice atinseseră de mult limita suportabilității, românii fiind exasperați de noul regim de austeritate anunțat de Nicolae Ceaușescu. În plan extern, în “țările socialiste frățești”, în urma politicii așa-zise de “reformare” (перестроика) promovată de conducerea sovietică, URSS nemaiputând să asigure stabilitatea regimurilor din țările satelite, rând pe rând, liderii comuniști din țările “lagărului socialist” au fost forțați să demisioneze, începând cu Janos Kádár, (22 mai 1988, +6 iul. 1989) Wojciech Jaruzelski, (29 iul. 1989) Erich Honecker, (18 oct. 1989) Todor Jivkov, (10 nov. 1989) și în fine, Gustav Husák (24 nov. 1989). În România, deși întreaga populație aștepta să se schimbe “ceva”, nu s-a schimbat absolut nimic, realegerea tovarășului anulând orice speranță de mai bine pentru cel puțin încă cinci ani. În aceste condiții, exasperați de rafturile goale ale magazinelor în preajma “sărbătorilor de iarnă”, de lipsurile de tot felul, de constrângerile ideologice, care obligau populația să aplaude deciziile înțelepte ale marelui cârmaci, o mână de oameni [pentru început] a ieșit în stradă la Timișoara, un banal eveniment – evacuarea unui pastor reformat din casa parohială, transformându-se în protest contra regimului. (16 dec. 1989.) Instituirea stării de necesitate și reprimarea dură a protestatarilor, care se radicalizaseră deja scandând “jos comunismul!”, folosind blindate și trupe echipate cu muniție de război, a fost scânteia care, cinci zile mai apoi, joi 21 dec. 1989, a declanșat protestele în capitală, provocând fuga cuplului odios. În anii ce au urmat, o serie de istorici au supralicitat importanța momentului evacuării pastorului reformat [László Tökés] și/sau influența Moscovei. Cert este că atunci România era un adevărat “butoi cu pulbere”, fiind suficient orice incident banal, o altercație cu un milițian să zicem, pentru ca să se declanșeze o revoltă. Cât despre sovietici, în cazul în care totuși armata ar fi înăbușit revolta, posibil să fi tolerat un regim de tip “nord-coreean” la granițele lor, dar este greu de presupus ca regimul lui Ceaușescu să fi rezistat prea mult, în condițiile în care în toate țările din jur comuniștii fuseseră nevoiți să renunțe la monopolul puterii. Cât despre Nicolae Ceaușescu, discursul televizat din seara zilei de 20 dec. 1989 demonstrează că nu înțelesese nimic din tot ce se întâmpla în țară și în țările din jur, faptul că URSS pierduse competiția cu SUA pe toate planurile, fiind obligată să abandoneze și implicit, să-și retragă “protecția” asigurată țărilor din “lagărul socialist”. Ca și Ion Antonescu care, cu aproape jumătate de secol în urmă, în momentul așa-zisei “rebeliuni”, se crampona de putere, convins fiind că este “salvatorul nației”. Până și retorica e identică, “dărâmarea” fiind înlocuită cu “dezmembrarea” [țării.] Ceea ce a urmat se cunoaște. Pe fondul protestelor, un grup de indivizi proveniți din aparatul fostului regim, mai mult sau mai puțin susținuți de structurile acestuia, cooptând pentru “imagine” și câțiva “revoluționari”, au dat o lovitură de stat clasică, punând mâna pe putere. Ca și Ceaușescu în urmă cu mai bine de două decenii, Ion Iliescu a promis să păstreze privilegiile foștilor potentați ai puterii și a câștigat. Aserțiunea “până să trecem la schimbări, [cerute de stradă] trebuie să ne bazăm pe fostele structuri” era omniprezentă în epocă și asta s-a văzut cu claritate în perioada imediat următoare. Ion Iliescu și grupul său au pus mâna pe putere deoarece li s-a permis să facă acest lucru, [de către vechile structuri] fiind susținuți și de televiziune, care s-a aliniat imediat noii orientări politice. Ca și altă dată, în alte momente cheie ale istoriei, menționăm doar alegerile din 1946, partidele așa-zise istorice, atât țărăniștii cât și liberalii au stat deoparte, așteptând alegerile, la fel și legionarii, atâția câți supraviețuiseră, iar rezultatul s-a văzut în 20 mai 1990, 85,07% – Frontul Salvării Naționale, perceput drept continuatorul tradițiilor glorioase ale PCR, care a menținut țara în izolare cel puțin un deceniu încă. Iar rezultatele se văd – atunci ca și acum, România se află undeva la coada Europei la principalii indicatori ai nivelului de trai.
Primul an de “democrație” pe scurt. Execuția sumară a cuplului odios, un asasinat în toată regula după un simulacru de proces, în loc să niveleze cumva prăpastia dintre nomenclatura “second hand” a PCR, cea care preluase puterea în stat, și puținii care au avut clarviziunea să vadă dincolo de discursul bombastic al noilor potentați ai puterii, s-a adâncit tot mai mult în chiar primele zile de după 22 dec. 1989, în ciuda diversiunilor cu “teroriștii”, cu otrăvirea alimentelor și a apei, inspirate din cartea de căpătâi a oricărui securist, Pe marginea prăpastiei. Marea masă a populației, cei care în 22 dec. 1989 dimineața tăiau porcul [pentru a-l tranșa seara “sub gloanțe”] s-a declarat mulțumită cu ceva alimente în magazine, cu ceva benzină, cu restituirea “părților sociale”, cu plata salariilor la timp, etc. Prăpastia dintre aceștia din urmă, care-și vedeau realizate cel puțin parțial obiectivele imediate, conform formulei panem et circenses, și cei extrem de puțini, care au reușit să vadă adevărata față a noului regim – o continuare a vechiului regim, dar fără Ceaușescu, s-a accentuat în primele zile ale anului 1990, mai ales după ce noul “organ” al puterii, autointitulat Frontul Salvării Naționale, FSN pe scurt, a anunțat decizia de a se constitui în partid politic și de a participa la alegeri, totul culminând cu marea demonstrație a bucureștenilor de duminică, 28 ian. 1990. Anterior avuseseră loc alte două tentative de “răsturnare” a FSN, în 26 dec. 1989 și în 12 ian. 1990, atunci când au apărut ca evidente tendințele noilor deținători ai puterii de construi un comunism “cu față umană”, [ca și cum comunismul, antiuman prin excelență, ar putea avea “față umană”] tendințe cărora li se opunea un număr extrem de mic de români, care doreau o ruptură totală de comunism. Demonstrația din 28 ian. a fost șansa ratată a României de a se ralia valorilor democratice adevărate, momentul crucial în care FSN, care nu avea absolut nici o legitimitate, în afară de aceea că a putut apărea “în direct” la TVR “liberă” prin mijlocirea securiștilor de care era plină respectiva instituție, putea fi răsturnat, și poate că și soarta României ar fi fost azi alta. Ca și altă dată, în alte momente cruciale ale istoriei, liderii de atunci ai partidelor așa-zise “istorice”, Corneliu Coposu și Liviu Petrina din partea PNȚ, Călin Popescu Tăriceanu și Dinu Patriciu din partea PNL, s-au mulțumit cu “firimituri”, sperând ca situația “să se aranjeze” în timp. Că nu a fost așa, o dovedesc faptele ulterioare și situația de azi a României. La fel de vinovați sunt cei care s-ar fi putut impune ca lideri ai demonstrației, “adjudecată” ulterior nemeritat, ca și multe altele, de partidele așa-zise “istorice”. FSN fără doar și poate, își îndeplinise rolul până la acea dată, deci trebuia să dispară, și putea dispărea cu certitudine la presiunea celor peste 100.000 de participanți. Din păcate, ideea de “demonstrație pașnică” s-a dovedit a fi cât se poate de păguboasă pentru țară, cu atât mai mult cu cât cuvântul de ordine în acea epocă era “revoluție”, dovedind că în dec. 1989 nu a fost decât o revoluție confiscată. Și mai este un aspect care scapă analiștilor acelei perioade dramatice, pe care autorul l-a resimțit dureros în acele zile în care, în calitate de fotoreporter amator, am fost permanent “în stradă” – anume că 28 ian. și “contra-demonstrația” consecutivă a “oamenilor muncii”, revoltați de acțiunea “fasciștilor”, care urmăreau “să dărâme tânăra noastră democrație”, nu a fost decât semnalul dat urbi et orbi vechii gărzi a stalinismului, securimii de pretutindeni, pensionarilor armatei și justiției comuniste, etc., aparatcicilor cu alte cuvinte, cumva debusolați după represiunea din dec. 1989, că sistemul este mai viu ca oricând. Atunci când li s-a dat semnalul, în direct din studiourile televiziunii române [“libere”], au ieșit toți la iveală, la vânătoare de “legionari”, ca în vremurile lor de glorie de după cel de-al doilea război mondial, atunci când au confiscat pentru prima dată țara, această ocazie fiind cea de-a doua, pe care fără doar și poate nu o puteau rata. În zilele următoare, am putut vedea la tv, sper că imaginile au rămas în arhivă, numeroși indivizi “cu căciulă brumărie”- foști securiști și activiști de partid, luând poziție contra “bandelor fasciste”. Îmi spunea cineva pe atunci că toată această situație s-ar datora faptului că ziarele opoziției nu ajungeau în provincie – o prostie, atâta vreme cât la data scrierii acestor rânduri, 69% din români nu au citit nici o carte în ultimul an, pentru marea majoritate privitul la televizor la emisiuni și seriale de un gust îndoielnic fiind singura activitate culturală. Iar atâta vreme cât televiziunea era aservită noii puteri, singura cale era forța. Din păcate, atât în 24 nov. 1989, la realegerea tovarășului, cât și în 28 ian. 1990, românii nu s-au ridicat la nivelul impus de momentul istoric. O presiune drastică, inclusiv violentă, a zecilor de mii de bucureșteni, ar fi împiedicat realegerea ambilor tovarăși, Nicolae Ceaușescu și Ion Iliescu, o spune un om care a participat activ la ambele “mari reuniuni populare”. „Fără violență” era sloganul zilei, o idee care s-a dovedit imediat a fi cât se poate de tâmpită. A urmat “maratonul” numit Piața Universității sau Golaniada, încercare disperată a câtorva zeci de mii de bucureșteni de a arăta țării adevărata față a noii puteri, zdrobiți prin aducerea în capitală a câtorva mii de mineri sub pretextul “rebeliunii legionare”, năruind speranțele acelor români, extrem de puțini la număr, care doreau o rupere totală cu trecutul comunist. Iar consecințele economice și de imagine a României pe plan extern au fost dezastruoase, fără a mai vorbi de zecile de mii de români care au părăsit țara, în bună parte tocmai aceia care puteau aduce schimbarea. Consecințele erorilor de atunci încă se resimt. Cu riscul de a contraria, pot afirma fără dubiu că a urmat încă un deceniu de comunism 100%, dacă e să privim prin prisma principalei caracteristici a acestuia, care îl diferențiază în mod categoric de alte sisteme politice, proprietatea statului asupra tuturor mijloacelor de producție, a resurselor naturale, transporturilor și comerțului, un mic excurs în timp ne spune că primele puneri în posesie, relativ restrictive, pentru terenurile agricole, s-au făcut abia după 2000. Chiar și posesia unui apartament cumpărat “de la stat” era restricționată, el putând fi moștenit doar de prima generație, după care trecea automat în proprietatea statului, chestiune ignorată azi deși au trecut doar trei decenii de atunci, perioadă nesemnificativă la scară istorică. Practic, principalul și de altfel singurul “câștig” al așa-zisei “revoluții din decembrie” a fost libertatea presei, libertate exercitată însă cât se poate de prost și iresponsabil cel mai adesea, fiind folosită mai mult pentru manipularea “maselor populare” cu o educație precară, și nu trebuie decât să ne amintim ce scriau prin iun. 1990 jurnaliști cunoscuți, uitând și ei parcă de dictonul latin scripta manent. Iar strategia noii puteri, de înăbușire a oricărei tendințe de rupere cu trecutul comunist și de trecere la o democrație de tip occidental, a fost definită în biroul ambasadorului URSS la București, în 27 dec. 1989, de către Ion Iliescu, președintele FSN, însoțit de Petre Roman, pe atunci prim-ministru “de decor”, primul afirmând cu această ocazie: “eu cred că, din punct de vedere politic, preocuparea principală a celor câțiva care suntem aici este să frânăm posibilitatea elementelor de dreapta de a prelua comanda, tendințe care se manifestă și în alte țări socialiste”. Aceasta este explicația celor 11 ani de comunism care au urmat, ca și a situației actuale a României, fără a mai vorbi de mineriadele care ne-au aruncat în epoca de piatră în fața opiniei publice internaționale, ca și de agresiunile la care au fost supuși toți oponenții noului regim, legionarii inclusiv. Și încă o chestiune, de care azi nu vorbește mai nimeni, de parcă ar fi secret de stat – dat fiindcă Ceaușescu a decis plata datoriei externe în avans, Clubul de la Paris a sancționat România prin excluderea de la accesul la orice credit extern până în 1996, zece ani, de fapt 15 ani de la decizia funestă de plată în avans. După ’89 poate ne-ar fi iertat, dar nu cu Iliescu și în nici un caz după mineriadă, ca să știm și cât ne-a costat. Azi, am verificat încă o dată, fiică-mea a terminat relații economice internaționale, la cursurile de economie politică de la ASE nici nu se vorbește despre hiperinflația din anii ’90. Între 1990 și 2000, în mai puțin de zece ani, leul s-a devalorizat de 1.118 ori. Nu au fost numai sancțiunile occidentale, a fost și mitingeala pro-FSN, a fost și prăbușirea CAER, manageri incompetenți, lipsă de valută forte, de lichidități și multe altele… M-am angajat în 1995 la Turbomecanica pe post de inginer proiectant SDV-uri, după ce fabrica fusese ținută 1 an în șomaj tehnic, cu 75-80% din salariu – 17.500 de angajați care mâncau, fumau, plăteau rate, întreținere, etc. fără a produce nimic timp de un an, și e doar un exemplu.
Pe atunci, în perioada în care am înregistrat pe peliculă toate acele evenimente, eram cercetător științific principal gr. II la IFIN (Institutul de Fizică și Inginerie Nucleară) Măgurele și aveam în laborator un tehnician, un băiat deosebit de deștept, chiar dacă nu avea studii superioare, care a intuit încă dinainte de 21 dec. 1989 cursul evenimentelor. Îmi spunea mereu că atunci când va veni marea răfuială – care nu a mai venit – că nu trebuie omorât Ceaușescu și odioasa, pentru că va fi omorât de proprii săi tovarăși ca [aceștia din urmă] să-și scape pielea și că trebuie mers la Televiziune, pentru că acolo se va tranșa puterea. Tot el spunea că trebuie omorâți toți, absolut toți cei din televiziune, pentru că toți sunt securiști sau oameni ai securității, chiar și femeile de serviciu, pentru că și ele sunt trăgătoare cu urechea, iar dacă vreuna e însărcinată să i se despice burta, să se scoată pruncul și să fie înfipt în baionetă, pentru că și el este un viitor securist. Toate acestea mi se păreau pe atunci metafore izvorâte din ura contra comunismului, dar, privind în perspectivă, constat că a avut perfectă dreptate. Ce s-ar fi ales de Iliescu, Brucan, Bârlădeanu, NS Dumitru, Marțian & Co, fără javre precum Brateș, Marinescu, Tatulici și restul de țuțeri și sicofanți? Sau de noii mâncători de căcat de la Adevărul și Dimineața – Andon, Lelia Munteanu, Corina Dragotescu, Jeana Morărescu (- curios lucru, marea majoritate a lingăilor noii puteri erau femei, ca și militantele antivaxx de azi) fără a mai vorbi de tartorul tartorilor, Darie Novăceanu.
Despre toate acestea este cartea de mai sus, iar imaginile vorbesc de la sine. Să înțeleagă fiecare din ele atât cât poate și cât îl duce capul. Într-un articol mai vechi al meu, despre imaginile din Parisul ocupat, imagini ale fotografului André Zucca, care au „zguduit” revoluționarii de profesie, neo-marxiștii, anti-antisemiții, urmașii rezistenților de ultimă oră, ai „celor 100 de mii de împușcați”, într-un cuvânt, toată gașca corectă politic a beneficiarilor a tot felul de legi și pensii, una mai specială ca cealaltă, consemnam un genial comentariu la recenzia expoziției, care și pe mine m-a determinat să reiau publicarea acestor imagini după 20 de ani, respectiv, citez: „imaginile nu mint niciodată, însă mai totdeauna se spun minciuni despre ele”. Din acest motiv am considerat re-publicarea acestei lucrări cât se poate de necesară. Generațiile actuale și viitoare trebuie să știe cum a fost și de ce azi trăiesc așa cum trăiesc, la coada Europei. Și mai ales, cui se datorează această situație. Pentru că nepoții și copiii acelora care-l aplaudau pe atunci pe Ceaușescu, îi albesc azi de scuipat pe medicii infecționiști – ca și cum aceștia din urmă ar avea ce face cu „drepturile” tuturor idioților, urlă că ungurii ne iau Roșia Montană, etc. etc. Pentru că invariabil, istoria se repetă. Exact cum atunci frontul a divizat societatea românească, acum un banal vaccin a produs în societatea românească un clivaj cu bătaie lungă și consecințe greu de evaluat pe termen lung. Iar artizanii acestei fracturi, invariabil, sunt aceiași, nu o să-i numesc, dar se știu ei foarte bine, cei pentru care interesul personal este permanent deasupra celui național. Putem spune că Piața Universității a fost încă o ocazie ratată de România de a se ralia valorilor occidentale, din lungul șir de ocazii ratate imediat după unirea de la 1 dec. 1918. Pentru că România nu ajungea aici dacă minerii ar fi găsit în piață o sută de mii de bucureșteni deciși să o rupă total cu trecutul comunist. Ce ar fi putut face zece mii de ortaci cu două clase mai mult ca tramvaiul în fața a 100k de bucureșteni hotărâți să dea de pământ cu puterea neo-comunistă? Ar fi plecat cu coada între picioare, cu coastele rupte. Mulți din protagoniștii imaginilor din carte au trecut deja în lumea drepților, alții, precum subsemnatul, care aveam 35 de ani pe atunci, sunt acum pensionari și se pot regăsi în imaginile mele. Dar nu pentru ei am publicat această carte, ci pentru cei care vor veni după noi. Ca să știe că totuși, din cei cca. 100.000 de inși strânși la „marea adunare populară” din 21 dec. 1989 să-l aplaude pe cizmarul bâlbâit și peltic, doar câteva sute au rămas să protesteze și să se confrunte cu scutierii, cu uslașii, cu milițienii și cu militarii în termen, aduși să-i „pacifice” cu gloanțe de război pe protestatari, și la fel atunci, în 22 apr. 1990, tot câteva sute au îndrăznit să blocheze piața. Tuturor acestora le este dedicată cartea mea. Da, spre deosebire de tefeliștii de azi, noi chiar eram tineri, frumoși și liberi, și asta se vede cu claritate din imagini. Fișierul, aici. Mai poate fi descărcat și de pe scribd.
Mizeria istoriei 