Viață și prețuri în epoca Ceaușescu (XXVI)

Motto: Într-un magazin alimentar, cândva, prin „epoca de aur”. – Carne aveți? – Ce se vede! – Atunci, dați-mi un kilogram de cârlige!

Cojocul „Alain Delon”. Anul 1965 consemna debutul peste ocean al lui Alain Delon, deja star internațional de cinema, prin filmul lui Ralph Nelson, Once a thief, un film polițist în care marele actor o avea alături pe Ann-Margret, pe atunci la începutul carierei. Filmul – relativ modest – alb-negru și pe ecran clasic (normal) a ajuns și în România un an mai târziu, unde a rulat sub numele A fost cândva hoț, lansat la cinematograful Floreasca (str. Serghei Vasilievici Rachmaninov, 2B, azi sală pentru evenimente „premium”) unde l-am văzut și eu la o săptămână de la premieră. În ciuda interpretării remarcabile a celor doi protagoniști, filmul nu a avut cine știe ce succes răsunător, nici măcar în România, chiar dacă regizorul a câștigat premiul OCIC la Festivalul Internațional de Film de la San Sebastián din 1965. Filmul însă a intrat în conștiința colectivă pentru aproape patru decenii nu atât datorită prestației protagoniștilor, excelentă de altfel, chiar dacă în State filmul a fost mai degrabă un eșec comercial, cât mai ales datorită unui detaliu, nesemnificativ în aparență – cojocul din blană de miel purtat de Alain Delon în film. Astfel de cojoace se confecționau curent în România de atunci, fiind purtate mai ales de țăranii înstăriți, o astfel de îmbrăcăminte cu croială de palton drept 3/4 la un singur rând de nasturi, buzunare aplicate, revere scurte și guler lat, nefiind considerată o îmbrăcăminte potrivită pentru oraș. După apariția acestui film, cojocul numit acum „cojoc Alain Delon” sau pe scurt alendelon a cunoscut un succes fulminant, cererea de astfel de cojoace devenind uriașă. Dacă e să ne amintim, prin Legea nr. 119/11 iunie 1948 pct. 38, erau naționalizate toate întreprinderile prelucrătoare de blănuri, producătoare de mănuși și alte articole din piele, enumerate în lista anexă Nr. XV. Conform legii, pieile și blănurile „aparțineau” cumva statului, în sensul că trebuiau predate, fiind plătite cu o anumită sumă de bani reglementată prin acte normative. Printre „întreprinderile” de profil naționalizate atunci s-a numărat și un atelier de blănărie din Orăștie aparținând unui anume Ion Szekely, ulterior extins și dezvoltat de comuniști sub numele de Întreprinderea Vidra, care spre sfârșitul epocii comuniste avea cca. 3.000 de angajați, cea mai mare parte a producției fiind exportată în Uniunea Sovietică și care va fi și principalul producător de astfel de cojoace. Prețul unui astfel de cojoc la nivelul anului 1965, pe când salariul mediu net era de 1.028 de lei, era de cca. 2.000 – 3.000 de lei. Extrem de scump totuși, ținând cont că era confecționat din blană de miel, dar „investiția” se recupera prin faptul că se putea purta timp de mai mulți ani. Prețul s-a menținut relativ constant pe toată durata de existență a regimului comunist, astfel că în dec. ’89, prețul unui astfel de cojoc nu depășea 3.500 lei. Mulți își confecționau astfel de cojoace cumva „în regie proprie” venind cu „materialul” propriu direct la fabrică. Fosta șefă de secție la blănărie în anii ’90 își amintea ulterior: „oamenii, de obicei, aduceau ei piei crude la fabrică, și aici erau cusute alendelonurile. Nu era chiar la negru, dar nu era nici pe comandă…”. A fost de fapt și principala metodă de procurare de astfel de cojoace – „făceai rost” de piei din diverse surse și mergeai cu ele la fabrică unde ți se confecționa cojocul pe măsură. De asemenea, se găseau și „de gata” – comercializate de obicei în cadrul magazinelor de încălțăminte mai de calitate din centru, posibil refuzate la export. Spre sfârșitul epocii comuniste, pe la începutul anilor ’80, au devenit tot mai desuete, ele dispărând treptat din garderoba masculină elegantă, nefiind de fapt altceva decât un soi de îmbrăcăminte sport. De pe la începutul anilor ’70, posibil inspirate și de produsele de export ale fabricii Vidra, au cunoscut un deosebit succes și cojoacele feminine, spre deosebire de alendelon acestea fiind ușor evazate din talie, bordurile fiind ornate cu blană mai scumpă, în general astrahan, uneori gulerul și manșetele fiind din blană mai de calitate sau chiar scumpă, unele cojoace fiind și brodate. Un astfel de cojoc, spre sfârșitul epocii comuniste putea ajunge la 5-6.000 de lei sau chiar și mai scump, până în 10.000 lei. Accesorii vestimentare masculine. Cineva spunea că „la începutul anilor ’70, tineretul patriei se împărţea în două: cu blugi şi fără blugi”. Era chiar și un cântec, apărut în deceniul următor, un soi de imn al tinerei generații, intitulat Te salut, generație-n blugi, lansat în cadrul Cenaclului Flacăra, despre care vom discuta la momentul potrivit (muzica și versurile, Ion Zubașcu.) Apariția blugilor a creat o nouă cerință, nesatisfăcută însă de industria de profil – cureaua lată din piele. Este clar că acele curele clasice, cu lățimea standard de un inch, (cca. 2,5 cm) mai mult sau mai puțin elegante, nu puteau fi folosite la blugi, la care găicile aveau lungime dublă, corespunzătoare unei curele de 4-5 cm, lățimea curentă fiind de 4 cm. Pur și simplu, nu se produceau în România astfel de curele – nu cunosc rațiunea, posibil o scăpare a „factorilor de răspundere” din domeniu. Sigur, erau destul de mulți care îi purtau fără curea, o prelungire dacă vreți, a modei anilor ’70 în domeniul pantalonilor masculini, dar asta era mai degrabă o justificare decât o necesitate – blugii trebuiau purtați cu curea lată de piele, cu pafta din bronz masiv, eventual și cu ținte ornamentale din același material. Dacă s-ar fi găsit în comerț, cu certitudine ar fi fost purtate, pentru că modelele din lumea rock-ului erau destule, Jim Morrison, Jimi Hendrix, Stevie Ray Vaughan, dar mai ales, Robert Plant de la Led Zeppelin, grup extrem de popular pe la începutul anilor ’70, chiar și Carlos Santana. În lipsă, s-au căutat soluții. Adevărul este că cei care puteau confecționa astfel de curele erau meșteșugarii care făceau șei și hamuri pentru cai, dar din păcate, pe atunci aceștia erau pe cale de dispariție. Eu știam doar doi astfel de artizani în Capitală, unul pe Calea Moșilor și celălalt undeva în spatele Bisericii Sfânta Vineri, zonă demolată ulterior cu tot cu biserica. Problema era că acestora trebuia să le aduci paftaua. De găsit se mai găseau, extrem de rar, prin consignația sau prin talcioc, aduse din afară, cele mai căutate fiind cele Levi’s turnate din bronz cu logo-ul cu blugii trași de cai – dacă găseai o astfel de raritate, chiar și cu 100-200 de lei, se putea spune că ai avut un noroc chior. Cei care aveau vreun matrițer în familie puteau să-i ceară acestuia confecționarea unei catarame decupate la traforaj din placă de alamă de 3-5 mm, care se lustruia și se croma ulterior. În lipsă, erau centurile de tip militar, se găseau unele de calitate foarte bună, rămase din timpul celui de-al doilea război mondial, dar și altele produse ulterior, de calitate ceva mai proastă, mai subțiri și mai flexibile, cu fața lustruită și lăcuită, a căror pafta se lustruia la polizor pentru eliminarea „stemei republicii” imprimate prin ștampare. Cei mai ingenioși, căutau prin consignații sau prin târgurile de vechituri efigii vechi din bronz sau chiar din argint, pe care le fixau prin nituire într-o gaură dispusă în centrul paftalei, cele mai căutate modele fiind capetele de lei – cumva neutre din perspectivă politică. Îmi amintesc de un astfel de marochiner care făcea astfel de modificări la paftalele de tip militar – avea prăvălia pe str. Berthelot 5, alături de fostul magazin „Radu ieftinește viața” – am mai discutat despre el. Omul avea astfel de ornamente, habar nu am de unde și le procura – mi-a fixat pe o astfel de pafta modificată un „cap de dac” prin ’68. Evident, paftaua era departe de tot de cele cu care apărea Robert Plant în concert, cu cruci de Malta embosate și decorate cu modele celtice, precum și alte modele sofisticate, dar era totuși altceva decât avea „restul lumii”. Am apelat tot la el câțiva ani mai târziu pentru a-mi adapta o pafta Harley Davidson turnată din bronz la centironul militar al lui taică-meu, purtat în timpul războiului până la Stalingrad dus-întors. Un centiron din alte vremuri, din toval de calitate. Toval, alt cuvânt dispărut azi din vocabularul curent, DEX: toval – piele, de obicei de taurine, de culoare naturală, tăbăcită cu substanțe vegetale ori sintetice, din care se confecționează încălțăminte rezistentă, fig. – obraz (gros) al unei persoane (fără caracter), din ucr. tovar. Prin 1975, o serie de artiști plastici activând în domeniul artelor decorative, care învățaseră prin facultate câte ceva despre prelucrarea metalelor, sesizând această lipsă de pe piață, au început să confecționeze astfel de curele late, cu paftale din bronz turnat și patinat, sau din alamă cromată, pielea fiindu-le probabil alocată prin intermediul cooperativelor de marochinărie. Prețul unei astfel de curele era de 150-250 lei, destul de mult, dar cine-și permitea să dea 1.500 lei pe o pereche de blugi „originali”, își permitea să dea și atâția bani pe o curea, care orișicât, avea o durată de viață mai mare decât o pereche de blugi. Se comercializau prin magazinele „Combinatului” Fondului Plastic (sic! – denumire tipic stalinistă). Erau două astfel de magazine, unul pe str. Academiei, imediat după Pasajul Victoriei, la parterul Hotelului Muntenia, fost Hotel Paris (str. Academiei nr. 19-21) celălalt fiind pe bd. Magheru 22, în localul care adăpostește azi magazinul Optinova. Curelele erau destul de bune și rezistente, cu un design neutru și elegant, fără alte ornamente, și destul de scumpe pentru omul obișnuit, dar în fine, ținând cont de cât costa o pereche de blugi, proporția era corectă. Cataramele se păstrau pentru a fi refolosite după uzarea curelei, cred că mai am două pe undeva într-o cutie cu vechituri, relicve din alte vremuri. Medalioane și alte „amulete”. Ca de obicei, inspirația a venit tot de la starurile rock ale epocii, în special Jimi Hendrix și Robert Plant. Primul, la festivalul de la Woodstock purta la gât două pandantive cu lanț, iar cel de-al doilea, în mai toate concertele apărea cu un soi de cămășuță vestă, deschisă la piept, lăsînd să se vadă pandantivul agățat de gât. De asemenea, amândoi purtau adesea în jurul gâtului un soi de colier din „mărgele” tubulare viu colorate de inspirație amerindiană. Stevie Ray Vaughan purta în concert un lanț gros la baza gâtului cu o cruce din aur masiv treflată la capete, avea de fapt mai multe – se va vedea ulterior, iar Jim Morrison, în mai multe imagini iconice din epocă, apare purtând la gât diverse coliere de inspirație amerindiană. Toate acestea se puteau vedea în imaginile din revistele Bravo care intrau pe diverse canale în țară. Revista, fiind de format mediu din câte îmi amintesc, de pe imaginile din concerte, unele relativ neclare, nu puteam vedea detalii privind aceste „amulete” – în primul rând designul, aceste aspecte le putem vedea abia acum, când respectivii sunt deja legende. De exemplu, la Woodstock, Jimi Hendrix purta un pandantiv oval din turcoaz, suportul fiind probabil din argint 1″ x 1.25″, un model antic de damă, atârnat de un șirag de mărgele tot din turcoaz. Peste acesta, mai avea unul, realizat probabil pe comandă, cu propria efigie „gotică” – un craniu cu coafura sa „afro” din epocă, cizelat în argint patinat. La rândul său, Robert Plant purta adesea la gât în concerte o serie de amulete – din metal comun sau din argint, cu logo-ul propriu – așa-zisa pană a lui Ma’at – zeița egipteană a justiției (fiecare din membrii grupului avea unul) dar și altele, precum o cruce treflată cu brațe egale (pe coperta albumului al III-lea) precum și diverse amulete cu rune și diverse simboluri celtice, wikinge, șamanice și ezoterice. A nu se confunda aceste „amulete” cu obiceiul de a purta un lănțișor subțire cu o cruciuliță sau o iconiță din aur la gât, preluat probabil de la catolici – eu am purtat jumătate de secol neîntrerupt și port în continuare – obicei prezent în epocă, dar limitat cumva de lipsa aurului. Vom discuta acest aspect pe larg la capitolul privind regimul aurului și al bijuteriilor. Cum confecționarea de bijuterii, în special din aur, dar și din argint, era strict reglementată și controlată în acea epocă, modelele fiind cumva standardizate, este clar că și în eventualitatea să fi avut o imagine detailată a modelului original, este exclus să fi putut confecționa vreun bijutier așa ceva, nu mai vorbesc de realizarea lor artizanală – exclusă din start, dat fiindcă necesita unelte speciale, în special aparat de sudură oxihidrică și o butelie de oxigen. Rămâne deci ca cei ce doreau așa ceva să se rezume la propria inspirație, gama modelelor din comerțul socialist fiind extrem de redusă. Îmi amintesc că singurul model de pandantiv metalic care se găsea pe atunci în magazinele de gablonzuri era un medalion oribil de producție poloneză din tinichea poleită cu un cap de mumie egipteană. Prin consignații și prin talcioc se găseau tot felul de pandantive „vintage”, toate de damă, evident – departe de tot de ce vedeam prin Bravo sau pe coperțile vinyl-urilor. De asemenea, cruci din argint, unele foarte mari – se excludeau din start dat fiindcă autoritățile nu vedeau cu ochi buni afișarea prea ostentativă a convingerilor religioase și cum majoritatea tinerilor erau încadrați într-o formă oarecare de învățământ, puteau avea probleme, astfel că majoritatea se limitau la un lanț din argint mai gros – dacă găseai unul prin consignația la prețul de câteva sute de lei și dacă era și cu o lucrătură mai neobișnuită – stilul oriental cu arabescuri era extrem de căutat – se putea spune chiar că ai avut noroc chior. Din nou artiștii „plastici” au sesizat cerința, astfel că imediat au ieșit pe piață cu pandantive din ceramică arsă – cele din metal se excludeau din start, am explicat de ce – cu diverse modele – capete de „indian”, efigii de „haiduc” și altele similare, precum și tot felul de simboluri „totemice”. Se comercializau de asemenea în magazinele fondului plastic la prețul de câteva zeci de lei, 40-50. Existau și sub formă de „broșă”. Se atârnau la gât prin intermediul unui șnur din piele. De asemenea, se mai purtau „pandantive” din pietre ovale plate de râu cărora li se dădea o gaură în lateral, prin care se introducea un inel metalic. Îmi amintesc că într-una din vacanțele pe care le petreceam în fiecare vară în Poiana Țapului, am găsit în Prahova o astfel de piatră ovală plată din gresie de culoare gri închis cu o inserție în formă de cruce din cremene albă – am păstrat-o ca atare, ca pe o curiozitate, nu mi-am atârnat-o de gât. Mai tîrziu, spre sfârșitul liceului, dat fiindcă eram amator de astfel de amulete, cineva mi-a adus, o prietenă a mamei mele, din State cred, o cruce egipteană din inox lustruit oglindă cu un scarabeu în centru. Era deja cu totul altceva, exact „ce trebuie” adică, dar din păcate a venit prea târziu – pe atunci deja aveam alte preocupări, admiterea la facultate, schimbarea legislației privind serviciul militar, etc. așa că am purtat-o la câteva petreceri, așa-zisele „ceaiuri”, despre care vom vorbi la momentul oportun, după care a poposit uitată în fundul unui sertar. La nivelul vedetelor epocii, această „modă” nu prea a avut cine știe ce influență, pe de o parte datorită faptului că muzica rock era abia la începuturi, cu un decalaj deja imens față de occident, vom discuta mai în amănunt aceste aspecte altă dată, și pe de alta prin aceea că autoritățile nu permiteau ținute extravagante în cadrul manifestărilor publice, respectiv concerte, nu mai vorbesc de apariții televizate. Îmi amintesc de o excepție totuși, nu am găsit vreun film pe youtube, dar ar trebui să existe în arhive, în cadrul unui concert, nu mai știu, la Mamaia sau la Brașov, Constantin Drăghici a apărut cu un soi de bluză albă gen helancă, cu perle sintetice cusute formând un pattern de tip polka dots, având atârnat de gât un soi de medalion gen „colanul lui Burebista”. Mă rog, muzica languroasă din acea epocă, ca și apariția scenică a protagonistului, erau departe de tot de aparițiile electrizante și muzica explozivă a grupului Led Zeppelin. Brățări. „Moda” brățărilor pentru bărbați a fost adusă în țară pe la începutul anilor ’70 de turiștii italieni și de cei francezi. Sursa, din cercetările făcute până în prezent, pare a fi un model militar, adus în Europa de către militarii americani în timpul celui de-al doilea război mondial. Modelul era unic, o brățară cu zale „bătute” (așa-zisul curb chain) cu lățimea de cca. 10-12 mm și o plăcuță de identificare cu aceeași lățime, prevăzută la capete cu două semi-zale asamblate cu cele două jumătăți ale brățării, închiderea fiind asigurată de un inel cu siguranță sau printr-o închizătoare tip carabinieră. Plăcuța era de obicei gravată cu numele posesorului. Italienii aveau brățări din argint, mai rar din aur, greutatea unei astfel de brățări cu dimensiunile precizate depășind 100g, confecționate probabil în serie de către bijutieri conform unui model unic, în timp ce francezii aveau brățări produse industrial din alamă cromată sau mai rar inox, numele fiind gravat mecanic. Au cunoscut o extraordinară răspândire pe toată durata deceniului al șaptelea. În ciuda popularității de care se bucurau în rândul occidentalilor, succesul în România a fost mai degrabă modest, românii fiind încă tributari concepției tradiționale conform căreia bărbații adevărați nu poartă bijuterii (cu excepția doar a verighetei, despre care vom discuta la capitolul bijuterii.) Cu toate acestea, „factorii de răspundere” din domeniu au „mirosit” imediat „afacerea” astfel că imediat, în unitățile cooperativei „Bijuteria” au apărut astfel de brățări, confecționate din argint de 750, ceva mai înguste decât modelul inițial, cca. 6 mm. Se puteau achiziționa la prețul de cca. 100-120 lei cu argint la schimb. Contra sumei de 20-25 lei, un bijutier îți grava pe loc numele pe plăcuță. Cântăreau cca. 25g, astfel că era suficientă o monedă clasică „Ștefan cel Mare” (500 lei, 1941) sau „Pacea” (100.000 lei, 1946.) Din câte îmi amintesc, nu s-au bucurat de cine știe ce succes, lățimea fiind specifică mai degrabă brățărilor de damă, dar mă rog, au încercat să acopere o cerință a pieței. Alte accesorii, insigne și pinuri de rever. Deși confecționarea pe comandă a costumelor bărbătești era destul de răspândită, pe atunci, spre deosebire de acum, nu exista moda pinurilor de rever, (așa-zisele lapel pins) cu atât mai mult cu cât tinerii detestau în general să poarte costum, acesta fiind apanajul „oamenilor serioși” sau cel puțin, fiind obligați să-l poarte doar la ocazii, gen nuntă sau diverse ocazii festive. Cu toate acestea, exista totuși o „modă” a insignelor prinse de reverul hainei. Ca de obicei, modelul a fost tot de import, de peste ocean, de un extraordinar succes bucurându-se insignele promoționale distribuite gratuit cu ocazia diverselor evenimente. Erau la fel ca cele de azi, din tablă subțire cu bordul roluit înspre interior, imprimate prin vopsire, tampografie sau mai rar, serigrafie, prinderea fiind asigurată de un ac cu siguranță. Primul astfel de eveniment, cu ocazia căruia bucureștenii au văzut pentru prima dată astfel de insigne a fost expoziția de grafică americană, intitulată „Artele grafice în SUA”, deschisă în 1963 la Sala Dalles parcă (Bd. Nicolae Bălcescu nr. 18) cu ocazia căreia s-au distribuit vizitatorilor astfel de insigne promoționale, precum și un catalog de prezentare de 20 de pagini. Cu un diametru de cca. 1 inch, pe fond negru conturul unei penițe încadrând drapelul SUA dispus pe verticală, jos, pe contur semi-circular – numele expoziției cu majuscule de culoare albă. Pe la începutul anilor ’70, astfel de insigne au devenit extrem de căutate pentru a fi purtate la reverul jachetelor de blugi. Nu mai vorbesc de cele promoționale cu referire la formațiile de muzică rock, acestea deja erau adevărate „comori”, ajungând și ele în țară pe diverse canale, cu precădere în pachetele trimise de rudele din occident, cea mai populară fiind „limba scoasă” – logo-ul grupului Rolling Stones. De asemenea, cele lansate cu ocazia campaniilor electorale din SUA – am avut și eu una, din campania din 1968/69 – Theodore Roosevelt bust de culoare bleu, în fața drapelului SUA, pe fond roșu, în stânga textul pe cinci rânduri – „Teddy / is / Good / enough / for me”. Prin 1966, odată cu declanșarea în China a așa-zisei revoluții culturale, pe fondul conflictului ideologic și militar cu Uniunea Sovietică, (mini „războiul” de la granița chino-sovietică din 1969) China comunistă a intensificat activitatea de propagandă anti-sovietică în țările blocului estic, activitate manifestată mai ales prin proslăvirea liderului suprem, Mao Zedong (pe atunci se ortografia Mao Tse-dun) și a învățăturilor sale prețioase. Principalele materiale „promoționale”, în afară de reviste de propagandă a realizărilor regimului, tipărite în engleză, erau insignele cu efigia liderului suprem și cărticica mică de învățături, un soi de breviar al ideilor prețioase ale respectivului. Insignele erau de o calitate extrem de bună, ștampate fin în aluminiu eloxat auriu, cu un strat gros de email transparent deasupra. Tot ce nu ținea de efigia marelui lider era roșu. Existau într-o multitudine de variante și dimensiuni, de la cele bust de dimensiuni mici, cca. 8-10 mm diametru, până la cele mari, circulare, cu diametrul de cca. 5 cm (2 inch) reprezentând-l pe liderul suprem în ținută de campanie conducând un grup de soldați în luptă sau pe câmp, dând indicații prețioase țăranilor. Locuind în apropiere de ambasadă, (pe atunci era pe str. Polonă 8, colț cu bd. Dacia) aveam o colecție de cca. 50 astfel de insigne de toate dimensiunile. Chiar dacă regimul politic de atunci era mai apropiat de modelul politic comunist chinez decât de cel sovietic, din perspectivă ideologică vorbesc, aspect pe care îl vom discuta la momentul oportun împreună cu implicațiile dramatice asupra culturii, nu era recomandat să porți astfel de insigne, mai ales pe cele mari, la vedere și prea ostentativ, regimul neadmițând afișarea, chiar și „la mișto”, a presupuselor convingeri politice, străine de doctrina oficială. Din acest motiv, extrem de căutate erau niște insigne circulare mici, cu diametrul de cca. 8-10 mm, (existau și în varianta steluță roșie) cu efigia lui Lenin copil, ceva mai neutre din punct de vedere politic. Evident că portul prea ostentativ al unei astfel de insigne se putea oricând interpreta în sens negativ, prin discrepanța categorică dintre jacheta de blugi, un simbol al „decadenței” occidentului „putred”, și un simbol clar al comunismului pur și dur, pus să „decoreze” un astfel de articol vestimentar „cosmopolit”. Ca și în cazul menționat – al curelelor late – artiștii „plastici” au „mirosit” imediat cerința pieței, astfel că imediat, în cele două magazine ale fondului plastic, au apărut o serie de insigne – broșe mai degrabă, cu tot soiul de efigii „antice”, lei și gorgone, dar și altele din cele mai diverse – daci, haiduci și indieni, care evident – nu s-au bucurat de prea mare succes, cele mai căutate rămânând în continuare insignele promoționale din tablă vopsită. Alte accesorii vestimentare „unicat”. În afară de produsele menționate deja. în cele două magazine ale Combinatului Fondului Plastic se comercializau o multitudine de articole pentru femei, datorită aspectului artizanal și caracterului de „unicat” fiind extrem de căutate, în ciuda prețului relativ ridicat – cel puțin dublu față de articolele similare din comerț, la aceasta contribuind adesea și aspectul non-conformist, inspirat de ținutele hippie ale tinerelor de peste ocean. Menționez rochiile grosolane din in tip sac, bluzele de tip poncho, amândouă de inspirație indiană, vopsite manual în tehnica tie-dye, dar și tot felul de coliere din ceramică colorată. De asemenea, brățările realizate în același stil, din ceramică sau fâșii din piele împletite. Existau de asemenea „bijuterii” cu execuție ceva mai elaborată, brățări metalice cu inserții din sticlă colorată, dar și cu intarsii din email colorat realizate în tehnica cloisonné, altele decorate prin embosare, corodare cu acid sau gravură, precum și combinații, majoritatea cu motive „tribale”, extrem de hippie am putea spune. Modelele fiind mai degrabă abstracte, fără vreo încărcătură politică și fără vreo implicare ideologică, erau totuși tolerate de autorități, în ciuda dorinței acestora de aducere la același numitor – de uniformitate – a întregii populații. De asemenea, extrem de căutate erau și bijuteriile mici, precum inelele și pandantivele, realizate prin aceleași tehnici, cam cum sunt azi celebrele Frey Willie. Pentru bărbați existau de asemenea produse „unicat” – cele mai comune erau cravatele din țesătură de in vopsite manual – nu s-au prea bucurat de succes, costau 100-150 lei bucata, o serie de ecusoane și embleme din piele embosată, costau 30-50 lei – nici ele nu s-au bucurat de succes, precum și o serie de nasturi metalici sport care puteau constitui o altfel de furnitură pentru niște pantaloni sport asemănători blugilor confecționați pe comandă, ceva mai deosebită, dar și pentru cei ce-și confecționau cămăși stil jeans de comandă. Pentru femei cred, se găseau uneori și cupoane de material, in și mătase, vopsite manual. Accesorii vestimentare kitsch în epocă. Pe toată durata de existență a „epocii Ceaușescu”, ca reacție mai ales la lipsa de diversitate a produselor de orice fel, nu numai vestimentare, a existat permanent o dorință de „altceva”, dorință care a fost acoperită cu precădere cu produse din afară, provenite mai ales din Turcia, multe fiind de un prost gust desăvârșit, dar care erau extrem de dorite de populația cu un grad mai redus de educație. Ca de obicei, le vom menționa pe cele mai populare în fiecare epocă. Port-chei promoționale. În epocă se numeau brelocuri, sau în argou breloace. Brelocul este de fapt altceva. DEX: breloc – mică podoabă sau amuletă care se poartă atârnată la gât, la ceas sau la brățară; mică piesă de care se prind cheile. – Din fr. breloque. Era vorba, așa cum am precizat, de port-chei, cel mai adesea confecționate cu rol promoțional, dar și în calitate de accesoriu mai mult sau mai puțin utilitar. Ei bine, în epocă, acest caracter în ultimă instanță utilitar, a fost deturnat spre decorativ, obiectele respective fiind folosite de către bărbați, în general oameni simpli (muncitori jmekeri) în calitate de accesoriu vestimentar, fiind agățate de gaica din stânga a pantalonilor – o adevărată „modă” pe la începutul anilor ’70. Evident că în filmele epocii nu vedem așa ceva, după cum nu vom vedea nici muncitori în blugi – producțiile propagandistice având un caracter profund național. Nu cred că a fost vreo „modă” de import, cred că pur și simplu careva și-a atârnat un astfel de port-chei (fără chei) la brâu, găsind că locul lui este extrem de potrivit acolo, fiind imitat imediat de mii și mii de inși prin mimetism de joasă extracție. Ca și alte obiecte de acest gen, ele erau aduse de turiștii străini, de marinari, de șoferii pe TIR, etc. multe regăsindu-se în rafturile consignației, la prețuri de 10-20 lei. Am avut și eu câteva astfel de gadget-uri, nu le-am „purtat” astfel niciodată, aduse din Italia, o sticlă de Martini într-un bloc din plastic transparent și o mini-lanternă cu baterie nasture, atunci am văzut prima dată astfel de baterii miniatură, utilizate ulterior la ceasurile electronice, amândouă i-ar fi făcut fericiți pe amatorii de astfel de accesorii vestimentare. Industria de profil autohtonă s-a conformat imediat noii „mode”, astfel că imediat au apărut în comerț în magazinele din rețeaua „Bijuteria” astfel de atârnători de chei sub formă de suvenire – cele mai multe, de forma unui medalion oval din aluminiu eloxat auriu cu imagini „iconice” gen statuia lui Ovidiu sau sfinxul Bucegilor. Pe cât de fulgerător au apărut, la fel de repede au dispărut după câțiva ani de „erodare” a „modei”. Din aceeași categorie, dar mai greu de „găsit”, fiind interzise prin lege, aduse de turiștii italieni, se găseau brelocuri cu un soi de binocluri cu o imagine stereoscopică pornografică – din două imagini, fiecare pe câte un „ochean”. De asemenea, un soi de televizoare în care, privind printr-un vizor, se putea viziona o suită de astfel de imagini extrem de obscene, unele chiar hardcore, fixate pe un disc rotativ. Tot referitor la port-chei, înainte să apară această modă a breloacelor, în momentul apariției în comerț a conductorilor cu izolație din PVC, a existat o „modă” a împletiturilor din astfel de tuburi de izolație – conductorul metalic se scotea în prealabil – împletitura fiind făcută din 4 astfel de tuburi, rezultând o formă împletită cu secțiunea pătrată de cca 8-12 mm și lungimea de 5-6 cm, care se atașa în calitate de „element decorativ” la inelul cu chei. Erau la fel de populare ca și cornetele de semințe, fiind vândute de țigănci cu câțiva lei în mai toate locurile cu vad comercial precum cinematografe, ștranduri și stadioane. În aceeași epocă, la mare succes erau niște portofele aduse din Iugoslavia prin micul trafic de frontieră din zona Timișoarei. Erau confecționate dintr-un soi de PVC infect, cu una din coperți transparentă, în interior fiind introduse două imagini – la exterior o echipă cunoscută de fotbal – Steaua Roșie Belgrad sau Lazio Roma bunăoară, la interior – o imagine pin-up cu cine știe ce starletă porno de peste ocean, gen imaginile din Playboy. În fine, dar nu și în ultimul rând, se cuvine să menționăm pungile Kent, care apar în câteva imagini din epocă. Este vorba de niște pungi promoționale în care se livrau produsele cumpărate cu valută din magazinele rețelei Comturist – erau pur și simplu niște pungi din polietilenă, așa cum se dau azi – inițial erau gratis, acum se plătesc – în toate supermarketurile și magazinele de firmă. Bănuiesc eu că rețeaua Comturist avea totuși un contract preferențial cu firma de țigări Kent, dat fiindcă era principala marcă de țigări comercializată, aspect care a determinat-o să devină un soi de valută forte pe piața neagră. Ei bine, această pungă, care în unele zone se cumpăra cu 10-20 lei/buc., a ajuns la un moment dat, începând de prin primii ani ai deceniului al șaptelea, un soi de accesoriu vestimentar al românului, exact așa cum azi vezi prin metrou „corporatiste” care își cară sandwich-urile în pungi de la Pandora sau Sephora, asta este pentru unii, atunci ca și acum, dorința de a arăta celorlalți, „fraierilor” adică, magazinele de unde-și fac cumpărăturile zilnice. Cu alte cuvinte, omul fără pungă Kent nu prea era om. Se folosea mai mult ca „decor” sau exact ca și azi, pentru a căra din magazine articole mărunte și ușoare, în nici un caz la piață – pentru cărat cartofi – nici nu rezista de altfel și trebuia mai degrabă afișată decât folosită – de asta am trecut-o la accesorii vestimentare. Erau atât de „prețioase” încât mulți le păstrau cu grijă spre a fi folosite numai în anumite ocazii speciale. De curând, cineva vindea pe okazii.ro trei astfel de pungi, păstrate intacte, la prețul de 25 de lei. Cei mai șmecheri, care nu voiau să fie la fel ca tot omul, foloseau altfel de pungi similare, altceva decât Kent. Bunăoară, aveam la un moment dat câteva astfel de pungi, Dunhill și Muratti Ambassador, țigări extrem de populare în epocă printre cei cu bani. Ulterior, spre sfârșitul epocii de aur, popularitatea pungilor Kent va scădea în mod progresiv, ele fiind detronate de pungi aduse probabil din Turcia, cu imaginea bust a unei tinere pe motocicletă, cu canadiana deschisă la piept, lăsând să se vadă pe jumătate unul dintre sâni. Unul din colegii de serviciu, inginer de profesie, ca și subsemnatul, provincial de felul lui, fără relații prin Capitală, prin ’84 m-a abordat întrebându-mă dacă-i pot face rost de o astfel de pungă, pe care și-o dorește foarte mult și pentru care ar fi dispus să dea chiar și 50 de lei – sic! (Va urma.)