Viață și prețuri în epoca Ceaușescu (XLVII)

Motto: Într-un magazin alimentar, cândva, prin „epoca de aur”. – Carne aveți? – Ce se vede! – Atunci, dați-mi un kilogram de cârlige!

Aragaze, răcitoare și mașini de cusut. Denumirea de aragaz provine de la gazul petrolier lichefiat produs înainte de război de rafinăria Astra Română (A.R.+gaz), care era format din cca. 8 % propan și restul butan. Prin extensie, această denumire este folosită și dacă combustibilul ars este gazul natural. De asemenea, tot prin extensie, termenul desemnează și mașinile de gătit care folosesc acest gaz drept combustibil. Dicționarul general al limbii române, Vasile Breban, ed. 1987, dă ca plural aragazuri, deși contrazice regula de formare a pluralului cuvintelor compuse, la fel și DEX dădea același plural incorect până de curând, când a apărut varianta corectă de aragaze. În România, începând cu capitala, răspândirea acestui procedeu de preparare și încălzire a mâncării a fost legată de construcția marilor blocuri de apartamente din centrul orașului, încălzite cu centrale pe păcură, la care lipsa coșurilor de fum pentru sobe făcea practic imposibilă folosirea mașinilor clasice de gătit cu lemne, pe atunci, în afară de cele cu petrol, fiind extrem de utilizate, în special de cei cu locuințe individuale „la curte”. Spre deosebire de acestea, utilizarea aragazului nu producea miros și fum, fiind mult mai comodă. Să ne închipuim numai ce însemna aprinderea și menținerea focului, cei care încă mai au sobe clasice cu lemne știu foarte bine, iar în timpul verii, căldura degajată de plita din fontă era de-a dreptul insuportabilă. Iar pentru chestii mai mici, precum o cafea sau un ceai se utiliza primusul sau mașina de spirt – amândouă prezentând pericol de incendiu sau explozie. Dacă ar fi să ne amintim numai textul memorabil al lui Caragiale din „Vizită”, citez: „-Ionel! strigă iar madam Popescu; Ionel ! vin’ la mama! / -Sări, coniță! varsă spirtul! s-aprinde! (…) -Nu ți-am spus să nu te mai apropii de mașină când face cafea, că daca te-aprinzi, moare mama? Vrei să moară mama?” Totuși, căutând prin presa vremii am găsit o reclamă din același an, deosebit de stufoasă, la exact ce căutam – aragaz – citez: „Cu noaptea în cap începe munca și nu se mai termină. Sunt de spart și cărat lemne de făcut focul cu petrol, cenușe, hârtie surcele, apoi focul trebuie supraveghiat și întreținut în fiece moment, vasele înegrite pe fund trebuesc frecate, mașina curățată, etc, etc… Cu ARAGAZ scăpați de această muncă brută. Etc…”, menționez că am păstrat intactă ortografia epocii. Reprezentanță: Calea Victoriei 51 și Magazinul „Sanitas” din bd. I.C. Brătianu 36. Pe reclamă apare și o butelie, se găseau și butelii deci, dar este de presupus că sistemul abia debutase, din moment ce nu apare nimic în cartea de telefoane. O altă reclamă, datând din același an, este ceva mai explicită, în sensul că apare și un aragaz cu butelie, în locul cuptorului de azi având două cuptoare mai mici suprapuse. Gazul se distribuia la început în butelii de 25 l, în baza unei comenzi, am discutat deja despre acea carte poștală specială. De asemenea, în București se puteau face comenzi telefonice printr-un dispecerat. Nu știu când s-a generalizat acest sistem, orișicât, anuarul telefonic din 1937 nu conține termenii de „aragaz” și „butelie”. În cel din 1958 apare – „Aragaz – comenzi butelii pentru populație – tel. 14.10.00”. Anuarul statistic arată că în 1950 s-au produs pentru prima dată butelii în țară, 27.000 buc., în continuare producția crescând, cu un maxim în 1961, când s-au produs 255.000 de butelii, până la acea dată fiind produse peste un milion de butelii, după care producția a început să scadă treptat. Ulterior, pe măsură ce s-a dezvoltat construcția de blocuri noi, s-a renunțat la acest sistem cu butelii în favoarea alimentării centralizate (cu gaz metan) printr-un contor comun de la intrarea în bloc, facturarea fiind făcută la comun. Prin 1965, costul unei butelii de 25 litri (cca. 10 kg), al celor 25 litri de gaz lichefiat de fapt, era 14,50 lei. O butelie plină ajungea pentru nevoile unei familii timp de aproximativ o lună, conținând cca. 12-13 mc de gaz, umplerea făcându-se, din rațiuni de siguranță, la 85% din capacitate. În dec. ’89 ajunsese 49 lei, o creștere de cca. 3,4x în condițiile în care, în aceeași perioadă, salariul crescuse de doar 3x, dar pentru o butelie se putea sta cu zilele la coadă, plus că au lipsit aproape total în anumite perioade. Buteliile erau încărcate și transportate în camioane speciale, prevăzute cu un rastel. Butelia aparținea clientului și trebuia cumpărată în prealabil. Practic cumpărai conținutul, lucrătorul ce însoțea șoferul camionului schimba butelia goală cu una plină contra cost, asigurând și montajul, după care făcea și o „probă de etanșare”, la început cu un chibrit aprins, plimbat în jurul niplului de legătură dintre „ceas” (reductor) și butelie, ulterior cu o soluție de săpun în apă. Dacă existau scăpări, schimba și garnitura din clingherit, contra câtorva lei. DEX: clingherit = material preparat dintr-un amestec de azbest, cauciuc și un liant mineral, folosit la fabricarea unor garnituri etanșe și rezistente la temperaturi și la presiuni înalte. La început, cererea fiind ridicată, conform principiului comunist, aceste recipiente se alocau pe liste de așteptare pentru butelii – de obicei o primeai în momentul alocării unei locuințe (cu bucătărie). Buteliile erau standardizate. Inițial s-au fabricat la Uzina de Camioane Brașov, ulterior s-au fabricat și în alte locuri. Prețul unei butelii a fost stabilit la 300 lei (în 1958) ulterior 500 lei. Nu știu cu cât a evoluat prețul oficial ulterior, cred că deloc, pentru că după 1970 au început să se găsească tot mai greu, chiar dacă și în continuare s-au dat cu aprobare de la primărie, pe bază unor liste de așteptare, asta și datorită faptului că în unele perioade se putea aștepta cu lunile alocarea unei butelii. Cineva afirma pe un forum că prețul oficial ar fi fost 800 lei prin 1980, dar asta nu spune nimic, câtă vreme nu se găseau aproape deloc. Chiar nu am putut niciodată să înțeleg acest „fenomen”, pentru că nu era cine știe ce tehnologie, se putea realiza în orice cooperativă care dispunea de o presă hidraulică de 150 tf, un strung și un aparat de sudură, pentru că robinetul era produs altundeva. Nu cred că era vorba nici de economie de material, tabla din fier moale de cca. 1 mm s-a produs dintotdeauna în țară, nici de limitarea consumului de gaz și nici nu cred că era o metodă de presiune suplimentară asupra populației, și așa supusă la destule presiuni economice și ideologice. Cred că era pur și simplu prostie și indolență și că pentru uzina de autocamioane Brașov era nerentabilă producția de astfel de butelii, având regiile destul de mari, cine mai știe? În aceste condiții, începând de prin 1965 a înflorit piața neagră, o butelie ajungând să coste 1.000 lei în 1970, 3.000 lei în 1975 și +5.000 lei în 1980, am verificat în rubrica de „Mică publicitate” din ziarul România Liberă. Cine vindea aceste butelii? cei mai mulți erau cei care se mutau „la bloc”, apoi moștenitorii unei rude decedate, cei care aveau câte două-trei butelii – „pentru orice eventualitate”, etc… Prin 1980, chiar și umplerea se făcea cu sincope și restricționat, astfel că mulți din cei care aveau două sau mai multe butelii nu mai vindeau din ele. Pentru comparație, azi o butelie de aragaz costă cca. 300 RON, respectiv 7,5% din salariul mediu net din sept. 2022, în timp ce 5.000 lei o butelie în 1982 reprezenta exact două salarii medii nete, de aproape 27x mai scumpă. Prețul actual pentru umplerea unei butelii este 100 RON – 20€ adică, spre deosebire de ultimii ani ai epocii de aur, când era cca. 50 lei, 1$ adică, ceea ce ar putea explica oarecum restricțiile la procurarea unei butelii ca și cele de mai târziu, de la aprovizionarea cu butelii încărcate, anume că gazul era probabil puternic subvenționat, cu certitudine, motiv pentru care regimul urmărea mai mult ca sigur restrângerea consumului. Țin minte cozile interminabile de cu seară, noaptea în frig, la centrele PE-CO, pentru butelii, din perioada 1982-89, la fel ca și cele la „rația” de benzină, întinse pe câțiva kilometri. Aici sunt nevoit să precizez, clar și răspicat, că termenul de „subvenționat” l-am folosit în lipsa altuia similar și strict în raport cu termenii de funcționare ai economiei de piață, pentru că din perspectivă strict comunistă, conform legii nr. 19 din 11 iun. 1948, gazul devenise „bun al întregului popor” – în consecință, consumatorul trebuia să achite doar manopera de umplere a buteliei, transportul acasă și instalarea, nu și gazul propriu-zis, suportând prin restricțiile la consum consecințele nefaste ale aventurismului economic al lui Ceaușescu. Am insistat puțin mai mult asupra acestui articol pentru că am de gând să fac și un top al celor mai dorite articole din epoca comunistă. Era o vorbă chiar, anume că „stai cu ochii pe cineva sau pe ceva ca pe butelie”, adică ești concentrat la maxim – pentru că într-adevăr, butelia de aragaz era o mică avere. O soluție (doar parțială) la această problemă a venit de peste Prut, pe la începutul anilor ’80 turiștii moldoveni aducând butelii din fosta URSS, cu capacitate dublă, 55 litri, care se umpleau manual, transferând conținutul a două butelii normale, operațiune destul de periculoasă, care trebuia făcută obligatoriu în aer liber. Nu mai știu cu cât se vindea o astfel de butelie, cred că max. 1.000 lei, pentru că nu puteau fi umplute legal, iar azi una se vinde cu 350 RON. Orișicât, autoritățile închideau ochii, în epocă erau zilnic zeci de astfel de anunțuri de vânzare de butelii rusești la „Mica publicitate” din ziarul România Liberă. Revenind la aragaze, primul model pe care l-am găsit prin reclame a fost „MG3-61” – Mașină (sic!) de gătit cu gaze cu trei ochiuri și cuptor grătar, produsă la IM „Flacăra” Sibiu, 61 este probabil de la anul lansării modelului. Se vor fi produs și mai înainte, nu știu. Anuarul statistic menționează că în 1951 s-au produs în țară primele aragaze, 1.250 buc., ulterior producția crescând an de an, astfel că în 1962 se consemnează o producție de 166.324 buc. Orișicât, în 1958, atunci când ne-am mutat din str. Drobeta nr. 3 în str. Icoanei nr. 60, ai mei aveau un model similar. Era o construcție grea, din tablă emailată, cu multe elemente din fontă subțire, și ele emailate, capacul de la cuptor, doi suporți laterali și grătarul de deasupra arzătoarelor erau sigur din fontă și cred că avea peste 50 de kilograme. A rezistat „eroic” până în 1976, când ne-am mutat în Pantelimon, două decenii aproape. Nu am reușit să-i aflu prețul, probabil în jur de 600-800 lei, destul de mult – cam cât un salariu mediu în perioada 1957-60. Nu cred că se dădeau în rate, sistemul acesta a apărut ceva mai târziu și oricum, cererea era mai mare decât oferta, exact ca la butelii, pur și simplu strângeai cureaua până aveai toți banii. Nu știu nici cum s-au descurcat ai mei înainte de ’58, pentru că stăteam „la comun”, fiind sub-chiriași ai „chiriașului principal”, posibil să fi utilizat, conform unui program prestabilit de comun acord, aragazul acestuia. La fel cum multe case fuseseră naționalizate abuziv cu tot „inventarul” – am văzut mai târziu locuințe care mai aveau încă pe pereți tablouri și icoane provenind de la foștii proprietari, bunăoară prin ’87-’88, la Elefterie, într-o sufragerie am văzut o variantă mai mică, cam jumătate, a celebrului tablou „Atacul de la Smârdan”, Grigorescu autentic. Că eu nu aș ține așa ceva în sufragerie e altă poveste, cert este că tabloul era autentic și că provenea de la fostul proprietar. Și câte vor mai fi fost în astfel de situație, îmbogățind „pe daiboj” noua garnitură de șmecheri de după loviluția din decembrie? De pe situl CIMEC am aflat că la Satu Mare s-ar fi produs aragaze începând de prin 1951, când a fost reconstruită fosta fabrică “Fraţii Princz SA”, bombardată spre sfârșitul războiului, care ulterior s-a numit „23 August”, apoi „1 Septembrie” (de unde până unde? nimeni nu-și explică semnificația) ulterior devenind singurul producător de mașini de gătit din țară. După ’89 s-a redenumit „Samus”, prin 1997 intrând în portofoliul concernului suedez „Electrolux”. Primul aragaz produs a fost se pare un model 204, „Ignis” – cu două ochiuri, inițial fără geam la cuptor. Ulterior au fost lansate în fabricație aragazele Carpați 1, 2, etc… cu 2, 3 și 4 ochiuri, cu diverse facilități – grill, iluminare cuptor, aprindere electrică, astfel că prin 1989, cel mai perfecționat model ajunsese, conform afirmațiilor unuia pe un forum dedicat produselor vintage, 6.000 lei – cred că era prețul „la negru”, (cu „șpagă” cu tot) pentru că în dec. ’89 deja se găseau cu mare greutate, iar prețul oficial trebuie să fi fost 3-4.000 lei. Ca dotări, un aragaz mediu, md. G-322, avea trei ochiuri cu putere calorică de 1.700, 1.200 și 600 kcal/oră și cuptor cu arzătorul de 2.200 kcal/oră. După 1982, nici cei care stăteau la bloc nu au dus-o mai bine decât cei care locuiau „la curte”, aceștia din urmă apăsați de teroarea lunară a umplerii buteliei, pentru că, prin diverse metode, și celor de la bloc li s-a restricționat consumul. Cum oprirea pur și simplu a alimentării blocului cu gaz putea conduce la accidente (au fost, dar nu așa grave precum cele de azi) s-a optat pentru soluția abuzivă și ilegală a diminuării presiunii de alimentare, plus diluarea gazului furnizat populației cu un procent deloc neglijabil de aer, dar insuficient să poată produce accidente. Spun abuzivă și ilegală, pentru că fiecare consumator (bloc) avea un contract clar cu IDGB (întreprinderea de distribuție a gazelor București) pentru furnizarea de gaz metan 100% – nu diluat cu aer. Este clar că în aceste condiții, puterea calorică a gazului furnizat populației scădea dramatic, astfel că era nevoie de 15-20 minute să aduci la fierbere un ibric de cafea, nu mai vorbesc o oală cu ciorbă. Soluția a fost mărirea flăcării prin mărirea diametrului duzelor de la arzătoare, cele superioare, că de cuptor și grill nici nu putea fi vorba. Duze de schimb se găseau în comerț, cca. 5 lei/buc., iar la nevoie de puteau confecționa pe strung. Lărgirea se făcea cu ajutorul unui burghiu – eu foloseam o freză dentară, care în plus, crea un orificiu cu marginile evazate, cu profil de ajutaj, care ajuta flacăra. În general, fiecare avea duze „de vară” și „de iarnă” – cele lărgite cel mai mult, iarna scăzând și presiunea datorită temperaturii. Reacția autorităților a fost scăderea și mai mult a presiunii gazelor furnizate populației, astfel că la anumite ore, când și consumul era mai ridicat, flacăra aragazului abia mai pâlpâia. O politică criminală în fond, pentru că eu sunt convins că nu au fost puține cazurile celor morți înghețați în propriile apartamente. Trebuie să existe rapoarte în arhiva CC al PCR, cercetările mele sunt în curs și nu este exclus să dau de surprize, am dat deja de chestii senzaționale drept care voi mai adăuga un capitol la sfârșit, asta și pentru cei ce susțin că „era mai bine înainte” inclusiv. În fine, menționez că până în ’89 nu prea s-au produs în țară aragaze „electrice”, nu vorbesc de cele cu inducție, ci de cele cu rezistență, care se puteau fabrica totuși, motivul fiind pe de o parte reticența populației la astfel de sisteme de încălzire, cu inerție mare la pornire, dar mai ales, prețul mai ridicat al kWh de energie electrică în raport cu cel produs prin arderea gazului. Practic, o butelie plină de GPL furniza prin ardere cca. 120 kWh, la prețul de 49 lei prin ’89, cam 41 bani/kWh adică, în timp ce Decretul nr. 272/1987 privind „unele masuri pentru raționalizarea consumului de gaze naturale si energie electrica”, prevedea 0,65 lei/kWh de energie electrică, pentru cote de consum aberante (de exemplu, pentru un apartament cu 3 camere, familie 3-4 persoane, 18-35 kWh lunar, funcție de lună) depășirea consumului taxându-se cu 1-3 lei/kwh, în concluzie, asta pare a fi explicația. Am găsit totuși prin reclamele epocii o „mașină electrică de gătit model G”, produsă tot la „1 Septembrie”, cu putere instalată de 5.627 W, plite de 800, 2×1.200 și 2.000 W, încă o aberație a epocii, cota maxim alocată de curent menționată anterior, asigurând cel mult 30 ore de funcționare doar pentru plita medie, respectiv încălzit o cratiță de mâncare zilnic și atât – știau tovarășii să facă calcule cu kilowații. Din aceeași categorie, pentru cei din mediul rural care nu voiau sau nu puteau să se complice cu butelii, la aceeași întreprindere s-au produs și mașini de gătit cu cărbuni și lemne, modelul de numea „Gutin”. Era modelul clasic emailat cu plită din fontă. Erau prevăzute din fabrică să poată fi adaptate și pe arzătoare cu gaz. Din aceeași categorie (oarecum) – cu construcție similară, prevăzută în partea superioară cu o plită din fontă pe care se putea încălzi o cratiță cu mâncare, era soba tip godin, „Super 2”. De asemenea, boilere încălzite cu lemne, care puteau fi adaptate și pentru gaz. Răcitoare. Răcitorul (cu gheață) era un fel de frigider al săracului în epoca de după cucerirea puterii de către comuniști, în special în mediul urban. Un obiect astăzi uitat – nu credeți? tastați pe google „răcitor epoca comunistă” și vedeți ce vă returnează. DEX: răcitor = dulap cu pereți dubli, în care se menține o temperatură joasă prin introducerea de gheață și care se folosește pentru păstrarea la rece a alimentelor sau pentru răcirea băuturilor. (Între altele, printre care și definiția generică.) Abia la „răcitor vechi cu gheață” au apărut câteva imagini puse de un restaurator de astfel de relicve. Funcționau cu calupuri de gheață, care se achiziționau de la anumite puncte de desfacere, amenajate în aer liber în fiecare cartier al orașului. Calupul standard avea cca. 15×15 cm cu lungimea de 1 metru și costa 4 lei prin 1965. Se vindea și la jumătate sau la sfert, tăiate de vânzător cu un fierăstrău, mai ușor de cărat și manevrat. Existau pentru transport și un soi de „sacoșe” paralelipipedice din sârmă zincată de oțel cu mânere basculante. Anuarul telefonic din 1937 menționează două fabrici de gheață, una în șos. Grozăvești, cealaltă în Floreasca, în timp ce cel din ’65, în afară de prima – „Siberia” (sic! – șos. Grozăvești 20) mai enumeră încă nouă astfel de fabrici de gheață. Construcția unui astfel de răcitor era simplă – un soi de dulap din lemn, cam de mărimea unui frigider mic de azi – capacitatea standard era (cred) vreo 100 litri, cuva interioară, închisă cu o ușă frontală (unele modele se încărcau pe deasupra) era din tablă zincată, izolată termic cu vată minerală, de obicei se puneau la interior două jumătăți de calup, pe care se așezau vasele cu alimente. Cuva avea găuri prin care apa rezultată din topirea gheții se scurgea într-o cuvă dispusă dedesubt, prevăzută cu un robinet de scurgere. Un calup de gheață ajungea cam 24h, cu condiția ca răcitorul să fie amplasat într-un spațiu „întunecos și rece” – cum scria și pe sticlele de lapte cu privire la depozitare, dar și pe o serie de alimente preambalate, precum untul, dat fiindcă, așa cum am spus, majoritatea populației nu avea frigider, primele frigidere electrice produse în țară aveau să apară abia prin 1957, an în care s-au comercializat și primele 100 de frigidere „adevărate” – import URSS. Majoritatea acestor răcitoare provenea de dinainte de război, dar nu este exclus să se fi produs și în țară după 1946, investigațiile sunt în curs. Au dispărut treptat în momentul răspândirii frigiderelor electrice. Mașini de cusut. Pe toată durata de existență a regimului comunist s-au produs într-un singur loc, la Uzina Mecanică Cugir, o veche fabrică de armament, dezvoltată prin 1926 pe baza unor ateliere de fabricare a oțelului înființate prin 1799. Prin înființarea secției de mașini de cusut se urmărea „angrenarea în câmpul muncii” a soțiilor muncitorilor din fabrica de armament. Deși se afirmă că producția ar fi demarat în 1946, anuarele statistice atestă că primele 100 de mașini de cusut, posibil din import, au apărut în comerț abia în 1955, așa că data de lansare în producție a mașinilor de cusut românești nu cred că poate fi estimată mai devreme de 1956. De altfel, anuarul statistic atestă că primele mașini de cusut s-au produs în 1954 – 800 buc., ceea ce înseamnă mai mult producție experimentală. De asemenea, mai menționează că s-ar fi produs în 1948 – 657 buc., posibil kit-uri din fosta URSS, asamblate în țară, la fel în 1950 – 3.102 buc., după care, până în 1954 nu s-a mai produs nimic. Articol nelipsit înainte de război în locuințele clasei de mijloc, fiind folosită cu precădere la confecționarea lenjeriei de pat – fețe de pernă, cearșafuri, fețe de plăpumi, modelul tipic era mașina de cusut „Singer”, preponderent un singur model – cu masă și acționare cu pedală. Nu știu exact câte s-au importat înainte de război, estimez că cel puțin câteva sute de mii. Prin 1938, prețul uneia era de 250-300$, azi ar fi 5-6.000$, o sumă considerabilă, dar trebuie ținut cont că era un produs care se putea folosi fără probleme cel puțin 100 de ani, un model de realizare tehnică excepțională. Pentru comparație, prin 1940, înainte de intrarea României în război, o funcționară modestă câștiga lunar cam 10.000 lei, cca. 25$ la cursul de atunci, în consecință putea cumpăra o astfel de mașină de cusut cu salariul pe 10-12 luni. Prima mașină de cusut produsă la Cugir s-a numit „Casnica”, iar o legendă spune că prima produsă ar fi fost dăruită tovarășului Stalin – greu de crezut, din moment ce acesta și-a dat obștescul sfârșit în 1953. Carcasa mașinii de cusut „Casnica” era confecționată din „fontă de compoziție chimică deosebită, cu o cristalizare fină și cu o separație omogenă de grafit”, după cum se preciza în presa vremii. Practic, o fontă cu grafit nodular, asta e denumirea tehnică, fontă care permitea turnarea de mare precizie. Atâta doar că din ce am văzut pe la colecționari, era o copie aproape fidelă a mașinii „Singer” de dinainte de război – mă rog, așa sperau tovarășii să-i falimenteze pe imperialiștii americani care tocmai „atacaseră” Coreea în urmă cu câțiva ani. Ulterior, odată cu dezvoltarea experienței în domeniu, au fost produse mașini de cusut de concepție proprie, atât de uz casnic, cât și industrial. Următorul model scos pe piață în a doua jumătate a anilor ’50 a fost „Casnica Super”. Nu dispun de prețurile cu care s-au comercializat aceste două tipuri, presupun că nu erau tocmai ieftine, prin 1958 trebuie să fi costat min. 1.500-2.000 lei una, adică 2-3 salarii medii nete, un progres uriaș față de situația de dinainte de război. Din ce am găsit prin presa vremii, erau construite extrem de robust, durata de viață la utilizare intensă fiind de min. 10 ani, iar controlul de calitate implica nu mai puțin de 8.000 de verificări, plus un rodaj de două ore și probă de cusut în diverse regimuri de lucru. S-au fabricat în două variante – cu masă și acționare prin pedală și portativă, cu motor electric. În deceniul următor a fost lansată în fabricație „Ileana”, ulterior „Ileana 67”, cu o construcție ceva mai modernă. O reclamă din epocă preciza, citez: „… mașina de cusut ILEANA execută, pe lângă cusăturile obișnuite, tighele cu ața în două fire, înainte și înapoi, iar prin montarea unor accesorii, stopează și brodează”. Prețul prin 1965 era 1.800 lei pentru cea tip masă și 2.500 lei pentru cea tip mobilă, cu posibilitate de mascare a mașinii (în corpul mobilei). Se vindea și cu plata în 18 rate lunare, cu aconto de 20%. A fost mașina de cusut a deceniului al șaselea. Deceniul următor va fi dominat de mașina de cusut „Veronica” cu mai multe variante: tip normal și normal cu picior de metal (? – ca la vechile „Singer”) – 2.020 lei, tip mobilă – 2.270 lei și tip valiză – electrică – 2.155 lei. În fine, în deceniul al optulea au apărut „Sanda”, „Camelia” și „Nicoleta”. Modelul de bază era „Camelia”, celelalte două erau variante. Ca și „Veronica”, se comercializa în varianta masă cu picior metalic – 4.220 lei, tip masă – 4.400 lei, tip masă mobilă – 4.750 lei și „Nicoleta” – portativă cu motor încorporat – 3.830 lei, ulterior 4.200 lei, în 1989 când am cumpărat și eu una, pe care o utilizez și azi. De observat dublarea prețului – „din pix” cum se spune, în mai puțin de un deceniu, deși diferențele constructive între „Veronica” și „Nicoleta” erau minime. Voi relua pe parcurs aceste aspecte, mai ales în cazul în care am avut date concrete privind prețul de producție – respectiv modul în care Ceaușescu specula pur și simplu cererea de bunuri de consum a populației, mărind abuziv și artificial prețurile. Mașini de cusut s-au produs la Cugir și după ’89, producția scăzând tot mai mult, datorită cererii tot mai reduse, până prin 1998-99, când s-a oprit total producția. Mașinile de cusut produse la Cugir au supraviețuit însă marea majoritate și sunt utilizate și astăzi în ateliere de croitorie sau casnic. Articole electrocasnice. Mă voi referi în continuare la articolele electrocasnice, atât cele produse în țară, cât și cele importate, pe care le voi trece în revistă în ordinea utilității sau importanței dacă vreți, cu comentariile de rigoare, articole fără de care viața de acum ar părea multora de neconceput. Frigidere. Cum spuneam, răcitorul era un paliativ, deloc ieftin – reamintesc, cel puțin un calup de gheață/24h, adică 4 lei zilnic, cel puțin în lunile de vară, adică 120 lei/lunar, asta în condițiile în care salariul mediu net în 1950 era de 366 lei. Nu mai vorbesc de corvoada zilnică de a căra un calup de cca. 20 kg de la centrul de desfacere acasă. Pe timpul iernii, nu era o problemă păstrarea mâncării de pe o zi pe alta la rece – toate apartamentele aveau măcar o cămară, sau dacă nu, o debara cu un geamlâc spre exterior, care se ținea deschis. Metoda s-a utilizat și la bloc, pe scară largă, în condițiile în care consumul de energie electrică era restricționat, mai ales după 1982 – o platformă din fier beton sudat atârnată de geamul de la bucătărie, protejată cu un mic „acoperiș” din tablă, o adevărată calamitate urbană, pe care fiecare își etala oalele cu mâncare. Am avut și eu una, „moștenită” de la fostul proprietar, dar nu am apucat s-o folosesc, pentru că la câteva luni după ce m-am mutat în apartament, în aug. 1989, „a căzut regimul”. Anuarul statistic precizează că primele frigidere s-ar fi produs în 1955 – 10 buc. și în 1956 – 200 buc. – producție mai mult decât nesemnificativă, experimentală mai degrabă. Conform documentelor de arhivă, primele frigidere au apărut în comerț abia în 1957, la mai bine de un deceniu după preluarea puterii de comuniști, an în care anuarul statistic menționează 3.000 de bucăți vândute, mai mult ca sigur distribuite marilor granguri din partid, armată și securitate, pentru că oricum, prețul trebuie să fi fost prohibitiv pentru marea majoritate a românilor. Posibil ca unele să fi fost de import din țara [pe atunci] vecină și prietenă, fosta URSS, nu am reușit să aflu. Mai mult ca sigur că majoritatea erau de producție sovietică, pentru că în 1956 s-a început producția de frigidere în țară, la Uzina de Mașini Electrice București (UMEB pe scurt, pe atunci „Klement Gottwald”, lider comunist ceh). Că s-a demarat sau s-a decis producția, sau că s-a produs frigidere în mod experimental, nu înseamnă că s-au și produs imediat frigidere, orișicât, anuarul telefonic din 1958 nu conține cuvântul „frigider”. Indiferent de aceste considerații, în 1959, cu certitudine se produceau frigidere în țară, primul model fiind Pinguin 100, (posibil capacitatea în litri) produs la uzinele „Klement Gottwald”. Nici nu știu dacă era conceput în țară sau a fost copiat un model străin, mai mult ca sigur ultima variantă. Frigiderul era prevăzut cu un termostat pentru reglarea temperaturii și implicit, a consumului de energie electrică. Era un model așa-zis „cu absorbție” – fără piese în mișcare – în care o rezistență electrică încălzea agentul frigorific – amoniac – care trecând în stare gazoasă printr-un ventil, condensează cu răcire concomitentă. Construcția a fost perfecționată, astfel că doi ani mai târziu a apărut în comerț sub denumirea comercială de „Fram” în două variante, de 110 și 70 litri, ultima mai puțin agreată. Cel de 110 litri a dominat însă următorul deceniu, astfel că prin 1970 extrem de puține familii nu dețineau un astfel de frigider, beneficiile fiind mai mult decât evidente, motiv pentru care ai mei au cumpărat rapid unul, imediat ce au apărut în comerț. Nici nu erau prea ieftine, un teribil 2.500 lei în 1961 (primele vândute, ulterior va scădea la 2.125 lei) an în care salariul mediu net era de 833 lei, dar se tot auzise că vor apărea, așa că ai mei au strâns bani din vreme. Era solid construit, „ca un tanc”, cu carcasa din tablă de oțel de 1 mm, de altfel cântărea nu mai puțin de 87 kg. Ușa era prevăzută cu broască solidă cu cheie, mai mult pentru protecția contra furtului mâncării, decât de a împiedica copiii nesupravegheați să se ascundă în interior, pentru că ușa nu se putea deschide dinspre interior, iar copilul blocat în interior risca asfixia. Pe atunci încă destui locuiau la comun, la comun erau dispuse în zonele comune și frigiderele, așa că blocarea ușii împiedica vecinii să se servească din mâncarea altora, ăsta cred că era motivul principal, chiar dacă extrem de rar, frigiderul mai producea victime, fiind ulterior denumit „ucigașul de copii”. Ușa era prevăzută cu locașuri pentru sticle, 8 ouă și două compartimente cu capac – „unt” și „brânză”. Frigiderul avea un bec în interior, care se aprindea la deschiderea ușii, despre care am discutat deja și de asemenea un fel de congelator cu spirală, care răcea interiorul, termostat și un fir cu plumb pentru poziționarea corectă pe planșeu. Trecerea de la 120 la 220V se făcea prin schimbarea rezistenței, de formă cilindrică, care costa 40 lei și se găsea în orice magazin de articole menaj-electrice. Tot atunci, în 1961, autoritățile au decis transferul producției la uzinele militare Sadu, producătoare până atunci de muniție pentru infanterie, până prin 1965, frigiderul „Fram” reprezentând 56,7% din producție. În anul 1968 a apărut modelul „JIUL”, tip mobilă (preț – 2.600 lei), un proiect modificat al frigiderului „FRAM 70 L”, iar în deceniul următor a fost realizat și modelul „FRAM 22”, (22 litri) care se putea monta în portbagajul autoturismului Dacia 1300, alimentat la 12V. (900 lei costa, parcă.) În contextul amplificării relațiilor de cooperare româno-franceze în domeniul economic, autoritățile de la București au studiat pe la mijlocul anilor ’60 posibilitatea fabricării în România a unor frigidere moderne, în paralel cu modelele „FRAM” care se realizau la uzina de la Sadu. Acel plan s-a concretizat în perioada 1967-1970 prin achiziționarea din Franța a licenței de fabricație a trei modele de frigidere (marca „Thomson”, de fapt „Thompson-Houston Hotchkiss Brandt”, scria pe ușița congelatorului, la primele fabricate), împreună cu instalațiile și utilajele necesare producerii lor, la o nouă întreprindere, care urma a fi pusă în funcțiune la Găești. Redenumite „Frigero”, apoi „Arctic”, acestea aveau termostat, un compartiment pentru temperaturi scăzute (unde se păstrau alimentele congelate – cca. 25 litri capacitate), cutii din plastic pentru carne și legume, etc… Capacitatea de depozitare era de 140, 180, respectiv 240 litri, iar prețul de vânzare a acestor frigidere pe piața românească era de 4.110 lei, 4.800 lei, respectiv 5.740 lei (în anul 1974, an în care salariul mediu net era de 1.471 lei). Extrem de scump, cel de 240 litri, care era și cel mai solicitat, reprezentând în 1974 puțin peste 3,9 salarii nete. Astăzi, la aproape jumătate de secol distanță, un frigider de 222 litri, cu o singură ușă, produs tot de „Arctic”, (fabrica fiind preluată între timp de Beko), costă 1.570 RON, cam 39% din salariul mediu net, de zece ori mai puțin. Pornind de la aceste cifre, cunoscând ambele fabrici, cea de atunci, pe care am vizitat-o prin 1987, dar și pe cea de acum, astfel că pot afirma cu certitudine că tehnologia nu s-a schimbat prea mult – așa cum s-a schimbat, de pildă, la Dacia, din contra, pe atunci salariile erau mult mai mici, voi face, ca de obicei, un mic calcul. Un frigider azi, cu performanțe și calitate mult mai bune, costă cca. 343$, care în 1974 ar fi însemnat cca. 57$, cu alte cuvinte, pe atunci, statul vindea populației dolarul cu cel puțin 5.740 : 57 = 100 lei. Spun cel puțin pentru că materialele erau mai ieftine, iar munca mai prost plătită. Nu se pune problema de costurile cu amortizarea licenței și utilajelor, pentru că acestea, conform documentelor pe care le-am consultat, au fost plătite cu petrol și cereale – „bunul poporului” carevasăzică, precum și cu frigidere produse în respectiva fabrică. În aceste condiții, revenind la cele menționate anterior privind buteliile de aragaz și mașinile de cusut, răspunsul e simplu, Ceaușescu jefuia pur și simplu populația, folosindu-se de o necesitate firească a oricărei familii = un banal frigider, diferența însușită abuziv prin jaf fiind folosită în alte scopuri ce se vor dovedi ulterior falimentare. Exact ce spuneam, imediat ce au apărut, ai mei au și cumpărat unul, pentru că prețul nu mai conta în raport cu utilitatea, chiar dacă pe atunci (în mai 1970, când primele frigidere au ieșit pe poarta fabricii) nimeni nu se gândea ce vremuri crâncene aveau să vină peste un deceniu numai. Ulterior, prin 1985, aveau să apară în comerț și congelatoare, dar numai de 140 de litri, cu prețul, din câte îmi amintesc, cam cât al unui frigider de 180 litri. Tot atunci, au apărut în comerț combine, un frigider de 140 litri, combinat cu un congelator, tot de 140 litri, suprapuse și asamblate cu corniere și bride, 10.000 lei în cap, m-a costat una 12.000, socotind și „șpaga” dată gestionarului de la Bucur-Obor. Prin compensație, pot spune că s-a comportat decent, rezistând până prin 2000, aproape 15 ani. Concurența. Ocazional, înainte să demareze producția la Găești, s-au importat frigidere din fosta URSS. Două modele, „ZIL” – 240 litri, din care „congelatorul” – 29 litri, și „Saratov” – 85 litri parcă, amândouă cu compresor. Un produs tipic comunist, făcut să reziste decenii, dar și prețul era pe măsură, prin 1960, un „ZIL” costa vreo 6.000 lei parcă, un preț exorbitant pe atunci, aproape 7,5 salarii medii nete. O cunoștință a cumpărat prin 1980 unul vechi de +20 de ani, care a mai rezistat fără probleme încă 20. Și mai rar s-au importat frigidere „Obodin” – 140 litri, produse în fosta Iugoslavia, în Muntenegru. Mașini de spălat. Erau cele mai cerute imediat după frigidere, din perspectiva utilității, mai ales în familiile cu mulți copii. Anuarul statistic menționează că în 1956 s-ar fi produs primele mașini de spălat – 3.202 buc., producția dublându-se în fiecare an, astfel că în 1962 se consemnează aproape 77.000 de bucăți produse. Primul model apărut pe piață era produs la cooperativa „Electro-bobinajul” din București, str. Ghiocei nr. 20, Raionul 1 Mai, (așa se numea pe atunci sect. 2 de azi) azi desființată, clădirile au rămas însă intacte, probabil și utilajele, multe din ele, obiecte de muzeu, fostă „Sticop” înainte de război, „prima industrie românească de sticle optice”, aparținând probabil unui anume Bischoff Richard, atât fabrica, cât și respectivul figurând la adresa respectivă în anuarul telefonic din 1937. Am văzut mai multe în acei ani, așa că mi le amintesc perfect, mai ales datorită modelului inconfundabil de storcător. Am găsit la un colecționar și un prospect din 1961, din care am extras caracteristicile tehnice. Dimensiuni: 420x360x780 mm, capacitate cuvă: 35 litri, putere motor: 150W. Motorul acționa un agitator lateral, iar încărcarea se făcea pe deasupra, deschiderea fiind acoperită cu un capac basculant. Storcătorul era montat pe rama laterală, două rulouri paralele din cauciuc, cel inferior se rotea liber, iar cel superior putea fi rotit cu o manivelă, antrenând rufele împinse între cele două rulouri. Construcția era integral metalică, extrem de solidă, așa cum cam toate se fabricau pe atunci, greutatea mașinii fiind de 35 kg. Cooperativa nu era așa mare, astfel că este posibil ca tăblăria să fi fost confecționată în altă fabrică. Prospectul o descria după cum urmează, citez: „…prezintă avantajul că spălatul rufelor devine o operațiune plăcută (sic!) … cu un consum de cca. 6 bani pe oră”, ocazie cu care putem vedea și cât costa 1 kWh în 1961, 40 bani adică, sau mai explicit, cu un salariu mediu puteai cumpăra aproape 2.100 kWh. Vom relua aceste calcule mai în amănunt la capitolul combustibili și energie. Mașina de spălat nu avea denumire comercială, i se spunea pur și simplu „electro-bobinaj”. Nu am reușit să aflu prețul exact, probabil <500 lei. Am mai văzut reclame ale uneia similare, utilizând același storcător, dar cilindrică – „Păltiniș”. Nu le-am văzut prin București, cred că erau produse la IMS (întreprinderea mecanică de stat) Sibiu. Într-o reclamă din epocă se preciza că este prevăzută cu o mică pompă pentru circulația și evacuarea apei. Un alt model, „63” era denumirea, (nu are legătură cu anul apariției,) apărut câțiva ani mai apoi, prin 1959, a fost produs la cooperativa „Tehnometal” – Ploiești. O reclamă din epocă preciza: „…în numai 10 minute, 2 kg de rufe spălate. (…) Consum minim de curent. Capacitate 53 de litri”, prezentând în stilul american al epocii, o femeie elegantă – pe tocuri înalte, cu fustă și bluză mulate, descărcând respectiva mașină. (Sic!) Au avut și ai mei una, pe care am folosit-o intens ani de zile, așa că o pot descrie în amănunt. Era de formă cilindrică, cu cuva din tablă zincată, gura de încărcare fiind acoperită cu un capac bombat similar celor de la cratițe. Construcția era extrem de solidă, din tablă groasă, cred că avea peste 40 kg. Motorul, situat excentric, avea 600 W și antrena un șnec (spirală) din porțelan prin intermediul unei curele de transmisie. Pe atunci nu existau prize schuko, așa că era obligatorie legarea la pământ, în acest scop fiind prevăzut un cablu cu clește, care se prindea pe unul din robinetele din baie. DEX: șnec = transportor pentru materiale pulverulente sau în formă de pastă, format dintr-un arbore prevăzut cu o paletă elicoidală; transportor-melc. Un soi de șurub al lui Arhimede deci, cu 2-3 pași. Central, cuva avea un dop înșurubat, care astupa un orificiu ce comunica cu axul motorului, pe care se monta (după spălare) cuva de centrifugare, de formă conică, livrată ca accesoriu, problema fiind aceea că dopul era mai greu de deșurubat de către o femeie. Spre deosebire de cele anterioare, la care agitatorul – sub forma unui disc cu palete – putea deteriora țesăturile fine, rotația șnecului producea un curent circular în lichid, spălând mult mai bine rufele. A fost de altfel, singura mașină de spălat românească bazată pe acest principiu, care se putea chiar îmbunătăți. Pornirea motorului necesita un comutator pe măsură, așa că era prevăzut un întrerupător rotativ de tip industrial (șalter, cuvânt azi dispărut, din germ. Schalter). Din câte îmi amintesc, costa fix 500 lei. Problema tuturor acestor mașini de spălat era că nu aveau încălzire, necesitând încălzirea pe aragaz de cantități mari de apă, cel puțin 15-25 litri, fiind extrem de incomod pentru o femeie de manevrat o oală așa grea, nu mai vorbesc de pericolul de opărire, astfel că în perioada imediat următoare, principala problemă a fost încălzirea apei direct pe mașină, problemă ce a putut fi rezolvată odată cu asimilarea în fabricație (cred că s-a cumpărat licență, sunt absolut sigur) a rezistențelor de încălzire în tub metalic, utilizate la fiare de călcat, plite, boilere, producția acestora fiind asigurată de întreprinderea „Electromureș”. Am insistat în mod special asupra detaliilor tehnice și modului de funcționare a acestor mașini de spălat, mai mult decât primitive, pentru că pe mai multe forumuri de discuții am citit cum că ar fi fost „semi-automate”, discuții pornite în baza unor reclame bombastice din epocă, oamenii interesându-se de temporizatoare, electrovalve și programatoare – nici vorbă de așa ceva, ele vor apărea la mașinile de spălat automate două decenii mai apoi, prin 1980. Nu erau decât niște cuve cu agitator, (i se spunea în mod cât se poate de bombastic „pulsator”,) acționat de un motor electric, atât și nimic altceva. Acela era nivelul industriei românești de electrocasnice, nu se putea mai mult, nu are rost să ne îmbătăm cu apă rece. Chiar și așa, au ușurat enorm munca a milioane de gospodine, constituind un uriaș pas înainte față de epoca de dinainte de război. În prima jumătate a anilor ’60 conducerea de partid și de stat a decis ca producția de mașini de spălat să se facă exclusiv la uzinele din Cugir, chiar dacă producția mașinii de spălat „Perla” a mai continuat câțiva ani la Sibiu. „Perla” – niște mașini robuste, dar care din păcate, au fost produse în număr mic. Citesc într-un mic istoric pe net: „La începutul anilor 1960, în România a început producția mașinilor de spălat semiautomate: „Albalux”. (…) Erau de 2 tipuri: cu storcător și încălzire sau fără. Au rămas și s-au impus pe piață celebrele mașini „Albalux”, fabricate la Uzina Mecanică din Cugir”. Da! celebre și semiautomate. Celebre în sensul că nu existau altele, iar semiautomate în sensul că un agitator vântura rufele prin lichid, nu mai stătea gospodina să le frece. Modelele au fost numerotate succesiv de-a lungul anilor – Albalux 1, 2, 3, … până la 21 parcă. Modelele 2 și 4 au rezistat cel mai mult, 4 doar cu agitator și încălzire, fără stoarcere, 2 cu încălzire și stoarcere. Cele două operații se făceau în cuve separate, cu capace separate, ceea ce dubla practic lățimea mașinii. Cuva storcătorului conținea un coș rotativ, cu motor separat de antrenare, ansamblul fiind montat pe suspensie elastică – 3 arcuri din cauciuc. Câteva modele și prețurile lor de prin 1970. Albalux 2 – 2.550 lei, Albalux 3, identică cu 2, dar fără încălzire – 2.100 lei, Albalux 4 – 1.180 lei cu încălzire, Albalux 5, identică cu precedenta, dar fără încălzire – 1.120 lei. Am cumpărat una prin ’86, nu mai știu ce număr de model era, cu storcător, fără încălzire, a costat atunci 4.000 și câțiva lei, de unde presupun că cea simplă, fără storcător, trebuie să fi costat max. 2.500 lei. Avea și un temporizator rudimentar cu angrenaje, fabricat la Mecanică Fină, care el singur costa 120 lei, ca piesă de schimb. Am utilizat-o fără probleme prea mari 10 ani în cap, funcționa încă perfect în 1996, când am dat-o de pomană. Se afirmă că ideea de a produce în țară mașini automate ar fi apărut prin 1977 – nu știu de ce tocmai atunci, pentru că prin 1965 s-au importat totuși mașini automate, din fosta Iugoslavia, „Gorenje” cred, costa 6.500 lei, un preț de asemenea prohibitiv pentru majoritatea românilor. Ăsta pare să fi fost motivul principal pentru care până în 1977 nu s-a pus problema producerii de astfel de mașini în țară, apoi mai erau și impedimente tehnice și lipsa de know-how în domeniu, așa că în anul următor s-a decis să se cumpere licență de fabricație, firma aleasă fiind „Sangiorgio Elettrodomestici” din Italia. Producția a început un an mai târziu, în 1979, la UM Cugir. Primul model, „Automatic” se numea, avea 12 programe și costa 4.800 lei, doi ani mai târziu, în 1981, a apărut modelul „Automatic Super”, cu 16 programe, care costa 5.500 lei. Primele mașini de spălat automate au apărut în comerț abia prin 1984, posibil ca până atunci producția să fi fost exportată în contul plății licenței. Cum programatorul electromecanic urma a fi asimilat la Întreprinderea de Mecanică Fină, eventual și alte componente, dat fiindcă după absolvire fusesem repartizat la chiar respectiva întreprindere, am avut câteva mașini la dispoziție, pe care le-am putut examina îndeaproape. În special programatorul, cu came și micro-întrerupătoare, era la nivelul 1970, nu 1980, deci eu sunt convins că italienii ne-au oferit un model învechit. Nu mai vorbesc de contragreutatea de echilibrare a cuvei, din beton, vreo 5 kg, mi-a făcut o impresie extrem de proastă – de soluție tehnică à la Dorel, nu mai vorbesc că pe măsură ce asimilarea componentelor esențiale, electrovalve în special, avansa, calitatea acestora era tot mai proastă, pe măsura economiilor „la sânge” impuse de Ceaușescu. Cererea era totuși mare, astfel că la început s-au comercializat cu restricții, pe liste de așteptare – întâi mamele cu 3-4 copii, apoi pentru cele cu doi. Prin 1987 cele „Super” costau cca. 6.500 lei – la cele cu 12 programe se renunțase. De asemenea, au început să apară probleme de fiabilitate, așa că entuziasmul inițial s-a mai temperat, deși se afirmă că în perioada de apogeu s-ar fi produs 10.000 de mașini de spălat automate lunar. Nu cred așa ceva, poate împreună cu cele „clasice”, a căror producție a continuat. Cum nu am deținut o astfel de mașină, din motivele expuse – cele testate de mine la fosta Mecanică Fină erau o calamitate – am făcut apel la „nostalgici” să-mi explice ce și cum devine chestia cu respectivele mașini de spălat. Redau aici câteva păreri, din perspectiva utilizatorilor, culese de pe forumurile de discuții. Primul comentator, citez: „…mașina de spălat era teoretic de bună calitate comparativ cu alte produse de larg consum produse în acele vremuri, programator import Italia, motor electric fosta întreprindere IMEP (Pitești). Probleme la cuvă, în funcție de „detergentul” utilizat și la etanșarea hubloului. În timpul comunismului nu exista „detergent pentru mașini spălat automate”. Era doar detergent solid pentru mașini de spălat, DERO sau Perlan și alte câteva mărci și diverși detergenți pentru spălat manual. În anii ’70 a existat și o versiune de DERO lichid. În anii ’80 criza a atins și detergenții. Nu prea se mai găseau”. Al doilea comentator, citez: „Mașina de spălat automată produsa la Cugir nu a avut mare succes. Cei fără apă curentă nu puteau să o utilizeze. Iar apa era curentă doar teoretic, adică se mai și oprea și încă destul de des. Chiar și în București se oprea destul de des dar revenea până la sfârșitul zilei, dar în provincie se stătea și cu zilele fără apă. Detergenții erau de ce mai proastă calitate, se punea cantitatea necesară în sertar și la sfârșit se constata că hainele erau tot murdare pe motiv ca detergentul nu se dizolva”. Da, probleme la care cei de azi nici nu gândesc – anume că o mașină de spălat are nevoie de apă și detergent pentru a spăla, altfel ocupă inutil „loc în spațiu”, nu mai vorbesc de preț. Dacă am ajuns aici, se cuvine să facem o comparație. În dec. ’89, o mașină de spălat automată costa 6.500 lei, adică puțin peste două salarii medii nete, în cuantum de 3.063 lei. Azi, cu un salariu mediu net în cuantum de 4.003 RON se pot cumpăra cca. 3 mașini de spălat „Arctic”, (1.150 RON/buc.) de 6x mai multe adică, față de 1989. Am comparat cu o mașină asemănătoare, low-cost cu prestații medii. Iar tehnologia nu a evoluat deloc aproape, același motor, aceleași electrovalve, aceeași cuvă și carcasă, etc… doar programatorul este electronic, ceva mai ieftin decât cel electromecanic, dar nu cu mult. Deci de unde această diferență, în doar trei decenii? Evident că în primul rând datorită salariului, 4003 RON, înseamnă azi cca. 800€, în timp ce 3.063 lei atunci, ar însemna azi 137€, de 5,8x mai puțin, o mașină de spălat ar reveni azi la 274€, aproape de „Arctic” – 230€. De observat diferența față de frigidere – un articol indispensabil, cu preț stabilit „din pix” – mult umflat, în timp ce mașina de spălat automată nu era chiar indispensabilă, astfel că prețul era aproape de cel real, ba eu cred că Ceaușescu l-ar fi umflat și pe acesta, dar dacă ar fi făcut-o la 12-13.000 lei una, este clar că nu ar fi cumpărat-o nimeni. Mașina de spălat „mini”. A fost o mașină de spălat „semi-automată” – adică o cuvă din plastic de cca. 10 litri, cu un agitator antrenat de un motor electric. În epocă se spunea că ar fi pentru rufele copilului mic – posibil, datorită capacității reduse, orișicât, extrem de utilă celor cu copii, precum subsemnatul în epocă, dar care preferam să le spăl manual. Era produsă la cooperativa „Electro-bobinajul” și costa cca. 500 lei. S-a bucurat de oarece succes în epocă, fiind utilă pentru spălarea rapidă a câtorva articole mici de îmbrăcăminte. Văd că astfel de mini-mașini de spălat din plastic se bucură de succes și azi, deci ideea inițială nu era chiar proastă. Aspiratoare de praf. Un alt articol extrem de util în orice locuință. Primele aspiratoare au apărut în comerț pe la mijlocul anilor ’50, importate din fosta URSS, Ceaika (pescăruș = чайка). Nu știu cât costau – orișicât, nu erau tocmai ieftine, trebuie să fi fost vreo 1.000 lei. Cineva mi-a trimis o imagine cu unul, din care se vede că era o construcție extrem de solidă, caracteristic fiind faptul că nu avea role, ci un soi de șine, ca la sanie. Exista și un model cu role, în formă de „rachetă”, chiar așa îi spunea, „Raketa” (Ракета.) Din păcate, anuarul statistic nu menționează statistici privind volumul vânzărilor și producției de aspiratoare de praf și nici alte electrocasnice de mai mică importanță. S-au vândut totuși destul de multe cred, pentru că în epocă, mai toți cunoscuții alor mei aveau. Cererea era destul de ridicată, în special în mediul urban, astfel că pe la începutul anilor ’60 au apărut în comerț primele aspiratoare românești. Primul aspirator produs pe scară largă în țară a fost „Record”, produs la întreprinderea „Electro-motor” din Timișoara. Nu știu dacă a fost de concepție românească sau dacă a fost copiat un model străin, probabil undeva pe la mijloc, un model străin adaptat. Construcția era extrem de simplă și robustă, un corp tubular din carton presat plastifiat la exterior, în care era fixat motorul electric, cu colector și perii, pe axul căruia era fixată o turbină centrifugală din tinichea – rotorul adică, statorul fiind din ebonită. Filtrul – sub formă de coș, era fixat direct pe garnitura din cauciuc, strânsă cu două cleme între corp și capacul din ebonită în care se înșuruba furtunul de aspirare. La celălalt capăt al acestuia se puteau monta diverse perii cu care era dotat aspiratorul, ulterior apărând și un recipient cu pulverizator, pentru zugrăvit chipurile, caz în care furtunul se monta la capătul celălalt al aspiratorului (pe unde ieșea aerul aspirat.) Era incomod de folosit datorită furtunului gros și nici nu pulveriza prea bine, tot clasica pompă de zugrăvit fiind baza. Costa cca. 800 lei, cu mici variații, prețul rămânând aproximativ neschimbat până în 1989. Construcția era atât de robustă încât atunci când l-am aruncat, încă mai funcționa perfect. De altfel, rar se ardea motorul, caz în care se cumpăra rotorul cu totul, era atât de ieftin, vreo 200 lei, că nici nu merita bobinarea, cel mai des – o dată la 10 ani se schimbau rulmenții motorului, cca. 25 lei împreună, unul mare și unul mic (6109 și 609 parcă), și periile (cărbunii) care și ei costau câțiva lei. Modelele ulterioare, indiferent de nume, „Practic”, „Ideal”, „Ajax” , etc… nu au diferit prea mult, nici constructiv, nici ca principiu. Câteva date tehnice, mă refer la modelul „Practic”. Putere motor: 420W, exista pentru 120 și 220V, debit: 1,2 mc/min., depresiune maximă: 1.300 mm coloană de apă, greutate: 6,4 kg, 9,2 kg cu accesorii. Preț: 785 lei. Ulterior a apărut modelul „Ideal” – 800 lei și „Junior”, fără furtun, montat direct pe tubul periei, cu putere mai mică – 525 lei. După înființarea întreprinderii „Electroargeș” (în 1971) după 1973 producția de aspiratoare a fost transferată la această întreprindere, care există și azi, dar cu alt profil de producție, producția de electrocasnice fiind abandonată datorită concurenței. Electrocasnice mici. Râșnița de cafea. Se produceau tot la „Electroargeș”. Un corp cilindric din plastic injectat, „cuvă” din inox, motor de acționare cu rotor bobinat și perii, (110 W, 13-15.000 rot./min. în gol) cuțit din inox, capac transparent cu buton de acționare, care apăsa tija unui micro-întrerupător ce pornea motorul. Exista și în varianta fără buton în capac, acționarea făcându-se prin apăsarea capacului. NI 93-75, preț 110-120 lei. Am una care încă funcționează, după 45 de ani și mai bine, o utilizez când și când la tocat diverse semințe. Motorul se încălzea puternic în sarcină, astfel că pe corp era înscrisă recomandarea ca după un minut de utilizare să urmeze o pauză de 25 de minute. Mixerul de bucătărie. A avut mai multe denumiri comerciale: „Argimix”, „Argis”, etc… Putere, 150W, preț, cca. 250 lei. Se produce și azi, la același preț. Robotul de bucătărie. Denumirea comercială era „Doina”. Era practic o mașină de tocat cu motor electric, căreia i se puteau atașa diverse răzătoare cilindrice. Nu dispun de alte date tehnice. Preț, 650 lei. Uscătoare de păr. De-a lungul timpului au fost produse mai multe modele, dar nu mai multe de 3-4, cu principiu identic – o turbină centrifugală care sufla aerul printr-o rezistență încălzită electric. Prin 1975 a apărut un model extrem de popular, „Diana” („Rotel” pentru export) cu corpul din plastic din două bucăți care se puteau roti una față de cealaltă, rezultând două poziții – de „lucru” și „pliat”. Într-o vreme se dădeau și pe sub mână. Costa cca. 200 lei. Cred că era produs în „lohn”, având la bază un model occidental, pentru că în epocă am văzut modele identice produse și de alte firme. Aeroterme. Două modele erau extrem de răspândite, amândouă, ca și produsele enumerate anterior, fabricate la „Electroargeș”. Primul, extrem de simplist, era de fapt un ventilator „de 125 de lei” adaptat la o carcasă dreptunghiulară din tablă, prevăzută cu o rezistență frontală, înșirată pe un cadru din șamotă. Fără termostat, cu o singură treaptă de încălzire, preț, cca. 250 lei. Al doilea model, ceva mai elaborat, era introdus într-o cutie paralelipipedică din tablă, ventilatorul era cilindric, acționat cu un motor cu două trepte de turație, la fel și rezistența avea două trepte de putere 500/1.000 W. Am avut două, pe care le utilizam câte 8-10 ore zilnic, uneori chiar și în timpul nopții, în perioadele în care era total oprită căldura, voi discuta aceste aspecte dramatice mai târziu. Costa 400 lei. A existat în comerț și o așa-zisă „sobă electrică cu ventilator”. Denumirea comercială era „Calorconfort”, puterea rezistenței, cca. 2 kW și costa, din câte îmi amintesc, 500 lei. Aspectul era relativ rudimentar, fiind produsă la cooperativa „Electrometal” Timișoara. S-a vândut destul de bine, în ciuda puterii ridicate, permanent pericol pentru instalația electrică. Cum spuneam mai înainte, imediat ce au fost asimilate rezistențele protejate în tub metalic, au început să apară în comerț electrocasnice folosind acest tip de rezistențe, respectiv fiare de călcat, plite și reșouri, radiatoare și radiante, calorifere și boilere, toate produse la „Electro-Mureș” (Tg. Mureș, str. Kossuth 112-114.) Fiare de călcat. Exemplific cu fierul de călcat „Vapoterm – 1000”, 1.000 era probabil puterea de încălzire în W. Avea un rezervor de 100 cmc din plastic, conectat printr-un tub cu o rețea de orificii din talpă, prin care se făcea vaporizarea. A fost cel mai complex fier de călcat produs în perioada comunistă și costa 195 lei. Plite și reșouri. Se produceau atât plite, utilizate la aragazele electrice – era și un model de aragaz mic, fără cuptor, cu două plite 500/1.000W, montate pe un suport din tablă emailată, care se punea direct pe masă (cca. 300 lei) de asemenea, reșouri mici, de 500 și 1.000W, (cca. 50 lei/buc.) toate încălzite cu astfel de rezistențe, în formă de U, îndoite sub formă de spirală plană. Radiatoare și radiante. Mai puțin utilizate decât aerotermele, fiind mai puțin eficiente. Unele aveau două rezistențe care se puteau conecta separat – 1.000/2.000W, 100-200 lei, funcție de calitatea materialelor și finisaj. Culmea kitsch-ului avea să fie atinsă de un „șemineu” cu rezistențe electrice, montate lateral pe verticală, „focarul” fiind acoperit cu o mască din plastic colorat în roșu, în spatele căruia se găsea un bec aprins, convecția produsă de aerul încălzit rotind o morișcă cu abajur ce voia să imite pâlpâirea „flăcărilor”. Toată construcția era din tablă vopsită – un kitsch aproape perfect. Nu știu unde era produs „artefactul”, văd că se produc și azi, nu mai puțin kitschoase, în ciuda calității excelente. Calorifere. Se produceau – tot la Tg. Mureș, cred – niște calorifere electrice cu ulei, extrem de eficiente, de asemenea, extrem de aspectuoase. Erau cred, funcție de numărul de „elemenți” (corect era elemente, dar sub forma asta s-a încetățenit pluralul incorect, cel corect utilizându-se doar în cazul unor elemente dușmănoase) de trei mărimi, 500, 1.000 și 2.000W, cu termostat și reglaj al puterii în trepte, prețul mediu fiind, din câte îmi amintesc, cca. 1.000 lei. Au dispărut total de pe piață în momentul agravării penuriei de energie, prin 1986-87, astfel că nu se mai găseau nici măcar pe sub mână sau la suprapreț, vândute prin „mica publicitate”. Cum odată cu dispariția lui Ceaușescu nu a dispărut nici penuria și nici frigul din case, abia prin 1991-92 am reușit să cumpăr unul, la mâna a treia, care a rezistat eroic până prin 2015, când mi-am pus centrală, îl am și acum, relicvă a unor vremuri apuse, îi voi face poate o poză pentru instagram. Cererea era totuși uriașă, așa că utilizând rezistențe din comerț, prin întreprinderi, sudori pricepuți, confecționau astfel de calorifere din țeavă de oțel – ce mai! o adevărată industrie. Nu mai vorbesc de celebrele reșouri cu rezistență din nichelină în cărămidă de BCA. Voi relua, așa cum am promis, toate aceste aspecte mai târziu, atunci când voi vorbi despre criza energetică a sistemului. Boilere. Denumirea comercială era „Eltim” (așa scria pe ele, nu știu ce însemna, probabil abreviere de la „Electro-Timiș”, nu am reușit să aflu cu certitudine.) Erau de trei dimensiuni 60, 90 și 120 litri, iar rezistența era (cred) de 2 kW. Pentru montare la bloc, necesita instalație separată cu împământare – pe atunci, prize schuko se montau doar în bucătărie. Cel mediu costa cca. 1.000 lei. Când am cumpărat apartamentul în care locuiesc și acum, fostul proprietar avea boiler în baie, pe care mi l-a lăsat „moștenire”, ulterior dovedindu-se deosebit de util. Firma producătoare există și azi și produce tot boilere, inclusiv cu încălzire cu lemne. Ondulatorul de păr. Într-o reclamă din epocă am văzut că la Tg. Mureș se produceau și ondulatoare de păr. Exact ca cele de azi și costau cam tot ca azi, cca. 200 lei. (22W, NID 2792-75.) În fine, mai menționez unul, produs la cooperativa „Electro-bobinajul”. O reclamă din epocă îl descria cât se poate de plastic, citez: „Economie de timp și bani plus o coafură splendidă grație cleștelui electric de coafat BUCLES”. (Sic!) Din aceeași categorie de preț. Termoplonjoare. (Văd că azi analfabeții funcțional din mass-media îi spun „termoplonjon”, deși DEX îl desemnează ca termoplonjor.) Un accesoriu nelipsit al oricărui lucrător într-un birou – pentru prepararea cafelei. Cele „clasice” ca să zic așa, aveau putere mică – 40W, astfel că o cană de cafea fierbea în câteva minute. Costa, funcție de epocă, 20-40 lei. Ulterior, spre sfârșitul epocii de aur, acest model extrem de util a început să se găsească tot mai rar, fiind înlocuit de un model chinezesc, la fel de mic, dar de 500 W, ba erau chiar și de 1.000W astfel că aduceau cana de cafea la fierbere în câteva secunde, necesitând atenție sporită la utilizare. În anumite perioade, lipsa acută de astfel de instrumente extrem de utile, a fost compensată de termoplonjoare aduse de turiștii moldoveni, produse în fosta URSS. De asemenea, aceștia mai aduceau un soi de căni cu două plăci pe fund, care se conectau la curent, provocând fierberea rapidă a lichidului din interior. Astfel de căni „fierbătoare” se confecționau și artizanal, revista „Tehnium” publicând destul de des schițe de realizare de astfel de dispozitive. În fine, mai menționez o „sculă” deosebit de utilă în acele vremuri crâncene, un termoplonjor „jumbo” – 2 kW, aproape jumătate de metru lungime, folosit de mine ani la rând pentru încălzirea apei în cadă. Văd că se produc și azi, sub denumirea de „termoplonjon de găleată”. (Sic!) „Aparatul” pentru vibromasaj. O reclamă din epocă îl prezenta în felul următor, citez: „… aparat pentru masaj. O noutate tehnico-medicală, un mijloc eficient pentru păstrarea supleței și a sănătății corpului dumneavoastră”. (Cred că era destinat preponderent femeilor.) Era de fapt o cutie lunguiață din plastic, conținând un electromagnet alimentat la rețea, care producea vibrația unei lamele elastice, cu frecvența rețelei, 50 Hz, care punea în mișcare niște „palpatori” care masau pielea. Era produs la „Electro-bobinajul” și costa cca. 100 lei. Nu a avut cine știe ce succes, altele fiind problemele românilor în acea epocă, „suplețea” românilor fiind oricum asigurată prin lipsa acută a alimentelor de bază. Concluzii. Industria românească de produse electrocasnice, atâta cât a fost, a satisfăcut în bună măsură necesitățile populației, chiar dacă, de multe ori, prețul era stabilit în mod arbitrar, de câteva ori cel de producție. În raport cu produsele similare occidentale însă, calitatea era mediocră spre slabă, nu mai vorbesc de decalajul tehnic și tehnologic. Dacă știm exact ce s-a produs în acea epocă, la fel de adevărat este că știm și ce nu s-a produs. Câteva la nimereală: prăjitoare de pâine, prăjitoare de sandwich-uri, mașini de spălat vasele, plăci pentru păr, mașini pentru popcorn, feliatoare pentru mezeluri și pâine, tocătoare și blendere, mixere și multe altele… Sigur cererea era mică – la ce bun un feliator, dacă nu aveai ce felia cu el? Corpuri de iluminat. Un accesoriu deopotrivă util cât și legat cumva de domeniul decorațiunilor interioare. Mă refer la lustre, aplice, veioze, de uz domestic adică, nu la corpuri de iluminat public, care nu fac obiectul acestui studiu. Pentru început precizez că încă din primii ani de regim comunist, domeniul a fost monopolul aproape exclusiv al cooperației. O reclamă de prin anii ’60 preciza, citez: „Imprimați locuinței amprenta personalității dv! *Corpuri de iluminat într-o gamă variată. *Baruri frigorifice. (…) Produse pentru decorațiuni interioare”. Alături este fotografia unei lustre care, bănuiesc eu, ar trebui să fie „vârful de gamă” al gamei variate de corpuri de iluminat. Practic este o lustră cu șase brațe stil ghiocel, fiecare braț având în capăt un fasung E27, puterea „instalată” fiind cea însumată aritmetic a becurilor montate în fasunguri, teoretic între 6x150W = 900W, maximul, prea mult pentru o cameră de bloc, și 6x60W = 360W, minimul, chiar și așa destul de mult pentru o cameră de bloc, astfel că lustra avea posibilitatea aprinderii în două variante, doar trei becuri sau toate 6. La fel și cele cu 5, 4, 3 brațe, ultimele fiind și cele mai solicitate, toate aveau posibilitatea aprinderii 2/5, 2/4, 2/3. Revenind la lustra din reclamă, în loc de abajururi, are un soi de coroane din țurțuri din plastic transparent ce vor să imite cristalul, care se prindeau cu un soi de agățători în găurile practicate într-o piesă ce încadra becul. Părțile metalice erau de obicei cuprate sau alămite, cu un strat de lac deasupra, contra oxidării. Alte modele aveau brațele curbate invers, pentru toate se găseau abajururi într-o gamă relativ largă, produse de fabricile de sticlărie, funcție de „stilul” epocii, cele din anii ’60 din sticlă subțire, mătuită la interior – relativ elegante și adaptate epocii, cele din anii ’70 din sticlă groasă, turnate grosolan, vrând să imite cristalul, de o calitate și aspect execrabile. Să mai adăugăm că mai toate se puteau achiziționa și în varianta aplică (pentru montat pe perete) cu unul sau două becuri, iar unele și veioză – pentru a asorta cumva „decorarea” apartamentului. Astfel de produse, unele din ele de un prost gust inimaginabil, s-au comercializat pe toată durata de existență a regimului comunist, lumea fiind obligată să le ia, în lipsă de altceva. Și nici nu erau prea ieftine. Bunăoară lustra prezentată ca exemplu mai sus, cu țurțuri din plastic, cu 6 brațe, costa +2.000 lei, fiind produsă și în variante mai puțin „luxoase”, cu 4 și 3 brațe, dar și aplică, cca. 500 lei. Abajururile se cumpărau separat, 15-20 lei/buc. Exista o variantă și mai kitschoasă, cu niște palești din plastic transparent, atârnate de un cadru metalic pe care se fixau becurile. Prin 1975 au apărut în comerț, nu știu unde erau produse, lustre stil candelabru, cu 3, 5, 6 brațe, utilizând becuri lumânare de 25W, ceva mai decente și mai îngrijit executate, costau, funcție de numărul de brațe, costau 1.200-1.800 lei. Am avut și eu una cu 3 brațe, în altă variantă, ceva mai retro, – 750 lei, pe care am folosit-o între 1976-1996, până au apărut în comerț corpuri de iluminat moderne. Sigur că aceste modele nu au fost inventate, mai mult ca sigur că cei din cooperație s-au inspirat de pe un model occidental, dar cu restricții privind prețul și calitatea execuției. De exemplu, ultimul model – cel de candelabru circular, există și azi – „Candelabru mare alamă din sticlă și metal cu 12 becuri Revero Maytoni”, dar „țurțurii” sunt prisme din cristal. D70x120 cm, 12 becuri E14, 4.100 lei. Și totuși ce făceau cei ce refuzau să-și instaleze în locuință astfel de orori? Singura soluție – nu! nu încă o revoluție, ci Combinatul Fondului Plastic. Artiști plastici care se pricepeau la sticlărie au început să producă abajururi ceva mai elegante, din sticlă cu inserții colorate, stil Murano, care costau cca. 50-100 lei/buc. Destul de scump, dar ținând cont că nu aveau practic uzură, în afară de cea morală, produsă de schimbarea gusturilor, era o investiție care merita făcută. Se adaptau foarte ușor la corpuri de iluminat minimaliste, fără vreun stil oarecare – gen o țeavă cu fasung în capăt, făcute pentru a fi utilizate în birouri, magazii, etc… sau se puteau improviza și acestea. Cine se pricepea și avea și gust putea realiza chestii realmente elegante. De asemenea, mai existau și atelierele de sticlărie din „Curtea sticlarilor” (str. Șelari, nr. 11) unde se puteau comanda abajururi stil Tiffany, vitraliu sau Gallé, cu preț corespunzător, 1.000-5.000 lei funcție de mărime. Pentru cei cu venituri din cele mai modeste, soluția a venit prin 1975, când în comerț au început să apară corpuri de iluminat cu tuburi de neon. Aveau și avantajul consumului mai redus de energie. Se montau de obicei în baie și bucătărie, dar am văzut montate și în sufragerie. Se comercializa corpul complet, suportul adăpostind drosselul, starterul și cablajul. Se comercializau atât în varianta cu un tub, cât și cu două, cu tub scurt și lung. Cele mai complexe costau cca. 250 lei. Aveau dezavantajul pâlpâirii pe frecvența rețelei și prostul renume că „stricau ochii”, datorită componentei UV din spectrul de radiații emis. La care se mai adăuga calitatea mediocră a execuției. Se produceau la fosta întreprindere „Electrofar”, actualmente „Luxten Lighting” (str. Parângului, nr. 76.) Ulterior, cred că s-au produs și la EL-BA, dar nu sunt absolut sigur, orișicât acum nu mai contează. (Va urma.)