Viață și prețuri în epoca Ceaușescu (LX)

Motto: Într-un magazin alimentar, cândva, prin „epoca de aur”. – Carne aveți? – Ce se vede! – Atunci, dați-mi un kilogram de cârlige!

Servicii diverse. Toate aceste servicii, așa cum era de presupus, erau prestate de unități specializate ale cooperației, reunite pe specialități. Vom enumera în continuare o serie de servicii mai puțin solicitate de populație, dar care trebuie menționate fără doar și poate. Servicii de închiriere. Este vorba de două categorii de produse, fie prea scumpe pentru mulți români, fie – cel mai des – utilizate prea rar pentru a fi achiziționate, prima fiind articolele sport-turism, iar a doua hainele „de ocazie” – un soi de ținute festive pentru diverse „ocazii” precum revelionul sau alte momente „festive”. Pentru prima categorie de produse, prin anii ’60 exista o prăvălie, inițial pe bd. 6 Martie, actualmente bd. Elisabeta nr. 16, acolo unde azi este Simigeria Luca, care prin ’70 a fost desființată, localul fiind ocupat de un magazin de discuri (vinyl-uri), fiind mutată în str. Gabroveni, cam pe la nr. 14, nu mai sunt sigur pentru că peisajul stradal s-a schimbat mult. Se putea închiria absolut orice cu câțiva lei/zi. Cele mai solicitate erau schiurile – de obicei din cele mai ieftine – cele clasice din lemn cu canturi aplicate, dar și bocancii de munte și schi. De asemenea, hanorace din foaie de cort. Alte articole extrem de solicitate erau corturile, de la cele mai mici, pentru o persoană, până la cele mai mari, pentru camping, care trebuiau cărate cu autoturismul. Costa ceva mai scump ziua de închiriere, dar măcar te scuteau de cheltuirea câtorva mii de lei cât costa unul nou. Din câte îmi amintesc, nu se percepea garanție, dar, pentru închiriere aveai nevoie de buletinul de identitate, datele din acesta fiind notate de gestionar într-un registru de intrări și ieșiri. Din câte îmi amintesc, cel mai ridicat tarif era la închirierea aparatelor de fotografiat, un Praktica PLC3 se închiria cu 8 lei/zi. Cred că se percepeau tarife majorate pentru depășirea termenului de restituire – de altfel, regulamentul era afișat la intrare. Nu-mi amintesc de unități pentru închiriat haine de ocazie, parcă era una aproape de Piața Unirii, azi, bd. Corneliu Coposu, cum cobori spre piață pe dreapta. Cu certitudine existau însă astfel de centre de închiriere, în special în provincie în orașele mari, pentru că într-o comedie de succes din epocă, „Balul de sâmbătă seara” (1968) protagonistul, Sebastian Papaiani, în film șofer pe o camionetă Ford de dinainte de război, apare la „bal” în costum de închiriat, motiv pentru care este luat în râs de colegii de șantier. Așa, ca o chestie anecdotică, prin 1962, la ștrandul Snagov, posibil și în altele, era un chioșc-bibliotecă, care pe lângă împrumutat cărți cu ora, mai închiria și echipament de scufundare – ochelari, tub și labe, dar și costume de plajă – horror! – 1,50-2 lei/zi, un model antebelic, din pânză, croit dintr-o singură bucată sau două, nu mai știu, care se trăgea pe piciorul stâng, închizându-se în dreapta cu trei nasturi sau sau cu un șiret trecut prin trei găuri prevăzute cu capse, am văzut astfel de slipi prin câteva imagini din epocă. Servicii de copiat acte. Copierea se făcea „la mașină” (de scris) de către dactilografe, acestea având rolul de mai târziu al aparatelor xerox și ulterior, al imprimantelor. Astfel de centre de copiat acte, unele relativ mari, cu 10-20 de dactilografe, erau amplasate strategic, aproape de instituția în care aveai nevoie de astfel de copii, precum tribunale, notariate, miliție, etc… unele astfel de instituții având propriul centru de copiat acte, contra cost. Un astfel de centru, cu vreo 20 de dactilografe, printre cele mai mari cred, era pe Splaiul Independenței, aproape de P-ța Națiunile Unite, vis-à-vis de Tribunal. Pentru a câștiga timp, clienții care apelau mai des la astfel de servicii, precum samsarii de case sau autoturisme, luau loc pe un scaun alături de dactilografă pentru a-i dicta acesteia textul, folosind comenzi tip – gen „punct și de la capăt”. „aliniat nou”, „titlu”, etc… Cum mașinile de scris erau scumpe și aveau și regim special, puteai vedea prin astfel de prăvălii diverși indivizi dictând povestiri, poezii și nuvele, pentru a le trimite la vreo revistă literară. Taxarea, din câte îmi amintesc, se făcea la numărul de cuvinte, cu taxare suplimentară pentru copii la indigo. Prin 1985, o pagină plină A4 costa cca. 10-15 lei de dactilografiat. Cooperativa se numea „Dactilografia”, prin ’65 avea sediul central în str. Pictor Tonitza, nr. 6-11. Nu presta numai servicii de dactilografie, ci și traduceri, ba chiar și un soi de servicii ce copywriting – creare de conținut pentru publicitate, dar aproape exclusiv pentru sectorul de stat. Servicii de croitorie & Co. Am mai abordat acest subiect la capitolul dedicat modei. Erau unități, și ele specializate, în afară de cele de croitorie obișnuite, de dame și bărbați, care confecționau și alte articole, precum sutiene, perdele, lenjerie de pat. O reclamă din epocă menționa, citez: „Cooperativa Sârguința, sediul central București, str. Episcopiei 7, execută prin unitățile sale confecții și lenjerie pentru femei și bărbați, reparații urgente de îmbrăcăminte, stopări de stofe, lenjerie fină pentru femei cu aplicații de broderie artistică și lenjerie de pat cu plata în numerar și în rate. Se execută la unitatea din str. Academiei nr. 24, tel… „ Am explicat contextul epocii. Lumea fiind extrem de săracă, mulți funcționari, care în mod obișnuit purtau costum la serviciu – bărbați, dar și femei, care purtau taior sau rochie, cel mai adesea aveau un singur astfel de articol de îmbrăcăminte de calitate mai bună, maxim două, pe care-l schimbau la cinci ani sau chiar zece, astfel că deteriorarea unuia necesita o reparație de urgență. Cu toate acestea, existau cooperative pentru confecționat îmbrăcăminte de comandă, la prețuri pentru toate buzunarele, unele confecționând chiar îmbrăcăminte de lux, precum cele câteva case de modă. Câteva reportaje de propagandă, apărute în jurnalele de actualități din 1950-60, demonstrează că responsabilii în domeniu erau preocupați în cel mai înalt grad de tendințele modei pariziene, într-o epocă în care majoritatea zdrobitoare a românilor trăiau sub limita sărăciei. Nu este propagandă cum ar putea crede unii, sau nu e numai propagandă – pentru că – am explicat altă dată, în acea epocă încă mai erau destui care aveau venituri exorbitante, precum actori de cinema, scriitori de succes, ingineri inventivi, nu mai vorbesc de înalți funcționari de stat, care-și puteau permite să dea câteva mii de lei pentru o rochie, un taior sau un palton, într-o epocă în care salariul mediu lunar net era de câteva sute de lei. Anuarul telefonic din 1965 listează 15 astfel de unități specializate în confecționarea de îmbrăcăminte de comandă, majoritatea situate în centrul orașului, dar numărul lor era mult mai mare – pe șos. Ștefan cel Mare erau cam din 250 în 250 metri. La fel și cele pentru încălțăminte. Cele pentru confecționat încălțăminte de comandă erau grupate sub „umbrela” cooperativei „Arta încălțămintei”, iar cele pentru reparații sub cea a cooperativei „Meseriașii cizmari”. La fel și cele de marochinerie, care realizau poșete, serviete, portofele și alte accesorii vestimentare din piele și/sau înlocuitori, erau organizate în cadrul cooperativei „Marochineri” cu sediul central în str. Italiană nr. 20. Le-am enumerat în ordinea solicitării, cele mai solicitate fiind cele pentru îmbrăcăminte, care de altfel, erau și cele mai numeroase. Cele pentru bărbați realizau paltoane, pardesie, (sau pardesiuri, DEX admite ambele forme de plural) costume, pantaloni și cămăși, unele unități fiind specializate doar în anumite tipuri de articole, dar majoritatea realizau absolut orice. De reținut că erau mai multe cooperative ce activau în domeniu, de exemplu pentru confecții de comandă exista și cooperativa „Muncă și Artă – Croitorie” cu sediul în șos. Ștefan cel Mare nr. 230, „Îmbrăcămintea” cu sediul în str. Uranus nr. 111, „Soarele”, cu sediul în str. Lipscani nr. 57 și „Avântul îmbrăcămintei” (sic!) cu sediul în str. Berzei nr. 60. De asemenea, cooperativa „Arta populară”, cu sediul în str. Smârdan nr. 11. Ultima se ocupa preponderent cu confecționarea covoarelor persane, o muncă extrem de migăloasă, despre care am discutat deja, dar și cu diverse produse de artizanat, între care și îmbrăcăminte cu broderii și cusături populare. Croitoriile dispuneau de cupoane de material, de obicei din producția autohtonă, cumpărat la preț de fabrică, mai mic decât stofele englezești din comerț cu cca. 30% sau chiar mai mult. Tarifele erau ceva mai mici decât la croitorii particulari, dar nu cu mult. Câteva tarife tipice pentru manoperă de prin 1970: palton, pardesiu – cca. 800 lei, costum – 500-600 lei, pantalon, cămașă – max. 100 lei. Materialele se învârteau pe la 300 lei metrul de lână și 150 cel de tergal, asta prin ’70, un deceniu mai apoi crescând ușor, cu 25-50%, nu prea mult față de alte produse, cooperația menținând prețurile scăzute, în ciuda scumpirilor din sectorul de stat, pentru a rămâne eficientă. Astfel, un costum din lână ajungea la 1.400-1.500 lei, cu vestă și două perechi de pantaloni, max. 2.500 lei. La fel pentru femei, prețurile erau undeva cu 50% mai mari decât cele de gata, avantajul fiind acela al potrivirii perfecte. La încălțăminte la fel, prețul era cam la nivelul celor mai scumpi pantofi din comerț, 300-500 lei, la fel la femei, cu observația că numărul de modele era destul de redus. Idem la poșete, serviete și alte accesorii. Astfel de cooperative, unele cu același nume, dar urmat de numele orașului, existau și în marile orașe de provinciei, toate aflate sub tutela cooperației, dar independente de cooperativele similare din București, chiar dacă aveau același nume. Blănărie. Din aceeași categorie cu precedentele, cu observația că erau mult mai puține, în centru vreo patru-cinci, plus cam una de fiecare cartier mai mare. Motivul era foarte simplu, lumea era foarte săracă, un număr infim de femei permițând-și o haină din blană naturală. Plus că în ciuda prețurilor uriașe, nu dispuneau totdeauna de blănuri, cele mai comune fiind cele din nurcă sau vizon, majoritatea blănurilor mergând la export. Așa că activitatea era preponderent de reabilitare și modificare a blănurilor vechi și de vopsire a hainelor din piele. Iar la confecționare de la zero mai mult căciuli și gulere, lumea fiind încă foarte săracă. Tarifele erau și ele destul de ridicate, câteva mii de lei bune pentru confecționarea unei haine 3/4 from scratch și câteva sute de lei pentru o căciulă. Se confecționau și căciuli din astrahan pentru bărbați, prețul unei căciuli de calitate, modelul clasic țărănesc înalt, cu materialul cooperativei, fiind de cca. 500-600 lei prin 1970. Cooperativa se numea simplu „Cooperativa Blănarilor” și avea sediul în str. Sfinții Apostoli nr. 34, zonă azi demolată. Pentru lenjerii de pat, prețurile erau cam de același ordin de mărime cu cele „de gata” – pentru a fi competitive, avantajul fiind acela că, fiind confecționate pe comandă, se făceau exact pe dimensiunea patului, „nestandardizată” ca să zic așa, până la apariția saltelelor „detașabile” tip „Relaxa”. Casele de modă, despre care am discutat deja, țineau de UCECOM, sediul central fiind în str. Constantin Exarcu nr. 1 (azi, str. George Enescu.) Prețurile erau ceva mai mari decât cele de la croitoriile obișnuite, cu cca. 50-100%, modelele lansate în colecția anului respectiv urmând a fi preluate în anul următor, în formă ceva mai simplificată, cu preț ceva mai mic, de croitoriile obișnuite. Servicii fotografice. Erau prestate de unitățile de profil ale cooperativei „Fotografia”, cu sediul central în str. Colței nr. 9 – pe google maps se mai poate vedea că a rămas jumătate din firma originală, pictată pe geam gros. Anuarul telefonic din 1965 listează nu mai puțin de 22 unități, mai toate aflate în centru. Ca și în cazul precedent, erau mult mai multe, dar nu aveau telefon. În cartierul în care am copilărit era o singură astfel de unitate, pe str. Viitorului nr. 76, alături de fosta Cofetărie Guguianu, despre care am mai discutat. Pe aceeași stradă, la nr. 131 cred, era și un fotograf „particular”. Din câte îmi amintesc, nu avea studio, ci trăia de azi pe mâine din vânzarea fotografiilor „cu artiști” (de cinema) și din prelucrarea filmelor de amator. Mai erau doi cu profil de activitate similar pe Calea Moșilor nr. 84, în imobilul lung cu prăvălii la parter, azi o ruină oribilă. Unitățile de stat aveau studio, erau bine dotate, majoritatea cu aparate cu planfilm, montate pe un șasiu rigid cu role, cu carcasa din lemn de mahon și trandafir, cu mecanica din bronz, un exemplar trebuie să fi costat o mică avere prin 1950-60, de asemenea lămpi și proiectoare de iluminat cu becuri cu incandescență, fundaluri, etc… putând realiza lucrări „artistice” – cel mai des portrete. Unele studiouri aveau un anumit stil definitoriu prin tehnica de iluminare, fiind extrem de solicitate. Cel de pe str. Beldiman nr. 1, realiza portrete în stilul celebrului studio parizian Harcourt, ale cărui portrete de personalități artistice au intrat în patrimoniul cultural francez, nu am reușit să aflu dacă imita sau pur și simplu așa se nimerise să pice pe aceeași formulă de succes. Am și eu o serie de portrete, comandate de ai mei părinți, pe când împlinisem 6 ani. De asemenea se realizau portrete de cuplu, dar și portrete colective la nuntă – mirii cu nașii, cu părinții etc…, unitatea din Calea Victoriei nr. 34 fiind renumită pentru astfel de lucrări color. De asemenea, studioul din str. Franklin nr. 9, în imobilul lipit de blocul Simu era renumit pentru portrete și nuduri de femei – fotograf Liana Grill, la fel cel de pe Edgar Quinet nr. 7 pentru poze de bebeluși. Multe astfel de studiouri erau renumite încă de dinainte de război, proprietarii, care erau fotografi renumiți încă de atunci, preferând să treacă „la stat” pentru a-și păstra locația și vadul, având totodată salariul și pensia asigurate. Unii din aceștia contribuiau și la formarea noilor generații de fotografi predând cursuri la unitatea școlară a cooperației din str. Economu Cezărescu nr. 47-59, azi, Colegiul UCECOM „Spiru Haret”. Tariful tipic pentru o serie de 5-6 portrete din diverse unghiuri format mare (18×24 cm sau mai mare) era cca. 500-600 lei, în preț intrând și un album mini tip armonică 6×9 cm. Pentru unitățile de cartier grosul activității era reprezentat de fotografiile așa-zise „de buletin” (de identitate), 3×4,5 cm, necesare pentru orice legitimație, pentru diplome de absolvire, etc… Un set de 4 costa vreo 15-20 lei prin 1970. Cele pentru carnetul PCR erau ceva mai mici. Condițiile erau standard, poză față sau ușor semi-profil, cămașă albă, costum de culoare închisă și cravată, fără nimic pe cap, la fel în cazul femeilor. Cererea era mare și pentru prelucrarea filmelor de amator, mai ales în perioada concediilor, fiecare unitate având laborator dotat cu toate cele necesare. De asemenea, până prin ’70 copiii colecționau poze cu artiști și cântăreți, așa cum cei din deceniul următor vor colecționa cartonașe cu fotbaliști, fiecare unitate având câte un album cu câteva zeci de mostre, 1-2 lei/buc. În fine, se puteau comanda fotografii funerare, imprimate pe un medalion din porțelan, cca. 50-100 lei/buc. Flori și lumânări. Fiind legate de anumite ceremonii religioase, le-am introdus la capitolul servicii. Lumânările erau produse la Cooperativa „Chimica”, care producea diverse produse, extrem de eterogene, fiecare având propria mică unitate de producție, respectiv cremă de ghete, praf de mică pentru zugrăveli, vopsea de păr, bomboane CIP. Fiind vorba despre produse, toate tratate la momentul oportun, singurul subiect interesant pe moment sunt lumânările, în special cele groase și mari, folosite pentru cununia religioasă și cele mai mici, pentru botez. Până prin 1980 modelul era unic, cilindric, lumânările având culoare albă. Nu cred că erau din ceară, pentru că ar fi costat prea scump, cred că erau dintr-un amestec pe bază de parafină. O pereche pentru nuntă costa cca. 150 lei, pentru botez cca. 50 lei. Se comercializau de obicei prin intermediul florăriilor, care făceau și aranjamentul floral, o pereche completă costând 300-500 lei funcție de tipul florilor din coroana ornamentală, pentru botez cam jumătate. Pe la mijlocul anilor ’80, din dorința de a-și diversifica producția, cooperația a lansat pe piață lumânări cu figurine în relief, îngerași de obicei, un manelism al epocii. Orișicât cererea nu era prea mare, pentru că de obicei lumânările se țineau aprinse doar în timpul slujbei, timp în care nu se consuma mai mult de un centimetru – doi, astfel că se puteau tăia, putând fi refolosite de încă 4-5 ori. Culmea economiei am văzut-o în acei ani în China, portretul dublu al celor doi însurăței fiind bust, costumul și rochia de mireasă pentru recuzita pozei erau doar până la mijloc și se îmbrăcau direct peste hainele de stradă. Un buchet de mireasă costa și el vreo 150 lei. Pentru un buchet de cinci fire se plăteau 15-50 lei, florile cele mai obișnuite fiind garoafele, lalelele, trandafirii și, spre sfârșitul epocii de aur, gerberele. Evident că nu existau flori din import, nu mai vorbesc de flori exotice – bunăoară, despre orhidee citisem doar în cărți și văzusem doar prin dicționare enciclopedice. Deși existau posibilități de a aclimatiza diverse soiuri, nu a existat nici urmă de preocupare în acest sens. În schimb, ferească Dumnezeu să ai programată nunta în săptămâna onomasticii tovarășei, 7 ianuarie, sau să ai cumva nevoie de dus un buchet de flori, că nu găseai să dai cu tunul, mai ales după 1980 – toate florile se duceau pentru pavoazarea scenei spectacolelor omagiale. Florăriile nu țineau de cooperație, ci de una din întreprinderile horticole, în București de întreprinderea „Horticola 1 Mai”. Nici florării nu erau prea multe, afară de cele câteva din centru (cea mai mare la parterul blocului cu coloane din P-ța Romană) mai erau câte una, maxim două, în fiecare cartier mai răsărit, precum Pantelimon, Drumul Taberei sau Colentina. Nici la țigănci nu găseai absolut nimic, decât cel mult imortele, care de obicei se duc la cimitir, pentru că și ele luau florile mai mult sau mai puțin legal tot de la Horticola, iar țăranii care mai aveau sere și aduceau flori în piață le vindeau la prețuri exorbitante. Ticăloase vremuri! Cooperative de reparații. Este vorba despre reparații specializate pentru diverse aparate electrocasnice dar și mici reparații în locuință, cooperația dispunând de unități specializate cu personal calificat. Reparații auto. Prin 1965, cooperativa „Tehno-Metalica” (str. Vânători nr. 4, azi, teren viran) executa între altele și reparații auto-moto. O altă cooperativă specializată de această dată numai în reparații auto-moto era cooperativa „Metalo-Casnica” (sic!) cu sediul în șos. Armatei Sovietice (???) nr. 15, (ulterior în str. Episcopiei nr. 7, cooperativă „celebră” întrucât mai târziu, după 1970, produsul principal au fost cutiile poștale din tablă, de la intrarea în blocurile de locuințe) care dispunea de 10 ateliere de reparații, două din ele pentru garanții moto, care executau, conform unei reclame din epocă: „vopsitorie, strungărie specială, reparații electrice, încărcări și formări de acumulatori, alezaje și orice alte lucrări”. Nu existau service-uri auto pentru că, așa cum am arătat deja, numărul de autoturisme era infim, iar majoritatea deținătorilor de vehicule și le meștereau singuri. Construcția motoarelor fiind relativ simplă, demontarea completă a unui motor de motocicletă Jawa 125 nu dura mai mult de o oră. Pentru intervenții mai complicate se apela la un mecanic auto, iar intervenția se făcea direct în stradă sau în garaj, dacă fericitul posesor al unui automobil avea și un garaj în dotare. Primele service-uri auto, unele dotate și cu mașini de intervenție, au fost înființate de ACR, fiind ulterior naționalizate printr-un decret prezidențial, în calitate de bun al întregului popor. Abia după decizia de a vinde autoturisme din producția internă cu plata în rate a apărut problema dezvoltării rețelei de ateliere de reparații auto și de unități de service, începând de prin anii ’70 făcându-se investiții serioase în domeniu. Clienții acestora erau destul de numeroși, dat fiindcă erau destul de mulți indivizi cu bani și care nu stăteau să piardă timpul bricolând la mașină în fața blocului. Alta era însă problema, lipsa pieselor de schimb în anumite perioade, așa că atunci când achiziționai o mașină era recomandat să cumperi piesele de uzură atunci când le găseai – disc de ambreiaj, rulment de presiune, anvelope de rezervă, set de segmenți, cuzineți pentru vilbrochen, iar după ’80, datorită gropilor de pe străzi – bucșe și tampoane din cauciuc. Nu mai vorbesc de „sisteme” antifurt la tot ce se putea fura – oglinzi, roți, roată rezervă, trusă de scule, bușon rezervor carburant, ba chiar și rezervorul suplimentar din portbagaj se fura cu tot cu benzină, din cel principal, dacă reușeau să deschidă bușonul extrăgând benzina cu o pompă de mână. Prin ultimii ani ai epocii de aur apăruse o altă calamitate, furtul benzinei cu ligheanul, autorii fiind de obicei țigani care profitau de întunericul beznă de pe străzi. Se folosea un lighean prevăzut cu o țepușă din oțel, care se așeza sub puntea spate sub rezervorul de carburant. Prin apăsarea pe capota portbagajului mașina era apăsată în țepușa care străpungea rezervorul, benzina curgând în lighean, posesorul mașinii alegându-se cu o gaură în rezervor și în buzunar. Alte paradoxuri ale acelei epoci ticăloase, care nu trebuie uitate. Nu știu cât erau tarifele de service auto prin ultimii ani ai regimului, pentru că nu am apelat niciodată la astfel de servicii, dar trebuie să fi fost destul de piperate. Reparații radio-tv. O singură cooperativă – „Radio Progres”, cu sediul în str. Sf. Gheorghe Nou nr. 23, despre care am mai discutat pe ici și colo în treacăt. În 1965, anuarul telefonic listează vreo 20 de unități, cu numere de la 1 la 66, pentru că nu toate dispuneau de telefon și este de presupus că erau mai multe de 66, poate chiar spre 100, care executau reparații de aparate radio și televizoare. Toate dispuneau de piese de schimb, dar de obicei, principalele componente active – tuburile electronice (lămpile) trebuiau cumpărate, de la cele câteva magazine specializate. Au fost perioade în care anumite tipuri, extrem de solicitate, precum lampa PL 500 – pentodă finală pentru receptoare de televiziune, care costa în comerț 70 lei parcă, se ardea de obicei între Crăciun și Revelion, când televizorul era mai solicitat și funcționa 24/24, așa că mulți și le procurau furându-le din televizoarele hotelurilor, soluție tipic românească. De altfel, despre fiecare tip de televizor, fiind un produs extrem de scump, așa cum am arătat deja, circulau tot felul de legende urbane, gen boala televizorului marca… este lampa PL 500 sau PL 36, sau…, așa că era recomandat ca atunci când găseai în comerț să cumperi un set de astfel de lămpi „deficitare”. Orișicât, cererea era mai mare decât oferta, așa că se puteau vinde imediat, la o adică, dacă nu se ardeau cele din televizor. De altfel, în epocă, tehnicienii de reparații radio-tv erau adevărate VIP-uri, astfel că era recomandat să ai adresa unuia, cât mai priceput, mai ales prin anii ’70, pe când programul tv era variat, ținea aproape toată ziua și conținea emisiuni atractive pe toate gusturile, astfel că era o adevărată dramă familială arderea unei lămpi. În astfel de cazuri, de obicei televizorul trebuia dus la un centru de reparații. Cum televizoarele erau încă destul de grele, in Rubin 102 cântărea ~35,5 kg, trebuiau doi inși să-l care, de obicei într-o pătură cu noduri la colțuri – imaginea „doi cetățeni cărând televizorul în pătură” fiind destul de comună în epocă. Cu timpul, căpătând experiență în depistarea defectelor și a punctelor slabe ale anumitor tipuri de televizoare, mulți astfel de tehnicieni depanatori s-au adaptat cerințelor și se deplasau la domiciliul clientului contra cost. Avantajul era că mulți nu tăiau chitanță și încasau banii păgubind statul, plata reparației fiind „la mica înțelegere” – conform legii lui Ohm, dar nici nu prea ofereau garanție, spre deosebire de centrele „de stat”, care în anumite epoci sufereau și ele de aceleași metehne. Nu mai vorbesc de „amatori entuziaști” specializați în același domeniu, ingineri electroniști de obicei, care depanau televizoare în timpul liber, păgubind de asemenea statul, dar într-o mai mică măsură, fenomen și paradox în același timp ale acelei epoci. Nu știu cât putea costa exact fiecare reparație prin 1965, mai mult ca sigur câteva zeci de lei, plus costul piesei înlocuite. Unele centre făceau un soi de constatare a defectului în prezența clientului, constatare care se plătea, finalizată cu un proces-verbal. De asemenea, cooperativa asigura garanție pentru reparațiile efectuate, de regulă un an. Pe măsura generalizării televizoarelor cu circuite integrate, mult mai fiabile, importanța acestei activități a scăzut mult, mulți astfel de depanatori specializându-se în alte domenii, precum aparatura HI-FI și video. Diverse reparații casnice. Principalul furnizor de astfel de servicii era cooperativa „Tehno-Metalica”, care executa și reparații auto. În afară de acestea, executa diverse reparații de articole tehnice, precum lămpi „Petromax” (unitatea din str. Smârdan), mașini de cusut (unitatea din Calea Moșilor), frigidere, aragaze, mașini de spălat rufe, aspiratoare, pompe, etc…, ba chiar și mașini de scris și umbrele. Cel mai solicitat serviciu era de reparat broaștele yale – la forțare, cheia se rupea adesea în butuc, apoi de confecționat chei – cea mai cunoscută era unitatea din Calea Moșilor nr. 90, imobil în curs de restaurare, după ce a ajuns o ruină, datorită nepăsării locatarilor și autorităților deopotrivă. Mai sus, colț cu str. Radu Calomfirescu, la numărul 2, era o unitate de reparat poșete, alături de una de ascuțit cuțite și foarfeci, care mai funcționează și acum, alături, „Tocilărie fină”. E aproape imposibil de enumerat toate prestările de astfel de servicii, mai ales că unele unități erau strict specializate – de exemplu pentru bobinat motoare de frigider, altele pentru motoare de aspirator, pentru că pe toată durata de existență a regimului comunist atât frigiderele cât și aspiratoarele au avut un singur tip de motor. Alte unități aveau ca obiect de activitate instalațiile din locuințele „particulare”, cele sanitare și cele electrice – pentru că de cele închiriate, proprietate de stat, de regulă trebuia să se ocupe IAL-ul, ulterior ICRAL-ul. Pentru instalațiile sanitare, cele mai comune reparații erau schimbarea robinetelor, atât a celor principale, cât și a celor de trecere – atunci când existau, spargerea unei țevi, schimbarea ventilului cu plutitor de la bazinul wc-ului, a garniturilor de la bazin și de la „tronul” wc-ului, a garniturilor ventilelor de la robinete, intervenții care se plăteau de obicei „la mica înțelegere” cu câteva zeci de lei, pentru astfel de operații instalatorul dispunând de câteva chei universale, obligatoriu o cheie „franceză” și un clește „mox” (papagal e denumirea corectă, sau cu fălci în unghi), fibre de cânepă pentru etanșare – folia din teflon avea să apară spre sfârșitul epocii de aur, piese de schimb și eventual, de o lampă cu benzină și o bucată de bară din cositor, pentru că încă mai erau locuințe cu scurgerea de la chiuvetă și bazinul wc-ului din țeavă din plumb. Pentru instalațiile electrice, cele mai comune intervenții erau schimbarea unei lustre sau a unui fasung la o lustră, precum și a unui întrerupător sau a unei prize. Ca și în cazul reparațiilor auto, fiind inginer, nu am apelat niciodată la astfel de servicii, ba mai mult, prestam și pentru alții, mai ales în familie, chiar și cele mai complexe. Pentru un motor de aspirator bunăoară, știam exact câte spire au bobinele rotorului, pe care le bobinam folosind patru cuie bătute într-o placă de lemn, nu-mi trebuia decât sârmă de cupru emailat de 0,35 mm, carton electrotehnic, un letcon pentru lipit terminalele la colector, doi rulmenți capsulați 609 + 6109, vreo 20 lei perechea și o pereche de „cărbuni” – cca. 5-6 lei. O „frecție” cu șmirghel fin la colector, impregnarea cu lac într-o cutie de ness și gata, motorul era ca nou și salvam astfel 800 de lei, cât costa un aspirator nou, sau măcar 150-200 lei, cât costa un rotor nou, de unde putem deduce și cât costa o astfel de reparație. Geamuri – oglinzi. Erau unități răspândite în tot orașul, principalul serviciu prestat fiind schimbarea geamurilor sparte. Cel mai des acestea se spărgeau cu o minge – am explicat deja – pe atunci, fiind extrem de puține autoturisme, copiii jucau fotbal pe carosabil, cum se spune, astfel de „accidente” având loc destul de des, la fel ca și spargerea unui geam prin trântire, datorită curentului format la deschiderea unei uși. Pe atunci ramele geamurilor erau de obicei din lemn de esență tare, stejar de obicei (pe la blocurile noi și la țară se puneau și din lemn de brad, mult mai ieftine, dar care putrezeau după 10-20 de ani) în care se montau geamurile, fixarea făcându-se tipic folosind 8-10 ținte (cuie cu diametrul de cca. 1 mm, cu capul cilindric sau fără cap, etanșarea făcându-se cu chit de geam, un soi de plastilină pe bază de ulei de in și caolin (cred) care se întărea după cca. o zi. Geamul utilizat era de regulă de 4 mm, uneori chiar și 3 mm. Pentru ferestrele de la stradă se putea utiliza și geam de 6 mm, care asigura o izolare fonică mai bună. Aceste unități dispuneau de plăci de geam de dimensiuni mari, așa cum veneau din fabrică, 2×3 m pentru geam clar și 1,5×2 m pentru geam special – colorat, cu diverse modele, unele prin gravare altele în relief, altele cu inserție din sârmă, așa cum erau cele de la balustradele balcoanelor. Prețul era la metrul pătrat, cca. 50 lei metrul pătrat de geam de 4 mm, cel mai utilizat, cel de 6 mm fiind aproape dublu, din care geamgiul tăia o bucată la dimensiunea necesară folosind un „diamant”, calcula prețul acestuia cu creionul chimic „muiat în gură” pe care-l ținea de obicei după ureche, direct pe cartonul de pe masa de lucru, adăuga un „coeficient de pierdere”, fixa geamul cu ținte, îl etanșa cu chit, pe care la final îl netezea cu un șpaclu și geamul era gata. Chitul, țintele și manopera, vreo 10 lei, plus geamul vreo 20 lei, cam atât costa „distracția” prin ’65, spargerea unui geam adică, două decenii mai apoi, dublu. Mulți cumpărau doar geamul, nu din economie, ci pentru a nu căra rama, extrem de incomodă, până la centru și înapoi, schimbând ei-înșiși geamul acasă. Astfel de unități absolut necesare se găseau în fiecare cartier, denumirea comună fiind aceea de „Geamuri – Oglinzi”, în cartierul în care am copilărit, singura astfel de unitate fiind pe str. Vasile Lascăr nr. 119, văd că firma mai e și acum acolo, chiar dacă unitatea e închisă de câțiva ani – „Rame tablouri – Geamuri – Oglinzi, S.C.M. Tehnica Sticlei”. Sic transit gloria mundi! În Pantelimon, unde m-am mutat prin ’76, cele mai apropiate astfel de unități erau (și sunt în continuare, la două stații de tramvai distanță, una la Morarilor, cealaltă la Mihai Bravu, asta pentru a evalua cam câte puteau fi în București, nu mai multe de 50, cred. Aceste unități comercializau și oglinzi, confecționate la o unitate de producție specializată în șlefuirea, argintarea (chimică) și gravarea geamurilor. Cel mai comun tip era oglinda de baie, ~30×40 cm, modelul din anii ’60 având colțurile superioare retezate oblic la 45 de grade și două găuri prin care se trecea un șnur gros cu noduri în capete, cu care oglinda se atârna de un cui bătut în perete, modelele de mai târziu erau ceva mai mari, dreptunghiulare, cu patru găuri prin care se treceau șuruburi pentru fixarea în perete. Unele modele, mai de prost gust, aveau și ornamente florale obținute prin gravare cu piatră abrazivă. Erau confecționate dintr-o sticlă albă moale, un soi de semi-cristal. Prețul uneia era de 40-50 lei prin ’75. De asemenea, oglinzi de buzunar, despre care am discutat deja. De asemenea, aceste unități dispuneau și de coli de oglindă, adică geam de 6 mm de obicei, argintat pe o față, stratul argintat fiind protejat cu un strat de vopsea, care se tăiau la dimensiune, după care se înrămau pentru a fi folosite în calitate de oglinzi simple de hol, toaletă sau sufragerie. Prețul unui metru pătrat de oglindă era cam 200 lei, la care se adăuga costul ramei, care se calcula la metrul de lungime, diverse modele, de la câțiva lei la max. 20-25 lei metrul. Erau rame simple, din brad, cu diverse profiluri, vopsite și lăcuite. Fiind foarte ieftine, nu mergeau la opere de artă „adevărate”, lucrări de grafică și pictură cu autori consacrați, pentru care era un atelier pe la P-ța Buzești, singurul care înrăma lucrări de genul acesta, dispunând de profile groase din lemn masiv de calitate, unele aurite, dar cu prețul pe metru liniar de 4-5 ori mai ridicat. Ramele din unitățile cooperației mergeau mai mult pentru fotografii de familie, de altfel pentru așa ceva erau și solicitate cel mai adesea. Pe la începutul anilor ’70, în aceste unități au început să fie comercializate rame turnate, din ipsos „aurit” (cu un soi de „Aurolac” mai fin) pe suport din lemn, un soi de surogat de ramă sculptată, un kitsch în ultimă instanță. Fiind turnate dintr-o bucată, erau pe dimensiuni, una de dimensiune medie, ceva gen 45×60 cm costa cca. 80-100 lei, funcție de epocă. Pentru dimensiuni intermediare se utiliza un passe-partout, care se confecționa tot în aceste unități. Au avut un succes nesperat, fiind utilizate pentru a înrăma un soi de reproduceri la jumătate de pe celebrele carpete din pluș – am mai discutat, „Răpirea din serai”, „Cina cea de taină” și „Cerbul încolțit de lupi” erau modelele favorite ale acestor kitsch-uri la superlativ, aduse la înrămat de mocofani cu pretenții. Tot pe atunci au apărut și așa-zisele „oglinzi venețiene”. Departe de tot de oglinzile venețiene adevărate, pentru simplul motiv că manopera costa prea mult. Practic, oglinzile venețiene adevărate au rama realizată tot din sticlă argintată – tot „oglindă” deci, tăiată din cristal cu forme florale complexe. Cele autohtone aveau rama dintr-un soi de ornamente geometrice decupate drept – spre deosebire de cele venețiene decupate curb, având și niște ornamente sub formă de alveole și tăieturi, realizate prin gravare cu piatra. Ornamentele erau fixate cu șuruburi cu capul îmbrăcat în cristal, ansamblul fiind montat pe un cadru din lemn. Cele mai mici și mai simple costau 500-800 lei, cele mai mari și mai complexe câteva mii de lei. Se puneau de obicei în sufragerie, pe latura lungă a camerei, o chestie cât se poate de burgheză. Se produceau de două forme, ovală cu ornamente în lungul axelor principale și dreptunghiulară, cu câte trei ornamente pe laturile lungi. Erau de un gust îndoielnic, dar nu chiar kitschoase. Curios lucru, nu prea am văzut de vânzare, deși s-au produs, cred eu, cu zecile de mii, probabil că fericiții posesori ai unor astfel de relicve le consideră extrem de valoroase, că altfel nu-mi explic. Reparații mobilă și tapițerie. Erau executate de cooperativa cu același nume. Până pe la mijlocul anilor ’60, serviciile constau în repararea mobilei din lemn – de obicei lustruire + lăcuire și refacerea tapițeriei la paturi, dormeze, fotolii și scaune, pe atunci cu arcuri elastice și strat din zegras, am explicat în amănunt principiul la capitolul despre mobilă. Cererea de astfel de servicii era destul de mare, astfel că în 1965, cooperativa dispunea de 24 de unități de refacere a tapițeriei, opt unități de recondiționare a mobilei și în fine, de 11 unități care confecționau plăpumi și saltele, plus alte două pentru montări de rulouri pentru transperante, storuri și jaluzele precum și galerii pentru perdele. De asemenea, exista o unitate, pe Calea Victoriei nr. 1-5, la parterul blocului de pe colțul cu Splaiul Independenței, (blocul cu colonade) unde avea și magazinul „de prezentare și desfacere”, care realiza mobilă florentină de comandă, din lemn masiv sculptat, prețurile fiind exorbitante, o măsuță de cafea pentru sufragerie, de 80x40x30 cm costa prin 1965, 5-6.000 de lei, cam cât un televizor „mare”. De obicei, astfel de unități dispuneau de un atelier mai mare, în care se puteau repara astfel de elemente de mobilier. Totuși, deoarece astfel de elemente de mobilier, precum un pat dublu sau o dormeză erau greu și destul de costisitor de transportat, cel mai adesea astfel de operațiuni se desfășurau la domiciliul clientului, unitatea preluând doar comanda și eventual, comercializând materialele consumate de o astfel de reparație capitală. De exemplu pentru un pat de 2×2 metri, erau necesare arcuri cam 2-3 buc./metrul de lungime, pentru un astfel de pat fiind necesare 25 de arcuri și 20 metri de chingă, plus zegras și vreo 9 metri pătrați de țesătură pentru tapițerie, o țesătură tare și groasă cu ornamente țesute. Apariția, pe la mijlocul anilor ’60 a elementelor elastice tip burete, care practic nu avea moarte, îmbătrânind cu pierderi semnificative de elasticitate abia după câteva zeci de ani, a eliminat acest sistem de tapițare de pe piață și implicit, pe meseriașii specializați în acest domeniu, aceștia orientându-se spre alte domenii. Sigur că și la noile mobile se putea face re-tapițarea, dar majoritatea preferau să le arunce și să cumpere altele, cel mai elocvent exemplu fiind saltelele auto-portante „Relaxa” care, ca și cele de azi, se schimbau la 10-15 ani sau chiar mai des, funcție de gustul omului. În epocă circula o parodie de reclamă, care nu exprima decât neîncrederea românului, conservator și tradiționalist prin definiție, în noile saltele – „Vrei să satisfaci nevasta, cumpără saltea „Relaxa”.” La fel a dispărut treptat meseria de saltelar, ultimele saltele pe care le-am văzut au fost cele din cazarmă, în timpul satisfacerii serviciului militar, între 1974-75. Idem, meseria de plăpumar – plăpumile cu izolare din material sintetic produse în masă industrial transformând vechile plăpumi grele din lână în relicve din alte vremuri. În aceste condiții, aceste unități au trebuit să se reorienteze spre tapițerie auto, pentru mobilele obișnuite rezumându-se doar la schimbarea stofei de tapițerie. De asemenea, multe astfel de unități s-au orientat spre producția de mic mobilier precum cuiere, birouri, taburete, etc…, precum și spre sisteme de montat perdele, jaluzele și obloane, etc… practic, servicii din domenii apropiate. Servicii de spălare și curățare chimică. Erau prestate de întreprinderea „Nufărul”, singura care furniza astfel de servicii. În anuarul telefonic din 1958 nu apare, nici măcar cu alt nume, de altfel nu apar unități care să presteze astfel de servicii, deși eu cred că existau, cu certitudine, posibil în cadrul uneia din cooperativele cooperației, ceea ce conduce spre presupunerea că genul acesta de servicii s-a dezvoltat cu precădere după 1960, astfel că în anuarul telefonic din 1965 apare întreprinderea „Nufărul”, cu sediul în str. Buzești nr. 50 și de asemenea sunt listate câteva unități specializate în spălarea și curățarea chimică a covoarelor, (în str. Tunari nr. 49) o secție de plăpumi (? Măgurele nr. 52, posibil șoseaua cu același nume) dar și un atelier de marochinărie, precum și unul de țesătorie, de unde trag concluzia că întreprinderea s-a dezvoltat pornind de la unități de curățare și recondiționare a covoarelor, precum și din cele de vopsire și re-vopsire a articolelor de îmbrăcăminte din piele, ulterior dezvoltându-se preponderent în direcția serviciilor de spălare și curățare îmbrăcăminte pentru populație, concomitent cu menținerea serviciilor oferite inițial, la care s-au adăugat și cele de vopsire a confecțiilor textile și altor articole din materiale țesute din fibre și fire sintetice sau naturale. Cererea de astfel de servicii era atât de mare, cu atât mai mult cu cât mașinile de spălat din epocă, extrem de rudimentare, puteau spăla eficient cel mult lenjeria de corp și articole de îmbrăcăminte precum cămășile, încât întreprinderea s-a dezvoltat rapid, fiind dotată cu utilaje moderne, unitățile de „producție” fiind un soi de uzine mai mici. De asemenea, s-a dezvoltat reclama privind astfel de servicii, astfel de reclame fiind omni-prezente prin 1970 în presă, precum și la radio și televiziune. Extinderea noilor cartiere de locuințe a impus înființarea de astfel de unități, fiecare având mai multe centre de preluare a îmbrăcămintei, covoarelor și altor produse ce necesitau spălare, curățare și/sau recondiționare. În Pantelimon cel mai mare astfel de centru, o adevărată uzină în miniatură, cu zeci de angajați, înființat pe la începutul anilor ’70, era în str. Aleea Hobița nr. 1. Cu o desfășurare în plan de cca. 1.200 mp, pe două niveluri, azi adăpostind câteva saloane de nunți. Nu știu ce s-a întâmplat cu utilajele, toate din inox, mai mult ca sigur că au fost vândute pe nimic, fiind dezmembrate și trimise la fiare vechi. Prin 1985, de fapt ce ne interesează mai mult, „tratamentul” unei perechi de izmene costa câțiva lei, pentru o cămașă, care necesita și călcare – max. 10 lei, curățarea unui costum, de asemenea cu călcare, peste 100 lei, spre 200 chiar, depinzând de calitatea stofei, iar curățarea unui covor „persan” de 3×4 metri, câteva sute de lei. Servicii casnice. Este vorba despre prestarea de servicii generale de întreținere a locuinței. Prin 1958, cooperativa respectivă se numea „Munca la domiciliu”, evoluând practic dintr-o altă cooperativă, care confecționa mături – cu scop productiv deci, unitatea de producție respectivă fiind „înghițită” de cooperativa „Munca”, care producea perii și bidinele și eventual, de unitățile de producție ale asociației orbilor, despre care am discutat deja. Cererea de astfel de servicii, pe care le vom enumera în continuare, fiind extrem de ridicată și în anumite situații, absolut necesară, au fost înființate mai multe cooperative specializate în acest sens, cele mai importante fiind cooperativele „Deservirea”, „Întreținerea” și „Munca la domiciliu”. Exista de asemenea și o întreprindere specializată, „Întreprinderea Prestări Servicii Manuale”, cu sediul în str. Berzei nr. 25, la serviciile căreia apelau nu numai cetățenii obișnuiți, ci și întreprinderile de stat, precum IAL. Câteva servicii oferite, din cele mai solicitate: încărcări-descărcări de mărfuri grele, mașini-unelte, case de bani, dar și piane și mobilă pentru cetățeni, lucrări de coșărit, desfundări și curățări de coșuri de evacuare a fumului și gazelor arse, precum și pentru sobe, lucrări de spălare și curățare de geamuri și vitrine, de asemenea pentru ferestrele de la locuințele cetățenilor, diverse munci casnice la domiciliu – spălat și călcat rufe, curățat parchetul și faianța, executarea de ceremonii funerare complete, cu asigurarea de „furnituri” specifice, de la sicriu și până la executarea de monumente funerare și în fine, servicii de pază. Tarifele erau stabilite pentru o zi de muncă, (la nivelul anului 1965) cca. 50-100 lei/8h, pentru munci gospodărești, la greutate pentru mutări mobilier – cca. 1.000 lei/camion de 3,5 tone, în acest preț intrând și plata hamalilor, care de obicei solicitau sume suplimentare, uneori destul de mari, pentru că una era să cari câțiva metri un dulap din casă în camion, și alta 10 etaje. Cam tot atât pentru o înmormântare minimală, în preț intrând și sicriul și crucea din brad. Cam dublu spre sfârșitul epocii de aur. Orișicât, tarifele variau extrem de mult și de multe ori, în afară de tariful perceput oficial mai trebuia plusat la „meseriași”, adică să mai dai o dată sau chiar de două ori peste cât plăteai întreprinderii, conform aceleiași legi a lui Ohm, mai ales atunci când beneficiarul era presat, fie stând cu mobila în ploaie, fie cu decedatul în sufragerie. Este și motivul pentru care nu am detaliat prea mult tarifele practicate de respectivii, cel mai adesea țigani „încadrați în câmpul muncii” cum se spunea pe atunci. Departe de mine de a le face vreo vină, pentru că prestau munci pe care altminteri nu voia nimeni să le presteze, mă refer la cărat mobilă, dat fiindcă pe atunci, pentru economie, blocurile nu aveau ascensoare pentru mobilă și încă mobila se producea ne-demontabilă, așa că și ei profitau cât puteau de această situație. La fel în cazul celor care lucrau la pompe funebre sau în calitate de coșari. Optică medicală. Este vorba despre tehnicienii, numiți în mod impropriu „opticieni”, care montau lentile la ochelari. Unitățile respective, răspândite în tot orașul, aveau denumirea de „Optică medicală”. Tehnicienii care le deserveau erau școlarizați de cooperație, având doar liceul „la bază”. Câteva din aceste unități țineau de magazinele de tehnică medicală, comercializând și lentile, majoritatea însă fiind ale cooperației, comercializând și rame de ochelari, unele import RDG – de calitate mult mai bună decât cele autohtone, clientul trebuind să aducă lentilele și rețeta pentru ochelari. Prin 1985, realizarea unei perechi de ochelari, aceasta implicând tăierea și șlefuirea pe cant a lentilelor, plus montarea în ramă, costa 120-150 lei, depinzând de tipul și mărimea ramei. Servicii diverse. Este vorba în primul rând de o serie de servicii din cele mai diverse pe care nu le-am putut categorisi și în al doilea rând despre un soi de servicii „tehnice”, specializate strict, la care făceau apel anumite persoane, de asemenea, specializate strict. Este vorba despre o serie de servicii legate de realizarea de desene tehnice, respectiv „tras în tuș” – pentru studenții care nu doreau să piardă timpul cu așa ceva, dispunând și de fonduri consistente – prin 1980, când am terminat facultatea, un proiect de diplomă constând din 15 planșe A0 de complexitate medie, costa cam 1.500 lei de tras în tuș, ~2/3 din salariul mediu net și cam cât salariul lunar al unei desenatoare, apoi copierea și multiplicarea acestora prin heliogravură, prin unitatea din str. Franklin nr. 9, singura care presta astfel de servicii pentru particulari. Toate aceste unități țineau de cooperativa „Deservirea”, care avea în subordine unitățile de optică, dactilografie și traduceri, dar și cele de închirieri de articole diverse, despre care am discutat deja. În afară de acestea, cooperativa mai avea unități pentru reparații de obiecte mărunte, precum păpuși, brichete, stilouri, seringi, umbrele, etc… De asemenea, câteva unități de tocilărie, care ascuțeau cuțite, foarfeci, dar și site și cuțite pentru mașinile de tocat carne. În fine, cooperativa mai presta o serie de servicii din categoria cultural-educativă, precum cursuri de stenografie – dactilografie, meditații la diverse materii școlare, cursuri de desen tehnic, etc… dar și traduceri, inclusiv în și din limbi mai puțin cunoscute în România, precum limba turcă, cehă, poloneză, etc… În fine, diverse servicii de ajutor în gospodărie, inclusiv supravegherea copiilor preșcolari. Tarifele practicate se aplicau la ziua de muncă, socotită la 8 ore, cam la nivelul salariului minim pe economie, cam jumătate din cel mediu, pentru munci necalificate, precum supravegherea unui copil în lipsa părinților. Asta și pentru că cooperativa practica tarife mici pentru a lichida concurența „privată”, a celor care prestau astfel de munci pe cont propriu, fără a mai plăti impozit și contribuții sociale. Servicii de comerț la domiciliu și prin corespondență. Inițial au fost o extindere dacă vreți a magazinelor alimentare, un serviciu destinat celor prea ocupați să piardă timpul cu aprovizionarea cu produse alimentare, iar ulterior s-a încercat extinderea acestei forme de comerț și în alte domenii. Ideea inițială era de a extinde activitatea de comerț, în ultimă instanță de a extinde consumul populației, printr-o formă modernă de comerț, în baza unei comenzi telefonice. Inițial, aceste așa-zise case de comenzi țineau de „OCL Alimentara”, ulterior ICL Alimentara (OCL – prescurtare de la organizația comercială locală, ulterior întreprinderea …) iar mai apoi, după 1965, au fost înființate întreprinderi separate, respectiv rețeaua „Comaliment”, casa de comenzi „Mercur”, etc. Problema a apărut după 1977, când treptat, au început să dispară din galantare mărfurile din import, în primul rând cafeaua, apoi citricele, măslinele, piperul, etc… astfel că aceste case de comenzi au devenit sursa principală de astfel de mărfuri, pentru că numai cu marfă nevandabilă precum conservele de legume nu puteau funcționa, că nu le cumpăra nimeni. Sigur, pentru a acoperi transportul și împachetarea, trebuia o comandă minimă, de câteva sute de lei, care nu era la îndemâna oricui, am mai discutat aceste aspecte, nu mai revin. Chiar și carnea proaspătă era o problemă, mijloacele de transport la domiciliu, de obicei auto-dube TV, produse în țară, neavând instalație frigorifică. Ulterior, cooperația, mirosind „afacerea”, a încercat să extindă această formă de comerț la alte produse, primele vizate fiind cărțile, astfel că a apărut librăria „Cartea prin poștă”. Funcționa, din câte îmi amintesc, în baza unui abonament, astfel că lunar sau la anumite intervale de timp, librăria îți trimitea acasă prin poștă o serie de cataloage cu cărțile existente în depozit, în baza căruia făceai comanda. Spre deosebire de librăriile obișnuite, care adesea condiționau vânzarea unei cărți căutate de achiziționarea unor cărți nevandabile, precum operele tovarășului sau tovarășei, un obicei cât se poate de detestabil și scârbos, gen jaf la drumul mare, nu mai vorbesc de vânzarea pe sub mână și cea preferențială. Exact ca în cazul caselor de comenzi, și această librărie trebuia să fie aprovizionată cu cărți vandabile, căutate de populație, că nici salariații acesteia nu puteau lua salariul degeaba, astfel că după 1980 a fost singura sursă de cărți bune. Ca mod de funcționare, cărțile comandate erau trimise sub formă de colet poștal, întreprinderea percepând un mic comision pentru împachetare și expediție. Atelierele Pirogov. Denumirea completă era de „Întreprinderea Ortopedică de Stat Pirogov”. Nu știu dacă țineau de ministerul sănătății sau direct de cooperație, cred că mai degrabă ultima variantă e cea corectă. Funcționa exact ca o cooperativă obișnuită, confecționând pentru populație tot felul de proteze și centuri medicinale. Tehnologia era la nivelul anilor primului război mondial, folosind piele de calitate cusută manual. Cele mai solicitate erau talonetele plantare, pentru cei cu talpa piciorului prea boltită, precum subsemnatul, care am folosit astfel de dispozitive toată viața. Pe atunci se făceau din piele, folosind pentru susținere o plăcuță profilată din duraluminiu de aviație, modelată conform unui mulaj din ipsos făcut în atelier, nu erau universale precum cele din silicon de acum. Plăcuța era fixată pe branțul din piele cu patru nituri din cupru. Având regim de proteză, erau „sponsorizate” de stat, prețul unei perechi fiind de 40 lei. Mulajul era luat într-un atelier din cadrul spitalului Colentina, execuția fiind asigurată în atelierele întreprinderii din str. Negustori nr. 6. Livrarea se făcea prin intermediul unei unități de tehnică medicală. Nu am reușit niciodată să aflu cine a fost acest Pirogov, dar bănuiam eu ceva, pentru că prin anii ’60, cam toate marile descoperiri fuseseră făcute de ruși. Ulterior aveam să aflu că este numele unui celebru chirurg militar, care făcea o amputare la două minute. Horror! Servicii prestate de cooperative productive. Mă refer în primul rând de cooperativa Artă și Precizie, care avea două obiecte de activitate, în primul rând confecționarea de bijuterii, despre care am discutat deja, nu mai revin, și de asemenea, repararea ceasurilor, subiect pe care l-am atins în treacăt la capitolul special dedicat acestor obiecte de uz curent. În continuare voi pune în discuție câteva aspecte pe care nu le-am atins până acum, legate de cooperație. Ca și alte unități de prestări de servicii absolut necesare, precum unitățile de „geamuri-oglinzi”, și ceasornicăriile erau dispuse prin tot orașul, amplasate strategic pe marile artere, câte una-două pe cartier. În cartierul în care am copilărit, prin anii ’60 era una pe str. Vasile Lascăr nr. 119, (pe atunci str. Galați) alături de prăvălia de geamuri, care adăpostea și un ceasornicar „particular” precum și o remaieuză, ultimii doi mutându-se ulterior pe diagonală, la nr. 125, colț cu str. Luminei, acum tronsonul de pe partea cealaltă a străzii, dintre str. Vasile Lascăr și str. Viitorului numindu-se str. Gh. D. Palade, iar ceasornicarii „de stat” s-au mutat pe str. Mihai Eminescu nr. 119, clădirea actuală având fațada complet schimbată. O astfel de unitate avea 3-4 bancuri de lucru pentru ceasornicari, care lucrau în două schimburi. Cum pe atunci o reparație simplă pentru un ceas mecanic, precum schimbarea unui arc rupt, care necesita demontare parțială, dura cca. o oră, o astfel de unitate deservea 50-60 de clienți zilnic. Ceasornicarii, meseriași cu înaltă calificare, erau școliți în cadrul cooperației, având profesori specializați și manuale dedicate, astăzi extrem de căutate. Cooperația avea toate datele statistice privind necesarul de ceasornicari, ca și numărul celor care urmează să se pensioneze, așa că pregătea exact numărul de astfel de meseriași de care avea nevoie, cât să acopere numărul celor care se retrăgeau din activitate, pregătirea unui ceasornicar durând, din câte îmi amintesc, trei ani. Prin anii ’70-’80, odată cu explozia ceasurilor cu cuarț, cererea de noi astfel de meseriași a început să scadă, activitatea ceasornicăriilor s-a restrâns și ea, mulți astfel de ceasornicari, care au mai supraviețuit, mutându-se în prăvăliile de optică. Astăzi, meseria este pe cale de dispariție, noii ceasornicari, mulți școliți în Elveția, ocupându-se exclusiv de ceasurile mecanice de lux, cu prețuri de peste 10 mii de euro unul, alții asigurând service-ul în marile magazine de ceasuri. Operația cea mai comună pe atunci era curățarea și ungerea mecanismului, care se făcea la 5-6 ani de utilizare neîntreruptă. Pentru un ceas simplu, precum Pobeda, tariful era de 60 lei prin 1975-85, pentru ceasurile automatice cu calendar, 100 de lei, iar pentru un cronograf minim 200 lei, o astfel de intervenție dura intre jumătate de oră și o oră, pentru ceasuri cu complicații – dublu sau mai mult. Intervenția consta în demontarea completă a ceasului, curățirea pieselor în neofalină (unii utilizau și alcool izopropilic) ștergerea arcului, montare la loc și ungere, eventual câteva reglaje. Am învățat și eu treptat această meserie, pe când mă ocupam de concepție și tehnologie în domeniu la Întreprinderea de Mecanică Fină, astfel că mai târziu, prin ’94, la Turbomecanica, eram singurul ceasornicar la +17.000 de angajați. Cererea era atât de mare, pentru că încă erau extrem de mulți care aveau ceasuri mecanice, că numai din această activitate puteam scoate bani cât să cumpăr un apartament anual. Da, alte vremuri, post-comuniste, cât se poate de câinoase, un deceniu poate și mai negru decât ultimul deceniu al epocii de aur, în care, pentru a supraviețui, erai obligat să faci ce se cere, nu ce ai fost instruit în facultate să faci, poeții taximetrie și inginerii ceasornicărie, aveam eu o vorbă în acei ani crânceni. Alte astfel de servicii de reparații erau prestate de cooperativa „Electro-Bobinajul”, respectiv bobinarea motoarelor arse, precum cele pentru pompe. Calculul se făcea funcție de mărimea motorului, material + manoperă. Prin ultimii ani ai epocii de aur era extrem de răspândit obiceiul de a închide balcoanele, un soi de contra-măsură pentru îmbunătățirea izolației termice, în condițiile în care agentul termic numai termic nu era, adică avea temperatura apei reci de la robinet, câteva grade peste zero, cât să nu înghețe în țevi. Operația necesita geam, mai greu de găsit, dar nu imposibil, cornier, de obicei de 20x20x4 mm, se găsea la orice magazin de fierărie – că deh! cu fierul stăteam bine, un transformator de sudură – se confecționau artizanal,, atât în fabrici, cât și acasă, am făcut și eu vreo 3-4 astfel de transformatoare, cap-coadă, și în fine, electrozi de sudură de 2-3 mm – nu se găseau în comerț dar se furau în draci de pe șantier. Spre deosebire de alte produse, fiind un soi de mijloc de producție, conform ideologiei marxiste, nu se comercializau pentru populație, dar atelierele electrotehnice din fabrici munceau în draci pe atunci să aprovizioneze piața cu transformatoare de sudură, încă un paradox al acelei epoci ticăloase, de asta l-am și menționat aici. Alte servicii similare erau prestate de puținele centre de vulcanizare, pentru anvelopele auto, astfel de centre aveau însă să explodeze literalmente după așa-zisa revoluție. Concluzii. Pornind, în 1946, de la diverse sindicate ale meseriașilor și ajungând în 1989 un adevărat stat în stat, cooperația a reușit, pe durata a 43 de ani de regim comunist, să corespundă scopului căruia i-a fost destinată, acela de a presta anumite servicii absolut necesare cetățenilor, dând de lucru la sute de mii de oameni. Că după 1989 multe din domeniile de activitate au dispărut, mai ales cele din sfera serviciilor, asta e altă poveste. Cele mai afectate au fost însă cele din sfera productivă care, pe de o parte nu au rezistat concurenței, dar și mai mult datorită progresului tehnic și tehnologic. În 1965, anul „înscăunării” lui Ceaușescu, salariul mediu net era în cuantum de 1.028 de lei, cu care dacă cumpărai un aspirator, îți rămâneau eventual doar bani de o pâine și două bilete de tramvai zilnic, deci merita reparat dacă se strica – fie se ardea motorul, fie crăpa unul din rulmenți – astăzi, cu un salariu mediu net de 4.254 poți cumpăra două aspiratoare robot Samsung, care pot face treaba singure, când ești plecat de acasă, ba le și poți verifica pe smartphone dacă au făcut treaba bine, cam asta e diferența. Progresul tehnic și tehnologic a făcut să dispară o grămadă de meserii cu meseriași cu tot – tapițeri, plăpumari, saltelari, sobari, tăietori de lemne, geamgii, etc… Unii s-au reprofilat pe alte meserii mai mult sau mai puțin înrudite, alții au continuat și s-au dezvoltat cât timp a existat cerere, astfel că primii „privatizați” de după loviluția din decembrie au fost cei care operau în sfera serviciilor – cizmari, ceasornicari, croitori, etc… Unii au rezistat, alții nu, mai ales că nu mai aveau în spate o formidabilă organizație, un adevărat stat în stat, care să acopere pierderile. Greșeala uriașă însă, nu știu dacă a fost intenționată sau doar pură prostie, a fost risipirea patrimoniului cooperației, mă refer în special la imobile și la terenul de sub ele, care, prin diverse inginerii bine dirijate au ajuns pe mâna cui trebuiau să ajungă, adică tot aceia care dirijau treaba și înainte. Toate acele valori, ca și fondul locativ închiriat trebuiau în cel mai rău caz, scoase la licitație, nu date pe nimic. Cunosc oameni care cu un teanc de „titluri de proprietate”, pe care le cumpărau pe nimic țiganii în față la Bucur Obor, deveniți ad-hoc agenți de bursă, au pus mâna pe magazine și hoteluri cât magazinul Cocor. Cu ce a fost mai deștept decât subsemnatul cizmarul sau frizerul fost șef de cooperativă pe Calea Victoriei, împuternicit de guvernele neo-comuniste de după dec. ’89 să preia pe nimic localul statului, pe care să-l închirieze mai apoi unei bănci cu zeci de mii de euro pe lună? cunosc și astfel de cazuri și nu puține. Dar despre toate astea la sfârșit, atunci când vom analiza punct cu punct marele jaf național, și el o grea moștenire a metehnelor epocii Ceaușescu. (Va urma.)