Viață și prețuri în epoca Ceaușescu (XI)

Motto: Într-un magazin alimentar, cândva, prin „epoca de aur”. – Carne aveți? – Ce se vede! – Atunci, dați-mi un kilogram de cârlige!

Produse noi din ciocolată. Așa cum am precizat deja, în 1948, în urma naționalizării a fost înființată Întreprinderea de produse zaharoase București, prin gruparea mai multor fabrici de ciocolată și de produse zaharoase. În baza experienței anterioare în producția de ciocolată, dar și probabil datorită dorinței factorilor de răspundere de a se alinia tendințelor de pe plan mondial, în 1964 este lansată ciocolata cu rom. Este un moment important, nu atât în calitate de produs nou, cât datorită faptului că este primul produs românesc cu umplutură din cremă (cu aromă de rom). Ciocolata cu rom este unul din cele mai longevive branduri româneşti, care şi-a păstrat reţeta din 1964. Cu o greutate de cca. 30 g, un „baton” costa 1,80 lei. De formă dreptunghiulară (proporții 1/2,5), cu fețele ușor înclinate pentru a putea fi extrasă din matriță, pe fața superioară avea o textură în formă de rețea cu ochiuri pătrate, central fiind o alveolă dreptunghiulară cu inscripția „București”, dat fiindcă era produsă la fabrica din Șos. Viilor. (Era parcă și o secție pe lângă Parcul Tolbuhin, (sic!) în apropiere de Pța Iancului, care producea de asemenea acest sortiment). Inițial, ciocolata exterioară era ușor amăruie, chiar dacă pe ambalaj scria cu majuscule „ciocolată vanilie cu cremă rom”, central cu minuscule cu înălțimea de trei ori mai mare era scris „rom”, fiecare literă fiind înscrisă într-o bandă colorată diferit, respectiv în ordine, maro, galben murdar și albastru-indigo – o combinație cât se poate de inestetică. Ciocolata propriu-zisă era ambalată în hârtie cerată, ulterior staniol. A fost un produs extrem de reușit, dovadă că se produce și azi sub denumirea comercială de „rom autentic”, fiind în portofoliul fabricii Kandia. Spre sfârșitul „epocii de aur”, odată cu limitarea drastică a importurilor de orișice fel, în principal de cacao, unt de cacao și lecitină, ca și a eliminării utilizării laptelui și zahărului în compoziție, calitatea ciocolatei cu rom s-a degradat progresiv prin folosirea de tot felul de surogate, ulterior dispărând aproape complet de pe piață. Cu riscul de a mă repeta, pot spune că a fost încă o șansă ratată de România, de a intra pe piața internațională de profil cu un produs competitiv, care ar fi putut concura, dacă nu cu „Mars” sau „Snickers”, care datau de prin anii ’20 ai secolului trecut, măcar cu „Bounty”. La fel a fost cazul cu batonul „Făgăraș” cu cremă de rom și stafide, (30g, 2 lei/buc.) aparut ulterior, care și el se produce până în ziua de azi. Spre sfârșitul „epocii de aur”, amândouă au fost înlocuite cu tot felul de „batoane de ciocolată”, produse din tot felul de surogate, cu gust și aspect dubios, crema fiind o masă maronie spongioasă cu un gust execrabil. Batoanele respective, (SR 704-86) „marcă înregistrată”, purtau denumiri precum „Ciucaș”, „Emilia”, baton glazurat „Vaporaș”, etc., din perspectiva secretarului general al partidului, ele fiind mult mai sănătoase, neconținând cacao si zahăr. Prețul era 2 lei pentru un baton de 30+/-2g. Trebuie menționat și că pe toată durata de existență a regimului comunist nu s-au produs specialități din ciocolată albă. Succesul ciocolatei cu rom a provocat spre sfârșitul anilor ’60 o adevărată explozie a produselor de ciocolată, tablete și bomboane produse conform aceluiași principiu – exterior cu cavități mulat în matriță, umplere alveole cu cremă și sigilare cu un strat de ciocolată. Au apărut astfel sortimente de ciocolată cu lapte, vanilie și amaruie, ulterior „coaja” exterioară va fi și cu alune și arahide mărunțite sau cu fulgi de porumb, cu cremă de coniac, fernet, cacao, (de ciocolată de fapt) vișinată, ulterior și fructe precum portocale, lămâi, gutui sau caise. În afară de aceste creme „generice” cu compoziție unică stabilită prin norme interne, s-au fabricat și ciocolate „speciale” – atât exteriorul cât și umplutura nefiind standardizate prin norme republicane. S-au produs la toate cele trei mari fabrici din Timișoara, Brașov și București, purtând denumiri precum „Ambasador”, „Anca”, „Poiana”, „Postăvarul”, „Amina”, „Căpșunica” (sic!) Unele erau extrem de apreciate, fiind produse extrem de reușite, care au rămas în memoria colectivă, precum ciocolata Ambasador (produsă la Kandia) și ciocolatele Poiana și Postăvarul produsă la CIBO, ultima a dat naștere unor catrene vulgare extrem de populare în epocă: „ciocolata Postăvarul / face p**a precum parul / deci rețineți trei cuvinte / p**a, parul, Postăvarul”. De asemenea, extrem de populară era ciocolata cu lapte fără umplutură, produsă de fabrica Excelent, cu un ambalaj extrem de longeviv, de culoare albă, cu o ceașcă roșie cu buline albe, plină cu lapte, pe fondul unei imagini cu o floare de colț. Tabletele standard aveau greutatea de 100 g, (cele mici 50, uneori 55 g) prețul în jur de 10 lei/buc., (cele mari) și un termen de garanție de 45, ulterior 60 de zile. Compoziția ciocolatei „generice”, precizată pe ambalaj, era de „masă cacao, unt cacao, zahăr, grăsime vegetală hidrogenată, lapte praf, lecitină, vanilină”. Se găseau de asemenea tablete de ciocolată menaj, (pentru produse de cofetărie „fabricate” acasă) un soi de ciocolată amăruie, cu conținut dublu de cacao față de ciocolata de consum și mai puțin zahăr, la tablete de 100 și 200 g, nu mai știu prețul, cca. 10 lei cea de 100 g. Aceeași tehnologie de ciocolată umplută cu cremă s-a aplicat și în producția de bomboane, ele având dimensiuni normalizate, cu baza rotundă sau pătrată, ușor tronconice, având în partea superioară o serie de ornamente, ambalate individual în staniol. Erau comercializate în cutii rotunde, dreptunghiulare, uneori și triunghiulare, sub denumirea de „bomboane fine (uneori asortate) de ciocolată”, ambalate în cutii de carton destul de decente în raport cu cele occidentale, (probabil erau date și la export) și costau, în funcție de cantitate, (100-300 g) 15-45 lei cutia, adică undeva pe la 120 – 150 lei/kg. Imaginea de pe capac era neutră din din punct de vedere politic, pui de pisică de obicei, iar în perioada sărbătorilor de iarnă, imagini generice cu lumânări, artificii, globuri de pom. Existau și „specialități”, bomboane de ciocolată de calitate ceva mai bună, în ambalaje ceva mai luxoase, cu denumiri precum „București” și „Athénée Palace”, dar și mai scumpe, în general, cutii mari de 300g, care se duceau spre 200-250 lei/kg. Au dispărut toate în ultimii cinci ani ai „epocii de aur”. În ceea ce privește cofetăriile, acestea erau cumva avantajate față de „marea industrie” de produse din ciocolată. Marile cofetării din centrul Capitalei, la fel și cele de cartier, aveau câte un cofetar-șef cu calificare superioară, („maistru” sau „maestru” – nu e prea clar, unii cu diplome obținute în Franța chiar, așa am auzit, greu de crezut, dar totuși posibil) care, împreună cu subalternii, cofetari cu școală și/sau ucenici, produceau prăjituri normalizate pe plan republican, cu care aprovizionau rețeaua de cofetării arondate. Câteva exemple cu prețuri, de prăjituri populare în acea epocă, multe există și azi. Prăjituri cu ciocolată sau similare: mascotă – 4,75 lei/buc., joffre – 3 lei, negresă – 3 lei, excelent – 2,75 lei, amandină – 2,50 lei, cartof – 2 lei. Prăjituri cu frișcă: choux à la crème – 2,75 lei, diplomat și cataif – idem, savarină – 1,85 lei. Se făcea și înghețată, cacao, ciocolată, (cu bucățele de ciocolată) vanilie și fistic – care se vindea „la cupă” – mică (o cupă) – 1-1,50 lei, sau mare (două cupe) – 2-3 lei, dar și parfait – de formă paralelipipedica învelită în staniol – 2,50-3 lei. În cofetăriile din orășelele mici de provincie și din comunele mai mari se găseau prăjituri și înghețate mai mici și mai ieftine decât în Capitală și marile orașe, veniturile populației fiind ceva mai mici, produse conform unor norme locale. La fel în locurile frecventate de marea masă a populației cu venituri mici sau medii, parcuri, ștranduri, atracții turistice populare, etc. se găseau un soi de prăjituri generice, un fel de amandine „degenerate” – mari – 2,50 lei/buc. și mici – 1,50 lei/buc. De asemenea, în aceleași locuri, dar și pe stradă, în anumite locații intens circulate, se comercializa înghețată prefabricată și preambalată, depozitată în niște lăzi frigorifice rudimentare. Câteva exemple dintre cele mai populare pe atunci. Înghețata „Polar”, apărută pe la sfârșitul anilor ’60, cca. 100 g, ambalată în hârtie, trei secțiuni, două vanilie, mijloc cacao – 0,85 lei, ulterior 1-1,20 lei/buc., un progres față de „înghețata pe băț”, provenind din perioada anterioară – 0,55 lei/buc., iar spre sfârșitul anilor ’70, înghețata „Doina” cu glazură de ciocolată, 1,75 lei/buc. Ca și restul produselor alimentare, economiile impuse de Ceaușescu la ouă, lapte și zahăr, au condus spre sfârșitul anilor ’80, la o degradare dramatică a calității acestor produse fabricate semi-industrial, astfel că glazura înghețatei „Doina” prin ’85 devenise un soi de vopsea maro din cine știe ce „imitație” de ciocolată, fără ca prețul să se fi schimbat. Tot în stradă, dar și în cofetării (pentru consumat pe stradă) se mai comercializa și înghețată la cornet, vafele fiind produse centralizat în întreprinderile locale de panificație. Nu existau dozatoare, înghețata fiind comercializată „la cupă” – 1 leu cupa. De asemenea, întreprinderile locale de industrializare a laptelui produceau un soi de înghețată „generică” care se comercializa în pahare din plastic termo-vacuumate – 3 lei/buc., pentru consum fiind furnizată și o linguriță – sub forma unei palețele rudimentare din plastic, care se arunca. Calitatea acestei înghețate produse industrial, mediocră inițial, s-a degradat și ea dramatic după 1980, evoluând rapid spre necomestibilă, toxică uneori. La fel s-a întâmplat cu așa-zisele vafe (1,75 lei/buc.) care, spre sfârsitul „epocii de aur” erau o masă înghețată de culoare alb-gălbuie, cu un gust dubios și nenatural, datorită surogatelor, în timp ce „vafa” avea consistența și textura unei bucăți de carton. Dat fiindcă factorii de răspundere din aceste fabrici, în urma „indicațiilor prețioase ale tovarășului” nu mai admiteau așa-zisele pierderi tehnologice, aceasta a condus adesea la folosirea de ouă cu termenul depășit și lapte brânzit, astfel că, în afară de gust oribil, consumul unei astfel de înghețate se putea solda cu serioase toxi-infecții alimentare, extrem de frecvente în epocă, printre victime numărându-se și subsemnatul, de la o astfel de „înghețată”, prin 1978 am zăcut la pat vreo trei zile cu dureri îngrozitoare abdominale. În plus, s-a practicat scumpirea camuflată prin diminuarea cantității de înghețată din pahar, prin ridicarea fundului, prețul rămânând același. Spre deosebire de majoritatea cofetăriilor, unele unități cu renume din București, precum cofetăria Republica, (fostă Nestor, în blocul societății MICA prăbușit la cutremurul din 4 martie 1977, Calea Victoriei 63, azi Hotel Radisson) Scala, (în blocul cu aceași nume, prăbusit la același cutremur, Bd. Nicolae Bălcescu 36) Trandafirul Alb, (după 1965, redenumită Casata, Bd. Magheru 26, bloc prăbușit cu aceeași ocazie) Albina, (str. Academiei 19) Cofetăria Victoriei, (Calea Victoriei 14, la parterul hotelului Victoria, prăbușit de asemenea la același cutremur) Capșa, (Calea Victoriei 36) dar și cofetăriile marilor hoteluri Athénée Palace, Ambasador, etc. aveau laboratoare proprii cu avantajul de a-și dimensiona producția și sortimentul în funcție de vânzări. Toate laboratoarele aveau libertatea de autogospodărire, în sensul că-și preparau singure fructele confiate, ciocolata și înghețata. De exemplu, o reclamă din anii ’60 cu privire la Cofetăria Victoria preciza că „oferă un bogat sortiment de torturi – prăjituri – fursecuri – pișcoturi – bomboane fine de ciocolată – coniac – înghețată – lichioruri fine”. Spre deosebire de restul cofetăriilor, chiar dacă în acea perioadă totul era normat, datorită renumelui și probabil pentru „imagine”, s-a acceptat ca respectivele cofetării să producă și anumite sortimente specifice fiecărei unități, în afară de prăjiturile standard, care și ele erau mult peste media cofetăriilor obișnuite. De asemenea, așa cum preciza reclama, toate ofereau „pentru acasă”, bomboane de ciocolată produse cu rețete proprii. Bunăoară, cofetăria Ambasador (Bd. Magheru 6, azi 7) era renumită pentru sticluțele de ciocolată umplute cu coniac, (cca. 250 lei/kg – se vindeau în cutii de 6-12 sticluțe) Scala pentru langues de chat, trufe și bomboanele Carpați, (cu formă neregulată din ciocolată amăruie  cu coji confiate de portocală și miez de nucă) Athénée Palace, prin bomboane fine cu ambalaj luxos, la fel Capșa și Nestor, care se remarcau și prin rețete de ciocolată proprii păstrate cu sfințenie de dinainte de război. De asemenea se mai remarcau prin rețete de înghețată specifice. Casata, apărută prima dată pe la sfârșitul anilor ’60 la cofetăria din Pța Amzei, (str. Pța Amzei 10-22) era o înghețată asortată cu secțiune triunghiulară, ambalată în staniol, azi dispărută (chiar dacă au apărut diverse variante purtând acest nume, dar departe de tot de ce era casata originală) cu straturi succesive din înghețată de fistic, vanilie și cacao, separate de un strat îngust din gem de vișine. Profiterolul, dispărut și el azi, a apărut odată cu Pepsi Cola, prin 1967, la cofetăria Casata – inspirat probabil de croquembouche, era o înghețată complexă etajată având la bază trei profiterole (engl. puff pastry – gogoșele din aluat de ecler, umplute cu poșul de patiserie cu cremă de vanilie) deasupra două cupe de înghețată suprapuse, iar pe lateral trei „ghirlande” din frișcă făcute cu șprițul, coborând din vârf până între profiterole, frișca fiind asezonată cu un sos de cafea. Prețul era 3,50 lei – cu înghețată de fistic, 4 lei – vanilie, 4,50 cacao. Ulterior, au preluat rețeta și alte cofetării de renume, am mâncat prin ’80 unul gigant (dublu) la Restaurantul Bucur, (azi, Casa Oprea Soare, Str. Poenaru Bordea 2) la preț de 12,50 lei. Dintre înghețatele renumite în acea perioadă, doar parfait-ul Capșa a supraviețuit până azi. Cu origini mergând până prin ultimii ani ai sec. 19, este un parfait (înghețată preparată cu smântână) de ciocolată cu alune, cu rețetă unică. În perioada 1980-89, o porție de 150 g, cred, la braseria Capșa, costa 12 lei. (Azi tot atâta se pare, pentru că lipsește din menu, deși în restaurant se servește). În fine, în 1979 s-a lansat prăjiturica glazurată cu ciocolată „Măgura” – 35 g, preț cca. 2 lei. Faptul că se fabrică și azi, fiind de asemenea în portofoliul fabricii Kandia, nu face decât să confirme că autoritățile de atunci au ratat încă o șansă de a intra pe piața internațională a dulciurilor, în baza celor trei „legi economice” din epocă: 1. nu-i fabrica mea, ce-mi iese mie la „afacerea” asta? 2. de ce să mă leg la cap dacă nu mă doare? și 3. merge și așa, oricum se vinde! Dulciuri de „alimentara”. Toate magazinele din rețeaua „alimentara” comercializau și o serie de produse zaharoase, (în afară de sortimente de ciocolată mai ieftine, de bomboane ieftine și jeleuri vândute vrac) pe care le-am inclus tot în categoria generică de dulciuri, respectiv biscuiți, napolitane, marmeladă, rahat, jeleuri, alviță, halva, glucoză. De asemenea, produse sub formă conservată, în borcane cu capac metalic, ca și azi de altfel, respectiv gemuri și dulcețuri, compoturi, șerbet. Biscuiți. În ceea ce privește biscuiții, până pe la mijlocul anilor ’70 se găsea un singur sortiment, niste biscuiți „generici” standard, (biscuiți „populari” – nu știu dacă era chiar denumirea oficială, dar așa li se zicea) cu rețeta datând probabil din perioada interbelică, cu un gust vag dulce, având un conținut redus de zahăr, produși în cantități industriale în întreprinderile de panificație. Se vindeau vrac, prețul undeva sub 10 lei/kg. În familiile cu venituri mai reduse se serveau sub formă de desert sau gustare între mese copiilor – doi biscuiți între care se punea un strat de marmeladă sau o bucată de rahat. Ideea a condus, spre sfârșitul anilor ’60, la apariția „Eugeniei” – de asemenea, probabil, în baza unei idei mai vechi, datând din decada anterioară – biscuiții cu cremă. Se spune acum că primele eugenii ar fi fost produse la Constanța în 1947, dar toată această istorie are iz de marketing, eu personal nu am vazut „eugenii” înainte de 1957. Produs autentic românesc, Eugenia a reușit, înca de la lansare, să atragă un public consumator larg, de la elevi până la adulți, datorită prețului accesibil – 0,65 lei/buc., ulterior, spre sfârșitul epocii comuniste, fiind majorat la 0,75 lei. („Cea mai ieftină fată – Eugenia!”, așa se spunea pe atunci). Nu numai atât, dar datorită popularității a intrat definitiv în vocabularul curent, chiar dacă termenul nu este specificat ca atare în DEX. Forma era exact cea de azi, un sandwich dintr-un strat de cremă de cacao între doi biscuiți alungiți cu capetele rotunde. Pachetul standard, conținând două astfel de „sandwich-uri”, cântărea 50 g, (STAS 5163-56 – NB, chiar stas-ul indică anul lansării în producție) și era ambalat în hârtie cerată, producția fiind exclusiv manuală, așa cum se vede într-un film din 1981, Probă de microfon. O reclamă din epocă spunea „preferați biscuiții „EUGENIA” – conțin unt. cacao, zahăr și ouă”. Rețeta inițială prevedea o proporție de 60% biscuiți /40% cremă de cacao. Ulterior, pe măsura implementării politicii de austeritate impuse de Ceaușescu, calitatea s-a tot degradat, produsul devenind aproape necomestibil. Spre sfârșitul „epocii de aur”, în alimentare au apărut biscuiții „Delicia” și „Mirela”, de calitate foarte bună, unii cu cacao, în mai multe variante (cu și fără gaură) – probabil din loturi refuzate la export (altfel nu se explică nivelul ridicat de calitate) prețul, undeva spre 20 lei/kg. O reclamă din epocă preciza că „au savoarea celor mai fine prăjituri”. (Sic!) De asemenea, dat fiindcă producția de biscuiți nu necesita un consum prea mare de zahăr, cacao, ouă – precum ciocolata bunăoară, producția de biscuiți preambalați, în pachete de 150 sau 200 g, s-a diversificat continuu, produse pe la mai toate fabricile de panificație din țară. Câteva mărci apărute după 1970: „Lido”, „Marilena”, „Anca”, „Răducu”, „Voinicel”, „Delia”, „Mădălin”, „București” și „Petit beurre”. O reclamă din epocă îi caracteriza ca fiind „produse cu valoare nutritivă ridicată, mult solicitate de micii consumatori cât și de cei mari”. (Sic!) Erau totuși produse de o calitate mediocră, cel mult decentă, datorită economiilor, fară a ieși cu nimic în evidență. Câteva mărci s-au impus totuși în preferințele consumatorilor, respectiv biscuiții „Tismana”, („biscuiții cei mai fini”, cum preciza o reclamă) fabricați la întreprinderea de panificație Dolj, cu cacao, de dimensiune mică, cca. 3×3 cm, cu gaură la mijloc (pentru a putea fi apucați între degete, probabil) pachet 150g, cred, preț 2,50 lei parcă. Apoi, biscuiții Victoria, de formă ovală – pachet 150 g și biscuiții șprițați „Carmen” și „Margareta” – 200 g, la prețuri de sub 4 lei pachetul. De asemenea, mai existau biscuiții „Graham”, produși la întreprinderea Spicul din Cluj, nu-mi mai amintesc cum erau la gust. Napolitane. Pe la începutul anilor ’70 apar în magazine napolitanele. Primele apărute și cele mai cunoscute, „Carmen” – cu o dansatoare spaniolă cu rochie roșie pe ambalajul de culoare bleu-chiloțiu, posibil inspirat de filmul Carmen la de Ronda (1959, protagoniști Sara Montiel și Maurice Ronet) în mare vogă pe atunci – 200 g (STR 1490-88) – Napolitane speciale cu umplutură de cacao – aromatizat sintetic (marcă înregistrată) preț inițial, cca. 3 lei. Au „rezistat” până în dec. ’89. Ulterior au apărut și alte mărci, de calitate mai slabă, cu tot felul de creme, zmeură, lămâie, portocale, cu nume precum „Mihaela”, „Mihăiță”, „Irinel”, etc., unele produse pe plan local, necunoscute în Capitală. În fine, mai menționăm o napolitană care s-a bucurat de un real succes, care putea concura chiar cu produse de pe piața internațională, napolitana „Dănuț” cu glazură de ciocolată și cremă de cacao (și alune?) – 5 buc la pachet de cca. 40g, preț 1,75 lei. Spre deosebire de alte produse, calitatea acestora, prin nu știu ce capriciu al „factorilor de resort”, a ramas relativ neschimbată până în dec. ’89. Marmeladă. Originară din Portugalia, termen cvasi-necunoscut astăzi, marmelada este un produs gelificat cu aspect de pastă produs pe bază de citrice. Rețeta românească de marmeladă, datând de dinainte de război, era din prune, pere, caise și vișine cu adaus de zahăr si alte ingrediente (gelificatori, conservanți). Marmelada obținută era o pastă densă, livrată în lădițe de lemn, din care se tăiau bucăți. Era un „dulce” specific perioadei de privațiuni din timpul războiului, astfel că treptat, a căzut în desuetitudine, dispărând din rafturile magazinelor pe la mijlocul anilor ’70. Ultima dată am mâncat în timpul serviciului militar, în perioada 1974-75. Prețul era pe undeva pe la 15-20 lei/kg. Rahat și jeleuri. Amândouă sortimentele se găseau sub formă preambalata la cutii în magazinele așa-zise de „Cafea – dulciuri” și „Delicatese”. Se găseau la vânzare vrac și în alimentare, dar într-o varietate mai redusă de arome. De origine turcească, (tc. lokum) rahatul se produce din zahăr și amidon, cu diverse adausuri pentru aromă și culoare. Cel original conține și diferite alune mărunțite. În România de atunci se producea doar „rahat simplu”, (exact așa și scria pe unele cutii) cu aromă de lamâie, portocală, visine, cireșe, caise, etc. Extrem de consistent și de dulce, livrat în cuburi cu latura de cca. 3 cm, acoperite cu zahăr pudră pentru a nu se lipi între ele, și el a căzut treptat în desuetitudine, azi fiind utilizat doar în patiserie. Spre deosebire de rahat, jeleurile se obțin prin gelificarea sucurilor (mai mult sau mai puțin naturale de fructe) cu un adaus de zahăr mult mai redus decât în cazul rahatului. Gelul obținut este presat sub diverse forme, cel mai adesea de semilună, fiind acoperite cu zahăr cristalizat. Sunt încă destul de populare și în prezent. Pe atunci, atât jeleurile cât și rahatul se vindeau la un preț de cca. 15-20 lei/kg. Alvița. Un alt termen necunoscut astăzi pentru marea majoritate a românilor. Numit uneori și halviță, este tot un „dulce” de origine orientală, produs din zahăr, miere, nuci și amidon sau albuș de ou. Se găsea prin alimentare în butoiașe din lemn, până prin primii ani ai deceniului al șaselea, după care a dispărut complet. Din câte îmi amintesc, era un produs de culoare albă, lipicios, de consistența caramelelor. Nu cunosc prețul, probabil pe undeva pe la 30 lei/kg. Halva. De asemenea, un produs de origine orientală, provenind din Orientul Mijlociu, ingredientele principale fiind untul de nucă și zahărul, uneori mierea, la care se adaugă nuci, migdale sau fistic. Se găsea la calupuri cu secțiune dreptunghiulară, învelite în hârtie cerată de culoare maronie. Cea românească conținea semințe de floarea soarelui. Se găsea și din import, produsă în Grecia și Bulgaria. Cea bulgărească era ambalată într-o cutie rotundă aurie cu ornamente care era recuperată, fiind utilizată la țară pentru depozitarea de mărunțișuri precum produse de mercerie, nasturi, mosoare cu ață. Prețul probabil se situa pe undeva pe la 30-40 lei/kg. Pe la mijlocul anilor ’70 a decăzut în favoarea altor dulciuri, dispărând treptat din rafturile magazinelor. Glucoza. Produs zaharos cristalizat, de culoare albă, la care se adăugau diverse arome, de obicei lămâie sau portocală, se găsea la tablete pastilate de 100 g, prețul cca. 5 lei tableta. Dulciuri ieftine. Este vorba despre o serie de produse specifice, care se gaseau în pravăliile așa-zise de „Dulciuri și răcoritoare”, în afară de sirop și sifon, despre care am discutat deja. Bomboane CIP. CIP este acronimul de la Corectiv – Igienic – Parfumat. Erau niște drajeuri asemănătoare cu celebrele „Tic-Tac” de azi, de formă sferică, diferit colorate, cu diametrul de 2 – 2,5 mm. Compoziția, înscrisă pe ambalaj, era zahăr, dextroză, sirop de glucoză, arome, acidifiant (acid citric), mentol, substanță suport, (propilenglicol) agent de glazurare, (ceară naturală de albine), coloranți (caroteni, carmin, albastru briliant). Erau comercializate în cutiuțe din plastic transparent, cele două semi-cutii se puteau roti una față de cealaltă, suprapunând două găuri, prin care se puteau extrage bombonelele. Cred că o cutie avea 40-50 g și costa, din câte îmi amintesc, 1,50 lei. Se fabrică și azi, cu aceeași compoziție și aceeași formă. Mentosan. Erau niște pastile mentolate albe, cu diametrul de cca. 2 cm., ambalate în hârtie cerată, câte 15 buc. cred, produse la întreprinderea Chimica din Calea Șerban Vodă, (sic!) un pachet avea 15 g și costa 0,40 lei. Se fabrică și azi, fie sub denumirea încetățenită deja, sau de „peppermint drops”. Dropsuri. Sub aceeași formă, de pastile circulare suprapuse, se mai comercializau și dropsuri, bomboane presate în formă, din zahăr colorat, cu diverse „arome” de fructe, două cantități parcă, 0,45 și 0,65 lei/buc. (Va urma.)