Viață și prețuri în epoca Ceaușescu (LV)

Motto: Într-un magazin alimentar, cândva, prin „epoca de aur”. – Carne aveți? – Ce se vede! – Atunci, dați-mi un kilogram de cârlige!

Servicii de utilitate publică. În acest capitol vom discuta despre o serie de servicii, în ordinea aproximativă a frecvenței cu care făcea populația apel la ele, ordine care repetă cumva în mic, ordinea în care am prezentat producția și prețurile la bunuri materiale, începând cu alimentația publică și terminând cu cele privind întreținerea locuinței. Alimentație publică. Este vorba în primul rând despre restaurante, dar și de alte „unități de alimentație publică” similare – așa li se spunea pe atunci, precum cofetării și cantine. Toate acestea funcționau în baza unor reglementări datând din perioada anterioară, unele din acestea fiind actualizate, pentru a fi puse de acord cu principiile comuniste, în primul rând în concordanță cu legile privind infracțiunile din domeniul comerțului. Sunt două aspecte aici din perspectiva legilor naționalizării. Primul ar fi că multe astfel de restaurante, în special cele mari din centru, funcționau în imobile naționalizate deja în 20 apr. 1950, aspect care s-a rezolvat simplu – proprietarul devenea chiriaș al statului. Al doilea aspect viza faptul că autoritățile comuniste nu vedeau cu ochi buni proprietatea privată, de orice fel, pentru „a lua din mâna exploatatorilor un important mijloc de exploatare” și „pentru întărirea sectorului socialist” – cam acestea erau justificările-tip, astfel că prin metode administrative cu o paletă foarte largă – de la închiderea pe diverse perioade sub diverse pretexte și până la îndemnarea salariaților la boicot deschis și grevă, dar și prin restrângerea cantității de alimente alocate acestora „prin comerțul de stat”, aceste unități au ajuns rapid în faliment, fostul proprietar, ca și restul angajaților săi, devenind eventual angajați ai statului și asta în cel mai fericit caz. Astfel că, imediat după naționalizare, spre sfârșitul anului 1950, „Scânteia” anunța inaugurarea primului restaurant „de stat” – „Athenée Palace”, la parterul hotelului cu același nume, citez: „În ziua doua de Crăciun (sic!) într’ un cadru festiv, a fost inaugurat primul restaurant de Stat, „Athenée Palace” din Calea Victoriei. complet renovat și dotat cu cele mai moderne instalațiuni”, inaugurarea fiind prezidată de tov. Constantin Doncea, tartor comunist, între altele și ajutor de primar general al Capitalei. Noul director al noului restaurant a fost numit un anume tov. Vasile Călugăru, un „om ieșit din popor”. Iar tov. Constantin Doncea, (1904-73) și el „ieșit din popor”, era descris în dosarul de cadre ca fiind un individ „indisciplinat, care se manifestă ca un om primitiv, agramat, dar destul de curajos”. Cu micile bufete de cartier și cârciumile de la sate, cu doar câțiva angajați sau niciunul, proprietarul fiind și cârciumar, s-a rezolvat și mai simplu – nu li s-a mai acordat autorizație, respectivul, pentru a-și putea continua activitatea, fiind obligat să „treacă la stat”, cu beneficiile aferente, salariu fix și sigur, indiferent de numărul de clienți, contract de muncă pe durată nedeterminată, pensie și mai ales, lipsa neplăcerilor privind aprovizionarea cu marfă, trebuie menționat și acest aspect. Cei care au putut să reziste au rezistat cât au putut, majoritatea până pe la începutul anilor ’60. Am amintit aici de cofetăria „Guguianu” (str. Romană nr. 156, unde patronul avea și domiciliul, deasupra cofetăriei, în cartea de telefoane 1937) care prin 1958-59 încă mai funcționa, după decesul fostului proprietar fiind redenumită simplu „Cofetărie”, unitatea trecând în administrarea TAPL – București. (Trustul, ulterior întreprinderea de alimentație publică locală, IAPL.) IAPL funcționa ca orice întreprindere, cu plan trasat de partid, cu conducere și administrație proprie, la fel restul serviciilor – personal, contabilitate, salarii, etc… tot personalul, de la director și secretar de partid, până la chelneri și bucătari, inclusiv femei de serviciu, fiind angajați ai statului, fiind retribuiți în baza unor grile de salarii, conform legii. De asemenea, trebuie menționat că în epocă mai ales, dar și ulterior, pe toată durata de existență a regimului comunist, statul a înființat cantine muncitorești în jurul fabricilor și întreprinderilor, pentru cei cu venituri mici, care au accelerat și mai mult dispariția micilor bufete de cartier. Nu a existat vreo lege explicită privind naționalizarea acestor unități, astfel că dispariția lor s-a produs treptat, în timp. Unele au rezistat pe toată durata de existență a regimului comunist, precum „Atletul albanez” și vor mai fi fost și altele, tolerate de autorități, câtă vreme nu utilizau forță de muncă angajată (echivalentă, în ochii comuniștilor, cu exploatarea omului de către om) mici întreprinderi familiale care rezolvau o cerință socială, respectând legea. De asemenea, trebuie menționat că s-a păstrat profilul anterior al restaurantului, chiar dacă acesta a trecut în administrarea statului, comuniștii căutând să mențină renumele dobândit anterior de acesta. Enumăr în continuare câteva restaurante renumite în anii ’50, extrem de frecventate de bucureșteni. La „șosea” – așa se spunea pe atunci, în Parcul de cultură și odihnă „I.V. Stalin” de fapt, (ulterior „Herăstrău”, forma actuală datorându-se regimului comunist, parcul fiind inaugurat în 1951) – Restaurantul „Pescăruș” (Aleea Pescăruș 1, București 011851, construit în 1938, arh. Horia Creangă, actualmente arhitectura originală fiind afectată grav de lucrări de așa-zisă modernizare) și „Casa Doina” (Şos. Pavel D. Kiseleff nr. 4, construit în 1892). Apoi, pe bd. Magheru și Calea Victoriei se înșirau o serie de restaurante renumite, precum „Cina”, (în curs de restaurare) „Capșa” și „Cercul Militar” (devenit Casa Centrală a Armatei) până la „Casa Soare” (devenită restaurantul „Bucur”). Ce se putea mânca într-un astfel de restaurant, din categoria celor mai bune din țară, prin anii 1955-65, în epoca Dej? Trebuie spus că mâncărurile nu erau așa de sofisticate ca azi, erau în general preparate românești, excepție făcând câteva, preluate din bucătăria internațională și adaptate gusturilor autohtone, servite decent, așa cum era pe atunci linia internațională. În schimb, preparatele erau destul de diversificate. Un colecționar mi-a transmis un document extrem de important, meniul unui astfel de restaurant pe la începutul anilor ’60, cu prețuri, care ne dă o idee de cum se trăia și mânca în acea epocă. Demn de remarcat că meniul este în limba română și franceză, ceea ce conduce la presupunerea că era vizitat și de puținii turiști străini. Îl voi reda aproape integral. Citez: „Aperitive reci: Tartine cu șuncă de Praga – 1,70 lei, cu icre de Manciuria – 4,25 lei, cu icre negre – 14 lei / Aperitive calde: Triangle cu brânză – 1,50 lei, Chifteluțe – 2,05 lei, Bulete de cașcaval – 4,70 lei, Triangle cu carne – 6,20 lei / Bufet rece, diverse, de la măsline – 2,65 lei/100g, la icre negre – 99 lei/100g / Pescărie caldă: 11 preparate, de la șalău rasol – 8,30 lei/200g, la morun pane – 14,80 lei/200g / Diverse pentru micul dejun, de la ouă ochiuri – 4,80 lei, la omletă cu șuncă și parmezan – 9,35 lei/3 ouă / Specialitatea zilei, 4 preparate, de la bușeuri milaneze – 8,70 lei, la turnedo Rossini – 16,70 lei / Supe – ciorbe, 9 preparate, de la consommé + pailles parmezan – 3,95 lei, la ciorbă de potroace – 7,10 lei, inclusiv supă de ceapă (sic! – o mare necunoscută și azi printre români) – 7,80 lei / Mâncăruri calde: 9 preparate, de la risotto – 4,85 lei. la sarmale în foi de varză – 12,55 lei / Minuturi: (preparate de zahana, am explicat mai demult) 13 preparate, de la ficat de porc meunière – 8,30 lei, la cotlet de porc à la Praga – 15,60 lei / Sosuri: la sticlă – Worcestershire și ketchup – 1-1,15 lei/10g, sosuri preparate – olandez – 7,25/100g și bearnez – 7,60/100 g / Salate: 4 feluri, de la salată verde – 1,50 lei/200g la salată de roșii – 3,60 lei/100g”. Cu observația că prețurile de la pește erau pentru 100 g, porția standard, ca să zic așa, fiind de 200 grame și cum niciodată nu se putea tăia exact la această greutate, chelnerul era obligat să spună clientului cât a cântărit porția crudă. Aceste prețuri ne dau o idee de cât putea costa un mic dejun, compus dintr-o omletă plus cafea și un pahar de apă minerală sau suc – cca. 10 lei, un prânz, compus din aperitiv, ciorbă, fel principal + salată și 2-3 pahare de vin – 40 lei, din care 15 lei vinul, iar o cină cam tot atâta. Pentru un meniu festiv, gen revelion, cu aperitive calde și reci, pește și fel principal, plus desert și o sticlă cu vin – cam 100 lei. Asta în 1960, când salariul mediu net era de 802 lei, un prânz costa cam 6%, iar un meniu festiv cca. 12% din salariul mediu net, tot atât cam cât azi, socotind tot în termeni de restaurant de lux, chiar dacă luxul de azi e altceva. Majoritatea acestor restaurante impuneau ținută obligatorie, costum și cravată pentru bărbați și rochie pentru femei, aveau portar la intrare care nu permitea accesul celor îmbrăcați necorespunzător sau în stare de ebrietate, iar unele aveau și garderobă. În restaurantele de cartier prețurile erau ceva mai mici, aproape de 50-60% față de cele „de lux” din centrul Capitalei. Majoritatea acestora, cred că am mai spus, aveau denumiri „geografice” – de râuri sau munți în general, mâncarea era la fel de bună ca la cele din centru și porțiile la fel de mari, (cam 200 grame partea cu carne) dar spre deosebire de cele din centru, aveau și preparate la grătar, acestea fiind și cele mai solicitate, vara mai ales și cu precădere micii. Iar bufetele de cartier aveau prețuri și mai mici, servind aproape exclusiv preparate la grătar, eventual și o ciorbă. La același nivel se situau localurile familiale, care serveau la prânz trei feluri de mâncare, în general preparate simple, dar consistente, unele funcționând și în regim de cantină socială. La fel, restaurantele de cartier, dat fiindcă la prânz nu prea aveau clienți, serveau așa-zisul „meniu pensiune” (cu preț redus, subvenționat probabil) pentru elevi, studenți, pensionari și persoane cu venituri reduse. Am găsit o astfel de reclamă, din acei ani, care enumeră nu mai puțin de 15 restaurante, printre care și „Caru’ cu bere”, plus alte 15 bufete de cartier, care serveau „meniu pensiune pentru elevi” – 3 feluri prânz – 7 lei, abonament – 42 lei/6 zile. Cam acestea erau prețurile prin 1965 și ele au fost păstrate aproximativ constante până pe la începutul anilor ’80, când Nicolae Ceaușescu a operat o dublă creștere de prețuri, o dată prin creștere directă a prețurilor de 1,5-2x și apoi prin diminuarea calității, astfel că prin 1988, la cel mai luxos restaurant din capitală („București”, azi „Radisson”) în ziua „fără carne”, joia de obicei, se putea mânca cu 40 lei o porție de ficat de porc la grătar, un sub-produs de fapt, menit să ocolească ordinul discreționar al lui Ceaușescu, (dat fiindcă nu s-a dat nici o lege în acest sens) același ficat care prin 1965 costa 8,30 lei. (Și nu era nici măcar meunière, cu sos de beurre noisette și lămâie adică, ci grătar – de unde unt și lămâie?) Cam astea erau cele mai noi culmi de civilizație și progres pe care ne adusese conducerea înțeleaptă a marelui cârmaci. Cât despre zilele fără carne, acestea fuseseră instituite ca urmare a „cercetărilor” unui anume dr. Iulian Mincu, fost Mincev, tovarăș de nădejde și medic personal al lui Ceaușescu, „cercetări” concretizate în lucrarea „Alimentația rațională a omului sănătos”, apărută în 1978, coautor, o anume Dorina Boboia, lucrare care a pus bazele înfometării, la fel de raționale, a românilor, din deceniul ce a urmat. Ce repede s-au uitat mizeriile acelei epoci ticăloase? Conform acestei „lucrări”, cota – normată ulterior – de calorii, varia între 2.700/2.000 cal/zi, bărbați/femei – pentru activitate ușoară, și 4.000/3.000 pentru muncă fizică grea, iar proteine între 37/29 grame/zi, indiferent de munca prestată, cam 100-120 grame de carne de piept de pui fără os, zilnic, care nici acelea nu erau asigurate, astfel că, prin 1987, în Galați, am fotografiat afișul, rația lunară pentru o persoană era de 1 kg carne de pui sau 0,5 kg carne de porc și max. 800 grame de parizer prost, adică zilnic 33 grame de „carne”, înțelegând prin asta gâturi și gheare de pui, „tacâmuri” de pește și „râturi” și „bojoci” de porc și asta când le găseai și „apucai ceva”. Astăzi, norma de calorii pentru un bărbat de vârstă și greutate medie este de 3.000 calorii, nu mai vorbesc de calitatea alimentelor. Asta a fost! Am fotografia pentru cine spune că nu a fost așa. Incomparabil cu epoca Dej când, până prin 1960, prețurile în restaurante erau și mai mici, corespunzător salariilor din acea perioadă, un meniu de revelion la restaurantul „Dâmbovița”, (era un bufet de fapt, str. 30 Decembrie 19, azi, str. Franceză, pe locul unde este azi Big Ben Pub) costa 45 lei, fără vin și șampanie. Este drept, nu era așa de sofisticat ca la cele de lux din centru, fiind compus din țuică (28° – nu lipsea niciodată) – 100 ml, icre crap – 50 g, măsline – 100 g, pateu brânză – 1 buc., (sic!) file de somn la tavă – 175 g, curcan la tavă cu varză călită – 150/175 g, cotlet de porc cu cartofi pai – 100/75 g, murături – 200g, telemea de oi – 100g, mere – 400 g, chifle – 6 buc., tort ciocolată – 100 g, parfait ciocolată – 60 g. Cum spuneam mai demult, am păstrat un meniu de revelion de la „Capșa” din 1985, pentru două persoane am plătit 250 lei parcă. Îl redau aici, cu observația că era mai mult pentru a salva reputația restaurantului, diferența fiind galactică între ce s-a putut servi în noaptea de Revelion și ce se „găsea” când și când prin magazinele de produse alimentare, (dar și prin restaurantele de cartier) altminteri goale sau cu rafturile pline de conserve expirate. Meniul, deci. Redau cu ortografia corectă, pentru că textul prezintă greșeli crâncene de limbă franceză. Aperitive: Cocktail Kir Royale, (trebuie să fi fost un soi de salată cu maioneză și cozi de creveți) Tartine cu icre de Manciuria, Paté de ficat de gâscă în aspic, Batog de morun, Terină de căprioară în aspic. Intermezzo: Consommé fumé de céléri + pailles parmésan. Pește: Timbale de morun „București”, sauce bordelaise. (Pe atunci, restaurantul se numea „București”, iar timbale este un soi de aranjament de formă cilindrică, în straturi, ceea ce azi este denumit în mod cât se poate de impropriu tartar.) Friptură: Curcan la tavă, Purcel de lapte, Pommes Lorette, mazăre, varză călită. Desert: Tort doboș special, Înghețată cu cafea, Langues de chat, Sos ciocolată, Șvaițer, Fructe asortate. De asemenea, chifle și o sticlă de vin de persoană (Riesling alb sau Cabernet roșu) + apă minerală. Am găsit prin arhive o imagine de prin ’65, în fața restaurantului „Dunărea” (pe atunci, bd. Nicolae Bălcescu 3, azi redenumit „Pescarul”) un morun de 2,5 metri lungime pe asfalt, cred că avea +250 kg și vreo duzină de inși căscând gura, două femei cu celebrele pungi „promoționale” în mână (una cu pungă Hewlett-Packard – sic!) – cred că e singura dată când bucureștenii au putut vedea un astfel de „animal” pe trotuar și „în carne și oase” și nici nu cred că vor mai vedea vreodată. Este drept că prin restaurantele din centru, precum „Capșa”, „București”, probabil și în altele, după 1982 se găsea și carne de calitate, am mai menționat acest lucru, dar numai pentru clienții fideli, așa cum eram eu, câteva zile pe săptămână. Nu știu de unde își procurau carnea, probabil din tăieri ilegale – menționez din nou, să nu se uite, toți vițeii tăiați trebuiau predați statului, fără excepție, la prețul stabilit de stat. Eludarea acestei cerințe, fie prin consumul propriu, fie prin comercializare ilegală se putea solda cu ani grei de pușcărie, atât pentru vânzător, cât și pentru cumpărător. Iar un control inopinat putea veni oricând, de obicei în urma unui denunț. Chiar și o cantitate de câteva kg de carne în plus față de cota alocată restaurantului se putea solda cu ani grei de pușcărie, îmi amintesc de un astfel de caz, responsabilul restaurantului de cartier de pe șos. Colentina, aproximativ de vis-à-vis de Bucur Obor, la care s-au găsit 14 kg de carne în plus, „destinate comercializării” (de parcă din ea s-ar fi putut face și anvelope de tractor) judecat și condamnat în proces public. O tâmpită de desenatoare, cea care după mineriada din 13-15 iun. 1990 m-a denunțat ca fiind membru fondator PNL cerând să fiu dat afară, în ședința de partid ce a urmat cerea chiar să fie împușcat – adică vezi-doamne, populația mânca gâturi de pui ca să putem plăti datoria externă – să fim liberi adică, ca să mai facă ‘nea Nicu alte investiții mirobolante, iar nemernicul ăsta dosea mușchiuleț de porc ca să-și trateze prietenii. Asta e! Norocul meu că se suspendase pedeapsa cu moartea. Mai menționez două aspecte privind personalul restaurantelor. Primul ar fi acela că atunci, ca și acum de altfel, în acest domeniu erau cele mai mici salarii, aproape de minimul pe economie, care prin 1985 era vreo 2.000 lei. Voi reveni mai în amănunt asupra acestui subiect la capitolul dedicat salariilor. Al doilea aspect este că respectiva categorie socială, vizând în primul rând chelnerii, era rău văzută de comuniști, motivul fiind acela că „luau bacșiș” – manifestau tendințe de căpătuială adică, neconforme cu principiile eticii și echității socialiste, ale vieții și muncii comuniștilor, cum se spunea pe atunci, era și un soi de ghid de conduită tipărit, având acest nume. (Ed. Politică, 1974, de reținut anul, voi arăta imediat de ce.) În același an, 1974, a apărut Legea nr. 57 din 29 oct. 1974 – Legea retribuirii după cantitatea și calitatea muncii, care confirma cele afirmate mai sus, un director de restaurant debutant avea un salariu echivalent cu cel al unui portar la sfârșit de carieră, respectiv 1.560 lei, maximul pe care-l putea atinge, aproape de pensie, conform legii, fiind 2.480 lei. În consecință, mai mult ca sigur ca urmare a unei directive trasate de tovarășul, peste tot, cu precădere în restaurante, s-a afișat la loc vizibil sloganul: „Nu primim bacșiș!”. Despre șpagă, numită oficial mită, nu se sufla o vorbă, ca și cum nu s-ar fi practicat peste tot și în toate domeniile în care aveai nevoie de ceva. De la suta băgată în buzunarul doctorului până la locuința și bijuteriile din aur donate securistului care aproba „plecarea definitivă peste graniță” a unuia care voia să emigreze, sătul de „raiul comunist”. Nu se putea altfel și nu este vorba, așa cum ar putea crede unii, de un obicei cât se poate de detestabil, adânc înrădăcinat în „fibra națională” a românilor, moștenire chipurile a îndelungatei stăpâniri turcești, sau despre felul de a fi al românilor, mai „generoși” cu cei mai amărâți, cât de faptul că pe măsură ce viața devenea tot mai insuportabilă, datorită restricțiilor de tot felul impuse de Ceaușescu începând de prin 1977, nu puteai obține absolut nimic fără vreo „atenție” cât de mică, nivelul acestora fiind deja „standardizat”, atâta că nu era afișat „mercurialul” – cuantumul adică, funcție de serviciul solicitat. Funcționa de fapt, o lege nescrisă, numită în derâdere „legea lui Ohm”, sau mai explicit – „ești om cu mine, sunt om cu tine”. În aceste condiții, cei câțiva lei pe care-i lăsai amărâtului de chelner, pe care se pistona atâta, (de altfel, am menționat deja, sloganul nu primim bacșiș era prezent până și pe cutiile de chibrituri) nu era decât o perdea de fum cu iz propagandistic menită să mascheze crunta realitate, în care trebuia să dai ca să supraviețuiești. Era exact ca circuitul apei în natură – dădeai șpagă vânzătoarei la Alimentara pentru o amărâtă de cutie de cafea solubilă, pe care o dădeai apoi șpagă doctoriței pentru o consultație de urgență, care la rândul ei o dădea învățătoarei pentru o notă mai mare pusă copilului, care și ea o dădea mai departe la inspectorul școlar să poată fi menținută pe post în caz că nu avea studiile completate și așa mai departe, până careva se gândea s-o consume totuși. Dar la toate acestea se va ajunge abia prin 1980, rămăsesem în 1974 când s-a dat legea salarizării personalului „civil” – privind absolut toți salariații, mai puțin pe cei din armată, miliție și securitate – așa că s-a considerat că salariile sunt mai mult decât suficiente pentru cei care lucrau în domeniul alimentației publice pentru ca respectivii să mai încalce legea. Nu era vorba de bacșiș, care de altfel era dat benevol de client, ci de infracțiuni penale deja, respectiv încărcarea notei de plată, furtul la gramaj, etc… care au existat din totdeauna și care luaseră mare amploare în epocă, astfel că revista „Flacăra” – pe atunci una din cele mai citite publicații, condusă pe atunci de Adrian Păunescu, a inițiat o anchetă privind modul de servire în diverse restaurante bucureștene, „anchetatorii” fiind diverși reporteri ai publicației, acționând „incognito” în calitate de simpli clienți, fiind însoțiți de ofițeri ai miliției economice, rezultatele fiind publicate în nr. 21/1973 (anul XXII, nr. 917, pag. 4-7.) Adrian Păunescu, pe atunci în vârstă de cca. 30 de ani, proaspăt numit la conducerea revistei, ținea încă din preambul să ne lămurească, citez: „Simt și simțim cu toții că prin restaurante lucrurile nu merg încă bine”. Acuma, privind în perspectivă, în calitate de client fidel al marilor restaurante ale Capitalei, nu cred că exista în epocă vreun loc în care să nu se facă astfel de hoții, fie și din cele mai nevinovate, precum încărcarea notei de plată cu chiflele despre care declaram întotdeauna că nu le doresc, pentru că totdeauna am mâncat extrem de puțină pâine. După cum nu cred că cei din restaurantele găsite în regulă nu se prinseseră de control sau și mai grav, că nu fuseseră anunțați în prealabil. Nu mai vorbesc de reporterii de la „Flacăra” care se declarau agricultori în Sâmbăta de Sus sau achizitori de vite la ORACA, să fim serioși. Eu cred că ancheta era mai degrabă o perdea de fum peste o situație generalizată, pe care autoritățile pur și simplu n-o puteau controla. Sigur, de fiecare dată erau arătați cu degetul cei care realmente săreau peste cal, indivizii fiind instant arestați și condamnați, iar banii „acumulați” confiscați. Se dădeau și câteva exemple, doi ospătari de la care se confiscaseră sume de cca. 45.000 lei și un cofetar, cu aproape 170.000 nejustificați. De asemenea, erau incriminați toți chelnerii la grămadă, cum că numai din bacșișuri „scot” câteva sute de lei pe seară. Până și o amărâtă de remizieră la un chioșc de răcoritoare de pe str. Beldiman fusese prinsă furând cafea la gramaj – îmi amintesc de chioșcul cu pricina, era chiar lângă atelierul foto, chestie care confirmă exact ce spuneam, se fura peste tot. Bine-înțeles că se dădeau și exemple pozitive, la restaurantul „Perla” porția de crap era cu 30% mai mare, suta de coniac cu 15% în plus, cafeaua bună și tare, etc… atâta că reporterul nu ne explică de unde se compensa diferența în plus, că doar n-o plăteau din buzunarul propriu bucătarul, chelnerul și barmanul. Vrăjeli deci, stilul Adrian Păunescu, care ulterior va deveni un scârbos adulator al marelui cârmaci, pe care-l denumea „conducătorul” – exact cum se auto-intitulase Ion Antonescu, un alt personaj sinistru al istoriei noastre recente – în fine, nu știu dacă în mod voit sau chiar habar nu avea ce spune, nici el, nici Ceaușescu. Ba chiar, în câteva locuri – mai ceva ca minunile sf. Sisoe – chelnerii au refuzat bacșișul, afirmând că „dezonorează”. Peste tot, reporterii, deși unii din ei, fumători, se plângeau de fum, „să-l tai cu cuțitul” – pe atunci se fuma peste tot, nu numai în restaurante, absolut peste tot, inclusiv în avion. Singura obiecție a fost că atunci când au cerut țigări străine, li s-au adus Papastratos – singurele care mai rămăseseră la bar, deși la masa alăturată se fuma Dunhill. În alt caz, chelnerul, extrem de corect de altfel, întrebat de ce? (nu încarcă nota de plată) – a răspuns că-i este dragă libertatea, adică vezi-doamne – nu fură de frică, nu pentru că onestitatea i-ar da brânci de la spate. Etc… Vrăjeli peste vrăjeli, șamd… La „Dunărea” oalele cu garnituri ținute la cald pe plită nu aveau capace, pentru că de o vreme nu se mai găseau în comerț chipurile, la „Lido” era criticată măsura de a nu se vinde bere fără mâncare, iar seara numai vin – o măsură corectă în fond – altfel seara toate restaurantele de lux ar fi fost pline de șantieriști și mocârțani, iar unul care ar fi vrut să ia masa n-ar fi avut loc. Mi s-a întâmplat într-o vară la Neptun, cu apartament închiriat în hotel, seară de seară să nu pot lua masa, pentru că în restaurant cânta Gil Dobrică, iar toate mesele se ocupau de pe la 18 de indivizi din afara hotelului, care se postau câte 4 la masă cu câte o sticlă de apă, alungând pe locatarii hotelului. Am ales nu tocmai întâmplător acest reportaj, pentru că pe patru pagini de ziar sunt redate toate tarele acestui domeniu în perioada de apogeu a epocii de aur, chiar dacă ele apar doar atunci când citești printre rânduri. Măcar prin toate cele 14 restaurante „inspectate” de reporteri se putea mânca, chiar decent și la prețuri foarte bune, chiar dacă personalul mai fura la nota de plată și la cântar – motivul fiind simplu – pe atunci nu existau case de marcat și nici măcar calculatoare „de aprozar” – astfel că, așa cum am precizat deja – chelnerul făcea nota în scris, pe un chitanțier cu indigo, păstrând la cotor copia, cu un creion chimic, calculând totalul mintal, pe principiul – „șapte ori șase, patru ș’ doi, punem patru, ținem doi” – astfel că la fiecare notă îi „ieșeau” câțiva lei, tolerați de client, care nu se mai obosea să verifice, astfel că la câteva zeci de clienți pe schimb, îi ieșeau o sută-două de lei, pe care-i împărțea cu șeful de restaurant și cu barmanul. Un deceniu mai apoi însă era dezastru, cauza fiind politicile de austeritate crâncenă dictate de Ceaușescu. Îmi amintesc că în iarna lui ’87 am fost la Ateneu la un concert de chitară clasică, un adevărat eveniment cultural în acei ani negri, plini de privațiuni, concert susținut de unul din marii chitariști cubanezi ai epocii, Leo Brouwer. Evident, lume subțire, femeile cu rochii lungi fără spate, cu coliere de perle la gât, bărbații la costum și papion, etc… Asta până la pauză când, datorită frigului crâncen din sală, toate au dat buzna să-și recupereze „blănurile” de la garderobă – pufoaicele și après-skiurile adică, astfel că la sfârșit am aplaudat cu căciulile de blană cu clapele lăsate, ca în Siberia. Din locul unde eram, puteam vedea cu binoclul în culise, unde după fiecare piesă mai lungă, marele muzician se repezea să mai tragă un gât dintr-o sticlă de rom. Cubanez fiind chiar, nu cred că visase să apuce să trăiască o astfel de experiență. După concert – normal – la restaurantul „București”. Era joi, deci zi fără carne și fiind deja trecut de 21, nu mai aveau nici ficat – absolut nimic – așa că ni s-au propus „friganele” – pâine prăjită adică, cu fasole „de la conservă” – la cel mai luxos restaurant din Capitală. Nu mai vorbesc de curent, care „s-a tăiat” la 21.30, așa că instant chelnerii au adus lumânări – ce mai! seară de joi romantică de-a dreptul. Așa că am luat „de sanchi-balamale” o porție de pâine prăjită și o sticlă de vin bun – cam 120 lei sticla, la vinuri din fericire nu era nici o restricție. La întoarcere – circulația autoturismelor personale era interzisă – de altfel nici nu aveai de unde lua benzină, la fel a taxiurilor, nu mai vorbesc de RATB – mă rog, nici nu prea aveam mult, pe atunci locuiam la socri, în str. Baniței nr. 2 – de la Ateneu, cam 4 km în „marș forțat” prin zăpadă maronie de un lat de palmă, noroc că era deja înghețată. Da, am înșirat toate acestea pe hârtie – ca să se știe exact cum a fost! Nu trebuie uitat, dar nici iertat! Deși se spune de mortuis nihil sine bene, tocmai atunci Adrian Păunescu scria, în timp ce băga gras, (să-i crape pipota, ceea ce s-a și întâmplat, prin 2010, când nenorocitul a crăpat definitiv și irevocabil cu tot cu pipotă) citez: „Să învestim în rang suprem din nou / Pe cel ce ne-a redat independența / Și să-l alegem iarăși pe Erou” – și asta în 1985, pregătind realegerea realesului din 25 nov. 1989, care avea să fie împușcat ca un câine, împreună cu odioasa după exact o lună. Da, „poetul” Adrian Păunescu, cel care avea să se caracterizeze el-însuși în vara anului 1992, atunci când a afirmat: “Recunosc că am fost un porc”. Da, acest godac – nici măcar comunist, ci doar o javră profitoare, ca mulți români de altfel, din păcate – sunt chiar curios ce tirade în versuri ar fi scris să fi trăit măcar 10% din ce am trăit eu în acea epocă. Colac peste pupăză, pe la miezul nopții, pe când ne apropiam de Bucur Obor, pe diagonală cu magazinul, pe colțul cu șos. Ștefan cel Mare era un „magazin de prezentare și desfacere Avicola” despre care am mai discutat aici, la care – ocazie nesperată – „băgaseră” curcani de 10 kg/buc., care se vindeau chiar atunci, pe loc, celor care erau dispuși să cumpere, pentru a scăpa de marfă și de îmbulzeala de a doua zi. Mai mult, nu se socoteau la „rația lunară” de un kilogram de carne (sau mezeluri proaste) la care „aveam dreptul” – conform dispozițiilor marelui cârmaci. Cum aveam bani la mine, am cumpărat patru, doi pentru mine și câte unul pentru părinți și pentru socri. Problema era că nu puteam căra atâta, iar până acasă mai aveam totuși jumătate de kilometru. Drept care, din ambalajul de polietilenă, cu ajutorul unui cuțit împrumutat de la vânzătoare, am confecționat niște hamuri cu care am târât pe gheață curcanii ambalați în pungi din plastic. Da, cca. 40 kg de carne, cu oase cu tot, ar fi fost rația mea pe trei ani și patru luni. Un adevărat noroc, așa că aveam carne și pentru Crăciun și Revelion. Nu mai știu cât au costat, cred că vreo 20 lei/kg, orișicât „frații Petreuș” – puii de Avicola, doi la kg, cam cât o potârniche, costau 14 lei/kg. Revenind la articolul din „Flacăra”, la un moment dat, pe când era inspectată nota de plată de la un bufet mai amărât, apar câteva informații orientative privind prețurile de atunci, citez: „150 grame de coniac – 12 lei („Tomis” – cel mai ieftin) două fripturi – 19,40 lei, salata – 6,60 lei…” (Două salate, respectiv 3,30 lei/100g.) Friptura „standard” avea cca. 200 g, ceea ce conduce la un preț „de restaurant” al cărnii pentru friptură – de porc, de obicei ceafă sau antricot fără os de cca. 50 lei/kg, cam 1,5x prețul de „Alimentara”, care oficial era 31-33 lei pentru carcasă, 37 lei/kg – așa zisa carne pentru friptură, de obicei ceafă sau antricot, pe care n-o găseai niciodată (după 1982) iar mușchiulețul, 70 lei/kg (cam 2 x 500-600 grame la un porc de 100 kg) – prețuri la nivelul anului 1973. Recapitulând, la un bufet de cartier, o friptură cu salată și pâine – două chifle, trebuie să fi fost cam 15 lei, 8 lei suta de coniac ieftin și vreo 10 lei jumătatea de litru de „vinul casei” – de obicei un vin no name, așa-zisul „Vin de masă”. La restaurantele mai „luxoase” prețul era cam de 1,5-2x mai mare, astfel că la „Capșa” aceeași friptură cu salată și cartofi prăjiți ajungea la cca. 25 lei, cu observația că se serveau și fripturi din carne de vită, mai puțin agreată de români, atunci ca și acum, care era ceva mai scumpă decât cea de porc cu vreo 25-50%, mă refer la antricot, cea mai comună pe atunci. Și totuși, la un moment dat unul din reporteri, la restaurantul „Doi cocoși”, renumit în epocă (Șos. București – Târgoviște, nr. 8) a cerut mușchi de vită, dar care se terminase, așa că nu am putut afla cât era prețul. Dacă e să ne referim la meniul din 1960, citat deja, restaurantul respectiv servea Turnedo Rossini la 16,70 lei porția de 200 g cu garnitură, ceea ce conduce spre ideea că mușchiul ar fi trebuit să fie vreo 25 lei porția, respectiv, „mușchiulețul” de vită, cca. 2 x 800g/la o vită de 600-700 kg, ar fi trebuit să fie cam 125 lei/kg în 1960. (La turnedo se folosesc capetele „mușchiulețului”, – ceva mai ieftine, spre deosebire de chateaubriand, la care se utilizează exclusiv mijlocul acestuia.) Prin vara lui ’88, penultima dată când am fost la mare în România, în Olimp, la fostul restaurant „Internațional”, pe atunci, printre cele mai renumite de pe litoral, azi desființat, am mâncat un Chateaubriand – 200 lei/400 grame, pentru două persoane, respectiv 500 lei/kg, de 4x prețul din 1960, dar asta a fost o ocazie rară, pentru simplul motiv că restaurantul respectiv era frecventat cu precădere de străini și „nu dădea bine” să fie serviți cu macaroane cu brânză și MBS (mămăliguță cu brânză și smântână). Într-un fel, prețurile în restaurante au urmărit și ele, pe toată durata epocii de aur, evoluția prețului alimentelor în general, al cărnii în special, așa că vom face o paranteză, reluând în mod succint prețul mediu al cărnii de-a lungul întregii perioade comuniste, cu observațiile de rigoare. Astfel, în 1952, an în care salariul mediu net era de 370 lei, un kg de carne de porc era de 9,88 lei, în timp ce un kg de carne vită era 7,56 lei, adică cu un salariu mediu net se puteau cumpăra cca. 37,4 kg carne de porc și 48,9 kg carne de vită – carcasă, la grămadă cumva, carnea de friptură, antricot și ceafă trebuind socotită la un preț cam de 1,5x mai mare. Și asta în condițiile în care nu se atinseseră nici măcar cifrele de producție de dinainte de război, pe când în țară se găseau încă trupe de ocupație și se plătea încă la datoria de război către URSS. În 1965, anul în care Ceaușescu a fost „înscăunat”, cu un salariu mediu net în cuantum de 1.028 lei se puteau cumpăra cca. 50 kg carne de vită (20,50 lei/kg) și 46,7 kg carne de porc (22 lei/kg, pe atunci, exact cât parizerul.) În dec. ’89, cu un salariu mediu net de 3.063 lei se puteau cumpăra 92,8 kg carne de porc, carcasă – asta în teorie, pentru că nu o găseai niciodată. În epocă aveam ceva cunoștințe printre măcelarii din hală, astfel că o dată pe săptămână puteam cumpăra antricot de porc fără os la 70 lei/kg, nu mai mult de un kg, pentru că omul mai avea și alți clienți, iar mușchiulețul la 100-120 lei/kg. În aceste condiții, la sfârșitul epocii de aur, după 23 de ani de mărețe realizări, așa se spunea pe atunci, cu un salariu mediu net se puteau cumpăra 43,7 kg antricot de porc, de 0,93x mai puțin decât în 1965, cu deosebirea că în 1965 se găsea la liber, ba mai mult, dacă te pricepeai, măcelarul îți tăia exact ce bucată doreai, în timp ce în ’89, cumpărai carnea de sub tejghea, cu riscurile de rigoare. Despre vită, mânzat sau vițel – nici vorbă! din 1982 dispăruse total din „dieta” românilor, Ceaușescu fiind decis să-i „otrăvească” cu ea pe imperialiștii occidentali. Practic, așa cum am menționat, după 1982, carne de vită se putea mânca doar prin restaurantele de lux și asta doar când mai primeau și îl cunoșteai pe chelner. Azi, cu un salariu mediu în cuantum de cca. 4.400 RON, (în ian. 2023) un român poate cumpăra 100 kg de cotlet de porc dezosat, cal. I, asta și pentru cei care încă mai susțin că pe atunci era mai bine. QED. Uluitor era că statul, unicul achizitor de carne, îi jefuia la fel de crâncen, atât pe consumatori, restricționând consumul la sub-produse și resturi, care azi nu se dau nici animalelor (pentru că intervine instant „protecția” acestora) și exportând tot ce se putea exporta, cât mai ales pe producători, prin prețurile de achiziție. Decretul nr. 395/25 dec. 1981 (emis în chiar ziua de Crăciun) „majora” chipurile prețurile de achiziție la animale vii – 14,80 lei kg carne bovină și 14,50 kg carne de porc. Astfel, un porc de 100 kg era „contractat” – confiscat practic la prețul stabilit de stat – cu 1.450 lei, pe atunci 29$, azi 412,50 RON, în timp ce azi, un porc de 100 kg se vinde cu 1.700 RON, de +4x mai mult. Iar la carne de vită, jaful era și mai mare, astfel că atunci când se făcea așa-zisul recensământ al animalelor, țăranii ascundeau vițeii în pădure, ca atunci când „dădeau turcii sau tătarii”. Prin decret, în 1984, s-a adoptat un standard alimentar. Românii aveau, anual, dreptul, la 39 kg de carne, 78 l de lapte și 166 kg de legume. (Atunci când le găseai, pentru că adesea vânzătorii dădeau cunoștințelor mai mult, „pe ușa din dos”, astfel că unii precum subsemnatul nu ajungeau să mai găsească seara decât resturi – oase și zgârciuri de porc, tacâmuri de pește și gâturi de pui.) Uleiul și zahărul se dădeau o dată pe lună, rația fiind de un kilogram – nici pe acestea nu le apucam adesea, dar mă rog, niciodată nu am consumat prea mult. Limitarea consumului de alimente a fost controlată de Ceaușescu prin introducerea cartelelor. Fiecare familie era arondată unui magazin din cartierul unde avea domiciliul. Capul familiei se prezenta la gestionarul magazinului cu buletinul pentru a dovedi identitatea și pentru a ridica „rația” de zahăr și ulei. În provincie s-a introdus și raționalizarea pâinii – 0,5 kg de pâine/zi/adult, dar în București nu s-a aplicat, în schimb, așa cum am precizat, pâinea era aproape necomestibilă, datorită reciclării pâinii vechi. Iar în provincie era și mai dramatic, pentru că în Capitală măcar erau ambasade occidentale care puteau comunica în afară situația exactă. Pentru comparație, meniul de revelion din 1984 de la Cantina 4 a Complexului Politehnica din Timisoara, care trebuie să fi costat cel puțin 150 lei fără băutură, citez: „Aperitive – cârnaț proaspăt, brânză, măsline, răcituri, pateuri cu brânză și carne, pogăcele și crenvurști (sic!) Mâncare: sarmale, friptură de pui cu mujdei de usturoi, grătar de porc cu cartofi prăjiți și varză călită (sic!) ciorbă de potroace, pâinea casei. Desert : tort Krantz, portocale (mere). Băuturi: 100 ml vodcă, 0,5 litri vin, două sticle bere, o sticlă apă minerală, 0,25 litri șampanie, două cafele. Iar la restaurantul hotelului „Cina – Banatul” de toată jalea, meniul din același an, citez: „Coniac Murfatlar – 50 ml. Pateu cu ciuperci. Tartine cu pateu de ficat de pasăre (NA. Din cutie, 1 leu cutia) Tartine cu pastă de pește. Roșii umplute cu liptauer. (Sic! Liptauer = un soi de brânză ungurească cu boia de ardei iute.) Chifteluțe speciale. Păstrăv menuier. (Meunière, poate.) Friptură de curcan. Gogoșari în oțet. Cotlet de porc la tavă garni. Chifle. (Nici măcar niște cartofi prăjiți acolo, că deh! uleiul era raționalizat.) Tort de fructe. Fructe. Cașcaval. Arahide – 50 gr. Cafea. 1st. vin 3/4 soi pur. 1 st. 1/2 l apă minerală. Ciorbă de potroace. Crenvurști cu muștar și hrean. (Ăștia la urmă erau bomboana pe colivă – hodogi pe post de lichior digestiv și brânzeturi cu mucegai.) Da, tare de tot, și acesta trebuie să fi costat cel puțin o sută, dacă nu două, că deh! Tot Banatu-i fruncea! așa se zicea. În aceste condiții, nu este de mirare decăderea multor restaurante bucureștene după 1982. Iar dacă nu au decăzut de tot, a fost și pentru că au fost conduse de oameni întreprinzători, posibil și cu relații sus-puse, pentru că altfel nu se putea – cine venea într-un restaurant de lux să mănânce macaroane, iahnie de fasole de post și MBS? Un fost angajat al restaurantului „Perla” (Calea Dorobanți nr. 89) – recent re-„inventat” – îl voi vizita cât de curând – își amintea, citez: „Trebuia să dăm șpagă multă către furnizori ca să ne aprovizionăm cum trebuie. În plus, în anii ’80, Ceaușescu dăduse dispoziție ca toate localurile să fie închise la ora 22.00, iar perdelele de la ferestre să dispară”. Da, uitasem de aceste „năzbâtii” – era cât pe ce dacă nu amintea omul. Se pare că ideea ar fi pornit de la ‘coana Leana, în urma unor scandaluri produse de beizadeaua Nicu cel mic – mă rog, s-a aplicat doar pe jumătate, adică au dispărut doar perdelele, iar după câteva luni, programul a revenit la normal. Și exact ce am spus, probabil că responsabilii aveau și alte surse de aprovizionare, că nu apucaseră comuniștii să controleze chiar totul în țara asta. Câteva restaurante unde totuși se putea mânca bine. Cu precizarea că unele din ele, din varii motive, cel mai adesea un management prost, au decăzut mai mult sau mai puțin după dec. ’89. Dat fiindcă le-am vizitat adesea în epocă, păstrând amintiri minunate despre ele, le voi aminti succint pe fiecare, pentru ca generațiile viitoare să știe exact cum a fost. „Parcul privighetorilor”. (Aleea privighetorilor, nr. 31-35.) Adăpostit într-o locație superbă, la marginea pădurii Băneasa, cu o terasă imensă, superba clădire, datând din 1930, a fost realizată după planurile arhitectului Octav Doicescu. Denumirea actuală este „Casa Albă”. În anul 1939 a devenit una dintre atracțiile Expoziției Internaționale de la New York. Renovat complet, restaurantul dispune de 120 de locuri la interior, 150 pe terasă și 470 la grădina de vară. Momentan, „local cu circuit închis” – pentru nunți și alte „evenimente” similare, NBC (nunți, botezuri, cumetrii) adică. Cu așa locație, cumva în afara Bucureștiului și mai ales, cu un atât de mare număr de locuri, nici nu putea deveni altceva. Cei care l-au vizitat înainte de „re-profilare” au remarcat calitatea sub-mediocră a mâncării și serviciilor. Chiar și meniurile pentru „evenimente” aduc cu cele de revelion menționate mai sus. Kaput deci! „Doi cocoși”. (Șos. București-Târgoviște, nr. 8.) Inițial, atunci când a fost construit, acum o sută de ani și mai bine, a avut destinația de han, ulterior devenind unul din cele mai cunoscute restaurante tradiționale bucureștene. Pe vremea comuniștilor era chiar un restaurant cu „greutate”, dar între timp a mai pierdut din importanță, nu neapărat pentru că s-ar mânca mai prost decât atunci, cât faptului că au venit alții puternic din urmă, mai receptivi la tendințele culinare moderne. Exact ce am spus, nu vreau să fiu greșit înțeles sau să nedreptățesc pe cineva, dacă pe atunci restaurantele unde puteai mânca bine se puteau număra pe degete, azi sunt sute. „Bordei”. (Șos. Aviatorilor, nr. 108.) Un superb restaurant românesc, construit în stilul vechilor hanuri bucureștene. Nu cred că mai există, pe terenul fostului restaurant construindu-se altceva, zona, împreună cu parcul aferent fiind de mulți ani vânată de rechinii imobiliari. Surse neoficiale, apropiate cercurilor politice, consideră că întreaga filieră a vânzării-cumpărării acestui imobil și a prețiosului teren a fost dirijată „de foarte de sus, din apropierea fostului președinte Emil Constantinescu”. Da, un restaurant unde am petrecut clipe frumoase, inclusiv aniversarea a 10 ani de la absolvirea liceului, în 1984, cele câteva zeci de fotografii făcute de mine atunci stau mărturie. „Pescăruș”. Era restaurantul preferat al lui Dej, căruia i se amenajase o toaletă numai pentru el, omul având probleme cu prostata. Pe vremea lui Ceaușescu era, din câte știu, singurul loc unde se putea mânca știucă umplută, un preparat care necesită o execuție atentă și laborioasă, nefiind la îndemâna oricui, un adevărat tur de forță pentru orice bucătar. În prezent meniul este un amestec de bucătărie internațională cu prea puține preparate românești, gătite aproximativ decent și atât. Nimic să impresioneze. Mesele extrem de înghesuite și copertina care reverberează vacarmul creează o ambianță extrem de neplăcută, nu mai vorbesc de atmosfera sufocantă din timpul verii. Departe de tot de atmosfera superbă din epoca lui de glorie. „Doina”. (Șos. Pavel D. Kiseleff, nr. 4.) Actualmente „Casa Doina”. Inițial destinat să adăpostească pavilionul României la Expoziția de la Paris din 1890, localul actual a fost finalizat abia în 1892 datorită lipsei de fonduri. Renovat complet, dar păstrând exact forma și decorațiile inițiale, restaurantul păstrează aerul de Belle Époque, cel care pe atunci, ca și „Capșa”, mă făcea să uit complet în ce lume trăiam. Meniul actual, preponderent tradițional, dar conținând și câteva preparate italiene, (pentru orice eventualitate, restaurantul fiind frecventat preponderent de străini) cu o oarece tendință spre fine-dining, este extrem de echilibrat, ilustrând perfect bucătăria românească tradițională. Da, despre „Doina” se poate spune că a ținut pasul cu vremurile și cu concurența. Calitatea preparatelor și servirea de mare clasă, un restaurant unde invariabil te gândești să revii, la distanță galactică de cele menționate anterior. „Bolta rece”. (Str. Popa Savu nr. 53-55.) Era un restaurant de cartier, care continua activitatea unei cârciumi cu grădină construite în 1889. Era localul preferat de Andruță Ceaușescu, tatăl cizmarului, atunci când mai venea prin Capitală să-și viziteze copiii. În epocă era renumit prin aceea că fiind cumva izolat, departe de marile artere de circulație, ținea deschis pentru cheflii până aproape de dimineață, mai ales la sfârșit de săptămână. În cursul ultimilor doi ani de liceu, (Lic. Cantemir-Vodă) eram client permanent sâmbătă de sâmbătă, pericolul de a fi recunoscut și „arestat” de vreun profesor fiind extrem de mic, dat fiindcă marea majoritate a acestora locuia în jurul liceului. Azi, fosta cârciumă nu mai există, pe locul ei s-a construit un imobil cu restaurant la parter, care a păstrat numele vechii cârciumi și care este mai mult salon de nunți. Nu am reușit să găsesc nici o fotografie cu fostul restaurant. „Perla”. (Calea Dorobanți nr. 98.) Redeschis de curând, complet renovat și cu păstrarea specificului românesc. Abia aștept să-l vizitez. „Mon jardin”. (Calea Dorobanți nr. 3-5.) Până pe la începutul anilor ’70, pe locul actualului hotel Sheraton Dorobanți au existat doua localuri: „Mon Jardin” și „Parcul Trandafirilor”. (Cineva afirma că ultimul s-ar fi numit și „Poarta Albă”, dar eu cu numele de „Parcul Trandafirilor” mi-l amintesc, avea și o firmă luminoasă cu tuburi de neon, pe care o vedeam în fiecare seară și așa apare și în cartea de telefoane din 1965, dar este posibil ca o scurtă perioadă după cucerirea puterii de către comuniști să fi fost redenumit „Poarta Albă”. Era un restaurant interbelic cu ring de dans, iar vara cu o grădină faimoasă, localul preferat al lui taică-meu. „Mon Jardin” era un cabaret, care cred eu, a fost deschis, din câte îmi amintesc, prin ’65, prin preluarea unei părți din grădina restaurantului de alături, cu amenajarea intrării pe Calea Dorobanți. Era singurul local din România cu program de strip-tease, cel puțin așa era anunțat la intrare. Programul muzical era susținut de un grup de jazz din care făceau parte nume legendare precum Sergiu Malagamba și Johnny Răducanu. A decăzut mult după ’75 datorită restricțiilor ideologice și alimentare, fiind demolat la începutul anilor ’80 pentru a se construi noul hotel Dorobanți. „Mărul de Aur”. (Calea Victoriei, nr. 163.) Era de fapt restaurantul Uniunii Scriitorilor, dar nu era cu circuit închis, astfel că dacă avea mese libere, putea primi și clienți obișnuiți. Datorită specificului, în epocă chiar se mânca bine. Actualmente, de prin 2019 este închis, înainte succedându-se mai multe restaurante în respectiva locație, superbă de altfel. Ultimul a fost „Scoici & Creveți”, l-am vizitat în 10 aug. 2018, o zi „celebră” – se simțea până și pe terasă mirosul specific de gaze lacrimogene. „Moldova”. (Str. Icoanei, nr. 2.) Am mai discutat despre el, nu mai revin. A fost demolat prin 2021, dar măcar am apucat să-l fotografiez din toate unghiurile. La subsol avea o cramă faimoasă. Pe Google Maps încă figurează sub numele de „Gargantua Anniversaire” – ultimul restaurant adăpostit de vechea locație. Despre „Athenée Palace” și „Capșa” am discutat, nu mai revin. Astăzi „Capșa” – după o cădere lentă începută prin anii ’90 – a devenit restaurant cu circuit închis, local „de evenimente” adică, consecință directă a unui management prost orientat. De curând văd că a fost convertit în cofetărie, nu știu cât va rezista. „Dunărea”. În același loc ca și azi, redenumit „Pescarul”, bd. Nicolae Bălcescu nr. 3 pe atunci, azi, nr. 9. Atunci ca și acum, mâncare bună și bine preparată, în buna tradiție românească. „Berlin”. (Str. Constantin Mille, nr. 4, fostă Sărindar.) S-a deschis în 1958, în locația fostului restaurant interbelic „Modern”, un restaurant cu specific german, decorat de un arhitect din fosta RDG. Avea o terasă extrem de frecventată, unde mă mai opream vara, iar la etaj exista un bar cu taburete înalte, unde berea germană, care se mai găsea încă prin 1985, era servita în „sonde” – niște pahare înalte, pe atunci noutate absolută. După 1980, datorită lipsei ingredientelor de orice fel, mai ales a cărnii, a trecut mai mult pe „meniu tradițional” – mici și atât adică. Actualmente este tot restaurant, „Alt Shift”, restaurant care arată decent. Peste drum, mai ales vara, terasa restaurantului „Cercului Militar” era și ea extrem de solicitată, pentru același „meniu” – mici și bere adică. Denumirea de atunci era de „Casa Centrală a Armatei” – CCA pe scurt, care primea totuși și „civili” – dar numai pe terasă. „Bucur”. Actualmente „Hanul Berarilor – Casa Oprea Soare”. (Str. Poenaru Bordea nr. 2.) Locația, o superbă vilă în stil neo-românesc, creație din 1914 a arhitectului Petre Antonescu. Proprietarul casei, Dumitru Oprea Soare, era unul dintre cei mai bogați comercianți din București, specializat în afacerile cu cherestea. Clădirea a păstrat decorațiile inițiale – o locație superbă în care revin totdeauna cu plăcere. Confiscată în 1950 de autoritățile comuniste, a fost transformată în cramă-restaurant în anii 1970. Îmi amintesc cu plăcere de restaurantul din acei ani, când treceam să mănânc aproape săptămânal – puteam bea la terasă bere germană, mai comandam o ceafă de porc la grătar cu cartofi prăjiți, terminând cu un profiterol gigant. Seara, în restaurant cântau Aurelian Andreescu și Romica Puceanu, ocazie cu care am luat contact cu muzica țigănească autentică. Astăzi, recuperată de moștenitori, locația este închiriată concernului „City Grill”, restaurantul fiind unul din cele mai bune restaurante tradiționale românești, chiar dacă unele preparate sunt adaptate gustului internațional, un loc unde totuși se poate mânca foarte bine. „Bumbești”. Era un restaurant mic de cartier, undeva pe lângă Patriarhie, renumit în tot Bucureștiul. Adresa din cartea de telefoane din 1965 este Calea Rahovei, nr. 90. Clădirea există și azi, la parter însă nu mai e nimic, adresa este str. Gladiolelor nr. 8, colț cu str. George Georgescu. Prin anii ’70 era condus de frații Chivu, doi „responsabili de restaurant” renumiți în tot Bucureștiul, pomeniți și de Adrian Păunescu în articolul din Flacăra, citez: „…cine n-a auzit de atmosfera cu adevărat familială și de servire exemplară ce caracterizează toate localurile pe care le-au condus frații Chivu, până la ultimul, aflat în Piața Amzei și cunoscut sub numele (cam nepotrivit) de „Minion”?” Da, un restaurant unde se mânca românește, bine și ieftin. După ’85 a fost transformat în cantină pentru muncitorii de la Casa Poporului, iar cei doi destoinici responsabili au fost detașați în altă locație. Cât despre restul bufetelor și restaurantelor de cartier, după 1980, pentru că nu se puteau închide și nici angajații acestora nu puteau lua chiar degeaba salariul, nu serveau decât bere la halbă și mici, când și când cârnați „proaspeți” la grătar. „Cârnați proaspeți” e un eufemism sinistru, nu erau decât resturi, cărora ciontolitorii le spun „căzături”, tocate la grămadă cu zgârciuri și oase, îndesate în maț, pe care azi nu le-ai da nici câinilor. Ciontolitor = angajat al abatorului care se ocupa în principal cu recepția, pregătirea tranșării și tranșarea cărnii, ciontolirea fiind de fapt dezosarea cărnii. Termenul nu există în DEX, dar este utilizat ca atare în limbajul de „specialitate”. De unde carne, câtă vreme rația era de 100 grame/persoană în București, asta când găseai, pentru că în provincie rația era și mai redusă? Îmi amintesc că prin iarna lui 1988 am fost detașat pentru repararea unei instalații complexe la Întreprinderea de Scule Râșnov, oraș în care rația era exclusiv sub formă de parizer prost, 1 kg de persoană, lunar. Din nou, ca să se știe exact cum a fost. Am găsit prin arhive o imagine de prin 1968 a bufetului de la debarcaderul pentru vaporașe din Herăstrău, care avea afișate prețurile la produsele comercializate. Deci: Cârnați proaspeți – 5,65 lei/buc., Mici – 2,50/buc., Crenvurști – 4,40 lei/100g, Pâine de casă – 1 leu/buc., Pateuri cu brânză – 2,50/buc., Prăjituri mari – 2,50/buc., Prăjituri mici – 1,50 lei/buc. La băuturi: Bere la sticlă – Gambrinus – 4 lei, import RSC – 5 lei, import RDG – 6 lei, Pepsi și CI-CO – 2 lei, Apă minerală – 1,25 lei, sticla de 0,5 l. Douăzeci de ani mai apoi, din toate produsele menționate, prețul devenind de 1,5-2x mai mare, rămăseseră doar micii, pâinea, apa minerală și eventual berea românească. (Va urma.)