Viață și prețuri în epoca Ceaușescu (XXXIII)

Motto: Într-un magazin alimentar, cândva, prin „epoca de aur”. – Carne aveți? – Ce se vede! – Atunci, dați-mi un kilogram de cârlige!

Medicamente și produse farmaceutice. Legea nr. 119 din 11 iun. 1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, publicată în aceeași zi în Monitorul Oficial nr. 133 bis, (ediție specială, se înțelege de ce) la art. 1, alineatul nr. 49 prevedea că se naționalizează (-„toate…”, nu făceau comuniștii excepții de astea), citez: „49. Întreprinderile producătoare de articole de parfumerie și cosmetice, de solvenți, esențe și uleiuri eterice, precum și laboratoarele farmaceutice, enumerate în lista anexă Nr. XIX”. Este vorba deci despre unități de producție, un soi de întreprinderi farmaceutice mai mici, numite pe atunci laboratoare, (denumire utilizată și azi, cu deosebire în lumea francofonă, vezi Laboratoires Gilbert, dar și altele, ale căror produse sunt comercializate pe piața românească.) Farmaciile vor face obiectul unui decret separat, apărut mai apoi, Decretul nr. 418/31 oct. 1953, care prevedea clar la art. 1, citez: „Se naţionalizează toate farmaciile particulare în funcţiune sau care şi-au încetat funcţiunea parţial sau total, fără a avea autorizaţie de închidere, în conformitate cu tabelul anexa”. De reținut deci – decretul avea acoperire totală, în sensul că erau prevăzute toate farmaciile, inclusiv cele care își încetaseră activitatea din varii motive, de la lipsa medicamentelor datorită obstrucției exercitate de noile autorități, pentru a dovedi chipurile, lipsa de eficiență a farmaciilor particulare ce urmau să devină „bun al întregului popor”, așa cum se afirma câteva fraze mai apoi. Ca și în cazul întreprinderilor naționalizate cu cinci ani în urmă, erau prevăzute pedepse aspre, de până la 10 ani de muncă silnică, pentru cei care, „prin orice căi și orice mijloace” vor încerca să zădărnicească „operațiunea” – o confiscare de fapt, a tot ce însemna pe atunci o farmacie. În București, în momentul naționalizării, existau cel puțin 104 farmacii, cam una la 7.200 de locuitori, așa cum atestă cartea de telefon din 1937. Existau și câțiva importatori de medicamente, precum și un Oficiu de Aprovizionare Farmaceutic, pe str. Batiștei nr. 14. În 1965, la aproape două decenii de la preluarea puterii de către comuniști, erau 124 de farmacii, cu numere de la 1 la 124, vechile denumiri comerciale sau după numele proprietarului nefiind conforme cu standardele și cutumele comuniste, precum și 24 de „puncte farmaceutice”, așa cum atestă cartea de telefon din 1965, o farmacie la cca. 9.200 de locuitori. În domeniul acesta însă, legat de sănătatea populației, problema comuniștilor nu era neapărat proprietatea asupra farmaciilor, care s-a rezolvat printr-un decret, cât a dezvoltării unei industrii de medicamente, care la acea dată, în România era ca și inexistentă. Precizez că, spre deosebire de azi, când există zeci de medicamente cu diverse denumiri comerciale pentru o anume substanță activă contra unei anumite afecțiuni, pe atunci, în baza unei rețete prescrise de medic, farmaciile preparau în laborator respectiva rețetă, care conținea dozajul prescris pentru una sau mai multe substanțe active, (unele conținute în anumite medicamente standard, care se pisau, amestecându-se cu celelalte ingrediente din rețetă, scopul fiind probabil legat de un oarece efect combinat al mai multor substanțe active, dar și legat de asimilare, pentru că nu apăruseră încă capsulele de azi, cu dizolvare rapidă în stomac) atunci când erau administrate combinat, precum și excipienții, (uneori) forma de prezentare, lichid sau „cașete”, care conținea și modul de administrare și durata acesteia. Existau puține medicamente „standard” ca să zic așa, despre care vom vorbi mai la vale, pentru că industria farmaceutică era la început, nu numai la noi, ci și în occident, și nu cunoscuse încă explozia care avea să se producă în primele decenii de după cel de-al doilea război mondial, dar care totuși, era cu cel puțin 50 de ani în urmă față de occident. Practic, chiar și cel mai prăpădit punct farmaceutic dintr-un sat cu câteva mii de locuitori avea un mic laborator dotat cu câteva balanțe de precizie, distilator de apă, autoclavă, etc… nu mai vorbesc de dotarea cu substanțe active și recipiente pentru livrarea rețetelor. Spre deosebire de farmacii, care aveau personal specializat, punctele farmaceutice aveau doar un singur angajat, un farmacist cu studii superioare, care cumula toate funcțiile, respectiv diriginte, farmacist, gestionar, având eventual și un asistent cu studii medii. Medicii erau renumiți pentru scrisul extrem de greu de descifrat – rețetele erau scrise de mână – iar farmaciștii, pentru abilitatea de a descifra orice scris. Nu mai pun că multe extracte de plante erau scrise în latină, ce mai, o adevărată istorie. De altfel, chiar și manualele de receptură actuale prevăd scrierea rețetei în limba latină sau română. Cunosc foarte bine domeniul, dat fiindcă, așa cum am menționat deja, maică-mea a fost farmacistă, cea mai mare parte din activitate, vreo 25 de ani, lucrând la Farmacia nr. 14 din București. (Str. Vasile Lascăr nr. 76, fostă „Farmacia G. Hotăranu” înainte de naționalizare.) Era o farmacie de mărime medie, așa cum erau mai toate farmaciile din București. Personalul cuprindea un farmacist diriginte, numit de partid, cca. 5-6 farmaciști, care lucrau prin rotație, doi la ghișeu, pentru primirea și eliberarea rețetelor, trei-patru la laborator, pentru prepararea acestora, 2-3 asistenți pentru a ajuta la preparare, casier și eventual, femeie de serviciu. Se lucra în două ture de câte 8 ore, 6-14, 14-22, astfel că personalul era de 19-23 de angajați. La intrare se găseau ghișeele, cu mici rafturi pe care se găseau medicamentele produse industrial, cele care erau atunci, casa de marcat, o masă cu două scaune, cu o carafă de apă și pahare, pentru administrarea „pe loc” a rețetelor. În spate se găseau birourile de lucru, cu balanțe și rafturi din lemn masiv, pline cu niște recipiente specifice, un soi de sticle cu secțiune aproximativ dreptunghiulară cu laturile lungi bombate, din sticlă masivă cu bușon conic, colorate, de obicei albastru, verde sau roșu închis, inscripționate prin emailare cu denumirea substanței active în latină. Existau de asemenea, din câte îmi amintesc, și recipiente din porțelan, mai ales pentru pulberi, inscripționate cu albastru de Prusia, toate aceste recipiente, multe fabricate pe la 1800 sau chiar și de mai înainte, azi exponate de muzeu, fiind adevărate opere de artă, transmise din generație în generație de farmaciști. Ulterior, astfel de recipiente s-au produs și în țară, din sticlă, dar de calitate mult mai proastă, bunăoară, am găsit la un colecționar un astfel de recipient, cu dop masiv din sticlă, 1.000 ml, STAS 2336-60. Existau de asemenea și una sau mai multe balanțe analitice, pentru dozarea precisă a cantităților de sub un miligram, distilatoare de apă, autoclave, lămpi cu spirt, sticlărie de laborator, damigene cu alcool pur și cu apă distilată, etc… De asemenea, tot soiul de dispozitive de presat în formă de pastile, ovule, supozitoare, etc… În orice farmacie exista un dulap masiv, nu prea mare, cu geam din sticlă groasă, închis cu cheie, pe care scria „stupefiante”. Acestea se găseau în recipiente de porțelan sub formă de pulberi pure. Erau stupefiante naturale, opiu și opiacee, cocaină, morfină, etc. Se utilizau mai ales pentru „anestezierea” durerilor insuportabile ale celor bolnavi de unele forme de cancer în fază terminală, administrate pe bază de rețetă și sub control medical strict. Fără a fi un adevărat flagel ca acum, ci mai mult un soi de excentricitate, printre membrii „lumii bune” a Bucureștiului interbelic chiar, erau destui consumatori de droguri, evident, cei care își permiteau un astfel de „lux”, pentru că erau extrem de scumpe. Chiar și în epoca comunistă erau, printre celebritățile epocii. Îmi amintesc de un cunoscut actor al teatrului bucureștean, care se oprea la trei zile la farmacie să-și ia, pe bază de rețetă, „doza” de cocaină, încă din epoca în care nu se auzise în România de droguri. Unele rețete, mai ales cele sub formă de pulbere, se livrau dozat în „cașete”, un soi de cutiuțe din celuloză, din două bucăți, care se asamblau una în alta prin presare, cu diametrul de 15-18 mm, putând fi înghițite, medicamentul fiind absorbit de organism după dizolvarea cașetei în stomac. Rețetele se livrau în recipiente, cele lichide în sticluțe cu dop, cele solide în pungi din hârtie. Erau un soi de sticluțe specifice, cu volumul de 25 ml – 1000 ml, volumele fiind în progresie geometrică cu rația 2-2,5, adică 25, 50, 100, 250, 500 și 1000 ml, cilindrice, din sticlă incoloră sau culoare maronie, cu gât îngust și scurt, cu diametrul interior de cca. 8 mm, având în capăt un soi de guler cu secțiune semicirculară. Alifiile și cremele pentru uz extern erau livrate inițial în cutii din polistiren incolor, similare celor pentru bomboane „cip”, ulterior au fost asimilate un soi de cutii dedicate cu capac filetat, de 20, 500, 100 cmc, dintr-un soi de plastic alb rigid, cu semnul de uz farmaceutic pe capac – vipera și paharul pentru venin. De asemenea, medicamentele sub formă de pastile, produse industrial, în cazul în care nu se cumpăra un flacon întreg, erau livrate într-un soi de mici recipiente conice din polistiren transparent, cu capac din polietilenă. Medicamente produse industrial. Practic, primele fabrici de medicamente din România au fost înființate în timpul regimului comunist. Pe la mijlocul anilor ’50, atunci când s-a pus această problemă, de a dezvolta o industrie proprie de medicamente, prima problemă avută de liderii comuniști a fost a responsabilităților în domeniu, stabilindu-se ca responsabilitatea producției să cadă în sarcina Ministerului Industriei Chimice, iar cea a avizării să aparțină Ministerului Sănătății, așa cum este și normal, situație care s-a perpetuat și după decesul lui Gh. Gheorghiu-Dej. Astfel, Ministerul Chimiei, căruia i s-au alocat fonduri consistente, mai ales după 1965, a început să achiziționeze utilaje și tehnologii din Occident, în baza unui plan de dezvoltare a industriei românești de medicamente. Tot în 1965 au fost contractate în vest câteva linii de condiționare moderne, în valoare de 10 milioane lei-valută. (Cca. 1 milion $, azi ar fi cca. 9,3 milioane $.) Acestea erau destinate să funcționeze la Uzina de Medicamente din București începând de prin 1967 pentru a produce 117 milioane de fiole și 2.375 de milioane de comprimate și drajeuri, anual. Valoarea totală a investiției a fost de 145 de milioane de lei și o parte dintre produsele care urmau să fie fabricate erau destinate pieței externe. Cam asta a fost ideea inițială, să importăm din vest, inclusiv pe datorie, utilaje și tehnologii, recuperarea investiției urmând a se face ulterior prin exporturi, o idee corectă în fond, cu condiția ca investiția să fie corect și echilibrat dimensionată, cerință care nu s-a mai respectat în cadrul altor industrii – vom mai discuta aceste aspecte. Concomitent, era demarată a doua etapă a extinderii producției. Autoritățile comuniste au prevăzut suma de 370 milioane de lei până la sfârșitul deceniului, volumul de producție preconizat fiind de 100 tone de înlocuitori plasmă, 300 tone de produse de sinteză organică, 2.680 de tone de soluții medicamentoase, 428.000 de fiole de produse de sânge și 2,4 milioane de fiole catgut (???), începând din anul 1970. Din ce se vede, nu era vorba de fapt despre medicamente, ci despre produse de uz intra-spitalicesc, și ele absolut necesare. Din păcate nu am găsit date privind medicamentele fabricate în perioada comunistă, nici privind cele produse fără licență, nici cele produse cu licență, dacă vor fi fost, așa că nu mă pot baza decât pe amintiri și ceva reclame din epocă. Acum, ce pot spune, e că în farmacii nu se găsea nici pe departe gama de medicamente care se poate găsi azi în cea mai mică farmacie posibil, în primul rând că nu se produceau atâtea, nu erau atâția producători care să multiplice acest număr și nici nu erau atâtea produse așa-zise naturiste ca azi. Câteva din cele de care îmi amintesc, precum și prețurile aferente. Vitamine – erau extrem de necesare, mai ales după anii de privațiuni alimentare din timpul războiului, ca și cei din primul deceniu de după, datorită plății datoriilor de război. Inițial au fost livrate sub formă de fiole cu soluție injectabilă, ulterior sub formă de pastile. Bunăoară, vitamina C – cutie de 5 fiole a 5 ml, administrare sub formă de injecții intramusculare sau intravenoase, 8 lei/cutia. Nu am reușit să găsesc pe la colecționari alte cutii cu alte vitamine, dar bănuiesc eu că erau la un preț de același ordin de mărime și că se găseau de obicei sub formă de comprimate. Tot în acei ani de după război, pentru prevenirea rahitismului la copii, ca urmare a lipsurilor alimentare din timpul războiului, era un soi de modă printre tinerele mame, de a administra copiilor untură de pește, care are un conținut ridicat de acizi grași Omega 3, pentru a suplini carențele de vitamina D. Nu știu dacă se găsea numai în farmacii, posibil să se fi vândut și prin magazinele alimentare. Din câte îmi amintesc, se vindea în tuburi precum cele de pastă de dinți. Se administra una sau două lingurițe zilnic – „după sfatul medicului”, iar gustul era oribil. Prețul unui tub era vreo 10 lei, cred. Slavă domnului! nu am avut nevoie de așa ceva. Pe la începutul anilor ’60 au fost extrem de populare niște tablete cu multi-vitamine, denumirea comercială fiind Cavit (posibil de la calciu + vitamine.) Tabletele, de formă dreptunghiulară, cu formă ușor tronconică, de culoare gălbuie, cu un gust vag dulceag, ambalate individual în foiță de staniol, conțineau, în diverse concentrații, vitaminele A, B, C, D, E și PP, calciu fosforic și „excipient aromat”. Cutia, de culoare albă cu o dungă roșie pe mijloc, cu capac rabatabil șigilat cu o bucată de hârtie lipită de jur împrejur, conținea 20 de tablete, care se administrau câte 2-4/zi, evident, „după sfatul medicului”. Se produceau la întreprinderea „Tableta”. (Nu am reușit s-o identific exact.) Prețul unei cutii era de 15 lei prin 1960, destul de mult pentru un salariu mediu net de atunci, în cuantum de 802 lei. Pentru cei cu pretenții și bani, tot prin anii ’60 se mai găsea prin farmacii, import Elveția, calciu efervescent, denumirea populară ca să zic așa, era luată după marca producătorului de atunci și de acum – „calciu Sandoz”. Un tub de 20 de pastile, cu un diametru de cca 1 inch, era un teribil 100 de lei, adică vreo 5$ la cursul real de atunci, azi ar fi vreo 20$, extrem de mult. Azi, un tub cu 10 pastile costă 21,50 RON, adică 4,3€. Se dizolvau una-două pastile într-un pahar cu apă, după care se bea conținutul. Dizolvarea tabletei în apă era însoțită de degajare de bioxid de carbon, care zice-se, ajuta la asimilarea produsului. Formula ulterioară conținea diverse arome de lămâie și portocală, precum și un adaus de vitamina C. Ulterior s-a încercat producerea în țară a unui echivalent – se numea calciu gluconic, nu cred că era efervescent și nici nu era chiar același lucru, fiind de fapt o sare a acidului gluconic, cu efect aproximativ similar. Tot pe atunci, îmbolnăvindu-mă de hepatită, pentru care nu exista tratament, afară de odihnă, vitamine și regim alimentar fără grăsimi, pentru refacerea ficatului, era la mare modă Essentiale forte printre cei care și dispuneau de mijloace financiare consistente și care aveau și relații. Era de fapt un complex de fosfolipide extrase din soia, pe atunci recent descoperite. Cred că se găsea și prin farmacii, dar se dădea doar cu rețetă specială și în cantități extrem de reduse, datorită faptului că era import vest. Cei care aveau nevoie îl cumpărau „de la pachet” de la cei cu rude în occident. Din câte îmi amintesc, o cutie de 50 de comprimate, pe „piața neagră”, costa cam 200 de lei prin 1965. Din cele enumerate până acum, se vede că era vorba mai degrabă de suplimente alimentare decât de medicamente „adevărate”, bazele industriei românești de medicamente fiind puse abia pe la mijlocul anilor ’50, după cum vom vedea în continuare. Analgezice. Vorbim aici de cele mai cunoscute și mai uzuale, respectiv aspirină, piramidon, algocalmin și antinevralgic, fie sub formă de pastile, cel mai des, și/sau în fiolă, precum algocalminul. Nu costau prea mult, fiind de uz curent, bunăoară, prin 1975, un „carton” cu zece comprimate de algocalmin costa 3,50 lei. S-au găsit în orice farmacie, fără rețetă, pe toată durata de existență a regimului comunist. Cred că formula și tehnologia de preparare se cunoștea de dinainte de război, așa că nu au fost probleme cu producția. Se comercializau în flacoane din plastic alb sau transparent, cu dop sau capac din polietilenă, conținând 20 de comprimate, prețul unui flacon fiind de cca. 5 lei, din câte îmi amintesc. Alte medicamente uzuale. Câteva din cele de care îmi mai amintesc. Saprosan – medicament pe bază de clorchinaldol, un soi de antiparazitar pentru forme ușoare de dizenterie amoebiană și giardioză. Nu am utilizat niciodată. Se găsea în flacoane din plastic termorigid, cu capac înfiletat, inscripționat în relief, produs al întreprinderii „Terapia” din Cluj. Pangastrin – denumirea românească a ulcerotratului, un antiacid și protector al mucoasei gastrice, medicament pe bază de nitrat bazic de bismut plus alte componente cu efect similar. Se comercializau în cutii specifice conținând 120 de comprimate, cutii circulare de culoare portocalie, cu capac înfiletat, inscripționat în relief, fiind produse la întreprinderea „Tableta”. Nu mai știu cât costa o cutie, probabil 20-25 lei. Altele, de care îmi amintesc că am luat uneori, Faringosept, produs românesc, Furazolidon, Indometacin, Biseptol – ultimul nu sunt sigur dacă era românesc. Carbocif – un purgativ ușor, pe bază de cărbune activ pur. Se comercializa în cutii de carton conținând 50 sau 100 de comprimate vrac, de culoare neagră. Prețul unei cutii, 5-6 lei. Coprol – este denumirea comercială a unui purgativ pe bază de extracte naturale din fructe, formula datând de dinainte de război. Era sub forma unei tablete masticabile (ulterior a apărut și cu glazură de ciocolată, denumirea comercială fiind ciocolax), ambalată într-un pliculeț cu o imagine sepia cu un bătrân cu scufie și cu cămașă de noapte tip sac, având o lumânare în mână, imagine ilustrativă privind utilizarea și efectele produsului. Prețul unei tablete era de cca. un leu. Septovag – pliculețe cu pulbere pe bază de clorură de zinc, cu acțiune astringentă și dezinfectantă, care dizolvată în apă, se utiliza pentru spălături vaginale. Prețul unui pliculeț, cca. 1 leu. Altele, găsite prin reclamele epocii: Romazulan, Insulină, Tiroidă, Nitroglicerină, Gstrofibran, niște medicamente produse la „Biofarm” București pe scară largă pentru export, nu știu la ce folosesc, văd că se produc și azi. Altele – Gonacor, Heparină, ACTH, Insulină, Crelizin, etc… apoi toată gama de vitamine, A, A+D2, E,F, etc… Mă opresc aici cu enumerarea, pentru că, chiar dacă mi-aș mai aminti de altele, nu servește la nimic. Atâta trebuie reținut – că medicamentele de uz curent, atâtea câte erau în acel timp, erau produse curent în țară, iar prețurile erau cât de cât corespunzătoare salariilor de atunci, adică nici prea mari, dar nici prea ieftine. Antibiotice. Au început să se producă prin 1955, la Fabrica de Antibiotice Iași, prima de acest fel din sud-estul Europei, primul produs fiind penicilina, antibiotic descoperit în 1928, produsul intrând în fabricație curentă pe la începutul anilor ’40. A fost un medicament realmente revoluționar, el servind la tratarea unui mare număr de boli infecțioase. În anul 1955, pe 11 decembrie, după 375 de ore de muncă, au fost obținute 400 grame de Penicilină, substanță activă, ceea ce a permis fabricarea a 600 de flacoane de Penicilina G potasică. Ulterior, odată cu modernizarea proceselor tehnologice şi eficientizarea  tehnologiei de biosinteză, s-a ajuns ca productivitatea unei șarje să ajungă la 1.400 kg de Penicilină, produsă în 242 ore, echivalentul a 2,1 milioane de flacoane Penicilină G potasică. S-a reușit ca după un an de la debutul producției flacoanele cu pulbere sterilă de Penicilină G potasică să fie prezente în farmaciile din toată țara, în condițiile în care, până în 1955, Penicilina era un produs greu de procurat și scump. Penicilina era livrată în niște flacoane specifice, niște sticluțe incolore de cca. 20 ml cred, cu dop din cauciuc natural și capsă din aluminiu subțire cu rol de sigiliu, conținând pe fund un praf alb, 1M de UI de „Penicilină G potasică Atb”. Cu o seringă se străpungea dopul, se introduceau 10 sau 4 ml de lichid dizolvant, ser fiziologic cred, se agita, după care se extrăgea lichidul obținut. După 1957 s-a trecut la producția și a altor antibiotice, precum Strepto­micina și Aureociclina, etc. Fabrica există și azi, este listată la bursă și produce 157 medicamente de uz uman. Vaccinuri. O serie de vaccinuri au fost produse în România încă de dinainte de cel de-al doilea război mondial. Institutul „Cantacuzino” a fost înființat la 1 aprilie 1921, prin Înaltul Decret emis de Regele Ferdinand I, sub denumirea de Institutul de Seruri și Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino”. Profesorul Cantacuzino fondase și conducea așa-zisul „Laborator de Medicină Experimentală” încă din 1901, de când fusese numit profesor la Facultatea de Medicină din București. Extins și dezvoltat ulterior de către comuniști, acest institut a produs de-a lungul timpului o serie de vaccinuri absolut necesare prevenirii unor boli grave. Aceste produse nu se comercializau prin farmacii, atâta vreme cât vaccinarea copiilor nu era opțională ca acuma, deși nu era decretată ca fiind obligatorie. Îmi amintesc de campaniile de vaccinare și de propaganda în favoarea acesteia, dar nu îmi amintesc ca cineva să fi refuzat să se vaccineze și nici de presiuni ale autorităților în acest sens. Pur și simplu pentru că încă se murea la greu datorită unor boli de care azi citim doar în cărți, precum poliomielita, care încă mai făcea ravagii pe când eram copil. Îmi amintesc de groaza părinților mei atunci când se auzea de izbucnirea vreunui focar de poliomielită și cum în fiecare clasă, la școala primară, erau câte unul-doi copii cu sechele îngrozitoare, cel mai des cu un picior aproape nefuncțional. Erau distribuiți uniform în clase, pentru a se simți mai puțin marginalizați, dar erau pe ici și colo, mult mai rar, și copii paralizați complet, care nu mergeau la școală, condamnați să-și sfârșească zilele în cărucior. Ultimul caz de poliomielită a fost înregistrat în România în 1992, și nu este decât rezultatul vaccinării. Cel mai cunoscut produs al institutului a fost Polidinul, un vaccin polivalent, termenul intrând definitiv în vorbirea curentă. Polidinul a apărut ca un concept românesc de înlocuire a Omnadinului, care era utilizat în perioada interbelică și pe care subsemnatul încă l-a apucat, copil fiind, pe la sfârșitul anilor ’50. Inventat în 1966, Polidinul este un preparat polibacterian, fiind alcătuit dintr-un amestec format din 13 specii bacteriene gram-pozitive și gram-negative, sub formă de suspensie, care au fost inactivate termic. De-a lungul vieții, în afară de vaccinurile obișnuite contra bolilor copilăriei, am mai fost „injectat” cu ser antitetanic, antirabic și antiviperin, în urma unor mușcături de animale, cred eu că și ele erau produse la același institut. Nu cunosc prețul, posibil de același ordin de mărime ca și azi, dar orișicât, nu are importanță pentru studiul de față, atâtă vreme cât în acea perioadă vaccinarea era gratuită, iar vaccinurile nu se comercializau în farmacii. Alte preparate farmaceutice. Unele farmacii comercializau, contra cost, diverse produse de uz extern, preparate conform unor rețete proprii sau nu neapărat, tot soiul de creme cosmetice, de protecție solară, supozitoare și ovule anticoncepționale, etc… a căror utilizare nu necesita prescripție medicală, suplinind astfel lipsa celor din comerț, care nu aveau extrema diversitate de azi. Prețurile erau stabilite în baza unor nomenclatoare și tabele estimative, care includeau costul ingredientelor, manopera și adausul comercial. Orișicât, deși ingredientele erau de calitate foarte bună, iar produsul era realizat manual de către personal cu studii superioare, astfel de creme costau totuși mai puțin decât una „originală” din occident, produsă de L’ Oréal Paris de exemplu. Produse de drogherie. Farmaciile comercializau și produse de drogherie, fie în paralel cu drogheriile existente, fie preluate de la drogherii după desființarea acestora, respectiv vată, pansamente sterile, leucoplast, chiar și unele mărci de pastă de dinți, produse despre care am discutat deja. Se mai comercializa alcool camforat pentru frecții și ventuze, (tratament azi aproape dispărut, vom discuta mai târziu despre el) fie preparat în farmacie, fie produs industrial sub denumirea de „frecție Diana”, „Galenica” sau „Carmol” – sticluță „dedicată” de 100 ml, cu gât lung (pentru a nu fi confundată și consumată ca alcool, deși în epocă am văzut destui șantieriști consumând așa ceva) – 2,40 lei/sticla. (Carmol era 1,80 lei sticla, NII 455-61, posibil sticlă de 50 ml.) De asemenea, ceaiuri și plante medicinale, care ulterior, pe la mijlocul anilor ’70, vor fi preluate de rețeaua magazinelor Plafar. Voi mai aminti de un produs, care m-a intrigat întotdeauna și care avea o cutie de ambalaj, provenind cu certitudine de dinainte de război, ca și plicul de Coprol. Este vorba despre țigările anti-astmatice. Din ce m-am documentat, țigările antiastmatice au la bază plante medicinale (flori de sulfină, frunze de măselariță, etc.) cu proprietatea de a calma spasmele ce dau crizele astmatice. Nu mai știu cât costau, undeva până în 10 lei pachetul. Pe la colecționari am mai găsit pachete de astfel de țigări, produse la Plafar Timișoara spre sfârșitul epocii de aur, cu un pachet ceva mai „decent”, similar țigărilor obișnuite. Magazinele Plafar. Datorită gamei diverse de produse comercializate, chiar dacă nu la nivelul dughenelor cu „produse naturiste” de azi, nu am reușit să le încadrez în vreo categorie anume, din această cauză le-am asociat cumva farmaciilor. Denumirea, așa cum se poate deduce ușor, provine din contracția sintagmei plante farmaceutice. Magazinele specializate cu acest nume au apărut pe la mijlocul anilor ’70, căpătând o deosebită extindere, în București bunăoară, era câte unul sau două în fiecare cartier nou construit. În afară de diverse plante medicinale, comercializate uscate la pungă, ceaiuri din plante medicinale, comercializate așijderea, în cutii și/sau pungi de 100g, cca. 10 lei/pungă, când și când aveau fructe uscate – caise cu precădere, căutate de gospodine pentru prăjituri. Cele mai populare, ca să zic așa, erau ceaiurile de mentă și cele de sunătoare, consumate curent de cei cărora nu le făcea bine sau nu le plăcea ceaiul „adevărat”. De asemenea, extrem de cerute erau sucurile naturale concentrate din fructe, mierea de albine, despre care am discutat deja, borcanele cu ciuperci în saramură – champignon, hribi și ghebe, semințele de muștar – despre care iarăși am discutat. Produsele comercializate erau exclusiv autohtone. Produse speciale. Menționez un produs pe care l-am găsit la un colecționar, arhicunoscut acelora care au făcut armata în epocă, (eu am satisfăcut serviciul militar în termen redus, prescurtat TR, în perioada sept. 1974 – iul. 1975, vom discuta acest aspect mai în amănunt ulterior, la capitolul dedicat vieții cotidiene) respectiv Pachetul antichimic individual, prescurtat PAI. Denumirea oficială era de „TRUSĂ SANITARĂ – ANTICHIMICĂ”, C.S. Nr. S – 2450/1976. Nu știu ce însemna acel C.S., posibil o normă legată de conținut, pe hârtiuța cu instrucțiuni din interior era trecut „Model 1975”. Eticheta mai preciza, citez: „Se utilizează în caz de – răniri (plăgi) – arsuri – intoxicații cu substanțe toxice de luptă (neuroparalitice, vezicante, sufocante-asfixiante, iritante) Atenție! Modul de utilizare se află în interiorul trusei!” Era de asemenea precizat și producătorul, întreprinderea „Terapia” din Cluj-Napoca, precum și prețul, 35 lei/cutie. Fiind în general un produs cu destinație militară, normal nu trebuia trecut prețul, dar probabil că factorii de decizie din conducerea de partid de stat s-au gândit că la un moment dat s-ar putea să impună existența unei astfel de truse în orice gospodărie, în baza principiului că putem fi atacați oricând de imperialiștii invidioși de bunăstarea ce ne-a cuprins, tovarăși! tot așa cum ulterior au impus populației din mediul urban achiziționarea de măști de gaze, despre care vom discuta la momentul oportun. Ca orice produs de uz militar, prețul era mult umflat, dar pentru orice întreprindere de stat era o afacere excelentă producția pentru armată, ca oriunde în lume, de altfel. Conținutul era ambalat într-o cutie cu secțiune ovală, din două părți ușor tronconice pe contur, din plastic ieftin de culoare albă. Cutia conținea un pachet de comprese, conținând 5 pachete a 10 comprese sterile de 10×10 cm, un sul de pansament steril ambalat în hârtie, un tub de unguent „Decaderm” de 20 g, (produs la Întreprinderea de Antibiotice Iași, soluție pentru uz extern conținând dequaliniu clorură 0,5%, un antiseptic antibacterian si antifungic, util în cazul arsurilor) un flacon de „Perogen”, (nu am reușit să aflu dacă era lichid sau pastile de dizolvat în apă, orișicât, un dezinfectant ușor) o fiolă de „Amestec volatil antifum”, precum și două fiole din plastic cu „soluție de degazare”. Erau de fapt pentru „degazarea” uniformei sau salopetei de protecție antichimică, după cum ne asigurau instrucțiunile de folosire, evident, în ipoteza că respectivul subiect ar fi supraviețuit unui atac chimic cu substanțe toxice de luptă, prescurtat STL, interzise prin convenții internaționale imediat după primul război mondial. Este clar că „trusa” nu valora nici jumătate din prețul afișat și că în cazul unui atac chimic cu substanțe neuro-paralitice era frecție la picior de lemn, dar mă rog, asta era epoca. Am mai găsit la un colecționar o „Trusă sanitară CFR” (?) pentru „I. Gaze sufocante, II. Gaze vezicante, III. Gaze iritante”. (Sic!) Nu cunosc prețul și nici norma internă. (Va urma.)