Viață și prețuri în epoca Ceaușescu (LVI)

Motto: Într-un magazin alimentar, cândva, prin „epoca de aur”. – Carne aveți? – Ce se vede! – Atunci, dați-mi un kilogram de cârlige!

Restaurante cu autoservire. Toate acestea precum și cele similare erau și ele unități de alimentație publică, destul de răspândite de altfel, mai ales spre sfârșitul epocii comuniste și chiar dacă nu toate erau 100% „cu autoservire”, asta era denumirea lor generică, pentru că pe atunci nu apăruse încă termenul de fast-food. Originea tuturor acestor unități comerciale este înainte de război, prima astfel de unitate fiind „barul automat” Colos, deschis sub esplanada Cercului Militar, latura dinspre bd. Regina Elisabeta, pe locul unde azi este sala de expoziție, un local în care, după model american, prin introducerea unor fise cumpărate la intrare, primeai un sandwich sau o băutură la alegere, sandwich-ul sosind pe o bandă rulantă verticală, iar pentru băutură – distribuită la o gură de umplere, se folosea o halbă sau un pahar. În local se aflau mese și scaune la care cei prea grăbiți să intre într-un restaurant consumau produsele selectate. Localul era decorat de arh. Jean Monda în stil Art Deco și mobilat „tubular” în stil Bauhaus. Deși la acea vreme era văzut drept o culme a modernității, fiind pomenit și de Eugen Ionesco, a dat rapid faliment, chiar dacă la un moment dat fuseseră introduși chelneri pentru cei prea comozi. Ideea a fost mai apoi preluată de firma Herdan, care a inaugurat două astfel de baruri în blocul ARO și celălalt în pasajul Victoriei, pe trei niveluri la subsol, peste drum de Palatul Telefoanelor. Comuniștii au preluat ideea, astfel că pe la începutul anilor ’60 s-a deschis un astfel de bufet automat la parterul blocului ARO, exact pe locul pe care fusese cel înființat de Herdan, pe care l-am mai amintit aici, în contextul troliului pentru butoaiele de bere. Am găsit în Arhiva Națională de Filme un reportaj cu durata de aproape un minut prezentând noul „bufet automat”. Funcționa cu fise, iar dulapurile de distribuție erau similare celor antebelice – nu știu dacă erau noi sau fuseseră refăcute cele vechi. Din ce se vede, produsele se puteau consuma în picioare, la niște mese circulare cu picior tubular, am numărat 16 mese, dispuse pe două rânduri. Am mai numărat 6 „automate” de distribuție a produselor, pe categorii, respectiv sandwich-uri, gustări, produse de patiserie, etc. și alte șase pentru bere și alte băuturi. Fisele erau pe numere, funcție de produsul solicitat. Într-unul din cadre se pot vedea și prețurile, la nivel de 1960, respectiv: aperitive – 3 – 4 lei, sandwich-uri – 1,50 – 3 lei, produse de patiserie – 1,50- 3 lei, bere – 1,30 lei/250 ml, suc de roșii – 1 leu/200 ml, vin – 2,20/200 ml, sifon – 0,25 lei/200 ml, sirop cu sifon – 0,35 lei/200 ml, citronadă sau oranjadă – 1 leu/200 ml. În capătul dinspre stânga al localului era un automat de cafea, deservit de un barman. După un oarece succes inițial, în calitate de noutate în lumea ternă de după retragerea trupelor sovietice de ocupație, localul a fost practic ocupat de tot felul de indivizi dubioși, traficanți de bilete de cinema, șmenari și derbedei – pe atunci li se spunea în mod eufemistic „indivizi fără ocupație” – care ocupau localul ca să se încălzească, fumând țigară de la țigară și eventual consumând doar bere, astfel că pe la începutul anilor ’70 localul a fost transformat în „restaurant cu autoservire”, exact ca cele de azi, așa-zisele „împinge-tava”, cei mai pretențioși și prețioși totodată, spunându-le self-service, principalul „obiect de activitate” al „bufetului automat” fiind preluat de diverse dughene, amplasate strategic în locuri cu mare circulație și vad comercial, cea mai mare era la intrarea în pasajul Victoria, latura dinspre str. Academiei, ulterior și la ieșire, care preparau rapid sandwich-uri cu șuncă, folosind mai multe prese cu încălzire, dar și „aparate” pentru hotdogi. Prin 1975, un sandwich era 2,50 lei, iar un hotdog 5 lei. De asemenea, pe la începutul anilor ’70 au fost amplasate două aparate automate de cafea, sirop și sifon (2 lei/1 leu/50 bani) de fabricație italiană – unul în fața cinematografului Patria, celălalt la ieșirea din Pasajul Victoria, latura dinspre Palatul Telefoanelor, la care s-a renunțat în câteva luni, fie datorită lipsei „consumabilelor” import vest, fie, cred eu mai degrabă, datorită tentativelor repetate de spargere, vizând cutia cu „fise”. Astfel că de pe la începutul anilor ’70, IAPL dispunea doar de unități cu autoservire. Vechile zahanale la rândul lor au fost înlocuite cu așa-zisele „bufete expres”, care aveau o serie de preparate reci și calde, care erau servite direct „la ghișeu”, iar clientul le consuma rapid, în picioare, la una din mese. Prețurile, dar și porțiile, erau ceva mai mici decât la restaurantele obișnuite. Cele mai cunoscute și frecventate astfel de localuri erau la parterul hotelului „Lido” – cred că avea bucătărie comună cu restaurantul hotelului, și Simplon, pe calea Victoriei nr. 31, vis-à-vis de Teatrul de Comedie, alături de magazinul „Lâna de Aur”. Adolescent fiind, prin anii ’70, în special în anotimpul friguros, sâmbăta seara mergeam la film, uneori și joia (de obicei la Cinemateca – corelat cu programul de la tv) iar după „reprezentație” mă opream la „Lido” pentru a bea 1, 2, 3… halbe de bere. Cel mai adesea mâncam și ceva rapid – cel mai mult îmi plăcea un soi de rulou dintr-o felie de șuncă de Praga, cu capetele astupate de două jumătăți de ou fiert, la interior fiind salată de boeuf, preparat pe care nu l-am mai întâlnit nicăieri de atunci, deși rețeta există în câteva zeci de variante pe net, prezentată ca fiind pur autohtonă, un astfel de rulou costa 9 – 10 lei prin 1972. Prin 1962, după inaugurarea Sălii Palatului și a complexului înconjurător compus din nouă blocuri P+9 plus unul „turn”, P+15, la parterul unuia din blocurile de pe str. Ion Câmpineanu, pe atunci str. 13 Decembrie, adresa de atunci este P-ța Sala Palatului, bl. 3, s-a deschis cel mai mare restaurant cu autoservire din țară, „Modern”, care cred eu, avea să rămână cel mai mare până în dec. ’89. Apartamentele din blocurile menționate aveau bucătării minuscule, considerându-se probabil că locatarii vor mânca tocmai la acest restaurant. Nimic comunist în asta, așa cum susțin o droaie de neghiobi azi, pe atunci era un concept extrem de modern, importat de la americani. La fel și complexul de blocuri, un ansamblu unic în România acelor ani, similar celor construite și în alte țări occidentale, cu o concepție urbanistică mai mult decât coerentă. Din câte îmi amintesc, pe când eram student, am mâncat de câteva ori la acest restaurant, iar mâncarea era relativ decentă. În general, nu prea agream și nu am agreat niciodată genul ăsta de restaurante, fie ele cantine studențești, de întreprindere sau pur și simplu restaurante „împinge-tava” – nu neapărat din cauza tăvii, cât mai ales datorită specificului preparatelor – eu le spun „de cantină” – mai ales datorită sosului abundent, menit cel mai adesea să mascheze sărăcia ingredientelor principale. În fond, ideea e foarte bună, atâta doar să nu încapă pe mâna unor indivizi puși pe căpătuială, pentru că exact genul ăsta de servire favorizează hoția, pentru că la restaurant poți trimite chelnerul cu mâncarea înapoi la bucătărie. Un alt astfel de restaurant cu autoservire, poate la fel de mare, s-a deschis prin 1971 la nivelul -1 al Hotelului Intercontinental, primul și singurul hotel de 5 stele din România comunistă. Evident că imediat a fost asaltat de toată „lumea bună” a Capitalei, astfel că era de bon-ton să mănânci duminica la self-service – așa i se spunea, normal! autoservirea era doar pentru șantieriști și muncitorime. În fond, nu era decât un restaurant cu autoservire, tot un „împinge-tava” – ceva mai curat poate decât media și cu produse preparate ceva mai atent, dar atât și nimic mai mult. Alta era însă situația cu restaurantele de deasupra, restaurantele unui hotel de cinci stele în ultimă instanță, un soi de oglindă a regimului în ochii străinătății, care au fost permanent aprovizionate cu cele necesare, spre deosebire de celelalte restaurante ale Capitalei, dar cu prețuri pe măsură, inaccesibile pentru marea majoritate a românilor. Mă refer atât la braseria de la nivelul 1, „Corso” – cred că tot așa se numea și pe atunci, cât mai ales de restaurantul de la nivelul 21 – pe atunci se numea „Balada” parcă, acum îi spune Club Lounge InterContinental (+Fortuna Ballroom), este și motivul pentru care nu le-am menționat la capitolul dedicat restaurantelor. Problema e că prin 1985 s-a dat un decret care impunea declararea sub semnătură la securitate a oricărui contact verbal cu un cetățean străin, în consecință s-a decis restrângerea pe orice cale a oricărei posibilități de contact cu occidentalii, astfel că, în acei ani, în Poiana Brașov, dacă în autobuz se urcau mai mulți străini, șoferul era obligat să debarce toți românii, mi s-a întâmplat de câteva ori, culmea umilinței la care ne obliga paranoia lui Ceaușescu. Nu trebuie uitat, dar nici iertat! Este și motivul pentru care nu am călcat niciodată în acele restaurante, să nu risc să fiu dat afară datorită vreunui grup de reporteri străini cazați în hotel. La polul opus, la capitolul restaurante cu autoservire existau unități mai mici, răspândite prin tot orașul, de obicei în locurile cu mare vad comercial. Unul din cele mai mari, unde am mâncat de destule ori în epocă, era în Bucur-Obor, latura dinspre piață, la et. 1. Cel mai mic, care există și azi, era pe Calea Griviței nr. 123, aproape de intersecția cu str. Buzești. Mic e mult spus, era minuscul, cu doar două mese și galantar de 2 metri lungime. Nu avea nume, cred că se numea simplu – bufet autoservire, cei din zonă îi spuneau „La Jana”, probabil că așa se numea singura angajată, care era și bucătăreasă și vânzătoare. Era de fapt remizieră, adică i se aduceau „materiale” de o anumită sumă și într-o anume cantitate, având un plan de vânzări, din care avea asigurat un procent în loc de salariu. Probabil că se scula cu noaptea în cap să gătească 2 ciorbe + 3 feluri principale + desert, în rest stătea până epuiza mâncarea. Am mâncat adesea la ea pe când eram student și aveam cursuri în Polizu, cam 15 lei – ciorbă + fel principal + desert, dar erau mult mai consistente și mai bine gătite ca la pensiune, nu mai vorbesc de cantinele studențești. În fond, chiar dacă acea prăvălie de nici 10 mp părea sordidă, era curată, iar mâncarea era gătită decent. „Conceptul” nu era chiar așa aiurea, pentru că am văzut sute astfel de unități de servire nu numai în Istanbul, dar și prin marile orașe occidentale, ba chiar și prin Capitală am văzut să se deschidă. Un astfel de restaurant minuscul cu autoservire s-a deschis acum câțiva ani pe Calea Călărași, la P-ța Sf. Ștefan, „Doamna X” îi spune, care văd că merge foarte bine. Braserii. Atât în perioada comunistă, cât mai ales în prezent a existat o anumită confuzie asupra termenului și utilizării lui, așa că se impune o clarificare. Chiar și DEX-ul menține aceeași confuzie privind termenul: braserie = local în care se servesc preparate culinare, specialități de patiserie și de cofetărie, băuturi alcoolice (fine) și răcoritoare, cafea … Păi dacă e așa, care este deosebirea de restaurant? Unde în fond se servesc aceleași produse? DEX: restaurant = local unde se consumă mâncăruri și băuturi contra plată. Păi și la braserie se mănâncă contra plată, doar la cantinele sociale se mănâncă gratis. Nu aceasta este esența termenului, ambele definiții fiind mai mult sau mai puțin eronate. Cum ambii termeni provin din franceză, am mers la dicționarul Larousse să clarific problema. Prima observație este că definiția restaurantului este identică cu cea din DEX și cumva corespunde cu dezvoltarea istorică a conceptului, în sensul că primele restaurante au apărut alături de hanuri, pentru ca cei ce poposeau la han să bea și să mănânce. Contra cost, evident. Din această perspectivă, braseria este și ea un soi de restaurant, dar cu un anumit specific. Dicționarul Larousse dă două sensuri pentru termenul de braserie. Primul este de loc unde se produce berea, sens care nu există pentru termenul în limba română, căruia îi corespunde sintagma fabrică de bere. Al doilea însă definește termenul extrem de precis, citez: établissement où l’ on consomme de la bière, et où l’ on peut également se faire servir des plats froids ou chauds rapidement préparés, adică local în care se bea bere și unde se pot servi anumite preparate calde sau reci, preparate rapid, acum câteva zeci de ani li se spunea minuturi. DEX: minut, minuturi = mâncare (frugală) pregătită pe loc, la comanda consumatorului. Da, alt cuvânt pe cale de dispariție. Cu alte cuvinte, mai aproape de conceptul englez de pub, cu conotații specifice de la țară la țară. Esența este deci aceea că se servesc anumite mâncăruri preparate rapid, în fiecare țară cu un anumit specific – la nemți cârnații, la americani burgerii, etc… La români paleta era ceva mai largă, respectiv preparate la grătar – mici și fripturi, la tigaie – pârjoale, chiftele, șnițele și măruntaie – rinichi, ficat, creier, măduvioare – preparate de zahana adică, la plită încinsă – pește și mai nou, fructe de mare, precum și diverse aperitive reci. În concluzie, braseriile nu servesc mâncare gătită – supe și ciorbe plus diverse alte mâncăruri gătite, care necesită un timp lung de preparare, cu adaptările organizatorice respective, fețe de masă, mese individuale, eventual separeuri, somelier, etc… Exact ce spuneam, în comunism răspunsul era simplu – orice nu era restaurant „de lux” și nici autoservire, era braserie, denumirile fiind extrem de variate – bufet, bufet expres, bodegă, local familial, etc… Cu observația că unele, mai ales ultimele, serveau exclusiv mâncare gătită, de calitate mai slabă, la nivel de cantină socială, cu preț diminuat corespunzător. În cartierul în care am locuit era un astfel de local, ținut de o familie – soț și soție – pe str. Mihai Eminescu nr. 121, într-un spațiu de cca. 20 mp, care preparau zilnic două supe sau ciorbe (de legume) + două feluri principale + „desert” – orez cu lapte sau compot, totul la 10 lei. În provincie situația era similară cu cea din Capitală, dar la scară ceva mai redusă, în sensul că orașele mai măricele aveau un restaurant mai mare – „emblematic” ca să zic așa, restul fiind simple unități de alimentație publică, „braserii” adică sau bufete cu autoservire. Alta era însă situația în zonele cu turism intens, mă refer la stațiunile de pe litoral și la Poiana Brașov, unde erau câteva restaurante în adevăratul sens al cuvântului, unele cu renume bine stabilit, dar mă rog, nu le mai trec în revistă, ele fiind pe atunci inaccesibile pentru majoritatea românilor. Despre localuri „Lacto-vegetarian” am discutat deja, nu mai revin. În București, cel mai cunoscut era „Lacto-Bar Dorna”, pe bd. Magheru colț cu str. C.A. Rosetti, azi sediu Vodafone. Cofetării. Și despre cofetării am mai discutat, revin pe scurt cu câteva amănunte asupra subiectului, pentru a evoca cea mai renumită cofetărie a epocii, „Nestor”, situată la parterul + et. 1 al blocului „MICA” din Calea Victoriei nr. 61-63, construit între 1932-34 și prăbușit la cutremurul din 4 mart. 1977. „Nestor” era denumirea de dinainte de război și așa a rămas fixată în memoria bucureștenilor, posibil numele proprietarului – da, am presupus exact, l-am găsit imediat în anuarul telefonic din 1937 – Nestor Jean, cofetărie, Calea Victoriei nr. 63. Jean Nestor, un personaj renumit în Bucureștiul interbelic, inițial ucenicul lui Grigore Capșa, și-a deschis prin 1932 o cofetărie la parterul aripii construite de Duiliu Marcu. După „preluarea” cofetăriei de către comuniști, a fost re-denumită „Victoria”. De asemenea, comuniștii au reamenajat-o conform standardelor postbelice, dat fiindcă era un loc frecventat de toată „lumea bună” a Capitalei. La etaj, cofetăria avea aspectul unei braserii elegante, cu mese și scaune în stilul epocii, iar la parter se vindeau produse de cofetărie pentru acasă. Prin 1975, în perioada de apogeu a cofetăriei se puteau cumpăra fursecuri și trufe de ciocolată – o raritate în Bucureștiul de atunci, apoi o mulțime de prăjituri cu nume și rețete care s-au pierdut probabil în mod iremediabil – caroline, indiene, negrese, apoi cataif și diplomat, diverse prăjituri cu frișcă (care se putea cumpăra și la kg) cu lămâie, cu alune, etc… Multe rețete proveneau de dinainte de război, precum prăjitura Bibescu, re-denumită „Tosca” de comuniști. De asemenea, bomboanele de ciocolată erau extrem de renumite, cofetăria având propriile cutii și ambalaje. Erau renumite în special un soi de bomboane cu coajă de portocală confiată și langues de chat – un soi de pișcoturi subțiri din ciocolată neagră. Per total, socotind la kg, atât bomboanele cât și prăjiturile reveneau la 120-150 lei/kg în 1965, destul de mult pentru punga românului obișnuit, chiar foarte mult, dacă comparăm cu prețurile de azi, prețuri păstrate aproximativ constante până în primii ani a deceniului al optulea. Pe atunci, în 1965, la un salariu mediu net în cuantum de 1.028 lei se puteau cumpăra ~8,5 kg de bomboane fine de ciocolată și ~7 kg de prăjituri, în timp ce azi, la un salariu mediu net de 4.254 RON (ian. 2023) se pot cumpăra 26,6 kg de bomboane fine de ciocolată de la Cofetăria Alice sau 8,8 kg de praline belgiene Leonidas, sau 425 mascote de la Capșa. La etaj, la mese, în afară de prăjituri se puteau servi băuturi alcoolice specifice – coniac, Grand Marnier, aperitive italiene – Cinzano și Martini, bere germană, café frappé, Mazagran, etc… Mazagran, termen azi aproape dispărut, dar care există totuși în DEX: băutură răcoritoare preparată din cafea neagră foarte concentrată, în care se introduc bucățele de gheață și, mai adaug un amănunt, de origine algeriană. Iar Larousse îl definește ca un soi de pahar înalt cu picior din care se bea cafeaua. Mă rog, nu contează, cât sensul în limba română. După 1982, datorită restricțiilor crâncene impuse de Ceaușescu, calitatea produselor a scăzut dramatic, renumele cofetăriei fiind afectat în mod iremediabil, astfel că după ’89, nu știu exact anul, cofetăria a dispărut definitiv din peisajul bucureștean, împreună cu rețetele de altădată, și ele – o frântură și nu tocmai neglijabilă, din istoria orașului. Cafenele. Nu erau propriu-zis cafenele, așa cum trimite sensul termenului, ci un soi de baruri în care se putea bea cafea, împreună cu diverse băuturi alcoolice, eventual cu ceva gustări dulci alături. În perioada interbelică, astfel de cafenele erau destul de răspândite, modelul fiind preluat de la francezi, un soi de prăvălie „Bar – Tabac – Jurnaux”, în care, în afară de consumul propriu-zis, se putea juca biliard, prăvălii care azi în Franța există în orice sat, dar fără biliard, un soi de cârciumă mai elevată. În București erau câteva astfel de cafenele, dar nu foarte multe, din moment ce comuniștii nu prea agreau acest mod de pierdere a timpului – „prin cafenele” – chiar așa se spunea. Cea mai cunoscută era în P-ța Romană – se numea „Turist”, adresa exactă era Bd. Magheru nr. 43, la parterul blocului dintre bulevard și str. Mendeleev. La cutremurul din 4 mart. 1977 colțul dinspre piață a căzut, fiind ulterior retezat, după care, nu-mi mai amintesc, cafeneaua a dispărut – așa cred, iar dacă nu, a devenit și mai înghesuită. A doua este cafeneaua „Select”, deschisă ca și precedenta, pe la începutul anilor ’60, la parterul blocului Malaxa din bd. Nicolae Bălcescu nr. 35A, cafenea frecventată cu precădere de studenți străini, preponderent din țări africane, motiv pentru care a fost denumită „Katanga”, cumva peiorativ, pe atunci Katanga fiind o provincie congoleză secesionistă, care se separase de statul congolez, condusă fiind de un anume Moïse Tshombe (ortografiat pe atunci Chombe) devenit ulterior una din principalele „probleme” ale comuniștilor români și nu numai, un soi de inamic public nr. 1. Baruri de noapte. Trei mari și late, în Capitală vorbesc, și cam tot atâtea ca ordin de mărime pe litoral, dar care funcționau doar în timpul sezonului estival. Cred că au fost reînființate pe la începutul anilor ’60, după ce fuseseră desființate de autorități spre sfârșitul anilor ’40 în urma unor campanii din „Scânteia”. Și mai cred – nu sunt sigur – că în aceleași locații, toate la subsolul unor blocuri antebelice, destinația fiind prevăzută din construcție. „Melody” – cel mai vechi, funcționa la subsolul blocului ARO, care adăpostea cinematograful cu același nume, redenumit ulterior „Patria”, „Continental” – la subsolul blocului din str. Ion Ghica, prăbușit la cutremur și în fine, „Atlantic”, Calea Victoriei nr. 35-37. Denumirea este cumva improprie, pentru că neglijează cel mai important aspect, anume că toate trei aveau program „artistic”. Din această perspectivă, erau mai degrabă cabarete cu program „prelungit” – nu mai știu cât, probabil 22-04. Sigur, departe de tot de celebrele localuri pariziene „Lido”, „Moulin Rouge” și „Crazy Horse” – care exact asta sunt, cabarete, dar totuși ceva deosebit în acea lume ternă și cenușie de fiecare zi. Câteva cuvinte privind programul. Un colecționar mi-a transmis o reclamă, apărută în „România Liberă” din 31 nov. 1973, privind noul program artistic al barului „Atlantic”, (cred că se schimba anual sau la 6 luni), citez: „Nae Lăzărescu, Alex. Arșinel și Cornel Fugaru prezintă premiera „Fii sigur c-o să-ți placă” cu Gabriela Teodorescu, Aquilina Severin, Anna Toma, etc… dansează… În reprezentație Zolla, formația „Sincron” și „Atlantic 10 Girl’ s” Program: 22.00 – 04.00″. (Sic! grea engleza asta, dom’ le!) Da, nimic de zis, despre morți numai de bine, dar numai de „comici” și „cântăreți” de doi bani nu aș avea chef să văd într-un astfel de „spectacol”. Am fost la „Lido” de două ori și o dată la Crazy Horse – toate trei spectacolele mi-au rămas bine întipărite în minte, chiar dacă nu agreez genul, era totuși ceva nemaivăzut altundeva. Sigur, nici București nu e Paris și nici publicul nu e același, dar mă rog, respectivii – chiar și pentru standardele de atunci erau jos de tot. De altfel, se interpretau doar cover-uri de pe șlagărele internaționale ale momentului. Iar dansatoarele, oricât ar fi fost ele de talentate, atrăgeau doar prin costumația minimală, coregrafia fiind la nivelul de atunci al României, cu jumătate de secol în urma occidentului. Când și când mai erau prezentate numere de circ – iluzionism și acrobație, ceva mai atractive. La un moment dat, prin ’80 s-a impus ca cel puțin jumătate din program să fie „creații muzicale autentice românești”. Jale maximă! Cred că dacă mai trăia ‘nea Nicu ajungeam să vedem strip-tease pe muzică populară și Călușarii din Scornicești pe post de Chippendales. Cu astfel de programe nu aveai ce turiști să atragi, că și așa numărul celor care vizitau Capitala era minuscul, așa că singura atracție erau cele câteva prostituate „de lux” care-și făceau veacul în căutare de turiști occidentali, fotbaliști, beizadele de mahări comuniști și alți membri ai protipendadei de partid, care și ele erau „tovarășe de nădejde” – colaboratoare ale Securității adică. Dacă eventual erau libere, adică nu-și găseau client „pe sprânceană”, aveai ocazia să mai scapi de juma’ de salariu. Iar prețurile nu erau deloc mici. Câteva la plezneală, ca să ne facem o idee. Cockteil-uri, 13 specialități, 200 ml: București – 25,70 lei, cel mai ieftin, Melody – 47,90 lei, cel mai scump. Urmează altele cu gin, brandy, etc… Lichioruri: 100 ml, Grand Marnier – 40 lei, Marasquino – 45 lei. Vermuturi: Cinzano – 14 lei/100 ml. Whiskey – 35,60/50 ml. Coniac: Courvoisier v.s.o.p. și Martell – 37,50/50 ml. Vinuri românești: 60-80 lei sticla 3/4. Șampanie franțuzească din cea mai ieftină: 240 lei sticla. Suc de portocale: 13,20/100 ml. Café frappé – 27,70/200 ml. Etc… Prețuri din 1965. Un calcul simplu ne spune că pentru 200 ml de Johnny Walker + o sticlă de vin ieftin + un café frappé, consum de o persoană adică, ar fi trebuit să achităm vreo 250 lei, aproape un sfert din salariul mediu din 1965, am mai pus 40 lei apă minerală și două cafele – de persoană, să nu uităm. Iar prin ’88-’89, o sticlă de vin autohton, că altceva nu prea aveai ce să consumi, costa nu mai puțin de 327 lei. Nu mai stau acum să comentez, discrepanța uriașă între ceea ce se oferea – un spectacol de un gust îndoielnic în raport cu plata consumației, în care era inclusă și taxa pentru „spectacol”, spun doar atâta, că la data redactării acestei lucrări, un bilet la „Lido” + 1/2 sticlă de șampanie grand cru costă 115€, aproape 1/7 din salariul mediu net din România anului 2023, iar la „Crazy Horse” 135€. Un document de arhivă, o investigație dacă vreți a Secției de Propagandă și Agitație (sic!) a CC al PCR (Arhivele Naționale Istorice Centrale, ANIC pe scurt, dosar nr. 5/1968, f. 34-38) este mai mult decât elocvent privind modul în care vedeau activiștii de partid aceste „spectacole”, precum măsurile ce trebuiau luate pentru îmbunătățirea activității. Îmi amintesc că fragmente mari din textul documentului au fost publicate în zilele următoare în „Scânteia tineretului”. Citez: „În baruri, programul este mult mai complex, cuprinzând, pe lângă muzică de dans, și o serie de numere specifice de music-hall. (…) În general, programele au un caracter de divertisment, cuprinzând numere de balet modern, acrobație, jonglerie, iluzionism, momente susținute de soliști vocali care prezintă muzică ritmată urmărind antrenarea publicului. La 5 din aceste baruri (Cazino – Mamaia, Vraja Mării, Potcoava de aur și Can-can – Eforie Nord și Cazino – Constanța) în program figurează și momente de strip-tease. La Barul roman de la Vraja Mării (Eforie Nord) programul este susținut, în cea mai mare parte, de artiști de la Teatrul muzical din Brașov, sub conducerea artistică a regizorului Barbu Dumitrescu și a maestrei de balet Adriana Dumitrescu. (…) În programul acestui bar, momentele de strip-tease sunt susținute de 5 dansatoare care apar cu bustul complet descoperit, purtând doar un sumar chilot cu paiete. În prezentarea acestor momente se încearcă să se găsească o justificare în ideea spectacolului, în episoade amintind de baia împărătesei și dansul sclavelor”. (Sic!) Ba mai mult, la Potcoava de Aur, îmi amintesc scena, de un penibil absolut, care numai strip-tease nu era, mai ales că la sfârșit toți idioții erau în delir, unei dansatoare în căutarea băii, îi scapă prosopul și astfel rămâne pentru câteva secunde „complet goală”, subliniază tovarășii. Echipei aflate în control i s-a explicat cum că astfel de „numere” se practică și în alte țări socialiste frățești, – am văzut și eu așa ceva la Varșovia în 1985, chestie la fel de penibilă și la fel de aplaudată de idioți, în fine au fost propuse imediat măsuri în consecință, citez: „Din observațiile făcute și discuțiile purtate a reieșit necesitatea îmbunătățirii calității artistice a programelor de bar și de a se face unele modificări la aparițiile de strip-tease. În primul rând, nici o dansatoare să nu mai apară complet goală, iar pe piept să se aplice paiete sau sutiene transparente”. (Sic!) Până la urmă, toți acei idioți aplaudau „apariția organului” cu pricina – pe atunci „full hairy” și chiar privind faptul în sine ca pe o experiență cât se poate de inedită în România comunistă de atunci, sunt curios ce gândeau domnișoarele ce însoțeau pe respectivii, văzându-i aplaudând frenetic apariția unei banale piz__ aflate în „dotarea” oricărei femei, ca să zic așa. În fond, tovarășii aveau dreptate atunci când recomandau ca pe viitor, reclamele OJT să nu mai menționeze program de strip-tease cu privire la baruri. Pentru că nu era strip-tease, ci un soi de surogat ieftin, cei care au văzut strip-tease adevărat știu ce spun. Și aș mai adăuga eu, ne reprezenta și ilustra perfect decalajul față de occident. Prin 1980, pe când îmi încheiam stagiul militar, început în 1974, la unitatea de tancuri din Teiș, în trenul de Titu a urcat o țigancă, care contra unei hârtii de 5 lei își dădea fustele peste cap arătându-ți organul cu pricina, un „spectacol” oarecum similar, etno sau/și paleo-Tele-morman, dacă vreți. Pe atunci, nu știu dacă și acum, țigăncile nu purtau chiloți, pentru a putea urina în picioare, deasupra unei guri de canal bunăoară, prin 2012 am fotografiat una și în Paris, în Place Pigalle, într-o astfel de postură. O experiență eșuată. Este vorba despre așa-zisul „experiment” al mandatarilor (aug. 1967 – feb. 1969) despre care circulă extrem de multe informații false și legende urbane. Trebuie spus, am mai abordat în treacăt pe aici subiectul, că pe toată durata de existență a regimului comunist au existat indivizi care, din varii motive, au refuzat să se înregimenteze „la stat” – este suficient să privim anuarul telefonic din 1958 ca să vedem pe zeci de pagini, mii de numere de telefon de cabinete medicale particulare – dentiști, ginecologi, ba chiar și radiologi, care aveau aparatură proprietate personală, instalată într-o cameră a locuinței. Am discutat mai sus despre acei remizieri care luau „în antrepriză” o mică „afacere” a IAPL, precum mici chioșcuri sau alte mici unități de alimentație publică, de obicei cu unul sau 2-3 angajați. De această dată vorbim despre un experiment, datând din 1967, privind extinderea acestui principiu la unități ceva mai mari, scopul fiind îmbunătățirea activității, multe astfel de unități fiind nerentabile – din varii motive, fie dezinteresul angajaților, dar de cele mai multe ori unor chestiuni obiective precum lipsa vadului comercial sau deficiențele în aprovizionare – acesta din urmă era motivul cel mai des invocat, pentru că atâta vreme cât statul nu reușea să satisfacă +100% cererea populației de produse și servicii, vadul trebuia creat, nu era un dat. Ca de obicei, pentru a trage concluzii corecte, pornim de la date concrete, extrase din arhiva CC al PCR. Inițial, în primăvara lui 1967, la nivelul conducerii de partid au fost inițiate o serie de studii tehnico-economice privind domeniul, în baza Anuarului CAER – 1967 și anuarelor statistice ale țărilor socialiste frățești, respectiv Germania „democrată”, Ungaria și Polonia (despre Iugoslavia nu se sufla o vorbă). Analizele efectuate conchideau că în RDG, în 1966 funcționau 9.600 unități comerciale pe bază de comision (inclusiv cele cu participarea statului) și 5.800 unități comerciale particulare. În sem. I/1968, ponderea desfacerilor unităților particulare în RDG a reprezentat 21% din totalul desfacerilor prin comerțul cu amănuntul, inclusiv alimentația publică. În Polonia, respectiv Ungaria, sectorul privat era mult mai slab dezvoltat, fiind vorba de doar 920, respectiv 310 unități comerciale, ponderea acestora în comerțul „socialist” fiind de doar 1,2%, respectiv 0,8%. De remarcat că sectorul privat în cele trei țări era reprezentat mai degrabă de comerțul cu amănuntul decât de alimentația publică, vizată de autoritățile românești – o primă observație importantă, pentru că, prin lege, în România, comerțul era monopol de stat. Cum la noi situația era cumva în urma Ungariei, în care sectorul „privat” avea o contribuție aproape neglijabilă în comerțul de stat, preocuparea autorităților române denotă mai degrabă curiozitate privind această experiență și aliniere la tendințele urmărite de țările CAER, decât preocuparea de a îmbunătăți activitatea în domeniul alimentației publice. De altfel, în materialul informativ distribuit membrilor CC al PCR se afirma, citez: „În orașe sunt circa 2.500 unități mici și mijlocii, unele dintre acestea fiind situate în altă localitate decât cea în care se află sediul întreprinderii sau cooperativei tutelare. Buna funcționare a unor astfel de unități depinde în mare măsură de gradul de inițiativă de care dispun, precum și de cointeresarea conducătorilor în funcție de rezultatele economico-financiare ce se obțin. Într-adevăr, administrarea în sistemul actual al acestor unități îl pune pe șeful de unitate în situația de a primi de la organizație alimentele, băuturile, listele preparatelor, prețurile de desfacere etc. și de a respecta numeroase reglementări. Ca urmare, în toate unitățile se servesc cam aceleași mâncăruri și băuturi, iar lucrătorii au o comportare care lasă de dorit”. De reținut, țin să repet, autoritățile comuniste vizau exclusiv unități de alimentație publică mici și mijlocii, în special pe acelea care mergeau prost, relevând problemele cu care se confruntau administratorii, relevate și de mine aici – aprovizionare deficitară, comportament inadecvat al salariaților, etc… În consecință, după mai multe runde de discuții, începute în cursul unei ședințe „istorice” a Comitetului Executiv al CC al PCR din 28 iun. 1967, a fost adoptată o hotărâre privind „aplicarea în mod experimental a unor măsuri de îmbunătățire a activității de restaurante și hoteluri” – azi s-ar numi ordonanță de guvern – de fapt, nici măcar atât, pentru că nu avea putere de lege, deși exact așa era formulată, urmând ca în cazul în care rezultatele să fie promițătoare, cu condiția ca tovarășul să fie de acord, să se dea o lege în acest sens. Hotărârea avea o serie de prevederi privind modul în care avea să se desfășoare „experimentul”, cele mai importante condiții impuse, din perspectivă ideologică, fiind acelea că administratorul (mandatarul) rămânea angajat al statului, neputând folosi muncă salariată, ci cel mult membri ai propriei familii, dar fără ca aceștia să aibă calitatea de angajat, iar retribuirea muncii urma să se facă [și] din câștigul net realizat, după plata tuturor obligațiilor către stat. De asemenea, erau prevăzute o serie de prevederi care lărgeau posibilitățile de aprovizionare și de organizare a activității, cu condiția ca preparatele existente să fie păstrate și comercializate la prețul stabilit de autoritatea tutelară (pentru a nu concura unitățile de stat), iar pentru băuturile alcoolice urmau să se practice prețurile stabilite de Ministerul Comerțului Interior pentru categoria de localuri în care a fost încadrată unitatea respectivă. Am precizat clar aceste aspecte, pentru că ele din start nu au fost respectate de către noii „întreprinzători”. Chiar și așa, activitatea a luat imediat avânt, începând din aug. 1967, astfel încât rezultatele înregistrate au determinat guvernul de la București să aprobe la sfârșitul acelui an extinderea sistemului de conducere cu mandat la alte 700 unități din comerțul interior și 400 unități din rețeaua cooperației de consum. Câteva anunțuri din „România Liberă”, citez: „Mandatar, caut asociat cu bani. Tel…”, sau „Bufet mandatar – angajează tinere pentru servit, bucătar-grataragiu. Tel…”, etc… exact ce am spus, noii mici-întreprinzători nu au respectat prevederile hotărârii de guvern și nici nu aveau de gând s-o facă și nici de ce, pentru că hotărârea nu avea putere de lege, juridic vorbind, deși aparent așa fusese emisă. Acele „tinere pentru servit” nu erau angajate cu contract de muncă, lucrau „la negru” cum se spune azi, eventual zi-lumină, în nici un caz programul legal de 8 ore, fiind eventual plătite din „profitul” scontat al mandatarului – este și acesta un aspect, cât se poate de sordid și neconform cu principiile socialiste de retribuire a muncii, cele care erau atunci, trebuie și asta precizat, fără doar și poate. Cum spuneam, „afacerea” a luat avânt, producând o adevărată „emulație” în epocă. De fapt, sistemul exista deja, nu numai în domeniul serviciilor de alimentație publică, așa-zișii remizieri, numai că acum, aceștia erau încurajați să-și extindă și să-și îmbunătățească activitatea – am pomenit mai sus de acel bufet cu autoservire din Calea Griviței și mai erau și altele, peste tot unde erau unități pe care extrem de puțini erau dispuși să le preia. Ani la rând, în peregrinările mele hibernale pe Creasta Făgărașului am înnoptat la Cabana Suru, administrată de un cetățean împreună cu soția și copiii – ei făceau curat, reparații, aprovizionare „cu cârca”, bucătărie, gestiune, etc… 365 zile/an, într-un mediu ostil, expus avalanșelor, fără curent electric, pentru urgențe neavând decât o mică stație de radio militară. Se putea deci, cu condiția să se respecte legea. Exact ce am spus, conducerea de partid, mai mult pe ideea de a fi „în rând cu lumea” a încercat, pe principiul „hai să vedem ce iese”, dar din păcate, așa cum erau organizate lucrurile atunci și ținând cont de felul de a fi al românilor nu avea cum să meargă, chiar dacă la reuniunea din 4 feb. 1969 a Comitetului Executiv al CC al PCR, vicepreședintele Consiliului de Miniștri János Fazekaș a afirmat că „în RDG 30% din comerț este comerț particular, iar în Ungaria 80% din bufetele alimentare de la sate sunt cu mandatari. Față de ce avem noi alții au mult mai mult”. Chiar și așa, autoritățile comuniste de la București au recunoscut în luna ianuarie 1969 că vânzările realizate de mandatarii români în anul 1968 au reprezentat „14,4% din totalul desfacerilor în sectorul de alimentație publică și 1,9% din totalul desfacerilor prin comerțul socialist”. În același timp, Ion Pățan, ministrul Comerțului Interior și Virgil Pârvu, ministrul Finanțelor, au subliniat la 23 ian. 1969, într-un document comun pe care l-au semnat și pe care l-au trimis lui Ion Gh. Maurer, faptul că „unii mandatari depășesc cu mult volumul desfacerii prevăzute în contract – în funcție de care plătesc suma globală datorată întreprinderii – și, ca urmare, acumulările aferente plusului de desfacere rămân mandatarului ca venit, care nu se impozitează sub nici o formă”. Escrocherii, cu alte cuvinte – care se făceau și înainte – am mai vorbit aici de băutură cumpărată din Alimentara vândută „pe sub mână” în baruri – numai că acum se făceau la vedere, cu aprobarea autorităților. O sticlă de Courvoisier de 700 ml, în 1968 avea prețul „de Alimentara” de 400 lei, revenind la 28,60 lei/50 ml, în timp ce în baruri prețul era aproape dublu, nu mai vorbesc de vândut coniac „Tomis” la preț de „Martell”. Trebuie și asta menționat, fără doar și poate, pentru că încă persistă ideea falsă cum că „experimentul” mandatarilor ar fi fost o idee bună în fond, dar care a ar fi fost „sugrumată în fașă” de Ceaușescu. Sigur că, în condițiile unei autentice economii de piață și cu un control riguros și sancțiuni drastice, escrocii din domeniu ar fi dat faliment rapid, dar nu era cazul atunci și nici măcar acum, la data scrierii acestor rânduri, câtă vreme poporul român nu a dobândit încă educația unei economii de piață autentice. În Franța, chioșcurile „Bar – Tabac – Journaux”, o afacere care merge din totdeauna de la sine, care se moștenește din generație în generație, se află încă sub incidența unei legi emise de Napoleon, care spune că negustorul prins furând la gramaj sau că a diluat băutura, nu mai are voie timp de trei generații să activeze în domeniu, cu alte cuvinte, abia stră-strănepoții acestuia vor mai putea lua în antrepriză un bar. În ciuda tuturor aceste impedimente, autoritățile statului erau nevoite să recunoască eficiența mai bună a unităților administrate de mandatari, citez: „s-a realizat o creștere substanțială a acumulărilor, obținându-se în aceste unități o rentabilitate medie anuală mai mare față de cea realizată pe total sector în alimentația publică. În sistemul Ministerului Comerțului Interior, rentabilitatea medie a unităților date în mandat este de 7,7% față de 4,5% pe total sector, iar în cooperația de consum rentabilitatea este de 8,55% față de 5,99%”. Cifrele sunt cele reale – cine ar fi avut interes să mintă la cel mai înalt nivel? și ele dau măsura exactă a eficienței „comerțului de stat” în epocă. Adevărul este undeva pe la mijloc, anume că într-un sistem etatizat aproape 100%, cu economie de comandă, mandatarii nu aveau cum supraviețui. Să ne închipuim doar ce ar fi putut face un astfel de mandatar după 1982, chiar și dacă prin absurd ar fi fost proprietar al restaurantului. Ce să gătească? parizer prăjit „fine-dining” din „rația” adusă de client? Exista și așa ceva – am mâncat prin 1960 la cantina OJT Bușteni un soi de „parizer pané” trecut în „meniu” drept „șnițel parizian” – un eufemism sinistru, îl menționez și eu, e păcat să se uite, dar măcar pe atunci abia isprăvisem de plătit datoria de război către sovietici. Să fim serioși! Iar bufetele de la țară ar fi comercializat țuică produsă clandestin, „mandatarul” fiind acoperit de șeful de post, secretarul de partid și de primar, care și-ar fi primit și ei „dreptul” – totul în detrimentul consumatorului. Cei care încearcă să analizeze acea epocă ticăloasă nu reușesc să vadă că întreg sistemul era prost alcătuit, neavând cum să funcționeze, după cum nici mandatarii nu ar fi putut rezista prea mult, decât cel mult până prin 1977 și încă vreo 2-3 ani mai apoi. După care – de unde cafea? De unde carne? În dec. ’89, cafeaua ajunsese 3.000 lei/kg – un pachet de „Wiener” de 250 g se vindea cu 750 lei deci. Socotind 10 g pentru o cafea, plus zahăr, manoperă și adaus comercial, ar rezulta vreo 60 lei o ceașcă de cafea, respectiv 51 de cafele pentru un salariu mediu net în 1989. În același an, un american putea cumpăra cu un salariu mediu, cel puțin 1.957 cafele, (socotind că soția e casnică), de 38x mai mult. Între timp, ca urmare probabil a campaniilor din presă, extrem de atent dirijate, tovarășii cu munci de răspundere din conducerea de partid și de stat s-au cam lămurit cum devine treaba cu această „afacere”. Un anume Simion Bughici, președinte al CENTROCOOP în acea perioadă, într-o ședință din 4 feb. 1969 a activului de partid și de stat [din domeniu] a apreciat extrem de realist situația, citez: „Sigur tovarăși, atunci așa s-a prevăzut să stabilim un beneficiu serios care să fie vărsat de către mandatari întreprinderii comerciale și ceea ce rămâne după ce și-a achitat toate obligațiile să-i rămână lui. Așa s-a gândit atunci. (În 28 iun. 1967.). A apărut că între timp unii ne-au păcălit pe noi, alții s-au păcălit pe ei. Au fost unii care au avut sarcini mari de beneficii și au spus că nu pot să le îndeplinească și au rugat să li se ia contractul, li s-a luat. […] De lichidat, dacă e vorba, noi putem să lichidăm această instituție în 24 de ore”. Clar de tot! Ceea ce s-a și făcut, evident, după intervenția tovarășului, însoțită, la fel de evident, de alte indicații prețioase, citez: „Eu văd că discuțiile la Comitetul Executiv au fost foarte scurte. În stenogramă se spune: „Să încercăm această formă, să vedem ce iese, cred că nu va ieși rău. Să se facă o hotărâre în care să se spună că se trece la experimentarea acestor unități. Să se facă o hotărâre scurtă, care să prevadă toate aceste lucruri, pentru că astfel nu se poate acționa, suntem un stat organizat și trebuie să facem o hotărâre, pentru ca omul să știe pe ce bază face acest lucru”. Aceasta a fost toată concluzia la Comitetul Executiv, eu nu am spus un cuvânt mai mult…” și asta după ce Ion Pățan recunoscuse, citez: „Noi știm ce marfă au primit și de aici rezultă că ei câștigă de la 2.000 lei la 12.000 lei pe mandatar. În cazul că se vor aproba propunerile noastre, acest câștig va fi plafonat la 3.000 lei…”, iar Emil Bodnăraș izbucnise: „Ați făcut mici capitaliști!” Asta era deci problema – aceea că respectivii câștigau prea mult în raport cu tovarășii cu munci de răspundere din conducerea de partid și de stat, nu că utilizau muncă la negru, comercializau marfă neînregistrată, făceau evaziune fiscală la greu și multe alte șmecherii, pe care le vor face și ulterior, sub tutela „întreprinderii de stat” – câtă vreme nu exista o economie de piață care să regleze aceste nereguli. Cert este că la fel de brusc cum au apărut, la fel au și dispărut, după un an și jumătate doar, pe la începutul lui ’69. Nu știu dacă s-a dat vreo hotărâre de guvern în acest sens sau pur și simplu nu li s-a reînnoit contractul, mai degrabă ultima variantă. La nivelul omului simplu de pe stradă, în ciuda multor legende urbane vehiculate și mai abitir în prezent, nu s-a simțit cine știe ce. Bunăoară, îmi amintesc de un restaurant de pe str. Polonă cu mandatar, inițial un bufet cu grădină, așa fusese și înainte de război, nu mai știu cum se numea, mandatarul îl re-denumise „14 Craci” – era exact pe locul pe care este azi un bloc, la nr. 1. Se mânca bine, dar nu mai bine decât la „Moldova”, care nu avea mandatar, deci, în ultimă instanță, depindea de cât de bine își făceau angajații treaba. Se poate spune, așa cum mi s-a aruncat în față adesea, că erau plătiți prost – de parcă acum nu ar fi plătiți la fel de prost – cu ce sunt eu vinovat în calitate de consumator? N-au decât să se certe cu șefii! Ce-ar fi ca și pilotul de avion să se răzbune pe pasageri, că și piloții de avion erau prost plătiți pe vremea lui Ceaușescu? Vom mai discuta aceste aspecte la capitolul salarizare. Pur și simplu sistemul comunist este incompatibil cu inițiativa privată. Iar dacă s-ar fi plafonat veniturile, respectivii ar fi cerut să revină „la stat”. Și în fine o ultimă observație. Perioada de glorie a scurtei „epoci” a mandatarilor a coincis cumva cu anul 1968 pe care eu îl consider ca fiind anul în care s-a trăit cel mai bine din toată perioada comunistă, atât din punct de vedere material, cât și al libertății personale, atâta câtă putea oferi un sistem totalitar, după care a început încet-încet declinul, care a culminat cu revolta din dec. ’89. Așa că nu e de mirare că la atâția ani distanță – 55 în cap – mulți mai încurcă lucrurile. Da, mandatarii au fost și ei o mică parte a așa-zisului „dezgheț” de la sfârșitul epocii Dej și începutul epocii Ceaușescu, dezgheț care se datorează mai mult primului, succesorul său mergând cumva în virtutea inerției, până a fost învestit cu destulă putere să-și poată impune punctul de vedere. Câteva unități mai deosebite. Restaurantul Select. (Aleea Alexandru nr. 18.) Dintr-o reclamă din anii ’70, citez: „Vizitați cu toată încrederea restaurantul din Aleea Alexandru nr. 18 (troleibuzele 82 și 83, stația Paris) care atât prin caracterul său intim, aprovizionare cât și serviciul ireproșabil prestat, satisface cerințele clientelei. În permanență specialități de zahana și pescărie, la grătar, minuturi la comandă și vinurile unor podgorii renumite stau la dispoziția dv. într-o ambianță care oferă destindere plăcută. Deschis între orele 18-24. Locurile pot fi reținute la tel…” Pe la mijlocul anilor ’80 a fost preluat de frații Chivu, despre care am mai discutat aici. Prin ’89 era unul din puținele restaurante din București în care se mai putea mânca omenește. În epocă se zvonea că cei doi responsabili ar avea relații cu securitatea, nu știu și nu vreau să dau cu piatra – dar cu certitudine relații aveau, într-o epocă în care majoritatea restaurantelor cunoscute nu puteau oferi mai nimic clienților. Restaurantul e în același loc și azi, îi spune „Restaurant Club Select”, la parter e și un soi de „club” întunecos – de unde și numele, ceva gen Ghost Train Luna Park, un salon mare – pentru restaurant, iar la etaj alt salon, folosit pentru nunți și alte sindrofii. Din ce am văzut pe net – decorațiile, mobilierul, probabil și vesela și tacâmurile sunt aceleași ca în perioada lui de glorie. Un restaurant încremenit în timp. Până și meniul e neschimbat – sărmăluțe, mititei, cârnați afumați, cotlet de porc cu fasole boabe (acum și pentru acasă – la sufertaș, adică.) Pentru lumea mai „subțire” ca să zic așa, escalop Zingara, pui Valdostana și alte rețete din acei ani, nu mai vorbesc de salată de boeuf, salată de vinete, ciuperci la grătar și dovlecei pané. Cineva din zonă îmi semnalează că pe moment nu pare să aibă altă activitate în afară de mâncarea la sufertaș și probabil NBC la sfârșit de săptămână. Pentru amatorii de senzații tari – pot face o excursie în timp să vadă cum se mânca „bine” pe vremea cizmarului ne-cizmar. Alături de Casa Oamenilor de Știință – unde încă se mănâncă decent, Casa Universitarilor, chiar și Pescarul și Casa Armatei sunt restaurante încremenite în timp. Barul avion. O reclamă din România Liberă din 24 sept. 1969, citez: „Doriți – Să încercați emoția unei plecări? Să trăiți în atmosfera aerogării? Să aveți sentimentul unei călătorii neprevăzute cu avionul? Petreceți la BAR AVION (șos. Kiseleff nr. 32, vizavi de Pavilionul Expoziției B) Vă stau la dispoziție bogate și selecționate sortimente de *Coniacuri și lichioruri fine, mastică, rom, vermut, gin și țigări – specialități străine *Cafea-filtru, mazagran, sitronadă (sic!) Pepsi-Cola *Prăjituri, înghețată și alte specialități de cofetărie”. Conceptul data de prin anii ’50, din SUA, unde s-au deschis multe astfel de localuri „inedite” folosind avioane de linie dezafectate. A avut un oarece succes nu datorită ideii, depășite de altfel, cât faptului că în zonă nu prea aveai unde să bei o tărie, nici mai ieftin, nici mai scump. Nici nu mai știu când a dispărut din peisaj, se pare că în 1982, barul începând să funcționeze în 1968. Avionul era un Lisunov Li-2P, înmatriculat YR-TAF, varianta sovietica a modelului american Douglas DC-3. Ideea însă a rămas, astfel că pe la începutul anilor ’80, un alt avion dezafectat, un Iliușin Il-14, înmatriculat YR-ILF, a apărut în parcul Titan. A adăpostit o cofetărie până când a fost distrus de un incendiu, nu mai știu când. Cireșica. (Bd. Regina Elisabeta nr.45, colț cu bd. Schitu Măgureanu.) Fac apel tot la o reclamă din epocă, citez: „Vizitați bufetul-bar Cireșica care vă oferă ocazia de petrece ore de destindere într-o ambianță plăcută. Localul complet renovat, dotat modern, are ca punct de atracție o terasă acoperită de un farmec deosebit. Se servesc gustări calde și reci, specialități la grătar, produse de patiserie, cafea, băuturi fine, străine și indigene, vinuri superioare și bere la prețuri accesibile. Deschis în permanență 8-24. Telefon, adresă, linii tramvai…” Da – terasa era un soi de „acvariu” (avea vitrină la stradă) integrată cumva între clădirea ce adăpostea bufetul și cea de pe bd. Regina Elisabeta, corpul dintre ele, între care s-a montat terasa, fiind retras de la stradă. Localul este închis în prezent, pereții, inclusiv ai terasei, fiind acoperiți cu graffiti și afișe. Pe când mă documentam pentru lucrarea „Asasinii viitorului” acum mai bine de zece ani, un cititor mi-a trimis o imagine cu o pagină dintr-un soi de anuar internațional al homosexualilor din epoca pre-internet, care indica „Cireșica” drept singurul local din București preferat de homosexuali. Nu știu – nu mă pronunț, pentru că locul lor de întâlnire, în care se aranjau treburile „amoroase” era parcul Operei, aflat în apropiere – mai degrabă autoservirea „Tic-Tac”, aflată ceva mai la vale, pe același bulevard. Ceea ce știu sigur însă, este că seara era plin de prostituate ieftine, astfel că Ministerul Sănătății a tipărit o broșură gratuită intitulată „Când săgeata e otrăvită” (a lui Cupidon) privind pericolul bolilor venerice, în care erau date mai multe exemple stil „așa nu!” de flăcăi proaspăt descinși din provincie, care se pricopsiseră cu sifilis „trei cruci” (pe rezultatul testului Wassermann) de la „domnișoarele de la Cireșica”. Nan Jing. (Str. Gen. Gheorghe Manu, nr. 2-4.) A fost inaugurat în cea de-a doua jumătate a lui 1980, în urma unei vizite a lui Ceaușescu în China, când acesta, nu știu din ce motiv – pentru că din ce se povestește, nu agrea decât mâncarea tradițională românească – a decis deschiderea unui restaurant chinezesc în București. La cererea expresă a acestuia au fost trimiși din China patru bucătari ce urmau să instruiască prima generație de bucătari români, specializați în bucătăria chineză. A fost primul și singurul restaurant chinezesc din România comunistă, acest status fiind păstrat încă niște ani după loviluția din decembrie, până prin 1996. Evident că, în calitate de noutate absolută, a fost total acaparat de „lumea bună” a Bucureștiului în acei ani negri, plini de lipsuri de tot felul, așa că abia prin ’82 l-am putut vizita, instruit în prealabil de un prieten care-l vizitase de două ori deja. Era atât de solicitat, încât prin ’82 trebuia făcută rezervare cu două săptămâni înainte, mai ales că unii, precum o cunoscută actriță bucureșteană, aveau mese rezervate permanent. Ca și alte restaurante, menționate mai sus, este un restaurant încremenit în timp, cu aspect general, decorații și meniu neschimbate de mai bine de patru decenii. Dar, spre deosebire de acelea, bucătarii au menținut același standard de calitate al mâncării. Meniul e neschimbat, mă rog, au fost adăugate și preparate din fructe de mare, pe atunci inaccesibile. Chiar și prețurile par aproximativ neschimbate, un prânz compus din supă, 3-4 aperitive, fel principal, desert + 2 pahare de vin, cam 120 lei/pers. – cam atât era și atunci. Spre deosebire de alte restaurante în epocă, în ciuda restricțiilor alimentare impuse de Ceaușescu, calitatea mâncării de la Nan Jing nu s-a degradat deloc, restaurantul fiind permanent aprovizionat cu cele necesare. În epocă se zvonea că totul ar fi adus din China – o prostie – de ce să aduci pui și porc de la mii de km distanță, când se găseau în țară? Eu cred că tovarășii de la ambasadă, extrem de atenți la evoluțiile din România, urmăreau personal ca restaurantul să fie bine aprovizionat, mai ales că pe atunci, orice chinez care părăsea țara era instruit să raporteze tot ce i se părea interesant de raportat, iar bucătarii chinezi, permanent în contact cu ucenicii lor români, e absolut sigur că aveau destule de raportat privind cele mai înalte culmi de civilizație și progres pe care ne adusese gândirea înțeleaptă a marelui cârmaci. L-am vizitat pentru ultima dată în epoca comunistă în noaptea de 30 apr./1 mai 1986, moment în care norul radioactiv de la Cernobîl ajunsese deasupra României. Un top al restaurantelor. Este vorba despre un clasament apărut în presă, prin 1991. Dat fiindcă condițiile nu se schimbaseră prea mult față de dec. ’89, cu aproximările de rigoare, putem considera acest clasament valabil și pentru ultimii ani ai epocii de aur. Cu observația că sunt băgate în aceeași oală restaurante, braserii, baruri, dovadă a haosului din domeniu, la sfârșitul acelei perioade negre, astfel că, „dacă avea carne” puteai mânca mai bine la o bombă infectă de cartier, decât la un mare restaurant în centru, de asta am și ales în mod expres acest clasament. Clasificarea este făcută printr-un număr de 1-5 stele acordate funcție de prestații. 5* – un singur restaurant, „Balada” – Hotel Intercontinental, et. 21. 4* – „Salonul spaniol”, „Capșa”, „Lido”. 3* – În ordine – „București” (actualmente Radisson) „Bolta Rece”, „Moldova”, „Select”, „Athenée Palace”, „Nan-Jing”, „Trocadero” (unde chiar se mânca bine prin anii ’90.) 2* – „Podul Mogoșoaiei”, „Berlin”, „Doi cocoși”, „Pescarul”, „Pescăruș”, „Lido braserie”, „Bucur”. 1* – „Gambrinus”, „Caru’ cu bere”, „Mărul de aur”, „Doina”. Circurile foamei. Pe la mijlocul anilor ’80, în diverse puncte ale Capitalei, de obicei în apropierea unei mari piețe agro-alimentare, dar nu obligatoriu, au început să „crească” un soi de construcții monstruoase, cu formă pătrățoasă și cu o cupolă deasupra. Prima astfel de construcție, din câte îmi amintesc, a apărut în Pantelimon, alături de P-ța Delfinului, la o aruncătură de băț de blocul în care locuiam pe atunci, pe la începutul anilor ’80. Ulterior, aveau să se ridice mai multe astfel de construcții gigantice, aproximativ identice, 11 în total, în diverse puncte ale Capitalei, cea mai cunoscută e cea de la P-ța Unirii (P-ța Sfânta Vineri de fapt.) Din ce îmi amintesc, voi verifica, prin presa vremii nu s-au dat prea multe detalii privind destinația acestor construcții. Am fotografiat chiar atunci, pe la începutul anilor ’80, atunci când a început construcția „domului” din Pantelimon, pancarta de la intrarea în șantier – pe ea scria „complex agro-alimentar”. Ce voia să însemne asta nu a fost prea clar în epocă, eu bunăoară, gândeam că va fi un soi de piață acoperită, așa cum era hala Obor, mai ales că Ceaușescu declarase că destinația acestor construcții va fi „să hrănească populația Bucureștiului”. Ulterior, denumirea oficială, ca să zic așa, s-a stabilit a fi de „complex comercial agro-industrial”, activiștii de partid explicând că destinația acestora va fi să acopere necesitățile alimentare ale bucureștenilor și pentru a oferi mese gata preparate, ce voia să însemne asta, nici ei nu cred că știau. Nici populația nu știa, dar normal, într-o țară ca România, unde orice zvon, cât de fantezist, veștejește instant orice știre oficială, lumea și-a închipuit că acestea vor fi un soi de fabrici de mâncare, mâncare ce urmează a fi produsă din resturi necomestibile, alimentele de bază – pâinea, carnea, zahărul, făina, uleiul, untul, etc… care oricum nu se găseau decât pe rație, să fie suprimate total, populația urmând să consume doar astfel de mâncare – din categoria semi-preparatelor – preparată „științific”, conform „cercetărilor” privind alimentația „rațională” și distribuită prin astfel de unități comerciale. Nu știu ce urma să se întâmple cu marile magazine „Alimentara”, „Legume și Fructe”, „Carne”, „Mezeluri – brânzeturi”, „Pește”, etc… – urmau probabil să fie desființate, iar lucrătorii reciclați, recalificați și trimiși la alte munci. Habar nu am, pentru că toate nu sunt decât speculații, pentru că nimeni nu a venit să explice ceva concret. În fond, un astfel de complex este întotdeauna util, pentru că se poate transforma rapid în magazin universal sau mall, chiar dacă pe atunci românii habar nu aveau de așa ceva. Explicațiile aveau să vină chiar de la Ceaușescu, citez: „Oamenii, în primul rând femeile, după ce termină munca, se vor opri aici pentru a lua un pachet cu alimente pe care pur și simplu îl duc acasă, îl încălzesc și îl mănâncă”. Un oarecine își amintea că centrele alimentare de stat au fost descrise în presa de partid ca o modalitate sigură de a economisi munca de gătit și de cumpărături și de a „permite tovarășelor să aibă timp și pentru copii, familie, educație, o carte și un film”. Pentru autoritățile comuniste, faptul de a avea o serie de centre alimentare gigantice reducea costurile de distribuție a alimentelor, atâtea câte se mai găseau pe atunci și creștea controlul asupra vieții oamenilor. Așa că nu este de mirare că bucureștenii le-au denumit imediat, în mod sarcastic, „circurile foamei”. Repet, ca să fiu bine înțeles, în primăvara lui ’87, fotografiată de mine, în Galați, consumul „rațional normat” pentru o persoană adultă era de 300 g pâine zilnic, carne de pasăre – 1 kg lunar, mezeluri (sau preparate) – 1 kg sau pate de ficat la alegere, lunar, carne porc sau vită – 500 g lunar (conserve), brânză telemea – 0,5 kg, trimestrial, zahăr – 1 kg lunar, ulei – 3/4 litri lunar, mălai – 1 kg lunar, făină – 1kg, trimestrial, ouă – 8-12 buc, lunar, unt – 100 g lunar. Elocvent, nu? Am explicat deja – pe atunci, în București puteai fi fericit dacă la capitolul carne de pui găseai pipote, altfel, mai mult gâturi și gheare, iar la „mezeluri” – „parizer” din cel mai prost, făcut din resturi și așa-zișii „cârnați de bere” – un soi de pastă de resturi, la fel ca și parizerul, presată în forme cilindrice de mărimea unui crenvurst de azi. Bun! Acum, puțină aritmetică. Să presupunem că printr-o minune, oarecine devenea fericitul beneficiar al unei pungi de 1 kg de pipote, rația lunară. Socotind luna de 30 de zile, ar reveni 33 grame zilnic, cam o pipotă/zi. (Pipotele erau mici, dat fiindcă și puii erau mici, cât o potârniche.) Întrebarea este cum împărțim acea pipotă în mod judicios pentru mic dejun, prânz și cină? întrebare la care nu ar putea răspunde nici Jamie Oliver, Gordon Ramsey sau orice alt bucătar celebru. În total a fost pornită construcția a 11 astfel de circuri ale foamei, dar până în dec. ’89 doar două au fost finalizate, cel din Pantelimon și cel din Vitan, care ulterior va deveni primul mall din București. Cel de la P-ța Unirii a rămas în stand-by datorită lipsei de fonduri a noilor proprietari. Nu știu ce s-a întâmplat cu restul, ar fi interesant de făcut inventarul lor, dar mă rog, altă dată, pentru că nu este obiectul acestei lucrări. De reținut acele cifre privind rația, cam aceleași erau și în București, mai puțin pâinea, făina, mălaiul, ouăle și untul, care în Capitală nu erau raționalizate, măcar de ochii străinătății. Și asta după mai bine de patru decenii de comunism pur și dur, într-o țară care – Nota Bene – poate hrăni fără probleme peste 100 de milioane de oameni. (Va urma.)