Din nou la treabă, pentru că deja lucrurile se precipită, pe câmpul de luptă vorbesc. Încep cu două citate edificatoare privind situația în care ne găsim, noi europenii în general, noi românii în special. Citatele deci. 1. „Fuck the EU”: US diplomat Victoria Nuland’s phonecall leaked, și 2. „The Ukrainian military already is bleeding Russia in the Donbas region (and vice versa). Providing more U.S. military equipment and advice could lead Russia to increase its direct involvement in the conflict and the price it pays for it. Russia might respond by mounting a new offensive and seizing more Ukrainian territory. While this might increase Russia’s costs, it would also represent a setback for the United States, as well as for Ukraine”. Primul citat nu a mirat pe nimeni, din moment ce vine de la Victoria Nuland, evreică cu părinții originari din Basarabia, cea care a declarat că începând din 1991, Statele Unite – prin intermediul dânsei, ar fi cheltuit 5 miliarde de dolari pentru „edificarea democrației” în Ucraina, respectiv pentru victoria așa-zisului „Maidan” – lovitura de stat violentă și sângeroasă prin care în 22 feb. 2014 regimul președintelui ales al Ucrainei a fost înlăturat de la putere, fiind înlocuit cu actualul regim, care realmente a dus Ucraina pe marginea colapsului total, subiect pe care îl vom aborda mai târziu. Puțini din cei care au urmărit atunci evenimentele, printre care și subsemnatul, evenimente prezentate complet distorsionat de mass-media autohtonă, au sesizat similaritatea cu loviluția de la noi din 1989, anume că peste protestul pașnic al locuitorilor Kievului, început în 21 nov. 2013, protest care acuza între altele refuzul președintelui ales de a accepta termenii de aderare eventuală la UE, s-a suprapus o înscenare violentă și sângeroasă – exact ca povestea cu teroriștii de la noi, care a mascat o lovitură de stat clasică. Mă rog, toate astea sunt istorie și nu mai interesează prea mult acum, faptul e consumat, altul este subiectul pe care vreau eu să-l dezvolt, anume acela că prezența respectivei – înduioșător cum apare această bestie cu chip de om în secvențele din epocă, aducând ceai cu termosul participanților la proteste – anume că prezența dânsei acolo, în calitate de secretar de stat adjunct pentru „afaceri” europene și eurasiatice era să se asigure de victoria celor care urmau mai apoi să declanșeze războiul cu Rusia, subiect asupra căruia voi reveni. Cert este că pe americani în general, pe dânsa în special, îi durea fix în pix de europeni în general, după cum demonstrează citatul de mai sus, de ucraineni în special, care urmau să fie carnea de tun și aici voiam să ajung. Ideea era ca Ucraina să fie folosită ca „braț înarmat” al NATO pentru a produce, dacă nu o așa-zisă înfrângere strategică a Rusiei, măcar o slăbire a acesteia. Cum anume urma să se realizeze acest deziderat strategic aflăm din citatul următor, extras dintr-un document extrem de important, emis de către Rand Corporation – conform statutului, citez: „a nonprofit institution that helps improve policy and decisionmaking through research and analysis”, mai pe românește un soi de oenge – urăsc termenul ăsta, ca și cel american de think-tank – o instituție gemând literalmente de experți care mai de care de experți în te miri ce domenii, care emit periodic documente de sinteză pentru Departamentul de Stat american, documente menite să direcționeze politica americană în diverse domenii de interes strategic. Documentul este intitulat Extending Russia, are 9 autori și nu mai puțin de 354 pagini – se găsește liber pe net, fiind accesibil oricui. Revin la citatul de mai sus: „Militarii ucraineni fac deja Rusia să sângereze în Donbas (și viceversa.) Furnizând mai mult echipament militar și consilieri am putea determina ca Rusia să-și sporească implicarea militară în conflict, dar și prețul pe care-l va plăti pentru aceasta. Rusia ar putea răspunde cu o nouă ofensivă și cu ocuparea unui teritoriu ucrainean mai mare. În timp ce acest fapt ar însemna o creștere a prețului plătit de Rusia, ar fi totodată un recul pentru SUA, ca și pentru Ucraina”. Nimic nou sub soare deci – scenariul cunoscut deja – documentul admițând că politica externă agresivă dusă în Ucraina va împinge Rusia la intervenția militară! Scopul, explică raportul, este de a introduce un pachet de sancțiuni, care a fost în pregătire anterior. Ce rezultă de aici este că în ciuda avertismentelor celor de la Rand Corporation, SUA au decis să se implice direct în conflictul din Donbas, cu tot riscul ca acest conflict să se extindă la nivelul întregii țări, ba chiar și la cel al întregii planete, după cum vom vedea imediat, chiar dacă atât Ucraina cât și SUA urmau să iasă în pierdere, prima de teritorii, a doua de bani. Demn de reținut este că documentul datează din 2019. În continuare sunt detaliate metodele în caz că se decide intervenția în acest conflict – tot ce am văzut că s-a derulat matematic, conform documentului de mai sus – maidanul, lovitura de stat, legile anti-rusești, persecuția exercitată asupra rusofonilor de noua legislație adoptată, agresiunile militare contra acestora, etc… Măsuri legislative deci, menite să provoace pe toate căile pe cetățenii rusofoni ai Ucrainei, ulterior – agresarea fizică a acestora. Cum în 2014 armata era alcătuită conform vechii Constituții, din recruți proveniți inclusiv din zonele care ulterior au decis să se separe de Ucraina, rusofoni adică, după preluarea puterii de către actualul regim s-a trecut la reorganizarea armatei pe baze etnice – exclusiv ucraineni adică, reorganizarea și antrenarea acesteia fiind asigurate de consilieri americani. Iar reprimarea separatiștilor din Donbas, care în acel moment (2014) nu erau încă deciși să se separe, a fost asigurată de trupele paramilitare ale așa-zisului batalion sau regiment Azov. Denumirea este eufemistică, fiind vorba despre o adevărată armată de uscat – cu baze de antrenament, uniforme, echipament, cadre de conducere, etc… proprii, un adevărat stat în stat, care conform anumitor surse, la apogeu avea un efectiv de de cca. 60.000 de luptători – cam cât două divizii. Cel puțin la înființare, documentul oficial dădea aprobarea pentru un efectiv de 12.000 de oameni. Wikipedia în limba engleză, prudentă, vorbește de un efectiv de 2.500 luptători în 2017 și 900 în 2022 (sic!) Europa Liberă, în același an, 2022, dă un efectiv de 3.500-5.000 de luptători. Ideea este că acest așa-zis batalion s-a dezvoltat mult după 2014 – după secesiunea peninsulei Crimeea, poate nu a ajuns chiar la un efectiv de 60.000 de luptători, dar cu certitudine nu era de tăria unui batalion, ca să vorbim în termeni militari. De altfel, peste tot în presa anglo-saxonă i s-a spus brigadă ~ deci 30.000 de oameni tot avea. Mă rog, acum nu mai contează, pentru că la Mariupol, redutabilii luptători ceceni au avut grijă s-o rărească binișor, de la brigadă cam până la nivelul de batalion, astfel că ce a mai rămas din fosta brigadă, conform declarațiilor oficiale – ar fi fost încadrat în trupele gărzii naționale, de unde vezi și efectivul dat de wikipedia în 2022. Iar wikipedia în limba română, și mai zeloasă cu propaganda afirmă, citez: „Detașamentul (acum e detașament) a pierdut până în momentul de față (care, când?) 46 de soldați în conflictul din Donbas. Membrii regimentului provin din 22 de țări și din medii diferite (inclusiv arabi, ruși, americani precum și creștini, musulmani și evrei)”. Tare de tot! în două fraze succesive e când detașament, când regiment. Nu mai vorbesc că neonaziști din toate țările au venit de prin toată lumea la vânătoare de ruși, atâta că au băgat în ei cecenii gloanțe să le ajungă pe zece vieți – de unde 46 de inși pierduți? Iar cei capturați, după ce au dat totul pe goarnă, cred că sunt deja la banca de organe, pentru că astfel de criminali nu trebuie lăsați în viață – vorbesc de crime de o bestialitate inimaginabilă, astfel că reportaje filmate trimise la Haga de un localnic, reporter de origine americană, Patrick Lancaster, au fost blocate pe youtube, circulând numai în underground (doar unele, nu chiar toate, fiind eliminate cele care prezentau în mod explicit atrocitățile comise de ucraineni asupra populației civile) – cu alte cuvinte, am ajuns din nou la samizdat. În urma decimării celebrului „batalion” la Azovstal, autoritățile de la Kiev, posibil și în urma presiunilor occidentale, au pus batista pe țambal cu privire la respectivele unități, cu alte cuvinte – gata cu neo-naziștii, simbolurile și însemnele naziste, ideologia nazistă, Stepan Bandera & Co, etc… au dispărut ca și cum nici nu ar fi existat – așa zic guvernanții de la Kiev, atâta doar că Stepan Bandera e peste tot. De altfel, asta se și afirmă – atâta doar că reportajele din epocă [încă] mai sunt pe youtube, spun încă, pentru că s-ar putea să nu se știe, eu cred ce văd – cenzură și minciuni ordinare pe toate canalele mass-media, nu care cumva să spună careva cum că regimul de la Kiev este departe de tot de orice norme democratice – anume că respectivii purtau însemne și steaguri naziste, nu mai vorbesc de tatuaje și de faptul că își ascundeau fețele. Revenind la subiect, Victoria Nuland – evreică fiind, n-a avut absolut nici o reticență să sprijine venirea la putere la Kiev a unui regim a cărui ideologie naționalistă (ca să nu spun nazistă de-a dreptul) se revendica de la Stepan Bandera – devenit între timp personaj controversat – ca de obicei spun eu, eternul dicton – scopul scuză mijloacele! doar era vorba de a slăbi Rusia, inamicul de moarte al SUA sau cel puțin așa este văzut la Casa Albă, așa că dacă vor mai muri încă câteva sute de mii de ucronaziști nu mai conta. De altfel, pe ei nu de ucraineni îi doare, văzuți ca mijloc – recte carne de tun – pentru realizarea unui deziderat strategic și vital pentru amerloci, chiar dacă știau foarte bine care este natura regimului de la Kiev, putea dl Zelenski să se afișeze și cu zvastica pe piept și nu conta, atâta vreme cât servea scopurilor Americii. De altfel, o chestiune pe care vreau s-o relev aici, pe care nu a remarcat-o nimeni până acum, este rasismul americanilor la adresa slavilor, considerați cumva ca provenind din Asia, așa că nu contează dacă aceștia sunt sârbi, ruși sau ucraineni – toți sunt considerați un soi de sub-oameni, la fel cum am constatat același lucru în Germania, nu mai vorbesc de țările nordice, (de asta pretind ucrainenii că se trag din vikingi) la fel ca și un altfel de rasism, ceva mai moderat, față de toți cei provenind din estul Europei, români în primul rând, inclusiv sași și șvabi, chestie pe care nu am întâlnit-o în Franța, Italia sau Spania. Un „gânditor” la tv explica asta prin aceea că bolșevicii ar fi dorit să se extindă în toată Europa și mai apoi pe tot mapamondul, să instaureze comunismul mai precis – de asta ar fi urâți atât de mult rușii de către anglo-saxoni. O tâmpenie de primă clasă – atunci cu sârbii ce au avut? să bombardeze timp de 78 de zile Belgradul cu proiectile cu uraniu sărăcit? Revenind la studiul citat în preambul, conform acestuia, au fost livrate arme tot mai grele armatei și trupelor paramilitare, arme cu care aceștia au bombardat locuitorii din Donbas începând de prin 2014. Este vorba practic, de cele patru oblasturi din est, locuite preponderent de ruși și rusofoni, în ciuda acordului Minsk II – semnat în 2015, care prevedea încetarea ostilităților și retragerea armelor grele + schimb de prizonieri și ostatici, un soi de armistițiu deci, în schimbul revizuirii Constituției Ucrainei în sensul acordării unei autonomii sporite a oblasturilor Donețk și Luhansk, deci doar pentru două din cele patru, autonomie în sensul unei poliții proprii și legături economice privilegiate cu Rusia, aspect prezent în mai multe țări europene, vezi cazul Sardiniei de azi sau al Cataloniei. Sigur, în primul rând limba rusă – să nu uităm, aspectul cel mai important. Și pentru că tot am ajuns aici, se cuvine să abordăm și acest subiect, pentru că se vorbește de limba rusă – limba oficială pe teritoriul întregii Ucraina până la instaurarea la Kiev a actualului regim, cum că ar fi fost de fapt un soi de mijloc de represiune cumva a naționalismului ucrainean și că de asta ar fi fost interzisă limba ucraineană. Istoric vorbind răspunsul ar putea fi afirmativ, adică sunt și eu de acord că în anumite epoci din perioada sovietică așa a fost – mă rog, nu tocmai interzisă, ci înlocuită cu rusa în documentele oficiale. Dar fondul problemei este altul și asta nu o spune nimeni, anume că ucraineana și rusa nu sunt și nu pot fi două limbi echivalente, așa cum este flamanda și franceza în Belgia. Nu știu dacă ucraineana este un dialect al limbii ruse, așa cum susțin o mulțime de lingviști – de fapt aceștia afirmă că limba ucraineană are la bază limba protoslavă vorbită de slavii estici, la fel ca limba rusă și limba belarusă. Cum spuneam, chestiunea dacă este sau nu dialect sau limbă înrudită este extrem de puțin relevant și că altul este fondul problemei. Să luăm bunăoară cazul limbii române – limba maternă a subsemnatului. Ai mei nu au stat să mă învețe cuvinte noi, că munceau de dimineață până seara, nici nu apucau să vorbească cu mine – pur și simplu atunci când au văzut că am învățat să citesc și să scriu, pe la 3-4 ani – de pe cartea actuală și azi Martinel învață alfabetul, au început să-mi dea cărți. Primele citite complet cap-coadă au fost Stejarul din Borzești – o luam cu mine zilnic la grădiniță, apoi Basmele Românilor. Ulterior Emil Gârleanu, Topârceanu, Ion Creangă, Eminescu, Coșbuc, etc… toți aceștia m-au învățat limba română și de la ei am căpătat fondul principal și minimal de cuvinte, cred că minim o mie sau chiar două. Ei bine, din ce mi-a spus un cunoscător în domeniu, limba ucraineană nu are așa ceva, pentru că nu a fost niciodată o limbă cultă. Chiar și cei câțiva scriitori de origine ucraineană și-au scris majoritatea operei în rusă. Nu mai vorbesc de termenii de specialitate – din tehnică, medicină, farmacie, etc… care provin toți din rusă. Sau ca să fiu mai plastic, cum ar fi să studiezi ingineria sau matematica în țigănește? când limba romani nu are numerale decât până la 10 – că atâtea degete are omul, 11 și peste se spun în limba țării de baștină. Iacătă deci că adoptarea limbii ucrainene – o limbă care se poate vorbi în familie – ca limbă oficială, în fond o problemă politică, a cărei rezolvare a satisfăcut aspirațiile naționalismului ucrainean, în practică s-a dovedit a fi o mare eroare și așa se întâmplă atunci când se pune carul înaintea boilor sau politica deasupra bunului simț. Ce au rezolvat ucronaziștii distrugând o sută de milioane de cărți în limba rusă? Că în nici un caz nu au distrus cultura rusă și nici nu au pus altă sută de milioane de volume în limba ucraineană în loc? Am urmărit ceva reacții la astfel de monstruozitate, pe care nici naziștii nu au îndrăznit s-o facă, prin mass-media românească – măcar la marii „intelectuali” ai nației – mă refer la Liiceanu, Pleșu & Patapievici – aiurea ‘n tramvai! cai verzi pe pereți! vax albina! Exact ca spaniola, rusa este și ea o limbă superbă – cuvintele curg rotund, de la sine – rog cititorul să compare cu germana sau engleza, unde chiar și nativii trebuie să aibă grijă la topica frazei, nu mai vorbesc de faptul că sunt aproape lipsite de metafore și expresii metaforice și à–propos de gândurile unuia ca Patapievici, și de înjurături autentice. Ba chiar, un intelectual autentic – academic vorbind, dar cu un caracter infect, despre dl Adrian Papahagi este vorba, scria mai zilele trecute pe facebook, citez: „Mă amuză teribil limbile slave, fiindcă au cuvinte de uz comun care la noi fie s-au specializat, fie au devenit arhaisme. Bariera din parcări e zăgaz, ușile anti-incendiu rezistă la pojar, camera de hotel e izbă…” Ce e așa de rău, întreb și eu – să folosești termeni arhaici, mulți din ei cu o nuanță poetică, precum zăgaz, pojar…? De ce ar suna mai prost în vorbirea curentă decât folosirea termenilor tehnici corespunzători, atâta vreme cât în limbajul de specialitate există termeni tehnici clari – barieră – barier (барьер) și foc – ogon’ (огонь). Până și în limba română, comoara noastră cea mai de preț, există sinonime pentru acești doi termeni cu sonoritate excelentă – stavilă și pârjol, al căror sens nu cred că este cunoscut de 99 din 100 absolvenți de bacalaureat azi. Asta ar trebui să-l îngrijoreze, nu să găsească chichițe acolo unde nu sunt, pentru a mai trage o flegmă pe limba și literatura rusă, că deh! e la modă să fii contra a tot ce e rusesc, iar dacă vom ajunge un popor de analfabeți așa cum aud zilnic – ia-mi o de-aia, știi tu de-aia din care-mi place să mănânc – ajunge să știm engleză, care are de toate, le acoperă pe toate – nu engleza lui Chaucer sau Defoe, ci aia în care putem spune take me one of that one… Asta demonstrează că erudiția într-un domeniu îngust, în cazul de față Shakespeare, nu face totdeauna casă bună cu bunul simț. Nu mai comentez nimic, cred că e de ajuns și cu acest papagal, degrabă iubitoriu de amerloci. Ce poate fi mai perfect decât un roman al lui Dostoievski? Rusa e limba ideală pentru a scrie romanul sau poezia perfectă, apoi spaniola și franceza, nu germana și nici engleza. Și atunci de ce se oripilează oarece unii când dl Putin vorbește de denazificare? dovedind că habar nu au de istorie. Pentru că nazism nu a însemnat doar invadarea URSS și persecuția evreilor, ci și disprețul la adresa altor culturi, altele decât cele „ariene”, la adresa altor popoare și a culturii lor, în special a celor slave. În concluzie, fără nici o nuanță politică, în Ucraina, lingvistic vorbind, limba ucraineană este limbă minoritară, iar cea rusă este majoritară. Conform recensământului din 2001, 67.5% din populație a declarat ucraineana ca limbă maternă și 29.6% au declarat rusa. Atâta doar că toți cei care au declarat ucraineana ca limbă maternă vorbesc fluent și curent rusa. În special în mediul urban, rusa este limba folosită uzual, indiferent de naționalitatea vorbitorilor. Iată de ce ucrainizarea forțată și abuzivă, în special a instituțiilor de stat și a mass-media nu a reușit decât să „enerveze” rușii de pretutindeni. Sunt curios în ce limbă se învață în instituțiile de învățământ superior – probabil că acolo unde chiar nu se poate, exact ca la noi la medicină și politehnică – sunt facultăți unde se învață exclusiv în limba noii puteri coloniale – engleza – limba Marelui Licurici de la Washington. Revenind la subiect, începând din 2014, consilieri americani nu numai că au pus umărul la reformarea din temelii a armatei ucrainene – pe model occidental, aspect asupra căruia voi reveni, dar au instruit și reformat și serviciile așa-zise secrete – mai pe înțeles pe cele de poliție politică și spionaj. Plus că au furnizat arme, în special prin intermediul Lituaniei, din care multe au fost revândute, cunoscută fiind corupția regimului de la Kiev, așa că multe au ajuns în mâna grupărilor criminale, mafiote și teroriste – o problemă de perspectivă pentru popoarele occidentale, că nu cu mine au Hamas și Houthi ce au, ci știm noi cu cine. Folosind [și] aceste arme, începând de prin 2014, cu diverse perioade de acalmie și armistițiu parțial, ucrainenii – armata regulată + subunitățile Azov, Aidar, etc… au atacat populația din cele patru oblasturi din est, în special din cele două centrale, ceva mai decis separatiste – Donețk și Luhansk, omorând preponderent bătrâni, femei și copii, pentru că toți bărbații între 18-60 de ani au fost mobilizați pe front. Timp de opt ani, începând de prin 2014 până la invazia rusească din 24 feb. 2022, aceste atacuri au produs cca. 14.000 de morți numai în rândul populației civile – repet, bătrâni, femei și copii uciși de lunetiști, proiectile de artilerie, bombe de aruncător sau mine de infanterie, așa cum s-a văzut în filmul Donbass (2016), realizat de Anne-Laure Bonnel, care a rulat în cinematografele din Franța și a fost și premiat și de care, à–propos, am urmărit de când cu declarația dlui Macron canalele de comentarii politice din hexagon, o droaie de „analiști de studio” se fac că nu au auzit, ca și cum nici n-ar fi existat, deși se poate vedea pe youtube, fiind și subtitrat. Ce să spun, e greu să fii slugă, mai ales atunci când ești plătit cu bani grei să mănânci rahat cu gura plină, ca un adevărat profesionist al dezinformării, voi reveni și asupra acestui subiect mai la vale. De asemenea, persecuțiile, agresiunile și bombardamentele ucrainenilor au determinat, între 2014-2022, ca 6,5 milioane de rusofoni să părăsească Ucraina, mulți luând cetățenia rusă, iar un aspect care nu se menționează pe nicăieri, grosul – ca să zic așa, plecând de dinainte de invazie. Cu alte cuvinte, Ucraina a pierdut 6,5 milioane de locuitori, în majoritate oameni educați, aparținând clasei de mijloc, pe undeva motivul fiind și pecuniar, nivelul de trai în Rusia fiind de 3x mai ridicat decât în Ucraina. Concret, dintr-un „foc”, Ucraina a pierdut 15% din populație, iar Rusia a câștigat 4,5%. Simplu, pe principiul vaselor comunicante. S-au mai adăugat și cele cel puțin 2 milioane care au luat cetățenia rusă în urma alipirii celor patru noi provincii la patria mamă. De curând, în plenul congresului american, dl Anthony Blinken, Secretar de Stat a afirmat și cât a costat statul american războiul din Ucraina – respectiv 180 miliarde de dolari, din care 80% s-au dus către complexul militar-industrial, pentru arme destinate Ucrainei adică, o investiție în „viitorul americanilor” carevasăzică, ca să vedem și cine câștigă de pe urma războiului. Revenind la subiectul principal, războiul din Ucraina, să vedem câteva aspecte despre care nu s-a amintit niciodată în mass media autohtonă, nici măcar întoarse cu susul în jos, așa cum se procedează de obicei, subiecte tabu deci, pe care nu le poți da la întors – precum o haină veche – fără a te discredita în mod iremediabil. Pentru început câteva cuvinte despre legalitatea invaziei Ucrainei de către trupele Rusiei, alt subiect de omerta în mass-media autohtonă. Atunci când a invadat Ucraina, Rusia s-a prevalat de condițiile stipulate de art. 51 din Carta ONU, unica ipoteză în care dreptul internațional contemporan autorizează utilizarea forței de către un stat victimă, ca ripostă la un act de agresiune. Sigur, peste tot se afirmă cum că situația este contrară, anume că nu Ucraina a atacat Rusia, ci invers. Așa este, numai că se uită sau cei care emit astfel de teorii repetate papagalicește pe toate canalele de informații se fac că uită cum cu câteva zile înainte de invazie, dl Zelenski a emis un decret care stipula atacarea de către noua armată ucraineană instruită și înarmată de Occident a peninsulei Crimeea și a celor patru oblasturi separatiste – conform documentului citat mai sus. Practic, Rusia a început o operațiune militară specială în Ucraina, inițial prin lovituri asupra principalelor centre militare, cu caracter preventiv, în virtutea art. 51 din Carta ONU. Prin excluderea forței din arsenalul contramăsurilor, acestea se deosebesc de actele calificate drept „legitimă apărare”, care conform art. 51 din Carta ONU, constituie unica ipoteză în care dreptul internațional contemporan autorizează utilizarea forței de către un stat victimă, ca ripostă la un act de agresiune. Sigur, problema este că nu Rusia urma să fie atacată, ci cele patru oblasturi separatiste + Crimeea, care era deja teritoriu rusesc – singura care putea cumva justifica invocarea art. 51 – chiar dacă alipirea acesteia la Rusia nu era recunoscută de țările ce formează așa-zisul Occident Colectiv. Atâta doar că Rusia s-a considerat suficient de puternică să nu țină seama de astfel de chițibușuri avocățești, cu atât mai mult cu cât pot enumera o grămadă de cazuri – războiul din Irak, Libia, Siria, Afganistan – nu mai vorbesc de Kosovo, când intervenția trupelor americane a avut justificări puerile. Mai țineți minte figura acelui tâmpit de general – a crăpat de covid, nici nu-i mai dau numele, că nu merită – general care a condus războaiele din Golf, cu fiola de antrax, chipurile, în mână, și cum o agita el în fața unor ziariști care-i sorbeau discursul bine meșteșugit, cum că amerlocii voiau doar să elibereze omenirea de spectrul amenințării cu antrax, nu că voiau să jefuiască Irakul până la ultima picătură de petrol? Cine poate crede așa ceva, când rezultatul e la vedere? Sigur – americanii nu au anexat acele teritorii la SUA, ci doar au jefuit tot ce puteau jefui – se poate argumenta și așa, atâta doar că acele oblasturi și Crimeea s-au alipit la patria mamă în urma unor referendumuri organizate ca la carte – cine are ceva de obiectat să vină cu argumente și mai ales cu documente, iar acele teritorii și-au declarat întâi independența de Ucraina, în urma unui război care dura deja de opt ani și care făcuse zeci de mii de victime, situația este extrem de bine documentată. Iar atâta vreme cât situația e aproape similară cu cazul Kosovo, cu excepția faptului că în acel conflict nu s-a implicat Albania, cel puțin nu pe față – ci americanii, cu care nici una din părți nu avea nici o tangență, ci mai precis invers, occidentalii erau extrem de interesați în dezmembrarea fostei Iugoslavia, nu mai avem de ce discuta. Și încă o chestiune vânturată adesea cu siguranța absolută a idiotului plin de certitudini. Este vorba despre acordurile de la Helsinki, despre care la vremea respectivă nu s-a scos o vorbă în România, știa el Ceaușescu ce știa, dar am aflat de la Europa Liberă. Câteva precizări întâi. Acordurile de la Helsinki (Actul Final de la Helsinki sau Declarația de la Helsinki) au fost semnate la 1 august 1975 la Helsinki (Finlanda) de 35 de state, între care cele două mari puteri (Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii), Canada și toate celelalte state europene, cu excepția Albaniei și Andorrei. Da, la Helsinki s-au încheiat mai multe acorduri, între care și unul prin care s-a convenit ca țările semnatare să nu încerce schimbarea propriilor frontiere prin forță. Conform respectivelor acorduri, toate statele membre au statut egal, iar regula de bază în adoptarea deciziilor este consensul. Actul Final de la Helsinki atestă cele zece principii fundamentale pentru relațiile interstatale: egalitatea suverană a statelor, interzicerea utilizării forței și a amenințării cu forța, inviolabilitatea frontierelor, respectarea integrității teritoriale a statelor, soluționarea pașnică a conflictelor, neamestecul în treburile interne, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale – din această cauză (și clauză) în vremea lui Ceaușescu, textul actului final era secret de stat – și în fine, egalitatea și dreptul popoarelor la autodeterminare, cooperarea între state și îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor internaționale. Și acum punctul pe i. Actul final de la Helsinki a consacrat, ca să zic așa, inviolabilitatea frontierelor fostei URSS, în timp ce granițele actuale cu Ucraina erau granițe interne ale fostei URSS. Exact ca un județ de la noi – limitele se pot schimba oricând, pe cale administrativă și în fine poate fi chiar desființat. Ucraina era pe atunci republică în cadrul URSS, la fel ca restul celorlalte republici, nefiind parte semnatară a acordurilor de la Helsinki, așa cum au fost restul semnatarelor, URSS inclusiv. În consecință, putem vorbi din perspectiva dreptului internațional abia după înființarea Ucrainei, care s-a produs – este exemplul cel mai elocvent – după înființarea desprinderea de fostei URSS a peninsulei Crimeea și proclamarea acesteia ca republică autonomă. Revenind la subiect, dl Putin a enunțat încă de atunci, în 24 feb. 2022, obiectivele operațiunii militare speciale, obiective care sunt și azi în vigoare – voi reveni asupra lor la sfârșit – chiar dacă importanța fiecăruia s-a schimbat pe măsura dezvoltării ostilităților. Aceste obiective au fost – Ucraina țară neutră, dezarmată până la un punct până la care să nu mai poată fi în măsură să amenințe Rusia și în fine denazificarea instituțiilor statului. Ulterior, pe măsura extinderii ostilităților, cu pierderi de ambele părți, asupra cărora voi reveni, atâta vreme cât Occidentul Colectiv și-a extins participarea la acest conflict, socotit de ruși fratricid, prin trimiterea de rachete cu rază tot mai lungă de acțiune (rachete care sunt convins că sunt operate din afara teritoriului Ucrainei, via sateliții americani de spionaj și avioanelor AWACS) obiectivul al doilea a devenit cel principal – respectiv distrugerea armamentului greu furnizat Ucrainei, împreună cu cât mai mulți militari ucraineni, primul căzând în desuetudine, câtă vreme dl Zelenski a emis un decret ce interzice orice negocieri cu Rusia. Cât despre ultimul – prin decimarea unităților de ucronaziști de către redutabilii luptători ceceni + mercenarii Wagner – principalul vector a fost nimicit practic, rămânând ca dl Zelenski sau cine va reprezenta Ucraina la negocierile de pace, să anuleze legislația antirusească și cultul lui Bandera & Co. Sigur, dl Putin putea aștepta câteva zile pentru ca armata ucraineană să înceapă ostilitățile, caz în care, după sesizarea Consiliului de Securitate al ONU, care oricum nu servea la nimic – s-a văzut asta începând cu 2015, putea interveni absolut justificat din perspectiva dreptului internațional în conflict. Se pare că militarii au fost totuși de altă părere, dl Putin optând pentru un atac prin surprindere, sperând ca datorită amplorii atacului, ucrainenii să accepte condițiile impuse – neutralitate militară și autonomie lărgită pentru cele patru oblasturi. Atâta doar că a intervenit urgent dl Boris Johnson la dl Zelenski – ce faci dom’ le? ne strici aranjamentele? păi așa ne-a fost vorba? Mă rog, acum nici că mai contează, scopul războiului din perspectivă ucraineană și occidentală fiind clar pentru oricine. Iar rezultatul e la vedere, indiferent de comunicatele mincinoase din mass-media. Bunăoară, chiar înalți responsabili ucraineni au dat între 100-200 militari ucraineni uciși zilnic de la începutul conflictului, plus alți 800 grav răniți ceea ce înseamnă în doi ani de război – 73 – 146.000 morți, plus dispăruți – prizonieri sau dezertori. Alții, precum fostul consilier Arestovici, dau cifre de 4x mai mari – ceva mai aproape de adevăr. Presa de la Moscova dădea acum două săptămâni cca. 440.000 de morți de partea ucraineană, plus probabil +2 milioane de răniți. Atunci de unde cifra complet aiuritoare dată de către dl Zelenski, respectiv 31.000 morți? – am explicat, sunt probabil cei confirmați oficial, pentru a căror familie statul ucrainean plătește deja pensie, majoritatea ofițeri și subofițeri probabil. De partea rușilor, investigații oficiale și neoficiale au indicat 31-41.000 de morți, la care s-au adăugat eventual încă 20.000 voluntari din regiunile separatiste, mai puțin antrenați. De altfel, proporția reflectă exact efectivele implicate, respectiv rușii, care nu au avut niciodată pe front mai mult de 150.000 de luptători, spre deosebire de ucraineni, care au avut permanent de +6x mai mult, respectiv 900.000 până la un milion de oameni, cifre date de către dl Zelenski chiar, plus că mai tot timpul rușii s-au aflat în apărare, doar în orașe, precum Bahmut, Mariupol, Azovstal, apelând la redutabilii luptători ceceni și la mercenarii Wagner, mult mai experimentați în a lupta în aceste condiții. Cifre confirmate și de media actuală de vârstă a combatanților ucraineni, 43 de ani oficial, probabil în realitate și mai mult. Am mai discutat subiectul, nu mai revin. Câteva cuvinte acum despre alegerile prezidențiale din Rusia. Scurt, clar și la obiect. Rezultat +87% Vladimir Putin, un scor extraordinar, de invidiat pentru orice om politic. S-a tot speculat prin mass-media occidentală, ca și prin cea dâmbovițeană, cum că ar fi rezultatul regimului de „dictatură” din Rusia, că dl Putin nu ar fi avut concurență (au fost totuși patru candidați înscriși în cursa prezidențială), că în Rusia nu ar exista opoziție și că aceasta ar fi fost redusă la tăcere, că rezultatele ar fi fost măsluite iar votarea s-ar fi desfășurat sub teroare, etc… speculațiile obișnuite în astfel de cazuri. Sigur, este clar că nici un candidat, presupunând prin absurd că ar fi reușit să strângă numărul legal de semnături, nu s-ar fi putut prezenta cu un program privind cedarea în fața NATO, abandonarea rușilor din cele patru oblasturi, cedarea peninsulei Crimeea americanilor, reducerea bugetului de înarmare, desființarea armatei și distribuirea de arme populației, așa cum preconiza un candidat în Franța acum vreo 20 de ani sau mai știu eu ce năzbâtii, unele din cele menționate – respectiv denigrarea armatei sau condamnarea războiului fiind delicte penale în Rusia. Nici unul din comentatori nu a invocat faptul că teoretic numărul celor prezenți la urne a fost de +87%, indivizi care, chiar dacă ar fi fost forțați cumva să voteze, cu restricțiile invocate, puteau vota pe oricare din ceilalți trei candidați, puteau pune ștampila alături pentru anularea votului, puteau să-l adauge pe Navalnîi pe buletin și pune ștampila pe el – cum am auzit că au făcut unii, erau n variante să demonstreze că dl Putin nu mai este voit. Chiar și presupunând că cei care erau angajați ai statului – respectiv militari, funcționari de stat sau angajați în industria de apărare – nici 10%, ar fi fost aduși cu forța să voteze, puteau vota cum am spus, nu era musai să pună ștampila pe dl Putin. Și atunci – restul de 77%, amărâți din fundul Siberiei, pescari din Kamciatka și crescători de reni din nordul îndepărtat, ciobani din Tadjikistan – cum dracu au ieșit la vot, nesiliți de nimeni și au votat cu Putin? S-au mai invocat oarece restricții privind crearea unui partid de opoziție, restricții care în unele țări occidentale sunt chiar mai dure decât în Rusia privind acest subiect. Orișicât, nu ca în dec. ’89, când în fiecare seară la știri apăreau cel puțin 3 partide politice, cu trei dobitoci în față, cel din mijloc citea programul iar ceilalți doi dădeau din cap în mod aprobator, doi în spate, fiecare cu tricolor cu gaură – ce repede s-au uitat toate astea! Despre declarația dlui Macron acum, sunt nevoit să revin. Este vorba despre „discursul” din 26 feb. 2024, la aniversarea a doi ani și două zile de război, când, în cadrul unei conferințe de presă, a afirmat că nu exclude trimiterea de „trupe la sol” în Ucraina, pentru a împiedica cu orice preț ca Rusia să câștige războiul. Declarația a inflamat spiritele în hexagon, astfel că în zilele următoare și mai abitir ca la noi, zeci și zeci de neghiobi, unii pro, alții contra Macron, au încercat să desfacă firul în patru, depunând un „efort intelectual” demn de o cauză mai bună, pentru a încerca să explice fraza președintelui. Cei mai mulți, majoritatea pro, au încercat să dreagă busuiocul, afirmând că președintele vorbea de trupe necombatante – ca și cum tunurile Cesar și rachetele Scalp trag singure asupra țintelor rusești, sau că este vorba de a trimite infirmiere și vivandiere, de parcă Ucraina ar duce lipsă de moașe și curve, sau de echipe de deminare, reparații și alte tâmpenii, de parcă Macron ar fi vorbit cu nevastă-sa la o cafea, nu în fața ziariștilor, ce să mai trimită în Ucraina. Reacțiile negative ale majorității liderilor occidentali au spulberat orice dubiu, aceștia înțelegând ca și subsemnatul, că este vorba despre trupe combatante. Mai adaug că la noi președintele n-a suflat o vorbă, deși era o problemă de interes pentru orice român. Prima chestiune care se pune, este aceea că, conform constituției Franței, președintele nu poate implica militar armata franceză în război fără acordul parlamentului, dar poate ordona fără acordul acestuia un soi de operațiune specială, folosind preponderent Legiunea Străină sau, mă rog, forțe militare convenționale într-o anumită limită, voi relua într-un episod viitor subiectul, care se pare că devine tot mai de actualitate și care poate conduce la o catastrofă nucleară. Ori, în parlament, cu excepția unui mic grup de susținători, majoritatea zdrobitoare a deputaților de toate orientările, de la comuniști și extremă stângă, până la conservatori și extremă dreaptă, s-au pronunțat contra afirmațiilor președintelui, condamnând, fie și ca ipoteză improbabilă, implicarea militară a Franței în războiul din Ucraina – chestiune care ar pecetlui soarta dlui Macron și a partidului său. De partea rusă, comentariile oficiale au fost „moderate”, respectiv că afirmațiile președintelui francez constituie o escaladare nedorită și periculoasă a conflictului militar. Spre deosebire de comunicatul oficial al Kremlinului, în stilul deja obișnuit, Dmitri Medvedev, într-o postare în franceză pe Telegram, l-a făcut pe Macron „laș zoologic”, sfătuindu-l să-și ia „două perechi de chiloți” atunci când va veni la Kiev, pentru că „o să pută foarte puternic”, text care a inflamat spiritele la Paris. Pornind de la toate acestea se impun oarece precizări. În primul rând aceea că prin definiție și statut, NATO este o organizație pur defensivă, cel puțin la nivel declarativ, așa că o eventuală implicare a Franței în conflictul din Ucraina nu implică în nici un fel NATO, așa cum s-a sugerat de către numeroși neghiobi, cum că simpla prezență a trupelor franceze pe teritoriul Ucrainei va determina pe ruși să se retragă, de teama unei confruntări directe cu NATO. Nici vorbă de așa ceva, atâta vreme cât orice țară NATO se poate implica în orice război dorește, așa cum acum Franța este implicată în Mali, bravii legionari francezi fiind făcuți harcea-parcea de trupele de mercenari Wagner. NATO nu se implică în mod colectiv decât atunci când una din țările membre este atacată pe teritoriul propriu în mod nejustificat. Președintele francez deci, cu acordul parlamentului, care exclude aprioric orice astfel de intervenție, ar putea trimite trupe în Ucraina, pentru a stabiliza frontul – pe cale să se prăbușească – și pentru a împiedica ocuparea întregii țări. Se vorbea chiar despre trimiterea unui efectiv de 70.000 de combatanți – cam două divizii, sau chiar 200.000, deși Franța nu dispune de un astfel de număr de militari gata de luptă. În momentul de față, la fel ca la începutul conflictului, rușii dispun de cca. 150.000 de luptători pe front, plus cei 300k mobilizați în 2022 parcă, care sunt în așteptare sau se pregătesc în centre de antrenament. Cât despre francezi, cei care între alții, i-au antrenat pe ucrainenii care acum sunt cu pătrunjelul pe piept, vor avea și ei aceeași soartă, constituind pentru ruși ținte privilegiate, obținerea unui astfel de „trofeu” soldându-se cu prime de performanță deosebite, la fel cum pentru incendierea unui tanc Abrams se dau un milion de ruble (cca. 10.000$) cu care în Rusia se poate cumpăra o fermă cu casă și acareturi de 20 hectare. Așa că soldații francezi vor fi tratați similar celor ucraineni fără nici un fel de menajamente. Iar dacă Franța este dispusă să piardă 70.000 de militari de dragul Ucrainei, chiar nu mă interesează, este problema lor. Alta este însă problema, anume aceea că se suspectează că acest contingent va fi trimis ca o clauză secretă a recentului acord militar încheiat între Ucraina pe de o parte și Franța de cealaltă, acord similar cu altele încheiate cu alte câteva membre NATO, între care și România. Iar rezultatul, ca de obicei, este la vedere, citez: „… guvernul a adoptat joi o ordonanță de urgență cu mai multe majorări salariale pentru personalul militar, dar și pentru polițiști. Motivul este legat de disperarea MApN, care se confruntă cu demisii și pensionări pe bandă rulantă, într-un context geopolitic dificil. Jalea la minister este atât de mare încât nu pot găsi militari care să accepte să fie instruiți pentru pilotarea dronelor Bayraktar TB2, plusându-se cu diurne și sporuri, însoțite de obligativitatea de a sluji Armata Română timp de 5 ani”. O altă problemă, pe care am mai menționat-o în treacăt aici, este valul de comentarii antirusești din mass media și de pe rețelele de socializare, fenomen încurajat de guvern și de președintele țării, prin punerea în mișcare a presei și televiziunilor plătite cu fonduri grase de către autorități, din banii contribuabililor că nu din ai lor, exact ca pensiile speciale, politică criminală și sinucigașă totodată. Și nu vorbesc aici de nulități precum unii menționați pe aici, precum Horațiu CN Damian sau Adrian Papahagi, doi propagandiști de duzină, ci de politici deliberate de a întoarce pe dos orice știre cât de măruntă, în favoarea Kievului și în detrimentul Moscovei. Ultima găselniță, ca să zic așa, este repunerea pe tapet a problemei tezaurului, așa că mă folosesc de acest prilej pentru a lămuri acest subiect pe scurt. Voiam mai demult să lămuresc acest subiect, pe care-l voi aborda în mod similar în noua carte, aflată deja în lucru, privind alegerile din 1946, prin care comuniștii și-au adjudecat puterea în stat, și iată că acum, guvernul mi-a oferit pretextul ca să zic așa. Pentru început – ca de obicei – datele de intrare. Citez: „Vot istoric pentru România în Parlamentul European. A fost adoptată rezoluția în care este recunoscut dreptul României de a-și recupera tezaurul furat de Moscova sau să obțină compensații în schimbul acestuia. E vorba de cantități însemnate de aur, obiecte de patrimoniu, colecții de artă, bijuterii. În cazul unor negocieri cu Rusia, după încheierea războiului din Ucraina, Uniunea Europeană ar putea folosi documentul ca să pună condiții Moscovei”. O primă chestiune sare în ochi în text, tezaurul nu a fost furat, ci nu a mai fost înapoiat după ce a fost depus la Moscova, conform solicitării guvernului de atunci – consiliat de Titulescu, care s-a opus trimiterii lui în Marea Britanie, ceea ce e cu totul altceva. Mai adaug că nu văd cum ar putea fi obligată Moscova să-l restituie, în afară de cazul în care, așa cum sugerează textul, ar capitula necondiționat în fața Ucrainei, ipoteză la fel de fantezistă ca și cea cu bancherii evrei din Sarmisegetuza care ar fi finanțat războaiele dacilor cu romanii. Ca de obicei, în stilul său obișnuit deja, Dmitri Medvedev a afirmat că solicitarea este o „obrăznicie”, potrivit agenției de presă TASS. Potrivit Komsomolskaia Pravda, care o citează pe Maria Zaharova, în 1949, Moscova „i-a iertat României aproape toată datoria sa pentru distrugerile provocate în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial”, potrivit Agerpres. Mai mult, aceeași purtătoare de cuvânt a afirmat cum că, citez: „România încearcă să pună pe umerii Rusiei „datoriile sale fantomă” vechi de un secol, ca să amelioreze starea dezastruoasă a economiei sale naționale”. Publicația rusă mai scrie că, în 2022, România a cerut Rusiei plata a 4 miliarde de euro în contul tezaurului său. Și, aș adăuga eu, 4 miliarde de euro sunt o nimica toată față de deficitul valutar al României, numai pensiile așa-zise speciale consumând cca. 2,4 miliarde de euro. Ce spun ai noștri? – din nou se reia legenda urbană privind așa-zisul jaf din timpul ocupației sovietice de după război, citez: „Despăgubirile exorbitante stabilite prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947 au fost plătite pe de-întregul, ba chiar cu asupra de măsură. (???) Studii întemeiate inclusiv pe cercetarea arhivelor de la Moscova în anii ’90 relevă acest lucru”, am citat din articolul aparent doct al unui anume Adrian Ardelean, redactor al Europei Libere, „format” la BBC chipurile și mai adaug că oricât am căutat, nu am reușit să aflu ce studii are respectivul, viitor analist politic de renume, ba chiar și politician dacă se sforțează nițeluș. Ca de obicei întrebarea cheie este – așa să fie oare? Pentru început puțină istorie și câteva cifre. Așa-zisul tezaur a fost expediat în Rusia în două tranșe (14/27 dec. 1916 și 27 iul./9 aug. 1917), fiind confiscat ulterior de bolșevici în contul conflictului privind Basarabia. Valoarea însumată a celor două transporturi se ridica la imensa sumă de 9.416.417.177,93 lei aur, fără a mai vorbi de valoarea artistică, istorică și patrimonială. Să observăm că expedierea tezaurului s-a făcut într-un moment dramatic pentru țară, după o serie de înfrângeri dezastruoase ale armatei române – amintesc că în 6 dec. 1916 trupele germane ocupaseră deja Capitala. Cursul stabilit de BNR în momentul expedierii era de 1 leu = 0,3226 g aur de 900‰, adică greutatea echivalentă în aur a tezaurului ar fi de cca. 3037,73 tone aur 900‰ (la cursul de azi – mart. 2024, cca. 177,7 miliarde de €). Trebuie spus că în general, atunci când se vorbește de tezaur, se face trimitere la cele 91,2 tone de aur brut, tezaurul BNR, omițând restul de valori care aparțineau bisericii, casei regale sau persoanelor particulare, respectiv obiecte de artă, de colecție, bijuterii, etc., pierdute în mod definitiv – zic eu, voi arăta imediat de ce. Cele 91,2 tone de aur brut ar valora azi cca. 5,93 miliarde de euro. Să observăm că cererea guvernului român vizează cele 91,2 tone de lingouri și nu restul, statul de atunci, ca și cel de acum, nefiind câtuși de puțin interesat de valorile aflate în proprietate privată, decât în măsura în care și le-ar putea însuși în mod fraudulos, chiar dacă principalii responsabili pentru această catastrofă au fost guvernanții de atunci, în frunte cu Nicolae Titulescu, enumăr câțiva – nu care cumva să fie uitați – șef de guvern – I.I.C. Brătianu, miniștri – Al. Constantinescu, zis Porcul, I.G. Duca, Nicolae Titulescu, Vintilă Brătianu, George Mârzescu, Take Ionescu. Motivația bolșevicilor privind sechestrarea tezaurului a fost litigiul privind alipirea Basarabiei la patria mamă, subiect asupra căruia voi reveni altă dată, dat fiindcă realitatea istorică este complet diferită de viziunea oficială actuală, cu care se spală creierul tinerelor generații. Mai adaug că posibilitatea de a rezolva acest litigiu a existat însă realmente, cu o mică rezervă, în momentul în care regimul bolșevic avea mari probleme din cauza războiului ruso-polonez, în perioada 1920-1921, dar această ocazie unică nu a fost exploatată de guvernul de atunci, condus de Al. Vaida -Voevod, care în 3 mart. 1920 a dat bolșevicilor un răspuns ambiguu, ratând definitiv și ocazia de a recupera, fie și parțial, tezaurul confiscat. În seara zilei de 16 iunie 1935, în gara Obor din Capitală, au sosit 17 vagoane de marfă, încărcate cu 1.443 de lăzi, provenind de la Moscova, din ordinul guvernului URSS, care a decis să restituie României o mare parte din bunurile care au fost depozitate la Kremlin, ca gest de bunăvoință a guvernului sovietic. De departe, cele mai valoroase obiecte restituite au fost o serie de obiecte de interes istoric, respectiv steaguri ale trupelor lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, osemintele lui Dimitrie Cantemir, obiecte de cult, etc… Mai multe lăzi conțineau bonuri de tezaur, titluri de stat, bancnote românești și străine, etc… devenite fără valoare după război. Transportul mai conținea documente vechi, cărți rare, planuri, hărți, arhive, acte, manuscrise, obiecte bisericești, covoare, carpete, depozite, tablouri, picturi, schițe, desene, colecții de artă și bunuri aparținând persoanelor particulare sau instituțiilor de stat. Nu am cunoștință ca ele sau cea mai mare parte a lor să fi fost restituite proprietarilor de drept, ele intrând definitiv în patrimoniul statului. După preluarea puterii de către comuniști și a prezenței forțelor sovietice de ocupație, problema tezaurului nu a mai fost ridicată de autoritățile române, fiind aproape uitată. În mod neașteptat, la 12 iun. 1956 ziarele menționau cu lux de amănunte faptul că tezaurul românesc aflat la Moscova urma să fie restituit. Lista bunurilor restituite includea Tezaurul de la Pietroasa, 120 de tablouri semnate de Nicolae Grigorescu (dintr-un total de 1.350 de picturi, gravuri și desene), vase liturgice din aur și argint, cărți și miniaturi vechi, bijuterii, 156 de icoane, 418 tapiserii, 495 obiecte de cult religios, etc. În total, expoziția deschisă la București în august 1956 cu obiectele sosite din URSS includea nu mai puțin de 39.320 de piese, dintre care 33.068 de monede din aur și 2.465 de medalii, 1.350 de tablouri și desene, restul de circa 2.500 de obiecte fiind obiecte de orfevrărie medievală, broderii liturgice, icoane și stofe vechi. Mai adaug că o serie de depozite de monede comune din aur, fără valoare istorică și numismatică, precum și bijuterii comune, contând doar prin cantitatea de aur înglobat, n-au fost restituite. Încă o dată menționez că tot ce s-a restituit, în special tablouri aflate anterior în proprietate privată, au intrat și ele în patrimoniul statului în mod definitiv și irevocabil, ele nefiind niciodată restituite proprietarilor de drept, cu alte cuvinte, statul nu a ieșit nici de data asta în pierdere, ba din contra. Chiar dacă o serie de bunuri n-au fost restituite de sovietici, în special bijuterii din aur fără valoare istorică sau artistică și monede comune, așa cum am precizat – paguba a fost a foștilor proprietari, iar dacă totuși ar fi fost și ele restituite, ar fi intrat în mod automat în proprietatea statului, comuniștii și în special Ceaușescu fiind extrem de avizi de metale prețioase, așa cum am demonstrat într-una din cărțile mele, Ceaușescu folosind permanent aurul confiscat de la populație pentru plata datoriei externe, de care azi o groază de neghiobi fac atâta caz ca fiind cel mai mare merit al cizmarului necizmar. Wikipedia afirmă că „grosul” Tezaurului, constituit din cantitatea de 93,4 tone de aur, nu a fost niciodată restituită. (91,2 de fapt, nu știu de unde au scos această cifră.) Despre bijuteriile Reginei Maria, în valoare de 7 milioane lei 1916, azi cca. 147 milioane de euro, nu se mai suflă o vorbă, probabil că cele mai valoroase au fost deja restituite, în 1935 și 1956, restul contând doar prin cantitatea de aur. Cert este că per ansamblu putem spune că rușii au restituit aproape tot ce era de restituit, anume ceea ce ei au considerat că are valoare artistică, istorică și patrimonială, rămânând doar tezaurul BNR, cele 91,2 tone de aur fin, în lingouri și monede, să fie restituit. De la această valoare plecăm, echivalentul la data scrierii acestor rânduri, a sumei de cca. 6 miliarde de euro, guvernanții actuali reducând pretențiile la 2/3, 4 B€ adică. Să vedem acum cât datorăm noi rușilor. Este vorba în primul rând despre datoria de război plătită sovieticilor, care conform celor afirmate de neghiobul citat mai sus, ar fi fost plătită cu vârf și îndesat. Trebuie spus că în timpul războiului contra URSS, purtat de armata română alături de cea germană – de reținut, fără obligații contractuale, pe cuvânt de onoare – cum spunea Antonescu, în afară de jafurile și crimele comise ocazional de către militari, a existat un jaf sistematic, organizat, în teritoriile sovietice vremelnic ocupate de armata română, cu precădere în Basarabia, ca să vedem și de ce ne iubesc atât de mult basarabenii. Astfel, conform documentelor de arhivă, în perioada 1941-1944, armata română a furat din Uniunea Sovietică, preponderent din Basarabia și Transnistria, la ordinul lui Antonescu, următoarele: 216.000 tone grâu, 466.000 tone porumb, 290.000 tone orz, 43.000 tone mei, 31.000 tone secară, 26.000 tone ovăz, etc… – grosul fiind cedat Germaniei, în contul datoriei acesteia către România, datorie confiscată ulterior de către anglo-americani, apoi încă 53.000 tone zahăr, 156 vagoane de ulei comestibil, 93.000 cai, 11.000 oi, 62.000 boi, 45.000 porci, 16.000 stupi, 138 vagoane cu utilaje pentru fabrici alimentare, 714 vagoane cu uzine întregi metalurgice, 119 cu utilaje pentru fabrici textile, 182 vagoane cu mori de făină, 11.000 semănători, combine, prese de balotat paie, batoze s.a., 56.000 strunguri, 11.000 km căi ferate, (șine ferate, poduri și linii distruse în retragere) 212.000 mașini electrice, 109.000 instalații pentru construcții, 62.000 cazane cu aburi, 1.800 autocamioane, 2.600 tractoare agricole, 6.100 vagoane, 301 locomotive, (tramvaie din Odesa au fost găsite la Constanța și Arad, ș.a.) în valoare totală de 1,5 miliarde dolari la nivelul anului 1944, azi în cuantum de 25,6 miliarde $, o sumă enormă pe atunci, cam 2/3 din PIB-ul României anului 1950. Asta și pentru cei care încă mai ridică falsa problemă a așa-zisului jaf sovietic. Nu mai vorbesc de scena Operei din Odesa, cea mai frumoasă din lume, demontată și adusă la București, din ordinul aceluiași Ion Antonescu, faptă recunoscută de acesta pentru care a semnat manu propria la ancheta SMERȘ. Mai menționez, extrem de interesant, că în urma negocierilor dintre Lucrețiu Pătrășcanu și Viaceslav Molotov, s-a stabilit ca datoria să rămână totuși la 300 de milioane dolari, urmând a fi plătită în 7 ani, pentru simplul motiv că economia României nu putea mai mult. Și așa a apăsat extrem de greu asupra bugetului, destul de firav pe atunci, al României, astfel că la un moment dat, pe la începutul deceniului al cincilea, sovieticii ne-au iertat de jumătate din ea, după cum la fel au procedat și aliații cu Germania de Vest. Mai mult, delegația SUA a cerut României despăgubiri pentru rafinăriile (parțial proprietate anglo-americană) de la Ploiești, care au suferit pierderi, dar delegația sovietică nu a fost de acord, deoarece aceste rafinării, cu complicitatea proprietarilor, au aprovizionat mașina de război nazistă, iar pagubele au fost produse chiar de aviația americană. Rog acum ca fiecare să gândească ce ar fi însemnat ca sovieticii să ne ceară despăgubiri pentru pagubele de 1,5 miliarde enumerate mai sus, cu plata eșalonată pe 35 de ani, (până în 1980 mai exact) ținând cont și de dobânzi și de devalorizarea dolarului, de cca. 4,5x? Cu alte cuvinte, am avut de plată 1,5 miliarde $ 1944, din care am plătit doar 1/10, respectiv 150 milioane, sovieticii „iertându-ne” de restul de 1,35 miliarde $ 1944, azi 23,8 B$. Ce se putea face totuși în astfel de cazuri, în care agresorul (una din țările Axei) produsese pagube sovieticilor mai mult decât putea plăti? Răspunsul sovieticilor a fost simplu – munca prizonierilor de război, deși acțiunea constituia prin ea-însăși o crimă de război, dar ținând cont că nici una din părți nu aplicase convenția de la Haga, dar și de crimele de război comise de naziști, români și unguri pe teritoriul URSS, aliații au acceptat în mod tacit o “cotă” de 250.000 de cetățeni români, “împrumutați” de sovietici pentru reconstrucția URSS. Majoritatea au fost o parte din prizonierii de război, alți aproape 70.000 au fost cetățeni români de etnie germană, dintre care 10.000 nu s-au mai întors, “furnizați” de partea română ca “despăgubiri de război prin prestații”, pentru care statul român urmează să plătească despăgubiri consistente moștenitorilor acestora. Cercetări recente au demonstrat că în ciuda protestului gen. Rădescu, șeful guvernului de atunci, acesta dăduse anterior ordinul de a fi listați toți cetățenii de etnie germană eligibili pentru a fi deportați în lagăre de muncă în URSS. Sunt nevoit să repet, generațiile viitoare vor plăti încă cel puțin un secol gravele erori politice și crimele conducătorului. Putem face un calcul grosso modo cam cât a reprezentat munca celor 250k cetățeni români care au muncit timp de 5 ani în medie pentru reconstrucția URSS. Calculul este doar estimativ, pentru că unii au fost eliberați după un an – pe caz de boală se spune acum, alții după 10, mulți lăsându-și oasele pe teritoriul URSS. La nivelul anului 1948, salariul mediu net în România era de 293 lei, 1 leu „nou” (15 aug. 1947, prima stabilizare) era 0,00594 grame aur fin, astfel că salariul mediu lunar ar fi cca. 113€ la valoarea de acum, o performanță fără doar și poate a regimului Dej, cu țara ruinată și datorii enorme de plătit, fără a pune la socoteală și cheltuielile cu armata de ocupație. Ar însemna, absolut aproximativ cum am spus, că în medie, un prizonier ar fi trebuit să încaseze timp de 5 ani 6.780€ la cursul de acum, iar cei ~250.000, aproape 1,7 miliarde € la cursul de azi, valoarea muncii produse – cu productivitate foarte redusă, am socotit-o, din nou extrem de aproximativ, la max. 3 miliarde. Cu alte cuvinte, noi am cerut patru miliarde, dar de fapt le mai datorăm rușilor 23,8 miliarde, deci ce e așa nelalocul lui narativul dlui Medvedev atunci când a afirmat că „liderii europeni sunt idioți” și că „românii nu sunt o națiune, ci un mod de viață” – cu referire directă la pofta ancestrală a multor români la pomană și bunul altuia, declarând că, citez: „Uniunea Europeană a furat active rusești de 300 de miliarde de dolari și acum cere returnarea unui mărunțiș de aur la București”. Da, cam așa devine chestiunea cu tezaurul, socoteală pe care sunt sigur că și dl Medvedev o știe foarte bine. Și ar trebui s-o știe și autoritățile românești ca și cei care abordează acest subiect, vezi netotul de mai sus, școlit vezi-doamne la BBC. Cu toate acestea, citesc în mass-media, citez: „Ambasadorul Federației Ruse la București Valeri Kuzmin a fost convocat la Ministerul Afacerilor Externe (MAE), fiindu-i transmisă nemulțumirea profundă a părții române cu privire la ”maniera deformată, trunchiată și neconformă” în care sunt abordate, inclusiv în comunicarea publică a Ambasadei Federației Ruse, teme importante, ”cu relevanță bilaterală, care își au originea în trecutul istoric””. Că funcționarii MAE sunt niște idioți puși acolo pe criterii politice, nu încape nici o îndoială, uluitor este faptul că în chiar articolul citat, fără a se face socoteala pe care am făcut-o eu aici, sunt citate exact afirmațiile Mariei Zaharova care i-au revoltat pe trepădușii MAE, reproduc exact: „Conform postării de pe pagina de Facebook a ambasadei, Zaharova afirmă că datoriile românești față de Rusia și Uniunea Sovietică, reprezintă, conform experților, echivalentul 1.365–1.665 de tone de aur, adică de 20–25 de ori mai mare decât valoarea întregii rezerve de aur românești trimis în Rusia în 1916–1917”. Atunci să facem și noi o socoteală, 23,8 B€ conform cursului de azi, 26 mart. 2024, pe când abia m-am întors de la Madrid, ar reprezenta 366,2 tone de aur, nu chiar cât a declarat Maria Zaharova, mă refer doar la datoria de război reală vs. cea invocată de români, de 91,2 tone, de 4 x mai mult. QED. Nu știu ce i-o fi spus ambasadorului acea neghioabă cu numele de Luminița Odobescu, pusă ministru de externe pe criterii politice, o individă pusă în funcție probabil de un președinte care nici acum, în ceasul al 12-lea nu-și poate depăși modesta condiție de profesoraș de provincie, după chipul și asemănarea proprie. Pe situl MAE se afirmă despre respectiva că ar fi diplomat de carieră – ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns! – pe chiar situl președinției se afirmă că respectiva a absolvit, în 1992, Facultatea de Comerț din cadrul Academiei de Studii Economice din București – contabilă de buticuri adică, ce treabă are asta cu diplomația? Bineînțeles, ca atâtea și atâtea nulități ridicate după loviluția din decembrie, probabil că are studii europene, cursuri pe la diverse academii – de poliție, apărare și alte tâmpenii, dacă le-o avea și pe alea, dar de profesat nu cred că a profesat vreodată, exact ca Ponta, Ciolacu, ejusdem farinae. Dacă avea ceva cât de cât în țeastă, trebuia să știe exact despre ce este vorba în cazul tezaurului, sau măcar să se documenteze cât de cât serios, dar nu din mass-media. De pe wikipedia aflu că respectiva și-a început cariera profesională ca cercetător științific la Institutul Național „Virgil Madgearu” – cel care, împreună cu Iuliu Maniu, a reușit, pentru prima dată în istoria României, să bage țara în faliment sau incapacitate de plată. Măcar cu atâta să fi rămas din „cercetare”. Căutând pe net celebrul institut, de care mărturisesc că nu am auzit, aflu că s-ar fi transformat în Centrul Român de Comerț Exterior – și că sediul acestuia este în București, str. Apolodor nr. 17, sectorul 5, etaj 6, tronsoanele 5, 6 și 9. Cheltuielile de funcționare și de investiții ale instituției se asigură din venituri extrabugetare și din subvenții acordate de la bugetul de stat – adică pe banii proștilor, precum subsemnatul. Nu se cunoaște nici cine e la cârma instituției – care nu are nici un site amărât măcar, din care să aflăm cam cu ce se ocupă, dar eu am înțeles despre ce este vorba – un cuibușor de sinecuriști ca atâtea altele. La capitolul lucrări științifice – ZERO BARAT, chiar dacă se afirmă că ar fi „Doctor în relații economice internaționale” – ASE, exact ca doctoratele de la „academia de poliție” sau cele de la „educație fizică și sport”. Ce mă mai mir eu ca prostul, nu trebuie privit prea departe, la francezi ministru de externe este un anume Stéphane Séjourné, aflat în uniune civilă LGBT cu actualul prim ministru Gabriel Attal. Avocat de profesie, Stéphane Séjourné nu a profesat niciodată avocatura, sărind direct în politică. Elocvent, nu? Păi pe lângă ăștia, Ana Pauker chiar era cineva, nu mai vorbesc de Corneliu Mănescu. Cam ăsta este nivelul clasei politice actuale. Pentru că ei sunt puși acolo unde sunt nu pentru a duce o politică conformă cu interesele țării, ci pentru a executa ordinele puterii coloniale de la Washington. Așa că nu e de mirare ce idioțenii debitează Macron, ca și respectiva, care și-a permis, fără a se documenta câtuși de puțin, să ceară socoteală ambasadorului unei țări care se întinde pe 12 fuse orare și cu care s-ar putea să avem graniță comună mult mai repede decât ne așteptăm. Nu aș fi dezvoltat atât subiectul tezaurului, pentru că am constatat că și acest subiect, precum multe altele, este utilizat pentru a produce un anumit nivel de ură în societate contra a tot ce provine din Rusia, chestie dirijată atent de mass-media aservită puterii, care execută ordinele Marelui Licurici de la Washington. Și nu este singurul exemplu de istorie întoarsă pe dos de muhaialele noii ordini internaționale, adevărați calpuzani ai istoriei. Există un site odios, petiție online îi spune, unde citesc, citez: „In contextul invaziei din Ucraina, si atrocitatile asupra civililor comise de rusi, propun sa schimbam numele soselei Kiseleff in soseaua Zelenski” – idiotul care a fătat asemenea idei crețe e analfabet, neștiind ce e acela acord și nici să scrie cu diacritice, scriind ca pe feisbuc. Amintesc că sub administrația condusă de către gen. Pavel Kiseleff pentru prima dată casele din București au fost numerotate, străzilor li s-au dat nume proprii și a fost introdus iluminatul public cu felinare. Același a amenajat și extins Podul Mogoșoaiei cu bulevardul care-i poartă numele dar, de departe, cea mai mare realizare a sa a fost întocmirea Regulamentelor Organice, primele Constituții ale țărilor române. Practic, prin emiterea regulamentelor organice, gen. Pavel Kiseleff și-a pus semnătura pe actul de naștere al statului român modern. Iar cel de identitate – ca să zic așa – a fost obținut tot prin contribuție rusească, la 1977. Amintesc celor care au învățat istorie de pe filmele lui Sergiu Nicolaescu, în care războiul de la 1877 este prezentat ca o „încleștare militară” între imperiul otoman și cel moldo-vlah, că este meritul rușilor, care practic ne-au făcut cadou independența, aceștia participând la război cu un efectiv de 280k militari, spre deosebire de români, care au mobilizat 80k, din care doar o mică parte combatanți direcți, nici jumătate măcar, contra unei forțe turcești de aproximativ același ordin de mărime, 280k militari. Inițiativa redenumirii șos. Kiseleff ar fi aparținut, se pare ambasadei Ucrainei, care – după tot ce s-a întâmplat în trecutul recent, are tupeul de a se implica politic în treburile Capitalei. Până la data scrierii acestor rânduri, mizeria de petiție a fost semnată de 14 persoane, majoritatea femei, din aceeași categorie oripilată în pandemie, a celor turbate că le vor fi cipuiți puradeii făcuți la beție și drogangeală. Alta, de un cretinism feroce – „USR cere ca strada Tuberozelor, pe care își are sediul consulatul Rusiei, să fie redenumită „Alexei Navalnîi”” Alți dobitoci, la ăștia de la USR mă refer, – str. Tuberozelor se numea anterior str. Toma Stelian, un adevărat ctitor al României moderne. Senior liberal și filantrop, în anii ’20 el și-a donat somptuoasa locuință din Șos. Kiseleff nr. 10 statului român, aici înființându-se Muzeul Toma Stelian, în clădirea căruia va funcționa timp de un deceniu Muzeul Național de Artă, iar mai apoi sediul central al Uniunii Scriitorilor. În prezent, ironie a sorții, fosta casă a lui Toma Stelian e sediul central al PSD. Sic transit gloria mundi! Oameni care au făcut ceva și nu tocmai puțin pentru țara asta parcă blestemată să fie condusă de toți dobitocii sunt condamnați la uitare de către noii politruci și aparatcici școliți pe la Bruxelles și Washington, precum ‘Coana Mare ajunsă ministreasă de externe, în timp ce sunt ridicate în slavă tot felul de nulități patentate și infractori de drept comun dovediți și condamnați. (Va urma.)
Mizeria istoriei 