Viată și prețuri în epoca Ceaușescu (VII)

Motto: Într-un magazin alimentar, cândva, prin „epoca de aur”. – Carne aveți? – Ce se vede! – Atunci, dați-mi un kilogram de cârlige!

Șampanie. Ca și în domeniul vinurilor, România are o bogată tradiție în domeniul producerii șampaniei. Prima sticlă de șampanie a fost produsă în 1841, la 146 de ani de la prima atestare documentară, de către Ion Ionescu de la Brad, întemeietorul învățământului agricol românesc, la cererea domnitorului moldovean Mihail Sturdza, din struguri proveniți din podgoriile acestuia din împrejurimile Iașilor, România devenind astfel a patra țară producătoare de șampanie după Franța, Rusia și Germania. Ulterior, se vor deschide mai multe fabrici de șampanie în Ardeal, pe atunci aflat sub autoritatea Imperiului Austro-Ungar. În 1892, la Azuga sunt fondate pivnițele Rhein, care vor produce șampania cu același nume, cea care va domina piața românească timp de aproape jumătate de secol. 20 de ani mai târziu, Wilhelm Mott fondează casa care-i va purta numele, a doua șampanie românească, extrem de populară în perioada interbelică. După naționalizarea „principalelor mijloace de producție” de către comuniști, în 1958, la Panciu este produsă prima șampanie românească din epoca comunistă. La scurtă vreme a fost lansată o altă șampanie, produsă la Zarea, care avea deja experiență anterioară în domeniu, fosta fabrică Mott producând în 1929 nu mai puțin de 100.000 de sticle de șampanie. Concentrația alcoolică era de 10-11 grade, iar sticla era cea standard, utilizată în toată lumea, de 750 ml. Sticla era destul de „luxoasă” față de restul băuturilor din epoca comunistă. Eticheta, anostă, avea o bandă superioară unde, pe fond negru, era scris „ȘAMPANIE ROMÂNEASCĂ”, mai jos „Fermentație naturală”, apoi „Zarea” și dedesupt „demisec”. Nu am reușit să disting prețul de pe fotografiile din epocă avute la dispoziție, dar în meniul din 1960 al barului Cazino din Mamaia, citat deja, o sticlă este 96 lei, deci presupunem prețul de alimentara la jumătate, adică 48 lei. Probabil ceva mai mic, pe la 42 lei/sticla, dat fiindcă pe un meniu de Revelion 1972/73, la un restaurant de duzină este trecută cu 47 lei/sticla (remiza obișnuită în restaurantele ieftine, pe atunci era de 10-12%). Trebuie precizat că, spre deosebire de restul băuturilor citate aici, la care, din varii motive, nu s-a respectat  rețeta originală, în cazul șampaniei s-a continuat tradiția interbelică, păstrând procedeul de fabricație original, cu dublă fermentație, a doua având loc în sticlă. Ulterior, Zarea va produce șampania Athénée Palace, cu o sticlă ceva mai luxoasă, dar și mai scumpă. Evoluția prețului sticlei de șampanie Zarea, dar și a celorlalte mărci de șampanie, va urma o traiectorie ascendentă pe parcursul celor 24 de ani de „domnie” ai lui Nicolae Ceaușescu, prin 1980 o sticlă costa 60 lei, iar în 1985, 65 lei. După 1985, odată cu apariția unor măsuri legislative ale guvernului francez menite să elimine „utilizarea parazitară” a denumirii de Champagne, Zarea a trebuit să se alinieze, pentru a nu avea probleme la export, astfel că pe eticheta din 1980 apare scris „Vin spumant obținut prin a doua fermentare a vinului în butelii după metoda Champenoise”, ulterior doar „Fermentație naturală după metoda Champenoise”. De fapt, atunci ca și acum, nu denumirea sau explicațiile contează, ci ca a doua fermentare să fie făcută în sticlă, asta deosebește radical un vin spumant (tip șampanie) de un vin spumos obișnuit, chiar dacă în engleză denumirea este identică, sparkling wine. De curând, m-am uitat de curiozitate la raftul dintr-un cunoscut lanț de supermarket-uri, unde de-a valma erau puse zeci de mărci de „șampanie”, de fapt doar câteva erau de șampanie autentică, (din reg. Champagne) vin spumant, (tip șampanie) vin spumos și prosecco. Majoritatea celor care cumpărau se ghidau după preț și aspectul sticlei, eventual după tipul conținutului, sec sau demisec, culoare, dar absolut nici unul nu se uita dacă a doua fermentație a avut loc în sticlă, chestiune valabilă doar pentru două-trei mărci, una din ele fiind românească, chestiune care garanta că vinul spumant respectiv este șampanie, chiar dacă nu putea fi denumit ca atare, și nu un vin spumos oarecare, chiar și fiind la același preț. Nu este decât încă o dovadă a ignoranței crase în domeniu a românilor, chiar dacă, conform datelor oficiale, în anul care a trecut, (2019) românii au deschis 9 milioane de sticle de „vin spumant”, adică jumătate de sticlă pe cap de locuitor. De altfel, „românul de rând” a fost obișnuit să bea șampanie doar la Revelion și eventual, la vreo onomastică, și asta explică cel puțin parțial prețul din epoca comunistă, fiind socotită produs de lux. Aspectul acesta se manifestă și azi, chiar dacă prețul șampaniei a scăzut, (o sticlă de Mott – 62,40 RON, o sticlă de Moët & Chandon – 180 RON) datorită lipsei unei educații elementare în domeniul consumului de băuturi alcoolice – prin hotelurile 5* din Spania și Italia am văzut mulți români zgâindu-se precum curca în lemne atunci când au văzut că se servea, din partea casei, șampanie la micul dejun. În epoca comunistă, în afară de Zarea și Panciu, am mai văzut două mărci, Alba Iulia și Mărgăritar, (demisec, alb și rosé) dar și Jidvei, (extra brut, extra dry și rosé) produse la Jidvei, cel mai mare producător român de vinuri, din zona Târnave, și probabil că au fost și altele. În momentul contractului cu Pepsico, Zarea și-a diversificat și ea producția de vinuri spumante, (crystal collection) concomitent cu îmbunătățirea etichetei și ambalajului, aduse la standarde internaționale, colecția cuprinzând sortimentele sec, demisec, dulce, muscat dulce, rosé și rouge demisec. Concurența. Fabricată conform principiului sovietic, „una și bună, dar produsă în masă”, în ultimii ani ai „epocii de aur” în magazinele de delicatese din marile orașe a apărut șampania sovietică. Apărută prin 1937, din inițiativa lui Stalin, cu numele generic de „șampanie sovietică”, (Сове́тское шампа́нское) având un singur sortiment – demi-dulce, sticlă și etichetă unice, produsă în masă, (numai în 1970, cele 30-40 de fabrici existente au produs nu mai puțin de 249 milioane de sticle) după un procedeu de fabricație original dezvoltat de specialiștii sovietici, acest sortiment a fost un real succes, un fenomen la scară mondială am putea spune, astfel că prin 1975, Moët a cumpărat licența de fabricație. Prețul la cursul de azi ar fi de cca. 5€, pe atunci, din câte îmi amintesc, era vreo 63 lei. Evident că sticlele respective au ajuns în magazinele de delicatese în număr foarte mic, mai degrabă în calitate de completare la un import decât ca un import sistematic, după un an sau doi ele dispărând din galantare. De altfel, așa cum spuneam, românii nu se prea omorau nici cu șampania și nici cu vinurile de colecție, atunci când cumpărau, o făceau mai mult pentru a le face la rândul lor cadou sau „șpagă mai elevată”, în lipsă de altceva mai de calitate, și nu pentru consumul propriu. Vinul spumos. Numit și „șampania săracului”, a apărut prin anii ’80 parcă. Principalul producător – Zarea, dar este posibil să fi fabricat și alte întreprinderi. Era un vin no name, de obicei demi-dulce sau demisec, de proastă calitate, îmbuteliat în sticle de șampanie, cu dop din plastic, vin „îmbogățit” cu bioxid de carbon introdus sub presiune, care se dizolva în lichid, producând o oarece efervescență atunci când era turnat în pahare. Spre deosebire de efervesența șampaniei, care era naturală, cea a vinului spumos era indusă prin aportul de bioxid de carbon, stabilitatea acestuia fiind asigurată de anumite chimicale dizolvate în vin, care, împreună cu calitatea proastă, produceau dureri de cap, atunci când depășeai consumul „normal”, care se situa undeva pe la o sticlă. Foarte apreciat în mediile muncitorești, o sticlă costa cca. 12 lei și avea o tărie alcoolică de 10-11 grade. Nu putem trece mai departe fără a aminti de două băuturi „exotice” apărute în epoca comunistă, despre care mulți au uitat sau nici măcar nu au auzit. Este vorba de vinișor și de hidromel, două băuturi alcoolice cu existență efemeră, peste care s-a așternut praful uitării, despre care nici pe internet nu am găsit absolut nici o referință, nici sticle, nici amintiri, nimic… ca și cum nici nu ar fi existat. O singură etichetă am găsit – pe un site de monitorizare a mărcilor înregistrate, o imagine grosolană, precum fotografiile „trase la xerox” – Vinifruct Zarea – marcă înregistrată – dată de registratură, 26 mai 1987. Din câte îmi amintesc, în acei ani, pornită din SUA, a apărut ideea unui vin cu conținut scăzut de alcool, 1-2 grade, care să poată fi băut de către copii și adolescenți, așa cum azi există  „șampania pentru copii”. Cu denumirea populară de „vinișor”, comercializat sub numele de „vinifruct”, îmbuteliat în sticle de răcoritoare, nu cunosc prețul, oricum, cel puțin 5 lei, dacă nu chiar 10 sau mai mult, (careva, pe un forum de discuții afirma că ar fi costat 19 lei, sticla de 3/4 probabil) a fost un fiasco total, el dispărând de pe piață la fel de repede precum a apărut. Produs de Zarea, pe etichetă era precizat: „produs natural obținut din vinuri superioare prin a doua fermentare în butelii cu adaus de fructe citrice – se consumă rece” – o glumă cât se poate de proastă – nu era decât o poșircă ordinară. A doua băutură despre care am câteva cuvinte de spus, produsă semi-artizanal pe toată durata de existență a regimului comunist, a fost hidromelul. Obținut prin fermentarea mierii în soluție apoasă, sub acțiunea drojdiilor, probabil cea mai veche băutură alcoolică existentă, cunoscută și sub numele de mied, termeni absolut necunoscuți românilor de azi, era produsă de asociația apicultorilor, fiind comercializată în rețeaua magazinelor Apicola. Îmbuteliat în sticle de 3/4, cu o concentrație alcoolică apropiată de cea a vinului, (peste 8 grade) din câte îmi amintesc, costa cam 13 lei sticla. Bere. În momentul „trecerii celei mai importante părți a mijloacelor de producție în mâna statului”, (Dej) România avea un număr de fabrici de bere cu o producție deloc de neglijat, chiar dacă pe atunci românii preferau (încă) într-o bună măsură vinul. Conform datelor statistice, în acel moment, (1950) consumul de bere era de 880 mii de hl, adică cca. 5,6 litri de bere/loc./an, iar cel de vin, de 6.800 vagoane, adică de 4,3 litri de vin/loc./an. În același timp, producția de bere a crescut spectaculos, datorită cererii tot mai crescânde. Astfel, dacă în 1948 producția de bere era de 418 mii hl, (față de 510 în 1938, anul de maxim al capitalismului interbelic) după numai doi ani, în 1950, producția s-a dublat, ajungând la 871 mii hl, în 1958, 1.471 mii hl, pentru ca în 1962 să ajungă la 2.128 mii hl, an în care consumul pe cap de locuitor a fost de 11,9 litri de bere, respectiv 9,7 litri de vin. Cu certitudine, este extrem de puțin în raport cu nivelul actual, cca. 86 litri de bere/loc./an, (2019) dar să nu uităm că România abia ieșise dintr-un război care produsese pierderi economice imense, la care s-a adăugat jaful sovietic și plata datoriilor de război. Principalele unități de producție a berii, în momentul naționalizării, se găseau în București, respectiv fabrica de bere Grivița, (Luther) înființată în 1869 de Erhard Luther, care după primul război mondial producea 1/6 din întreaga producție de bere a țării, fabrica de bere Bragadiru, construită în 1894 de către comerciantul de alcool Dumitru Marinescu (zis Bragadiru) în 1901, cea mai mare din țară, redenumită Rahova de comuniști. Alte fabrici cunoscute în perioada interbelică, naționalizate în 1948, au fost fabrica de bere Azuga, înființată în 1870 de către Grund Rădulescu & Co, fabrica de bere „Trei Stejari” (Drei Eichen) din Sibiu, fabrica de bere Ploll din Galați, desființată după naționalizare, precum și alte unități mai mici. Într-o primă fază, comuniștii au intensificat producția în unitățile existente, pentru a dovedi chipurile, superioritatea „managementului” comunist, după care au extins și dezvoltat capacitațile existente, pentru ca spre sfârșitul deceniului al șaselea să înființeze noi fabrici de bere, pentru început în orașele mari, astfel că, în momentul prăbușirii regimului, în dec. 1989, România dispunea de 37 de fabrici de bere, fiecare producând mai multe sortimente. Numai fabrica de bere Rahova, în anii ’80, îmbutelia zilnic aproape jumătate de milion de sticle. Cum spuneam, amintirile din perioada de până prin 1960 sunt extrem de difuze, dar orișicât nu-mi amintesc să fi văzut bere la sticlă, desi cu certitudine se produceau, în cantitate mai mică. Iar în restaurante, chiar și în cele de clasa medie, lumea servea mai mult vin. Îmi amintesc că la parterul blocului ARO, (clădire declarată monument istoric, blocul cu fostul cinema Patria) pe latura dinspre bd. Magheru, era o berărie, ulterior devenită restaurant cu autoservire – self-service în argoul epocii, care în față, pe trotuar, avea un fel de trapă rabatabilă ce astupa deschiderea spre nivelul inferior, unde se aflau butoaiele de bere și instalația de răcire. Butoaiele erau coborâte pe un plan înclinat, așezate pe niște platforme care puteau fi coborâte și urcate prin intermediul unui troliu. Am mai văzut o astfel de instalație în Pța Unirii, în dreptul fostului magazin de mobilă Apartamentul, înființat pe locul fostei berării „Potcoava de aur”, care în 1956 funcționa cu același nume, așa cum se vede într-o fotografie din epocă. Prima normă de fabricație pe care am găsit-o înscrisă pe eticheta unei sticle de bere este STAS 4230-62 (prescurtare de la „standard de stat”, urmată de număr și anul emiterii) practic, standardul privind calitatea berii produse în România, standard revizuit în 1968 și 1977. Conformitatea cu STAS 4230-62 am găsit-o pe două etichete de bere. Prima din ele, berea „Cazino” 14%, produsă la fabrica Grivița București, cu o durată de valabilitate de 8 zile, (pe etichetă scrie „durabilitate”, un termen ușor eronat) ceea ce conduce spre ideea că era nepasteurizată. Pe lateral, eticheta avea un sistem de marcare a lunii de fabricație (st. I-VI, dr. VII-XII) iar sus și jos două benzi cu zilele lunii (sus 1-17, jos 18-31) astfel că prin două perforații se putea indica data de fabricație, folosind aceeași etichetă tot anul. Sticla avea un volum de 650 ml, iar prețul era de 7 lei, sticla datând cu certitudine din perioada de dinainte de 1968, an în care s-a revizuit standardul. Este de presupus că lansarea pe piață a unei astfel de sticle „neortodoxe” a presupus emiterea acestui standard și că berea produsă anterior era conform normelor interbelice, la sticle de 500 ml. Marcajul de 14%, pe care azi, mulți îl consideră în mod aberant și eronat ca fiind concentrația alcoolică, conform aceluiași standard, reprezenta concentrația „mustului primitiv”, respectiv concentrația malț-apă, (pentru ca berea să nu fie „apă chioară”) concentrația alcoolică reală fiind cca. 1/3 din cea a mustului. Altminteri, pe toată durata de existența a regimului comunist, cu unele excepții rarisime, despre care vom vorbi mai la vale, berea obișnuită nu a avut o tărie alcoolică mai mare de 4,5%. De altfel, copil fiind, puteam bea fără probleme două halbe de bere, chestie puțin probabilă dacă berea ar fi avut 14%. O altă bere datând din aceeași perioadă, indicată de acelasi standard de calitate, etichetă găsită la un colecționar, „Dobrogeana”, produsă la fabrica de bere Constanța, 14%, 7 lei/650 ml, dar „durabilitatea” era de 60 de zile, ceea ce presupune că era pasteurizată, deși acest detaliu nu este marcat în mod explicit. În fine, o altă bere, produsă conform aceluiași standard, este berea „caramel”, din nou o sticlă „neortodoxă” de 330 ml, concentrație 12%, alcool, max. 1,8%, o bere „de domnișoare”, slab alcoolizată, mai degrabă îndulcită cu caramel decât din așa-zisul „malț caramel”, valabilitate 60 de zile, preț cu amănuntul „fără sticlă”, 1,75 lei. Așa cum spuneam, în 1968 s-a revizuit standardul, prin care s-a generalizat sticla de 0,5l, comună cu cea de ulei, care va genera ulterior o serie de probleme, sticla „generică” standard (monopol) fiind închisă la culoare, cafenie sau verde. Probabil că inițial s-a intenționat ca să se folosească diferențiat fiecare culoare, cafenie pentru bere, verde pentru ulei, dar problemele „logistice” inerente create de această soluție au condus ulterior la utilizarea comună, indiferent de culoare, a acestor sticle, atât pentru bere, cât și pentru ulei. Câteva beri din această perioadă, conform etichetelor găsite pe la colecționari. Bere „Doljana” 14%, fabricată la Craiova, 5,50 lei/sticla de 0,5l, „Napoca”, fabricată la Cluj – idem, „Sătmăreana”, fabricată la Satu Mare, idem, dar 7 lei/sticla de 0,5l, și în fine, „Bizon” 20%, o bere „tip porter” (bere închisă la culoare, cea denumită popular „bere neagră”, din malț caramelizat si prăjit) 4,25 lei/sticla de 330 ml. Nici una din aceste beri nu are înscrisă pe etichetă concentrația alcoolică, iar „durabilitatea” (termenul de garanție) este de 9 zile. În 1977 s-a revizuit din nou standardul, astfel că berile din această perioadă au termenul de garanție prelungit la 12 zile în perioada friguroasă, 1 oct. – 30 apr., iar pe sticle apare marcată și concentrația alcoolică. Câteva beri din această perioadă: „Arădeana” – bere blondă specială 13%, alcool 4,2%, nu are marcat prețul, „Zărand” 12,5%, produsă la Arad, alcool 4,3%, idem – fără preț precizat, (pe alte etichete apare 3,60 lei sticla de 0,5l) „Astoria” 14% – blondă specială, produsa tot la Arad, 5,50 lei, sticla de 0,5l, fără concentrație alcoolica precizată, „Brăila” 13% – blondă specială, 5,25 lei sticla, și în fine, „Bragadiru” 12,5%, 5 lei sticla. Am mai gasit „Clujana” 16% – brună specială, 4,50 lei sticla, și „Galați” – idem, 5,20 lei. De asemenea, bere „Zărand” 12,5% special, produsă la Arbema – Arad (de la Arad – Bere – Malț, sic!) – „bere sterilizată la rece”, alcool 4,3%, iar termenul de valabilitate este extins la 60 de zile, și „Bucura” – bere blondă superioară 12% tip Bucegi – alcool 3,8%, pasteurizată, cu termen de garanție extins la 120 de zile, ambele fară preț precizat pe etichetă. Altă bere din această ultimă categorie, conform NTR 3304-87, (NTR – normă tehnică republicană) „Carpați” 12%, 7,25 lei sticla de 0,5 l, Am mai găsit beri produse conform unor norme locale, respectiv „Dunărea” 12,5%, produsa la Galați, 3,60 lei sticla, „Bucovina”, produsă la Suceava, idem, și „Parc”, produsă la Bacau, conform NID 2614-72. De asemenea, bere la sticle de 330 ml, „Poiana” 12,5%, produsă la Brașov, și „Mamaia” – idem, produsă la Constanța, ambele 2,75 lei sticla, destinate exportului. De asemenea, o bere produsă la Azuga, 12%, (NI 1539-68) – 5 lei sticla de 650 ml, termen de garanție – 9 zile. În fine, am gasit o reclamă la bere 6,5% („Conține numai 120 de calorii”) – probabil alcool max. 2,5%, mărci: „Stadion”, „Pescăruș”, „Camping”, „Stejaru”, „Ștrand”, „Repedea”, „Bradu”, „Bucura”, „Ancora”, „Bistrița”, „Ozana”, „Sport” și „Belvedere”. Nu-mi amintesc de niciuna din ele și nu cred să fi băut niciodată. Spre sfârșitul „epocii de aur”, în a doua jumătate a anilor ’80, destul de rar, prin restaurante, dar și mai rar în alimentarele din Capitală, apare berea „Silva”, produsă la Reghin, o bere pasteurizată tip „premium”, destinată inițial exclusiv exportului, loturile de pe piața internă fiind probabil refuzate de beneficiar. Exista atât blondă cât și brună, prețul, cca. 7-8 lei sticla. Pentru piața internă au fost produse, în cantități mici, unele beri de calitate mai bună, precum „Crivaia” 10% pasteurizată, produsă la Ciclova Montană, jud. Caraș-Severin, alcool 2,8%, preț 6,50 lei sticla, „Ateneu”, produsă la fabrica de bere Grivița, 6 lei, și „Zimca”, produsă la Piatra Neamț, alcool 4%. De asemenea, pentru a fi servită la bordul avioanelor companiei Tarom, s-a produs o bere specială pasteurizată „Bucegi”, la sticle de 330 ml. Am numărat pe la colecționari cel puțin 150, dacă nu chiar spre 200 de mărci diferite de bere, toate produse pe toată durata de existență a regimului comunist, cea mai mare parte fiind lansate pe piață după 1970. Câteva mărci, azi uitate, ale căror etichete le-am găsit pe la colecționari, în ordine alfabetică: Ariesi, Astoria, Ateneu, Azuga, Ambasador, Aiudeana, Basarab, Bistriteana, Bragadiru, Brădet, Bizon, Brăila, Bucur, București, Carpatina, Cazino, Cușma, Dana, Berea Leului, Nordic, Napoca, Parc, Ciucaș, Diplomat, Harghita, Nufărul, Bucegi, Trei Brazi, Silva, Curtea Veche. Nu este cazul să facem speculații asupra acestui aspect, respectiv marea diversitate a sortimentelor de bere lansate pe piață, pentru că ea nu a reflectat decât dorința autorităților de a produce cât mai mult pentru a satisface cerințele pieței. Cum rețetele și procedeele de fabricație erau cam aceleași peste tot, berile produse erau similare din punct de vedere al gustului si calității – submediocre amândouă, în general diferind doar numele de pe etichetă. Cele câteva mărci de bere produse pentru export, am amintit aici „Silva”, aveau o calitate cel mult decentă, ele neputându-se compara nici măcar cu alte marci de tradiție din țările „lagărului socialist”, precum Cehoslovacia și RDG. Apariția, spre sfârșitul „epocii de aur” a berii pasteurizate nu a reflectat decât dorința autorităților comuniste de a se alinia la o tendință generală în această direcție, care debutase pe piața mondială a berii cu doua decenii mai înainte. În fine, berea la halbă, livrată în butoaie, până prin 1960, din lemn, mai apoi din aluminiu, se servea doar în berării, ca și în micile cârciumi de cartier, unde berea era produsul de consum principal. Prețul unei halbe a evoluat treptat, de la cca. 3 lei până prin 1960, la 6-7 lei spre sfârșitul anilor ’80. În restaurantele cât de cât decente, de obicei se servea vin, pentru cei care doreau bere, se servea exclusiv la sticlă. Concurența. Pe aproape toată durata de existență a regimului comunist, exceptând ultimii cinci ani ai „epocii de aur”, atât în comerț, (mai rar) cât și în restaurante și baruri, s-a găsit și bere din import, produsă cu precădere în „țările socialiste frățești”. Prețul în alimentara, pe la începutul anilor ’80, era de 8-11 lei sticla, în restaurante, dublu, destul de mult pentru punga românului. Prețul era deja majorat, pentru că într-o imagine a unui chioșc din Herăstrău de prin 1968, o sticlă de bere RDG avea prețul de 6 lei/sticla, iar una RSC, 5 lei. De exemplu, prin 1985, la Capșa, (în braserie, pentru că în restaurant nu se servea bere, ci exclusiv vin) indiferent de marcă, prețul unei sticle de bere din import era invariabil 22 lei, cu remiză 10% – 25 de lei. Marcile cele mai vândute erau Budweiser, Plzen și Pilsner Urquell (Cehoslovacia), Radeberger și Berliner Pilsner (RDG) și în fine, Okocim și o bere Popovicka – cred că am ortografiat bine, produsă probabil de Żywiec, (Polonia) toate evident, pasteurizate. Îmi amintesc, ultima dată când am băut o bere Okocim a fost prin vara lui 1986, după care din restaurante a dispărut orice urma de bere din import. Ocazional, extrem de rar, prin restaurante se mai găsea și bere Tuborg, cca. 20 lei sticla de 330 ml, probabil loturi din magazinele Comturist (pentru deținătorii de valută forte) apropiate de data expirării. Imaginea de față, binecunoscuta coadă, ocupația de bază a românului în „epoca de aur”. (Va urma.)