Viață și prețuri în epoca Ceaușescu (XLIV)

Motto: Într-un magazin alimentar, cândva, prin „epoca de aur”. – Carne aveți? – Ce se vede! – Atunci, dați-mi un kilogram de cârlige!

Articole electrice. Cum spuneam, becurile erau cel mai solicitat articol, începând cu cele mai mici, becurile de lanternă și terminând cu becurile puternice, de 200 w. Becurile erau produse în țară la întreprinderea „Steaua Electrică” din Fieni, fostă „Electrostar” înainte de război, întreprindere înființată prin 1935 de un grup de oameni de afaceri români și germani, naționalizată în 11 iun. 1948 prin legea nr. 119. Becuri electrice s-au produs și în București, la fabrica „Lumen”, posibil fosta „Electrofar” din epoca comunistă, ulterior „Luxten”. Primele investiții în linii de fabricație moderne, urmărind diversificarea producției de becuri electrice, aveau să se facă abia după 1965, până atunci gama de producție fiind minimală, ca să zic așa. În cele ce urmează, vom enumera principalele becuri produse în România de atunci. Prin 1975, fabricația de becuri „normale”, de uz domestic ca să zic așa, a trecut la „Romlux” Târgoviște, „Steaua Electrică” Fieni urmând să producă doar becuri așa-zise „speciale” – pentru auto, aviație, etc… Ca și în cazul altor produse similare, precum tuburile de neon, cu excepția materialului pentru filament – wolfram, dar și a trecerilor prin sticlă, totul se producea în țară. Scoasă la vânzare de câteva ori, cumpărată de un concern olandez, în 2016 Steaua Electrică mai avea doar 157 angajați din cei peste 6.000 din perioada ei de glorie, iar producția se rezumă doar la comenzi sporadice care pleacă la export în două tiruri. Datoriile societății se ridică la peste 18 milioane de dolari. În cam aceeași situație este și „Romlux” Târgoviște, înființată prin 1970, primele becuri ieșind pe poarta fabricii în 1972, actualmente deținută de un holding american, care văd acum că scoate la vânzare active și stocuri de material. Prin 1995, pe când lucram la Luxten Lighting pe un post de răspundere, am fost presat de acționariatul de atunci al fabricii să cumpăr acțiuni la Steaua Electrică, pentru a le ușura acestora efortul de preluare a fabricii, care ulterior a fost preluată de coreeni, care la rândul lor s-au retras datorită crizei de atunci, iar subsemnatul s-a ales cu o sumă considerabilă de bani aruncați pe fereastră, pur și simplu. Și cam așa s-au petrecut lucrurile peste tot în industria românească. Voi reveni la sfârșit asupra acestui subiect, respectiv modul prin care a fost risipită și furată munca mai multor generații. Becuri de lanternă. Cele mai mici becuri produse în România de atunci, modelul standard de dinainte de război, cu balon sferic și fasung E10, 4,5V/0,3 A. Preț unic pe toată durata de existență a regimului comunist – 1,60 lei buc. Durata de viață normală a unui astfel de bec era de cca. 500 h. Ulterior, odată cu introducerea în fabricație a bateriilor R20 și R14 de 1,5 V, au apărut în comerț si becuri de 3,5V/0,3A, concomitent cu unele din import – așa-zisele „becuri cu lupă” – niște becuri cu bulbul aproximativ cilindric fiind prevăzut cu o mică lupă de cca. 5 mm diametru în cap, filamentul spiralat, aproximativ punctiform, fiind poziționat în focar – 2,2V/0,3A. Folosirea ultimelor la o lanternă cu tensiunea de 3V, producea o lumină albă datorita supra-tensiunii, dar și durata de viață a becului era mai scurtă, de 8-10 h. Toate erau pe fasung E10 și costau 1,60 lei. Becuri de scală. Erau similare becurilor de lanternă, dar cu bulbul cilindric alungit, fasung E10, 6,3V/0,3A. Se foloseau pentru iluminarea scalei aparatelor de radio – n-am înțeles niciodată de ce, pentru că nici postul de radio „Europa liberă” nu-l ascultam pe întuneric. 6,3V era tensiunea standard de alimentare a filamentului tuburilor electronice – componentele active ale aparatelor de radio, numite popular „lămpi de radio”, becul sau becurile, când erau două sau trei, fiind alimentate în paralel cu filamentele tuburilor. Costau 2,50 lei/buc., preț păstrat neschimbat până în dec. ’89 și încă câțiva ani după. Becuri lumânare și minion. De această dată este vorba despre becuri pentru iluminat, cu puterea standard de 25 W și fasung „minion” E14. Cele lumânare, așa cum spune și numele aveau bulbul alungit, ascuțit în vârf, cca. D30x75 mm, erau și cele mai utilizate, de obicei la candelabre. Cele minion aveau bulbul sferic, cca. 40 mm diametru și se foloseau de obicei la veioze. Ambele modele se comercializau atât cu bulbul din sticlă clară, cât și mată, exteriorul mat fiind obținut prin sablare. Costau 3,50-4 lei/buc. Ulterior au apărut și modele din import, colorate în alb la interior, exact ca tuburile de neon, ceva mai scumpe, spre 5 lei/buc. Becuri normale. Se foloseau exclusiv pentru iluminat, având puteri de 40 – 60 – 75 – 100 – 150 – 200 W (și/sau 250W, nu mai știu.) Toate aveau fasung E27, iar bulbul era de cca. 55 mm diametru, cu excepția celui de 200 W, care avea un diametru mai mare, de cca. 75 mm. Exact ca cele anterioare, se comercializau atât în varianta clar, cât și mat. Erau cred ușor supra-dimensionate, la 230-240 V, pentru că produceau o lumină gălbuie-roșiatică specifică, cu temperatura de culoare de 2.700-3.000 grade Kelvin. Se comercializau ambalate în cutii din carton subțire pe care era menționată doar puterea și tensiunea de alimentare, (120 sau 220V) fără a se preciza și fluxul luminos. Și pentru că tot am ajuns aici se cuvine să discutăm și de tensiunea de rețea. În momentul naționalizării, cu mici excepții, tensiunea de rețea era de 120V. În București trecerea zonelor cu 120/208V la 220/380V s-a început în 1957, fiind aplicată la noile cartiere de blocuri, a fost oarecum sistată în anul 1960, probabil și datorită faptului că în multe orașe europene încă funcționa sistemul cu două tensiuni de rețea și s-a reluat în forță în anul 1971. În cartierul în care am copilărit, zona adiacentă bd. Dacia, trecerea s-a făcut prin 1965. În apropiere de zona „Polizu”, ( str. Luigi Cazzavillan) în anul 1974-75 rețeaua încă mai era la tensiunea de 120V. Ultima zonă de pe Calea Victoriei cu 120 V a fost trecută la 220 V în 1977. Trecerea la o tensiune de rețea aproape dublă nu a creat probleme tehnice, pentru că instalațiile vechi, dimensionate pentru 120V, suportau curenți mai mici, invers ar fi fost mult mai complicat, necesitând schimbarea întregii instalații electrice. Problema a fost că noile electrocasnice, atât cele autohtone cât și cele din import, erau produse exclusiv pentru 220V, astfel că cei care aveau 120V trebuiau să folosească un auto-transformator, ceea ce implica o cheltuială suplimentară. Funcție de putere, becurile de 40-150 W costau 5-10 lei/buc., cele de 250, +15 lei/buc. La cumpărare se făcea proba, vânzătorul având în magazin un soi de cutie cu mai multe fasunguri, alimentate la rețea, în care proba becul. Este de presupus că durata de viață la utilizare normală, de cca. 8h zilnic, era cea standard, de cca. 750-800 ore, min. 100 zile, cel puțin a celor produse până prin 1975. În realitate, așa cum am precizat deja, datorită alimentării la tensiune sub cea nominală, durata reală era mai mult decât dublă, undeva la un an. (Cca. 3.000 h,) În ultimul deceniu al epocii de aur, datorită politicii aberante de economii impuse de Ceaușescu, calitatea becurilor a scăzut dramatic, multe arzându-se după câteva ore de funcționare, asta și datorită șocurilor de curent din rețea, datorate întreruperilor, dar mai ales datorită calității execrabile a contactelor de la întrerupătoare, care nu se mai făceau din aliaj de argint, ci din tot soiul de aliaje „înlocuitoare” mai ieftine, contacte care produceau șocuri de curent la conectare mai ales, scurtând dramatic viața becului. Mai mult, tot pentru „economie”, se practica vânzarea condiționată, în sensul că nu se mai vindeau becuri decât cu becul ars la schimb, o mega-aberație, deoarece România nu a dispus niciodată de tehnologia de recuperare a wolframului din becuri și mai ales, chiar dacă s-ar fi reușit recuperarea, materialul obținut nu era bun de nimic, pentru că nu aveam tehnologia de transformare a acestuia în wolfram cristalizat, dar cine se încumeta să-i explice cizmarului că bate câmpii? Dacă s-ar fi putut așa ceva, s-ar fi aplicat de mult în occident, așa că auzind el că wolframul e scump și din import, pac! a mai venit cu o idee genială. Nu e de râs, pentru că s-au semnalat cazuri de copii care nu au fost primiți la școală fără trei becuri arse și trei tuburi goale de pastă de dinți, ultima cerință fiind chiar aberantă, atâta vreme cât în mediul rural majoritatea vedeau pasta de dinți abia în armată. Becuri speciale. Becuri de frigider. Erau niște becuri de formă tronconică, cu fasung E14 și puterea de 15W. Lumina era deosebit de slabă, cred că erau dimensionate la 240V. Becuri pentru mașina de cusut. Serveau la iluminarea concentrată a zonei de lucru. Erau becuri de format mic, cu baionetă BA 15D, de 15W, cu bulb cilindric cu capul rotunjit. Costau ceva mai mult cu 1-2 lei decât cele lumânare. Becuri pentru aparate de proiecție. Se comercializau de obicei prin magazinele din rețeaua „Foto-Sport-Muzică” dar, în lipsa acestora și în magazinele de menaj-electrice. Erau niște becuri cilindrice cu capul semisferic, cca. D20x60 mm, de 100-110W la 220V, cu filament spiralat dispus pe niște suporți în formă de W plan. Din cauză că se încălzea puternic în funcționare, era recomandat să fie șters după ce a fost atins cu degetele. Soclul era tot baionetă B 15. Se utiliza atât în aparatele de proiecție pentru diafilme și diapozitive produse de IOR, „Diascol”, cât și pentru omoloagele lor sovietice „Etiud 2s” (Этюд 2c.) Costa vreo 25 lei/buc. Alte becuri. Este vorba în general despre becuri fără vreo utilitate sau destinație anume, becuri așa-zise „ornamentale”, produse, să zicem, pentru diversificarea producției, dar și datorită unei oarecare cereri pe piață, datorată la rândul ei, unor „mode” trecătoare. Le vom trece succint în revistă. Becuri colorate. Erau de fapt becuri obișnuite minion, vopsite cu un lac transparent termorezistent colorat – roșu, galben, albastru și verde. Nu știu la ce puteau folosi, probabil pentru a „decora” locuința la ocazii festive gen Revelion, onomastică, etc. Aveam și eu o cutie plină, primită „plocon” la Fieni, pe când lucram la Măgurele, pentru punerea la punct a unor instalații de vid înalt. Le-am încercat spre sfârșitul epocii de aur, pentru că oricum nu mai aveam altă posibilitate, atunci când lipsa de becuri de pe piață devenise acută – galbenul obosea ochii, albastrul te trăgea la somn – exact ca acele becuri mov din vagoanele CFR de dinainte de război, cu banchete din lemn și inscripții emailate „E pericoloso sporgersi”, iar cel roșu te scotea din minți de-ți venea să-i dai cuiva la cap – ce mai! adevărate becuri psihedelice. Nu știu cât costau, probabil 1-2 lei peste cele obișnuite. Becurile cu oglindă. Erau niște becuri speciale, inițial de uz fotografic, având bulbul în formă de ciupercă, partea frontală fiind mată, restul fiind metalizat la interior, cel mai probabil prin vaporizare în vid înalt, acoperirea din partea frontală fiind ulterior îndepărtată prin corodare chimică. În rest, soclu normal E27 și putere normală – 100W. Costau destul de mult, cca. 20-25 lei, de asta nici nu prea s-au vândut, dispărând și ele de pe rafturile magazinelor în momentul în care nu s-au mai găsit deloc alte becuri. Becurile colorate cu oglindă. Din aceeași categorie cu cele anterioare, spre deosebire de acestea având partea frontală colorată prin lăcuire. Se utilizau la așa-zisele „orgi de lumini” – un exhibiționism penibil al anilor ’80 – un dispozitiv electronic cu 3 sau mai multe canale, prin care muzica provenită de la o sursă, un pick-up sau magnetofon de obicei, era împărțită în registre – joase, medii, înalte bunăoară, care modulau fiecare intensitatea luminoasă produsă de un bec colorat – verde pentru înalte, galben pentru medii, roșu pentru joase – logica corespondenței îmi scapă. Becuri cu descărcare. Erau montate în bulb de bec lumânare, având doi electrozi ștanțați din tablă de fier nichelată, care deveneau luminiscenți la conectarea la 220V, datorită descărcării ce avea loc în neonul la joasă presiune cu care era umplut balonul, culoarea tipică fiind portocaliu-somon. Electrozii erau ștanțați cu diverse forme ornamentale gen cruce, flacără de lumânare, trifoi cu patru foi, ba chiar și cu texte gen „La Mulți Ani!” sau Isus răstignit – tot din categoria „curiozități” penibile. Costau vreo 20-25 lei. Și pentru că suntem aici, înainte de a încheia, se cuvine să vorbim și despre socluri sau fasunguri. Se găseau pentru toate tipurile de fasunguri, E10 – 2,50 lei/buc., E14 – 4,50 lei/buc., E27 – 5,50 lei/buc. Cele produse până prin 1970 erau de foarte bună calitate, fin executate din ebonită, cu contactele electrice din tablă de alamă precis profilată, astfel că becul se înșuruba și se deșuruba ușor. Spre deosebire de acestea, de calitate excelentă, cele fabricate spre sfârșitul epocii de aur erau cu corpul din plastic infect, prost injectat în matriță, cu contactele din tablă îndoită, filetul pentru bec era un profil elicoidal cu o spiră în care acesta fie se bălăngănea, atunci când era prea mare, fie se bloca atunci când era prea mic. Problema este că astfel de fasunguri echipau lustrele și alte corpuri de iluminat din comerț, astfel că după ce pocnea becul datorită întrerupătoarelor proaste, mai rămâneai și cu bulbul în mână atunci când te chinuiai să-l schimbi. Baterii electrice. Era al doilea articol extrem de solicitat, în special ca sursă de alimentare pentru lanterne, până la apariția aparatelor de radio portabile tranzistorizate. Pe toată durata de existență a regimului comunist s-au produs la Electro-Banat Timișoara, EL-BA pe scurt, denumire purtată după naționalizare de fosta întreprindere DURA, înființată prin 1921, care avea ca profil de fabricație corpuri de iluminat stradal, dar și baterii electrice, numite pe atunci „pile și elemente galvanice”, conform vocabularului tehnic din epocă. Pe toată durata de existență a regimului comunist EL-BA a fost unicul producător român de baterii, produse, după știința mea, exclusiv pentru piața internă. Maximul de producție înregistrat a fost de 120 milioane de baterii finite/an, sub necesarul național în continuă creștere, mai ales în anii ’80, de aici necesitatea importurilor din țările frățești, Bulgaria și URSS, din care au început să se importe baterii, cu precădere R20, după 1985. Tehnologia și toate utilajele folosite erau de prin 1960, vorbesc de cele pentru R20, R14 și R6, (de la apariția radiourilor cu tranzistori) iar în anii ’80 tehnologia depășită și utilajele uzate duceau deja la costuri mari de producție și rebuturi masive. Dacă adăugăm politica de tăiere draconică a importurilor, efectul a fost scăderea drastică a calității, a volumului producției și creșterea costurilor. După ’89, secția producătoare de baterii s-a separat de Electro-Banat, ca societate comercială de sine stătătoare, cu numele inițial de „DURA”, dar a dat curând faliment datorită concurenței, care a intrat pe piață cu baterii de mult mai bună calitate, chiar și cele mai ieftine, cumpărate din târg, fiind superioare calitativ celor autohtone. Mai mult ca sigur, modelele produse până la asimilarea în fabricație a bateriilor R20, R14, R6 și 6F22, pe la mijlocul anilor ’60, proveneau de dinainte de război, fiind un model standardizat în toată lumea. Bateria 3R12. Un model realmente iconic, produs neîntrerupt între 1946-89 și încă ceva ani după. A fost, de altfel, cea mai reușită baterie produsă în țară, reușind să-și păstreze calitatea până la căderea regimului. Era o baterie de formă aproximativ pătrată, 67x62x22 mm, compusă din trei elemente Leclanché, (R12 – nu am reușit să aflu ce înseamnă R12, posibil raza cilindrului din zinc) cu tensiunea nominală de ~1,5V, legate în serie, astfel că tensiunea la borne – două lamele din alamă, rotunjite la capăt, era de 4,5V. Cele trei elemente erau învelite pe lateral cu o bucată de carton ordinar, „bandajat” cu o hârtie decorativă cerată. Designul a diferit funcție de epocă, cele din anii ’50-’60 aveau fondul roșu cu două dungi albe sus și jos, precum și o textură „scoarță de copac” de culoare neagră. Pe spate era marcat „IIS Electro Banat – Timișoara” și „3R12 STAS 808-62 DEPOZITAREA ÎN ÎNCĂPERI USCATE -5+25°C” într-un medalion dreptunghiular galben, iar pe față „Baterie”, sigla fabricii „EL*BA” într-un chenar eliptic străpuns de semnul de tensiune, un „fulger oblic”, jos textul „PENTRU ILUMINAT” și „4,5V”. Nu era trecut prețul și chiar nu știu de ce, chiar dacă nu era obligatoriu prin lege, dar așa era obiceiul. La fund era protejată de un capac din carton fixat cu buza protecției din carton răsfrântă spre interior, iar sus, de un capac din carton subțire prin care treceau cele două lamele îndoite la orizontală, între ele aflându-se un izolator, de asemenea din carton, care împiedica scurt-circuitul între lamele și în fine, o bandă transversală din hârtie în calitate de sigiliu, dar care lăsa libere inserțiile lamelelor pentru a putea verifica tensiunea de ieșire, respectiv dacă bateria nu era cumva descărcată, pentru că în timp, stând nefolosită, se descărca datorită căderii interne de tensiune. Capacitatea era de 0,6Ah, dar nu era menționată, destul de bună față de cele de azi, care au o capacitate medie de 1000-1500 mAh, la fel, nu era menționat nici prețul, 3,30 lei, păstrat neschimbat până în dec. ’89. Capacitatea 0,6 Ah asigura – în teorie – 2h de funcționare pentru un bec de lanternă de 0,3A, dar în realitate, durata de funcționare era ceva mai mare, mai ales la funcționare intermitentă. Cum spuneam, „designul” exterior a variat în timp, cele apărute în deceniul al șaptelea aveau pe față un soi de steluță care aducea cu floarea soarelui, de culoare bleu pe fond portocaliu, care încadra sigla fabricii și textul „BATERIE 3R12 – 4,5V”, pe spate, într-un dreptunghi alb, pe mai multe rânduri, numele fabricii, orașul, tipul, precizarea privind utilitatea – pentru iluminat, standardul, prețul și în fine, precizarea – „PERIOADA DE CONSERVARE GARANTATĂ 6 LUNI”. Bateria 2R10. Era realizată din două elemente R10, puțin mai scunde decât cele R12, înseriate prin suprapunere într-un tub din carton. Era creată special pentru o lanternă creată la ELBA, „Pionier”, un model cilindric inspirat de lanterna germană Daimon 8038 din anii războiului. Cele două elemente înseriate furnizau o tensiune de 3V la o capacitate de 0,3Ah. Marcajul era simplu: „Electro-banat Timișoara / Baterie EL-BA 2R10 3V / Pentru iluminat / STAS 808-68 / Prețul 1,85 lei și a dispărut din magazine prin 1980. Pila telefonică. Se numea așa pentru că putea fi utilizată, cred, la telefoanele de campanie, datând din vremea primului război mondial. Cineva, pe un forum, afirma că ar fi fost utilizate și pe un soi de radiotelefoane rudimentare, utilizate în epocă de taximetriști, pentru comunicarea cu centrala și preluarea comenzilor – nu știu, mai e de investigat în domeniu, epoca, deși recentă, ascunde multe aspecte, încă tenebroase. Avea dimensiuni mari, cca. D60x160 mm, un singur element, absolut uscat, care se activa prin introducerea de apă distilată printr-un tub de diametrul unei rezerve de pix, astfel că necesita o seringă pentru activare. Neactivat putea rezista ani de zile. La exterior era protejată într-un tub de carton, învelit în hârtie cerată similar celorlalte baterii ELBA, în partea superioară, erau cele două borne care treceau printr-o izolație din smoală. Tensiune 1,5V/15Ah. Nu se găsea de vânzare în orice magazin, ultima dată am văzut așa ceva la magazinul „Dioda” pe la începutul anilor ’80. Concepută special pentru alimentarea aparatelor de radio de dinainte de război, cu tuburi electronice din „seria 1”, (cele mai populare erau 1S4 și 1T4) cu filamentul alimentat la 1,5V curent continuu. Costau, din câte îmi amintesc 24 lei/buc. Nu am reușit să aflu ce indicativ avea, posibil R30. În mediul rural au fost înlocuite treptat de un generator de curent pe bază de termocupluri, o invenție ingenioasă, produsă în URSS, care servea și drept lampă cu gaz, furnizând atât 1,5V pentru filamente, cât și 90V tensiune anodică. Producția de baterii R20, R14, R6 a fost lansată după 1965, pe fondul apariției pe piață a aparatelor de radio portabile cu tranzistori, în primul rând celebrul „Mamaia S-651T”, despre care vom discuta mai târziu, care necesitau patru baterii R20, care de altfel, au și reprezentat grosul producției. Dimensiunile erau cele standard, cca. D34x62 mm, tensiunea nominală în gol 1,5V, iar capacitatea trebuie să fi fost cam jumătate din cea a celor de azi, cca. 3.000 mAh. Primele apărute în comerț nu difereau prea mult de cele occidentale, cu tablă de calitate la exterior – nu știu dacă nu cumva era din import, produse la FCME București (Fabrica de Cabluri și Materiale Electrice – ulterior ICME, Drumul Între Tarlale 42, București 032982.) Schema de vopsire era auriu, alb, albastru, roșu, iar în elipsa EL-BA era scris SUPER. Este posibil ca producția-pilot să fi demarat întâi în București, ulterior fiind transferată în Timișoara. De altfel, îmi amintesc clar că baterii R20 se produceau și înainte de 1965, un model similar 2R10 în tub de carton, mi-a trimis de curând un colecționar o imagine cu trei astfel de baterii, datând din anii ’50, având izolația superioară din smoală. Nu mai erau marcate „Pentru iluminat”, ci „Pentru aparate cu tranzistoare”, la care se adăuga tipul – R20. Prețul cu amănuntul nu era menționat – 3 lei/buc. Nu știu dacă tehnologia de fabricație era sub licență, (a celor produse la FCME, vorbesc) dar utilajele erau cu certitudine din import. Cele produse ulterior la ELBA, posibil la început în paralel, erau mult mai urâte, având o folie la exterior, deasupra protecției exterioare din plastic, spre deosebire de cele de la FCME, cu aspect occidental, pe care le-au înlocuit treptat, păstrând același preț totuși. Schema de culori a fost simplificată, albastru și roșu pe fond alb, fiind marcate „Perioada de conservare garantată 6 luni”, unele și cu „Made in Romania”. A fost de departe cea mai solicitată baterie în perioada 1965-89, fiind utilizată atât pentru alimentarea aparatelor de radio și radiocasetofoanelor, cât și pentru iluminat, în lanterne. Treptat, calitatea acestora a scăzut, dar nu cu mult, așa cum se afirmă adesea – că ar fi curs imediat după montarea în aparat, deși nu exclud această posibilitate. Am utilizat astfel de baterii ani de zile, în regim dur, în lanterne pe munte și nu mi s-a întâmplat vreodată să curgă sau să se consume rapid. Orișicât, pentru protecția aparatelor de radio, mult mai scumpe decât o lanternă, românul a găsit imediat soluția, niște tuburi din polietilenă în care se montau bateriile, tuburi care se fabricau pe la vreo cooperativă, care se găseau în orice magazin de electronice și care costau 3 lei/buc. Următoarele în ordinea solicitării, bateriile 6F22. De formă paralelipipedică, 48.5 x 26.5 x 17.5 mm, aveau tensiunea nominală de 9V, fiind alcătuite din șase elemente pastilă miniatură, înseriate pachet, cu cele două borne, tip mamă/tată, în partea superioară, montate pe o plăcuță din textolit, la fel și fundul. Conectarea polului negativ al ultimului element se făcea cu un conductor legat la bornă. Marcajul și schema de culori erau similare bateriilor R20 produse la FCME, schemă care s-a păstrat și la cele produse la ELBA, la care s-a adăugat o bandă tricoloră și inscripția „Made in Romania”. Prețul unei astfel de baterii era 7 lei, destul de scump, ținând cont că și capacitatea era extrem de redusă. Dacă cele de azi au 1.500 mAh, cele de atunci nu cred că treceau de 750 mAh, astfel că la volum mediu, montate pe un radioreceptor „Zefir S631T”, asigurau max. 2-3 ore de audiție, motiv pentru care majoritatea utilizau o improvizație din două baterii 3R12 înseriate, prinse cu o bucată de gumilastic pe spatele radioreceptorului. Erau de calitate foarte bună, nu am auzit ca vreuna să curgă sau să nu funcționeze „din prima”. De altfel, aveau și perioada de garanție extinsă la 12 luni, chestiune menționată pe corpul bateriei. Radiourile „Zefir” se alimentau de fapt cu 4xR6, dar conectorul bateriilor era identic, și funcționa și cu 6F22, bateria având rezistență internă ridicată. Bateriile R6. Erau utilizate preponderent în aparatele de radio miniatură, extrem de populare spre sfârșitul deceniului al șaselea. Cred că s-au produs exclusiv la ELBA. Ca și cele tip AA de azi, aveau dimensiunile D13,5×49,2 mm, tensiunea nominală de 1,5V, iar capacitatea trebuie să fi fost cca. 500 mAh. Unele modele erau inscripționate în engleză – „FOR TRANSISTORS”. Prețul era, din câte îmi amintesc 1,50 lei/buc. Se utilizau și în unele lanterne miniatură, după cum vom vedea mai la vale. Bateriile R14. Utilizate mai rar, în unele aparate din import. Cel puțin, eu nu știu să se fi produs în țară aparate prevăzute să funcționeze cu astfel de baterii. De asta nu îmi amintesc nici prețul, care trebuie să fi fost de 2-2,50 lei/buc. Lanterne. Aveau aceeași utilitate ca și azi, servind în calitate de dispozitive portative de iluminat, fiind folosite atât în gospodărie cât și în excursii și altele similare. Ca și în cazul bateriilor, principalul producător de lanterne pe toată durata epocii comuniste a fost ELBA, ocazional și alți producători, precum Metaloglobus, încercând să lanseze pe piață astfel de produse. Câteva lanterne din perioada 1950-70. Principalele modele ale epocii utilizau, evident, bateria 3R12 ca fiind cea mai răspândită, fiind fiabilă și cu capacitate decentă. Cel mai vechi model, pe care l-am găsit la un colecționar, marcat „EL-BA * RPR”, datează de dinainte de 1950, de altfel nu l-am văzut fizic niciodată, chiar dacă, copil fiind, mi-au trecut prin mână multe lanterne, unele de dinainte de război, altele, modele germane militare, utilizate în război. Era un model având o construcție ingenioasă, cu corpul integral din ebonită, din două jumătăți simetrice față de un plan paralel cu fața bateriei, asamblate cu un soi de guler, care fixa și „lupa” capului de iluminat. „Construcția” nu utiliza decât un șurub – axul întrerupătorului basculant, în rest, toate asamblările părții electrice erau făcute cu nituri, principiu care s-a păstrat și la modelele ulterioare. Pare a fi un model pur românesc, extrem de ingenios construit, dar ne-practic, datorită poziției capului de iluminat, cu axa pe înălțimea bateriei, astfel că manevrarea acesteia era incomodă, modelele ulterioare, tip cutie, fiind similare celor clasice deja, cu axul reflectorului perpendicular pe fața bateriei. Primul model de acest fel, datând tot de pe la sfârșitul anilor ’50, „Focus”, cu cutia de formă paralelipipedică, avea chiar o excelentă calitate a execuției, atât a părții mecanice, cât și a celei electrice, cu reflectorul parabolic cromat, aspecte pe care nu le mai regăsim la modelele apărute în deceniile următoare, de calitate tot mai proastă. Construcția era similară pentru toate aceste modele, o cutie aproximativ paralelipipedică din tablă vopsită, din două jumătăți ambutisate, articulate cu o balama rudimentară cu ax din sârmă, care se închidea cu o clemă elastică din tablă ambutisată, la interior partea electrică, fixată cu nituri din plastic, cu un „covor” izolator, compusă din două lamele pe care se sprijineau terminalele bateriei, pe lateral, un buton glisant de contact, cu o lamelă elastică ce închidea circuitul, soluțiile tehnice fiind în timp, tot mai rudimentare și mai puțin fiabile, pe măsura politicilor aberante de economii impuse de Ceaușescu. Becul nu avea fasung, fiind înșurubat într-o bucșă de polietilenă, care se fixa prin frecare în reflector. Reflectorul nu era, așa cum ar fi trebuit, parabolic – cu becul în focar, ci conic, din tablă de aluminiu metalizată în vid probabil. Unele construcții aveau reflectorul pe un soi de filet cu pas mare, astfel că prin rotirea la 90 de grade, se deplasa față de centrul becului, „reglând” diametrul fasciculului luminos. Reflectorul avea un guler crenelat din plastic injectat, fiind și ramă de fixare a geamului, care chiar geam era, cu grosimea de cca. 1 mm. Avea și un soi de agățătoare basculantă, din sârmă de oțel, articulată în semi-carcasa posterioară. Alte modele aveau la partea inferioară și un suport indexabil din sârmă groasă, ce permitea așezarea sub diverse unghiuri, pe o suprafață plană. Cu mici variații, acest model „generic” a dominat toată epoca comunistă, fiind produs începând de prin 1960, până în 1989 și chiar încă ceva ani după. Prețul mediu era de 15-25 lei, funcție de variantă. Dintr-o dată, dacă până atunci erau un soi de accesoriu pentru excursiile montane, prin 1982, când întreruperile zilnice de curent au devenit critice, importanța acestor lanterne a crescut enorm, vânzările au explodat, ele devenind un obiect absolut necesar în orice gospodărie. Au existat mai multe variante, de exemplu una cu reflectorul îngropat, ne-reglabil, cu geamul din plastic cu un soi de rețea radială cu o lupă centrală, care urmărea o variantă mai portabilă. Prin anii ’75, acest model a evoluat spre unul cu reflectorul rectangular, un model ceva mai bine studiat, lanterna „Focus” DFP-01, STAS 4986-73, preț, 17 lei. Toate aveau ștanțate pe față logo-ul fabricii, EL-BA într-o elipsă, înconjurată de textul „Made in Romania”, dovadă a faptului că se intenționa și exportul acestor lanterne, nu știm dacă s-a și realizat. Alte modele apărute prin ’70 erau deosebit de simplificate, precum un model din plastic, analog primului model prezentat, din două bucăți injectate din plastic, cu reflectorul având axa pe înălțimea bateriei, dar și cu prețul diminuat corespunzător. Până în prezent nu am reușit să găsesc, nu vorbesc fizic, ci măcar o imagine a lanternei „Pionier”, căreia îi era destinată bateria 2R10 și nici nu-mi amintesc să fi văzut vreodată una. Cu toate acestea, bateriile 2R10 se comercializau pentru că probabil exista cerere, fiind încă destui deținători de lanterne Daimon, rămase de dinainte de război, care încăpeau în orice buzunar, fiind extrem de practice. Am avut și eu una, o lanternă din tablă cromată rulată, fără reflector, având becul poziționat în focarul lupei din capul lanternei. Practic, dezvoltarea acestui domeniu, atât cât era, a depins de producția de baterii, în special R20, urmărind-o îndeaproape. Introducerea în fabricație a acestui tip de baterii a determinat apariția unor lanterne specifice acestui tip de baterie, tubulare, așa-zisul model „vânător” – nu știu dacă asta era denumirea comercială, dar așa îi ziceam eu. Erau două modele, cu două și trei baterii, cea de-a doua având reflectorul mai mare, amândouă fiind integral confecționate din ebonită neagră, din două bucăți principale, asamblate prin înșurubare, corp tubular cilindric și reflector conic. Încărcarea cu baterii se făcea prin desfacerea reflectorului. Reflectorul avea, din câte îmi amintesc, un diametru de cca. 55 mm la cea mică, 75 la cea mare, având o ramă circulară care fixa geamul și oglinda, focalizarea fiind reglabilă. Execuția era destul de bună, iar lanternele erau aspectuoase pentru acea vreme. Materialul din care erau confecționate era însă extrem de fragil, spărgându-se la șocuri, astfel că astăzi, astfel de lanterne în stare decentă sunt mai rare ca un tablou de Van Gogh, extrem de puține exemplare supraviețuind. Ca și în cazul lanternei „Pionier”, nu am reușit să găsesc o imagine cât de cât explicită măcar a acestui model de lanternă, dar încă mai sper. Cea mică costa 35 lei, cea mare ceva mai mult, 45-50 lei probabil. Un colecționar mi-a trimis câteva imagini ale unui model asemănător, apărut ceva mai târziu, prin anii ’80, lanterna „ELBA-BEGA”, cu corp hexagonal, cu lungimea de cca. 26 cm și execuție execrabilă. După 1975 au fost eliminate de pe piață de modele chinezești din tablă de alamă cromată, extrem de fin lucrate, mai multe modele, marca „333” și „Tiger”, cu trei dimensiuni de reflectoare, cca. 40, 50 și 70 mm, cele mari având corpuri permițând 3 sau 4 baterii. Capacele și mai ales reflectoarele erau interschimbabile, astfel că, pentru economie de baterii, puteai pune un reflector mare la un corp scurt, de două baterii, cu bec corespunzător, de 3V. Din câte îmi amintesc, unele modele aveau în capac și un locaș pentru un bec de rezervă. Reflectorul era reglabil în ceea ce privește focalizarea, cu poziții fixe, indexabile prin intermediul unui clichet din oțel. Aveau de asemenea, un buton separat, care funcționa prin apăsare, permițând semnalizarea. Mai mult, lanterna era complet demontabilă, cu excepția butonului de acționare, fixat cu două nituri tubulare, astfel că putea fi curățată atunci când curgeau bateriile, o adevărată calamitate a epocii. Prețul modelului mic – cu două baterii și reflector de 40 mm, era de 35 lei. Mai am și acum vreo trei, din toate dimensiunile, intacte, în ciuda faptului că le-am utilizat intens. Se comercializau și prin librării și prin magazinele din rețeaua „Sport-Turism”, fiind atât de bune încât practic, au eliminat orice concurență de piață, atâta câtă era atunci, la fel ca în cazul stilourilor și chiloților „tetra”. Pentru bateriile R6, ELBA a creat lanterna „Luminița” alimentată cu două baterii R6, cu bec cu lupă, care ieșea printr-un mic orificiu circular, lanterna fiind fără reflector. Corpul era dreptunghiular, cu colțul superior din față teșit la 30 de grade, pe care culisa butonul de acționare, iar capacul era din tablă, fixat prin apăsare. Costa, din câte îmi amintesc, 8,50 lei, prețul redus și dimensiunea făcând-o rapid relativ populară printre copii. Modelul echivalent chinezesc era ceva mai bine studiat, cu două baterii în tandem, sub formă de stilou, tot cu bec cu lupă, era din tablă cromată, denumirea comercială era de „Pen flashlight”, cod FF 801. Costa 20 lei. Am și eu una pe care o utilizez în continuare, care a supraviețuit perfect timp de aproape jumătate de secol, fără exfolieri ale stratului de crom. Spre sfârșitul epocii de aur, pe fondul cererii de astfel de produse, și alți producători au încercat să producă lanterne, rezultatul fiind discutabil, menționez două astfel de produse, extrem de răspândite în epocă. În fine, mai menționez o lanternă, îmi amintesc vag de ea și am văzut-o prin reclamele epocii, produsă în ultimii ani ai deceniului al optulea la ELBA – lanterna pentru examinare (diverse obiecte mici, precum timbre). Era o lanternă tubulară obișnuită la care capul era prevăzut cu un soi de vizor cilindric, perpendicular pe axă, prevăzut (cred) cu o oglindă înclinată ce dirija razele de lumină paralel cu axa de vizare. Nu dispun de alte amănunte. Lanterna-felinar. Forma aducea cu un felinar de vânt clasic, cele două baterii cu care funcționa fiind introduse în corpul cilindric ce simula rezervorul. Avea două becuri, unul clar, celălalt vopsit în roșu, nu știu la ce servea, probabil pentru semnalizare, întrerupătorul având trei poziții. Becurile nu aveau reflector, lampa având doar un glob din sticlă cu denivelări prismatice pentru difuzia luminii. O toartă din sârmă groasă servea la atârnarea „felinarului”. Se comercializa sub denumirea de lampă „Camping”, așa că destinația se poate deduce. Costa vreo 40 lei și cred că era produsă la Metaloglobus. Lanterna multifuncțională. Era produsă la Cooperativa „Teleprecizia” Oradea. Cu excepția părții electrice, era în întregime din plastic, din ce am văzut, piesele componente fiind destul de bine injectate în matriță. Funcționa cu două baterii R20, având un reflector frontal, pentru partea de lanternă, și o centură laterală din plastic transparent colorat, pentru semnalizare cred. Din ce am văzut pe cutie, întrerupătorul avea patru poziții – oprit – verde – galben intermitent – roșu. Cineva mi-a trimis câteva imagini, pare că întrerupătorul glisant deplasa și niște filtre tubulare colorate în dreptul becului. Nu sunt sigur nici dacă astfel de lanterne au fost produse până în ’89 sau după, încă un mister ne-elucidat al acelei epoci. Câteva modele mai deosebite de lanterne. Este vorba despre trei modele, toate trei din import, primele două, comercializate până prin 1970, ultima, în ultimii ani ai deceniului al optulea. Lanterna cu dinam. Este numele sub care era comercializată, deși „dinamul” era de fapt un alternator, practic un magnet sinterizat sub formă de volant, care printr-un mecanism multiplicator cu roți dințate, prelua mișcarea de la un sector dințat circular, apăsat prin strângerea în mână a lanternei, era necesară cam una pe secundă pentru aprinderea becului, conectat la statorul bobinat, între polii căruia se rotea magnetul. Mânerul mobil care se apăsa avea o poziție de repaus, lipit de corpul lanternei, asigurată cu un buton glisant. Avea o culoare tipică de roșu-aprins și nu producea prea multă lumină, oricât de bine ar fi fost „acționată”, având reflectorul mic, cca. 25 mm în diametru, nu mai vorbesc de pâlpâirea becului, mai mult un soi de gadget sau curiozitate, decât lanternă. Costa 35 lei în 1965 și cred că era produsă în fosta RDG. Lanterna cu acumulator. Aceasta era sigur produsă în fosta RDG. Era relativ mică, de formă paralelipipedică, încăpea în podul palmei, fără reflector – utiliza și ea un bec cu lupă, având capace la capete, unul pentru schimbarea becului, celălalt mascând două piciorușe de ștecher, cu care se conecta la priză, pentru încărcare. Acumulatorii nu erau amovibili, dacă nu mai funcționau, se arunca lanterna cu totul. În 1965 costa 40 lei. Lanterna camping. De asemenea, produsă în fosta RDG. Era o lanternă mare, cubică, din plastic, cu un reflector de cca. 100 mm diametru. Avea un suport în formă de „capră” în jurul căruia antena putea bascula în orice poziție, iar în partea superioară un comutator rotativ. Corpul era cel mai des colorat portocaliu „semnalizare”, dar am văzut și de alte culori, iar suportul era negru. Nu știu cu câte baterii funcționa. Trebuie să fi costat max. 40 lei. În fine, menționez că, de-a lungul timpului, ELBA a produs și lanterne militare de calitate bună – se puteau deci produce și lanterne de calitate, dar politica de prețuri a partidului a limitat practic calitatea lanternelor autohtone, ele fiind eliminate urgent de pe piață de cele chinezești, mult mai bune calitativ. Următoarea categorie de produse extrem de solicitate erau din categoria aparataj electric pentru locuință. Sonerii & Co. Mă refer la elementele de circuit, sonerie și transformator de alimentare. Ambele erau produse la Electromagnetica București. Înființată prin 1930, ca întreprindere pentru producția de telefoane și aparatură conexă, azi, fostul gigant industrial din epoca comunistă produce corpuri de iluminat cu led-uri, precum și aparataj electric divers. Transformatorul de sonerie. Era un transformator rudimentar 220V/5/8V/0,5A, (STAS 1892-54) protejat de o carcasă aproximativ cubică din material plastic cu contacte cu șurub sus și jos, cu dimensiunea de cca. 50x50x50 mm. Culoarea carcasei era tipică pentru astfel de produse, o nuanță de gri-violet. Cutia avea o talpă cu 4 găuri de prindere, care îngloba și blocurile de contacte. Prețul era 36,50 lei. Soneria. Un electromagnet care punea în mișcare o armătură metalică, care vibra pe frecvența rețelei, lovind un clopot din tablă, care acoperea ansamblul, montat într-o carcasă cilindrică plată, din plastic similar cu cel care acoperea transformatorul. Nu am reușit să găsesc un model din acea perioadă, așa că nu știu stas-ul. Prețul era 24,50 lei. Se monta de obicei pe panoul electric al locuinței, situat de obicei deasupra ușii de la intrare sau alături de ea, o placă dreptunghiulară din marmură pe care se monta atât contorul, cât și siguranțele. Exista și un model mai mic de sonerie, așa-zisul buzer, fără clopot, sunetul fiind produs doar de vibrația armăturii. Costa 12,50 lei, jumătate cât o sonerie. Cred că era destinat garsonierelor, dat fiindcă soneria suna destul de puternic ca să fie auzită din toate camerele unui apartament mai mare. Butonul de sonerie. De asemenea un model unic – o carcasă paralelipipedică de cca. 60x20x8 mm, din ebonită neagră sau maro, cu un buton cilindric alb în lateral, având alături o fereastră dreptunghiulară în care se punea o bucată de carton alb pe care se scria cu pixul numele locatarului. Exista și un model circular, care nu se putea „personaliza”, utilizat de obicei de cei care locuiau „la curte”. Amândouă modelele costau cca. 6 lei/buc. Toate aceste produse erau standardizate și s-au găsit în comerț pe toată durata de existență a regimului comunist, prețul fiind păstrat neschimbat în toată această perioadă. Neavând practic „moarte”, ele erau necesare doar în cazul unei locuințe noi, în consecință, nici cererea nu era prea mare. Spre sfârșitul epocii comuniste s-au importat din URSS niște sonerii cu gong – doi electromagneți tubulari care atrăgeau alternativ un soi de pendul-ciocan, astfel că acesta lovea în mod alternativ două lame din metal. Se alimenta direct la 220V fără a mai necesita transformator. Costa cca. 150 lei și se livra împreună cu butonul de acționare. Am o astfel de sonerie, instalată prin 1988, care funcționează și acum fără probleme. Pentru apartamentele noi, construite începând de prin ’65, a fost prevăzut un panou electric model unic, conținând contorul, soneria și șase siguranțe, totul protejat cu un soi de cutie din ebonită cu decupări. Un astfel de panou am și eu, la apartamentul cu 4 camere în care locuiesc din 1988, construit în 1978. Cred că erau standardizate și erau incluse în prețul de vânzare al apartamentului. Aparataj electric. Mă refer aici la componentele instalației electrice, respectiv contor, siguranțe, prize, întrerupătoare și cabluri. Pentru început câteva cuvinte despre instalația electrică. Ca și azi, așa cum am spus, era conectată la panoul de deasupra ușii de la intrare. Instalațiile, atât la blocurile vechi, de dinainte de război, cât și la cele noi, construite de comuniști, aveau instalația electrică îngropată în perete, ramificațiile plecând de la doze, și ele îngropate, exact ca acum. Conectarea, până la apariția tuburilor „bergman” se făcea cu cabluri din cupru, izolate cu cauciuc, montate câte două într-un tub din carton impregnat cu parafină, protejat la exterior cu tablă subțire din plumb. Practic, în fiecare încăpere era o priză (conectată la doză) de la care pleca, printr-un întrerupător, un cablu conectat la altă doză, în apropierea tavanului, la care era conectat cablul pentru corpul de iluminat, îngropat în plafon, conectat printr-o cavitate situată în centrul camerei, la corpul de iluminat, o lustră sau un simplu bec montat într-o dulie. Ulterior, prin anii ’60, vechile cabluri au fost înlocuite treptat cu cabluri din aluminiu trase prin tuburi izolatoare rigide din PVC numite tuburi „bergman”. Cred că erau de 1/2″ și 3/4″ diametru, cu grosimea de cca. 1 mm. Se utiliza cablu dublu din aluminiu, nu apăruse încă împământarea. De obicei, fiecare încăpere avea câte o siguranță la panou. Contorul de curent era verificat, montat și sigilat de IDEB (Întreprinderea de Distribuție a Energiei Electrice București) în momentul încheierii contractului cu aceasta, atunci când să zicem, te mutai într-o locuință nouă, nu era deci proprietatea locatarului. Când și când totuși, am văzut de vânzare, 250 lei parcă costa unul, produs la AEM Timișoara, care le produce și azi, nu știu de ce se comercializau, probabil pentru cei care își construiau (cu aprobare) o casă în regie proprie. Siguranțele. Până prin 1975, când au apărut în comerț siguranțele automate, acestea erau exclusiv fuzibile, un bușon din porțelan special, exact ca cele de azi, un corp cilindric cu cap țuguiat, în capete cu două căpăcele din tablă subțire de alamă între care se găsea „fuzibilul” – un fir subțire calibrat care se topea în momentul creșterii curentului peste o anumită limită, în cazul unui scurtcircuit de obicei, întrerupând circuitul pentru a preveni un eventual incendiu. Firul fuzibil avea în capătul superior un buton conic vopsit în roșu, care cădea în momentul topirii firului, indicând arderea siguranței. Modelul era unic, fabricat de mai multe mărimi, cele pentru apartamente, pe măsura puterii estimate pentru camera respectivă, de 10 și 16A, consumatorii cei mai mari în epocă fiind fierul de călcat, mașina de spălat și radiatoarele electrice, cu puteri de 1.000-2.000w. Siguranțele se montau în socluri standard din porțelan, protejate cu o carcasă din ebonită neagră, aveau două găuri în diagonală pentru fixare pe panou și două conectoare cu șurub. Fixarea siguranței se făcea cu un bușon din porțelan, cu o fereastră circulară în cap, la cele vechi acoperită cu un geam subțire fixat cu o siguranță circulară din sârmă de oțel, bușonul, având contact electric în cap, contact prelungit cu o parte tubulară, cu filet E27, care se înșuruba în soclu. Astfel de modele există și azi – se comercializează sub denumirea de „Suport siguranță fuzibilă 63A” și costă 26 RON. Cam atât costau și atunci, cca. 20 lei, cu deosebirea că pe atunci se puteau cumpăra și separat, corpul – vreo 12 lei, siguranța și bușonul – câțiva lei fiecare, asta pentru că siguranțele erau cumva „consumabile”, iar bușonul mai cădea pe jos, scăpat din mână, caz în care se mai și spărgea. Întrerupătoare. În general, indiferent de tip, permanent au existat două modele, ca și azi, cele îngropate, care se utilizau în locuințe, și cele aparente, mai puțin solicitate, pentru instalații aparente – neîngropate în perete, așa cum erau cele din pivnițe, poduri, garaje și alte anexe gospodărești. Până prin 1965, piața a fost dominată de un întrerupător rotativ extrem de fiabil, cu certitudine un model străin copiat. Era un întrerupător rotativ tip „schalter”, o camă alungită care îndepărta două contacte basculante, un model de dinainte de război, din moment ce aveam astfel de întrerupătoare în casa din str. Icoanei nr. 60 în care am locuit până în 1976, un model mai luxos, cu masca și butonul din cristal. Am recuperat un astfel de întrerupător din fostul hotel „Marna” (str. Buzești nr. 3 în cartea de telefoane din 1937, în cele din ’58 și ’65 nu mai figurează) în momentul demolării, „executată” sub administrația fostului primar dr. Sorin Oprescu, infractor condamnat fugit în Grecia. Este produs în țară, STAS 3185-55, 250V/6A, „duce” adică min. 1.000W, socotind în becuri lumânare, un candelabru cu 40 de becuri, mai mult decât suficient, că nu suntem la Peleș, tovarăși! Poartă logo-ul întreprinderii Electroaparataj, (bd. Marelui Stadion 3) ca și alte produse similare, de unde presupun că până prin 1965 această întreprindere a fost producătorul principal de astfel de articole. Nu am reușit să găsesc prețul, dar trebuie să fi fost în jurul a 10 lei/buc. După 1965, producția de astfel de produse a fost preluată integral de IAEI Titu (Întreprinderea pentru Aparataj Electric pentru Instalații) – nu am reușit să aflu anul înființării. Modelul de întrerupător ales a fost unul mai modern, basculant, simplu sau dublu, produs atât în varianta îngropată în doză, cu masca de culoare albă sau alb-gălbuie, cât și aparent, cu carcasa din ebonită neagră, cu mențiunea că în anumite perioade s-au fabricat și îngropate cu masca de culoare neagră, din ebonită. De-a lungul timpului, și forma acestora a suferit o serie de evoluții, funcție de modă, fără a se renunța imediat la modelele vechi, astfel că prin 1975, modelul vechi cu buton basculant, a început să fie înlocuit cu un soi de clapă basculantă. Mă rog, asta nu ar fi avut nici o importanță, pentru că fiecare cumpără modelul care-i place, cât faptul că, răspunzând comandamentelor aberante ale lui Ceaușescu, calitatea acestora a scăzut dramatic, nu și prețul. Astfel, ebonita din care era făcut corpul a fost înlocuită cu un plastic infect (și asta în timp ce în occident se revenea la corpuri din porțelan) contactele din aliaj de argint au fost înlocuite cu pastile din material „înlocuitor” nichelate (nu se spunea niciodată ce era, aliaj de cupru, nichel sau ce?) astfel că la închidere provocau un șoc de curent care ardea becurile, filetul de la contacte erau prost filetate astfel că se ștemuia după câteva strângeri, mai ales că șuruburile din alamă tare fuseseră înlocuite cu șuruburi din oțel, execuția de proastă calitate și materialele necorespunzătoare determinând adesea topirea corpului, urmată de scurtcircuite, era o adevărată calamitate în epocă, astfel că, atunci când plecam în concediu scoteam toate siguranțele și întrerupeam gazul și apa de la robinetele de trecere. În mod paradoxal, cele vechi din ebonită, nu mai vorbesc de cele rotative, datând din anii ’50, au rezistat mult mai bine, multe apucând loviluția în stare de funcționare. Prețul a crescut încet pe toată durata epocii de aur fără a depăși totuși 25 lei, în cazul celor mai scumpe. Prize. Din aceeași categorie cu întrerupătoarele, aceleași observații și aceeași evoluție pe toată durata regimului. Cele produse la Electroaparataj, prin anii 50, cu corp din ebonită de calitate și contacte din alamă tare prelucrată precis pe strung – am și acum un triplu ștecher – STAS 3184-52, O adevărată „operă de artă” față de cele produse 25 de ani mai apoi, cu contacte din tablă îndoită. De asemenea, începând de prin 1965, odată cu dezvoltarea producției de electrocasnice de putere, cu precădere mașini de spălat și boilere, în apartamentele nou construite au început să se monteze prize „shuko” – cu împământare, două de obicei, una în baie sau alături de intrarea în baie, cealaltă în bucătărie, folosită mai mult pentru fierul de călcat. Multă vreme astfel de prize au fost semi-aparente, din ebonită, ceva mai bine executate – am avut până acum vreo câțiva ani două montate în bucătărie, care au rezistat din 1988, aproape trei decenii. Ca și întrerupătoarele, prețul acestora, ceva mai mic, a evoluat de la simplu la dublu, de la vreo 8 lei în 1955, la cca. 20 lei prin 1985. Pentru comparație, azi, la un salariu mediu net de 4.000 RON, un întrerupător de perete de calitate medie cu indicator luminos, calitativ vorbind, la distanță galactică de cele de atunci, costă 13 RON, iar o priză simplă încastrată, 10 RON. Din aceeași categorie, prelungitoarele cu una și trei prize și așa-zisele „triplu-ștechere”, care de fapt sunt ramificatoare „portabile” cu trei prize. Un prelungitor cu trei prize „shuko”, cu prizele fără corp, doar niște cleme nituite pe un suport din plastic, costa 40-50 lei în 1985, azi unul costă tot atâta, dar este produs de Schneider Electric, diferența de calitate este incomparabilă, iar prizele au și protecție pentru copii. De asemenea, am introdus aici și ștecherele, care au suferit aceeași evoluție, de la cele din ebonită cu piciorușe din alamă prelucrate pe strung produse în anii ’50 de Electroaparataj, care costau max. 5 lei/buc., la cele din plastic prost injectat din anii ’80, cu piciorușe din „metal” nichelat și șuruburi care se înșurubau doar o dată („de unică folosință” carevasăzică) care costau vreo 12 lei buc., (cele shuko). În fine, trebuie menționat că modelele clasice de astfel de produse, din ebonită, respectiv ștechere, prize, întrerupătoare, nu au fost eliminate total de pe piață odată cu demararea producției la IAEI Titu, mai ales că erau standardizate, ele s-au produs în continuare cel puțin un deceniu, pe la diverse întreprinderi, am identificat bunăoară IIL Mediaș, care a produs aparataj electric de uz domestic. Tuburi „bergman” – 1,20 – 1,50 lei metrul. Conductor bifilar din aluminiu, cam tot atât. Bandă izolatoare. Popular „izolirband” (din germană, Isolierband). Produsă la întreprinderea „Turdeana” (din Turda, evident) STAS 3658-62, marcat 10/15 (nu știu ce voia să însemne, lungimea probabil, dar cât? 10 sau 15 metri?). Se comercializa într-o cutie din plastic tipică, prețul uneia fiind 5,75 lei, cele de după 1982 (STAS 3658-82) nu mai aveau menționat și prețul. Creionul de tensiune. Un instrument extrem de util pentru electricieni și nu numai, detectând prezența curentului electric nu numai la o priză sau un conductor, ci și scurgerile parazite, la carcasa mașinii de spălat bunăoară. Era un soi de șurubelniță cu mânerul transparent, conectată prin intermediul unei rezistențe de limitare a curentului cu un mic tub de descărcare cu neon, celălalt electrod al tubului fiind conectat, prin intermediul unui arc spiral, la un contact electric pe care se punea degetul. În momentul în care se atingea un fir conectat la rețea, circuitul se închidea prin corp, curentul mic, de câțiva microamperi nefiind periculos pentru om, dar suficient cât să aprindă tubul, între electrozi formându-se o descărcare de mărimea unei gămălii de chibrit, indicând prezența tensiunii electrice. Costau 15 lei/buc. Primele produse, la Electrofar – ulterior Luxten Lighting, erau extrem de bune, modelele produse ulterior, nu mai știu unde, aveau șurubelnița din cap de o calitate execrabilă, se strica la orice încercare de a folosi creionul drept șurubelniță, așa cum și era de fapt gândit. Mai am și acum două, din primele serii. Se produc și azi, în China cred, prețul unui exemplar fiind 12 RON. Din aceeași categorie, șurubelnițe, trei mărimi, pentru electricieni, cu mânerul turnat din ebonită, 6-10 lei/buc. Întrerupătoare. De această data este vorba despre „piese de schimb” pentru veioze, lămpi de birou și altele similare, din categoria electrocasnicelor mici, care se comercializau prin astfel de magazine, până la apariția magazinelor specializate în comerțul cu corpuri de iluminat. Unele din acestea, adevărate modele „iconice”, datau de dinainte de război, un soi de model universal, pentru că le-am văzut și prin dughenele de antichități din Franța, Italia și Spania. Întrerupătorul „seringă”. Nu-i spunea așa, dar nu am găsit altă denumire, pentru că se prindea între degetele arătător și mijlociu, fiind acționat prin apăsare de degetul mare, exact ca o seringă. Avea un corp cilindric din ebonită, cca. D20x60 mm, cu un buton circular în capăt, conductorul bifilar ieșea prin celălalt capăt, se monta deci la capătul acestuia. Întrerupătorul „clopoțel”. Se numea de fapt întrerupător cu fir, având un șnur subțire, cu o biluță în capăt, care acționa un întrerupător basculant, care bascula succesiv între poziția închis și deschis la tragerea șnurului. Ambele proveneau cred de dinainte de război, modelele mai noi, apărute ulterior, montându-se prin intermediul unui guler filetat, în suportul de bază al veiozei, care adăpostea și cablajul. Existau două modele de bază, fabricate pe toată durata de existență a regimului comunist, unul basculant, celălalt funcționând prin apăsare, cu aceeași observație – cele din anii ’50 erau mult mai fiabile și mai bine executate decât cele din anii ’80. Toate costau până în 10 lei/buc. Exista și un întrerupător pe fir, un model provenind probabil din perioada anterioară, tot din ebonită, cu un buton transversal tip sertar, care se împingea din ambele părți ale corpului acestuia. Ulterior au apărut întrerupătoare pe fir basculante, cu corp din plastic grosolan injectat și execuție infectă. Antena de cameră. Un adevărat articol „iconic” al epocii comuniste. Era produsă la cooperativa „Electro-bobinajul” (str. Ghiocei 20) cooperativă la care, adolescent fiind, am mai lucrat și eu, în calitate de muncitor necalificat sau mă rog, ucenic electrician, pentru a-mi mai completa veniturile. Era practic o bobină plană din sârmă chioară emailată, lipită între două cartoane, conectată cu un fir izolat de cca. 1m lungime, la o „banană” – un soi de jumătate de ștecher, care se introducea în bucșa de antenă – conectorul mamă – al aparatului de radio. Fața era acoperită cu o imagine „iconică” tipărită,- pe fond albastru, un ursuleț care aducea cu cățelul Pif ținând în „mână” antena, în spatele unui aparat de radio. Costa cca. 9 lei. Îmi mai amintesc de două articole pe care le-am folosit, copil fiind, pentru diverse experimente „radio” pe care le făceam, respectiv izolatorii de antenă, niște izolatori cilindrici din porțelan cu găuri transversale în capete – 0,35 lei/buc. și un soi de eclator, un comutator care punea antena radio la pământ, pe post de paratrăsnet în timpul furtunilor – 6 lei/buc. Văd că se fabrică și azi, deși modelul original datează de pe la 1910, sub numele de „Vintage Leviton Radio Knife Switch”. Din aceeași categorie – antena tv de cameră. Un suport din ebonită și un dipol format din două antene telescopice, care se puteau roti în plan vertical. Ieșirea – cablu bifilar de 300 ohmi. Era extrem de ineficientă, mai ales în primul deceniu de televiziune, 1958-1968, chiar și în București, datorită semnalului slab și ecranării produse de clădirile înalte, deși apare în mai toate filmele epocii tronând pe televizor, înlocuită în decada următoare de celebrul pește din sticlă. Nu știu unde era produsă. Costa vreo 50 lei. Antena tv. Primele antene tv, de montat pe acoperiș, erau un model unic, inițial erau cred din țeavă de fier, destul de mari, aprox. 1×1 m, datorită frecvenței de lucru a televiziunii române, mai există și azi cu sutele, rămase din vremea când blocurile aveau instalație de antenă colectivă. Era practic o antenă Yagi cu 3 elemente, dipolul central, vibrator și reflector. Se monta pe acoperiș cât mai sus, așa că mai trebuia și o țeavă de 3m de un țol, plus trei cabluri pentru ancorare, cumpărate de la un magazin din rețeaua „Ferometal”, care și ele costau vreo „sută bună” de lei, în afară de antenă, care și ea costa cam tot atâta. Din aceeași categorie – filtrul color, și acesta, un adevărat obiect iconic, nelipsit din mai toate casele românilor, la țară în special. Era un geam gros, colorat, care se punea în fața televizorului, fiind susținut de doi suporți din plastic. Era colorat în degrade, treimea superioară albastru deschis, apoi gălbui și în fine, verde, simulând în cadrul unui peisaj cerul albastru, nisipul mării, iarba, etc… rezultatul fiind grotesc în cadrul unui interviu să zicem, în care protagoniștii aveau capetele albastre. Primele apărute pe piață erau (cred) din URSS, dar cred că s-au produs și în țară. Costau, din câte îmi amintesc, 40 lei/buc. Curios lucru, față de alte „relicve” din epocă au dispărut ca și cum nu ar fi existat, pentru că nu am mai văzut nici unul, nici prin talcioc, nici pe la comercianții de astfel de obiecte „nostalgice”. Și totuși, astfel de filtre au existat și în occident, pentru că am văzut discutându-se despre ele pe diverse forumuri, ba chiar am văzut și imagini cu așa ceva. Materiale electrice vrac. Este vorba de cabluri și tuburi „bergman”, vândute la metru. În afară de cablurile pentru instalații, cele mai solicitate erau următoarele, cablul lițat din sârmă de cupru pentru antene radio – 0,95 lei/m, cablul din cupru de 0,5 mm pe care îl utilizam la diverse montaje electronice „experimentale” – 1,50 lei/m, cablul bifilar pentru antenă tv (impedanță 300 ohmi) – 1,50 lei/m și în fine, cablul coaxial pentru antenă tv (impedanță 75 ohmi) – 7 lei/m. Cu tot prețul teribil, atunci când a fost băgat în fabricație, prin 1963, era extrem de greu de găsit, mai ales că mergea extrem de bine cu noile televizoare „cu piese japoneze”, astfel că ai mei au cumpărat 15 metri, atât ne trebuia, din Bușteni, unde nici nu se știa la ce folosește, așa că o antenă + țeavă de înălțare + cablu + manoperă, se ducea spre 400-500 lei. Electrocasnice mici. Fiare de călcat. (Sper că am pus pluralul corect.) Erau cele mai solicitate articole din această categorie, fiind nevoie de ele în orice gospodărie. Modelul curent din anii ’60 era unic, cu mici variații de la an la an – produs la întreprinderea „Electro-Mureș”, (din Tg. Mureș). Tip FC 1961, 220V, 450W, NI 573-56. Construcția era minimalistă, o placă din fier cu forma specifică de „vapor”, lustruită pe partea inferioară, cu un locaș pentru rezistență, a cărei protecție din șamotă urmărea forma tălpii, cele două capete ale rezistenței se legau la capetele filetate ale celor două piciorușe ale conectorului tată, izolate de corpul din tablă ambutisată prin intermediul unui izolator din porțelan. Corpul era strâns pe talpă prin intermediul a două prezoane fixate în aceasta, strâns împreună cu mânerul prin intermediul a două piulițe, presând concomitent în locașul din talpă și izolatorul din șamotă al rezistenței. Prin 1965 costa vreo 75 de lei. Conectorul electric era tipic pentru astfel de aparate cu rezistență cu puterea de +500W, două piciorușe groase (cca. 4 mm diametru) din alamă, filetate la unul din capete, la care se făcea conectarea la rezistență. La fel și cablul special pentru astfel de aparate, spre aparat avea un conector masiv din ebonită, cu capul din porțelan în care se găseau cele două bucșe din alamă cu care se făcea conectarea la curent. La celălalt capăt al cablului se găsea un ștecher obișnuit, care se introducea în priză. Cablurile din anii ’60 erau din cupru lițat de 1,5 mm parcă, izolat cu cauciuc, apoi bumbac și țesătură specifică „în romburi” la exterior, fiind protejat suplimentar la conectorul dinspre aparat cu un arc din oțel cu lungimea de cca. 6 cm, ulterior cu un tub din cauciuc. Costa 24,50 lei. Conectorul era standardizat, STAS 2801/1-77 și bănuiesc eu, era copia unuia care nu se mai folosea demult în occident. Orișicât, dacă standardul a fost actualizat în 1977, înseamnă că s-a folosit încă destui ani după apariția fiarelor de călcat fără conector, cu rezistența înglobată în talpă, produse tot la Electro-Mureș, cu prețul de 150-200 lei/buc. Astfel de fiare de călcat precum cel menționat aveau avantajul posibilității schimbării rezistenței, care, împreună cu izolatorul din șamotă, costa sub 20 de lei, îmi amintesc că am schimbat vreo trei rezistențe la cel al mamei mele, ba mai veneau și din vecini să le fac „operația”. Ulterior au apărut și fiare prevăzute cu termostat reglabil, și acesta se comercializa ca piesă de schimb, 8,50 lei parcă. Chiar dacă noile fiare de călcat aveau un design mai modern, multe „gospodine” le-au preferat multă vreme pe cele „clasice”, dat fiindcă aveau talpa masivă, mai grea decât la cele moderne. Văd că se mai fabrică și azi conectori de acest tip – „conector tip fier de călcat cu 2 poli, cu carcasa de aluminiu și inserție ceramică, 25A/400V”, deci cerere mai există, probabil pentru conectat alte dispozitive încălzitoare. Reșouri. Se conectau cu același cablu menționat anterior. Exista un model „clasic” ca să zic așa, de 1.000W, cu rezistența „la vedere”, adăpostită în șanțurile paralele (14 la număr) ale unui izolator circular din șamotă, fixat cu 3 cleme pe o ramă suport din tablă emailată. Nu știu unde era produs, posibil tot la „Electro-Mureș”. Un astfel de reșou, produs pe toată durata de existență a regimului comunist, costa 40 lei. Izolatorul de șamotă se deteriora în timp, la fel și rezistența din nichelină, dar se puteau schimba ușor, rezistența costa 8,50 lei, iar izolatorul vreo 15 lei. Avea avantajul că putea fi utilizat și în calitate de radiator electric, dat fiindcă rezistența din nichelină se încălzea la roșu. Am avut și eu unul, pe care l-am folosit ani la rând iarna, când temperatura în dormitor cobora la 15 grade. Ulterior au apărut și alte modele mai mici, gen plită, cu rezistența înglobată în aceasta, produse tot la „Electro-Mureș”, având, ca și la fiare de călcat, dezavantajul că în cazul arderii rezistenței se puteau arunca la gunoi. Ar mai fi, din aceeași categorie, radiatoarele electrice, numai că acestea nu erau foarte cerute în epoca de până prin 1975, când încă nu se pusese problema limitării consumului de energie, ba chiar, îmi amintesc că prin 1965 era încurajat consumul de electricitate, astfel că – cu cât consumai mai mult, cu atât plăteai mai puțin. La fel este cazul cu aerotermele și caloriferele electrice , apărute în comerț după 1975 și devenite absolut necesare după 1982, despre care vom discuta separat. Din aceeași categorie, un articol care m-a intrigat întotdeauna – perna electrică. Cred că era un produs de dinainte de război, comuniștii continuând fabricația și după naționalizare, spun asta pentru că întrerupătorul cu mai multe poziții dedicat arată ca din vremea când s-a scufundat Titanicul. Un colecționar mi-a transmis câteva imagini cu cutia și instrucțiunile de utilizare. NI 616-57, prețul, 150 lei, enorm pentru 1957 (mă rog, dacă era prețul din 1957). Se producea la „Electro-Mureș”, dar s-a produs și la „Electromotor” Timișoara, deci cerere exista. Din descriere am aflat că era de fapt un soi de față de pernă încălzită rezistiv, cu trei puteri de încălzire – 15, 30 și 60W, fiecare treaptă cu termostat propriu. Am cumpărat așa ceva, o pătură, mult mai mare, cu câteva mărci din Berlin, dar mă rog, pe atunci marca era câteva zeci de lei, în fine, ăsta era nivelul de atunci. Ventilatoare. Produse la întreprinderea „Electro-Argeș” (din Curtea de Argeș), înființată în 1971, iar nu înțeleg de ce pe eticheta de pe soclu scrie „Electromotor”. Două modele, unul mare, tip VM 3, (VM de la ventilator de masă) NID 1257-63, 30W/1.700 rot./min., preț 175 lei, celălalt, mai mic, 125 lei. Da, dat fiindcă norma internă datează din 1963, când „Electro-Argeș” nu exista încă, este posibil să fi fost produse la „Electromotor” Timișoara. Veioze. Producția de astfel de articole s-a dezvoltat abia după 1965, atunci când, datorită creșterii numărului de apartamente noi, a crescut concomitent și cererea de corpuri de iluminat. Și în acest domeniu avem de-a face cu un articol de-a dreptul „iconic”, produs pe aproape toată durata de existență a regimului comunist. Este vorba despre așa-zisa lampă de carte, produsă inițial la ELBA. Era practic un soclu minion (E14) atașat unui clește lat din ebonită, care se prindea de carte, becul din soclu, prevăzut cu un mic abajur, tot din ebonită, atașat direct de bulb prin intermediul a două cleme circulare elastice din sârmă, alimentarea făcându-se printr-un cablu cu ștecher, pe fir fiind montat și un întrerupător. Exista în două variante de culoare, maro și neagră, cele maro cred că erau produse altundeva. Costa 24,50 lei. Despre restul (de veioze) vom vorbi mai târziu. Autotransformatorul rusesc. Trecerea de la rețeaua de 120V la cea de 220V, ca și faptul că televizoarele apărute în comerț se alimentau exclusiv la 220V, spre deosebire de radiouri, care majoritatea aveau dublă înfășurare la transformatorul de alimentare 120/220, a creat necesitatea (temporară) a unui dispozitiv ridicător de tensiune, cel mai simplu din această categorie fiind autotransformatorul. Neproducându-se în țară, a fost importat un model extrem de solid și fiabil din fosta URSS. Era o construcție aproximativ cubică din tablă, cu capace din ebonită, tip ASB-05, putere admisă 500W. Costa 450 lei, care se adăugau și ei investiției într-un televizor. Nu au fost importate prea multe, orișicât nu pe măsura numărului celor care încă mai aveau în locuință rețea la 120V, pentru că cei care dețineau un astfel de autotransformator, îl vindeau imediat ce rețeaua trecea la 220V și așa mai departe, aceste dispozitive treceau de la un proprietar la altul. Difuzorul de radioficare. Un alt articol „iconic” al epocii, produs începând de prin 1965 până în 1983, când a fost înlocuit cu un alt model, ceva mai mic, cu carcasă din plastic injectat – NI 1107-77, 110 lei. (Cod A-20039, 0,25 VA/3.600 Ohmi.) A fost precedat de un model de formă pătrată, cu carcasa din lemn lăcuit. Era practic un difuzor obișnuit de 0,25W, conectat la rețeaua de radioficare prin intermediul unui conector de tip ștecher-priză miniatură, care se comercializau și ele prin astfel de magazine (3 lei ștecherul, 3,50 lei priza) alimentat prin intermediul unui transformator de adaptare și un potențiometru bobinat, pentru reglarea volumului. Difuzorul era fixat în carcasa din plastic prin intermediul unei măști acoperite cu o țesătură specifică, așa-zisa „pânză pentru radio”, în engleză grill cloth, cu o textură jacquard specifică, cu dungi maronii pe fond café au lait. Nu am reușit să aflu norma internă și nici codul intern. Prețul unui exemplar era, din câte îmi amintesc, 98 lei. Rețelele de radioficare erau relativ dezvoltate în primii ani de comunism, după model sovietic, suplinind în zonele sărace lipsa aparatelor de radio. De obicei, stația funcționa în sediul primăriei sau al poștei, practic, fiind compusă dintr-o sursă de semnal, de obicei un radio „Pionier” + o stație de amplificare „Doina” de 30W, deservind 120 de locuințe, pentru utilizare necesitând doar conexiunea prin cablu și „terminalul” – respectiv difuzorul de radioficare. După 1965, pe măsură ce majoritatea populației deținea cel puțin un aparat de radio, au scăzut în importanță, astfel de rețele funcționând însă în continuare în fabrici, spitale, instituții, școli, unități militare, etc… Prin 1972, în anul II de liceu, am făcut așa-zisa „practică productivă” într-unul din atelierele fostei întreprinderi Electronica, lucrând tocmai la asamblarea de astfel de difuzoare de radioficare, 9 lipituri cu letconul, fixat potențiometrul pe lateral, strâns 4+4+4 șuruburi și gata, la sfârșitul anului, trei întrebări din domeniul electronicii, eram deja calificat electronist, mă rog, nivelul cel mai de jos. Norma era de montat patru difuzoare/oră, cam 20 buc./zi, ca să iei notă de trecere – practica se făcea sâmbăta, pe când în Franța, toată lumea era liberă sâmbăta de prin 1936. Cam asta era diferența între noi și ei, aceea că, am mai spus-o, comunismul a înlocuit exploatarea omului de către om cu exploatarea crâncenă a omului de către stat. Din cele spuse până acum se vede că producția de astfel de produse a urmărit cumva cererea, dar, ca orice bun de larg consum, a acoperit cumva doar cererea și asta la limită, eforturile regimului fiind îndreptate preponderent înspre industria grea, respectiv producția de oțel, ciment, cărbune, într-o epocă în care puținii bani de care dispuneau românii se duceau pe alimente și îmbrăcăminte, spre supraviețuire adică, condiții în care astfel de magazine și-au făcut cu prisosință treaba. M-am uitat în cartea de telefoane din 1965, cu excepția câtorva mari magazine precum Victoria, București, Cei trei ursuleți, etc…, nici unul nu avea telefon, probabil că aprovizionarea se făcea o dată pe săptămână sau la o lună chiar, într-o zi fixă și gata! asta-i marfa, nu avem alta mai bună! așa că în epocă românii nu și-au făcut prea multe probleme, ceva gen dacă nu cumva becurile Osram ar fi mai bune decât cele de la Philips, pentru că nu aveai de unde alege, iar prin 1985 trebuia să fii mulțumit dacă găseai, iar dacă găseai, trebuia să fii mulțumit dacă-ți vindeau două. (Va urma.)