Viață și prețuri în epoca Ceaușescu (LXIII)

Motto: Într-un magazin alimentar, cândva, prin „epoca de aur”. – Carne aveți? – Ce se vede! – Atunci, dați-mi un kilogram de cârlige!

Următorul eveniment de acest gen va avea loc abia în 15 apr. 1961, la Sala Palatului, inaugurată cu un an în urmă – concertul susținut de Yma Sumac, interpretă americană de origine peruviană, muzica interpretată de aceasta fiind un soi de folclor tradițional sud-american, interpretat în stilul muzicii ușoare promovate în epocă de Hollywood, un gen absolut nou pentru publicul bucureștean. Mai mult, caz unic (cred) în istoria muzicii, solista dispunea de o voce cu un ambitus impresionant, de aproape cinci octave, putând reda cu ușurință atât note baritonale cât și note extrem alto, dincolo de ce putea reda în mod obișnuit o soprană (vezi piesa Chuncho – Vietățile pădurii, din 1950, interpretată și la București, care a ridicat publicul în picioare). Concertul de a doua zi, de la matineu cred, a fost televizat, așa că l-am putut vedea și eu. Ce să spun, nu m-au impresionat câtuși de puțin trilurile respectivei, mult mai potrivite pentru muzica de operă sau pentru cea gospel, iar acea muzică mi se părea ceva straniu, din altă lume, extrem de departe de gusturile europenilor și cred că la fel au privit-o și cei din sală, ca pe o curiozitate stranie, este și impresia mea actuală, la peste șase decenii de atunci. Mai mult, cred că majoritatea spectatorilor au plătit biletul (80-100 lei în 1961, cca. 11% din salariul mediu net) mai mult pentru a vedea „în carne și oase” noua sală – mândria regimului, noutate absolută în epocă. A fost doar un „accident”, o curiozitate mai degrabă, ca și un spectacol de „contorsiuni” prezentat de un celebru „yoghin” trinidadian și doctor pe deasupra [în yoga probabil], nu-mi mai amintesc numele, (parcă dr. Jozeph Clemendore sau cam așa ceva, mai degrabă nume de circar decât de „doctor” în yoga) mai mult numere de circ decât yoga, care au produs extrem de multă confuzie în rândul publicului larg, astfel că în următoarea decadă pe scena Sălii Palatului s-au perindat exclusiv artiști europeni, mai mult sau mai puțin cunoscuți și iubiți de publicul bucureștean. Primul în ordine, în 2 iun. 1962, (cred) Jean-Claude Pascal, interpret francez care câștigase cu un an în urmă concursul Eurovision reprezentând Luxemburgul. O muzică mai apropiată de gustul publicului în epocă, aproximativ similară romanțelor interbelice, dar, spre deosebire de Yves Montand, „mergând mai în adâncime în direcția sensibilității poetice” – Scânteia, dovadă că tovarășii urmăreau cu atenție și textele, nu care cumva să se strecoare vreo aluzie la adresa sistemului. În același an, în perioada 20-27 nov., câteva concerte ale popularului cântăreț italian Domenico Modugno, cunoscut publicului românesc prin piesa „Piove”, mai cunoscută sub numele de „Ciao, ciao bambina”, câștigătoare în 1959 a concursului de la San Remo. Cunoscutul interpret era însoțit în turneu și de o anume Ingela Brander, cântăreață din Danemarca, de care nu am auzit. Pe net văd că figurează ca saxofonistă și că la origine ar fi suedeză – mă rog, interesează mai puțin. Concertul cred că s-a bucurat de succes, din moment ce casa de discuri Electrecord a decis să scoată un disc mic, de 17 cm, (EDC-343, 45 rpm) cu patru piese interpretate de Domenico Modugno, prețul unui exemplar în epocă fiind de 10 lei, ulterior și unul mare (LP, 12 piese, 26 lei). În anul următor avea să fie urmat de Charles Aznavour, un interpret francez și mai popular în rândul publicului autohton, care avea să susțină mai multe concerte în perioada 27 apr.-2 mai 1963, fiind urmat de Dalida în 23 nov. 1963, urmată și ea de Gilbert Bécaud în 26 feb. 1964. În același an, în 2 iul. 1964, pe scena Sălii Palatului avea să urce Petula Clark, însoțită de o formație proprie de acompaniament, solista britanică, pe atunci la apogeul carierei, susținând mai multe concerte în România, interpretând „un bogat program de muzică ușoară”. (Scânteia.) Adevărul este că interpreta nu se bucura de cine știe ce popularitate în rândul publicului românesc, prin comparație cu Domenico Modugno bunăoară, dat fiindcă în epocă limba engleză era încă puțin cunoscută, dar era extrem de imitată de vedetele feminine autohtone, care preluaseră nu numai o parte din repertoriul acesteia, ci și coafura, vestimentația și stilul interpretativ. Astfel de spectacole s-au succedat și în anii următori, aparent politica regimului în domeniu rămânând aceeași, chiar dacă conducerea supremă s-a schimbat după decesul lui Dej. Au urmat Tony Dallara, premiat la San Remo, 6 concerte seara, în 23, 24, 25, 26 și 27 iul. 1965, ultimul și matineu. În anul următor, în 3 aug. 1966, descindea în București un solist extrem de cunoscut, Luis Mariano, împreună cu baletul din Madrid, pentru un turneu având programate nu mai puțin de 6 concerte, din care unul în Capitală și alte două în Eforie Sud și Constanța. Extrem de popular în România începând de pe la sfârșitul anilor ’50, exact cum ulterior aveau să fie Luciano Pavarotti și Andrea Bocelli, deși era prezent zilnic pe postul de radio București nu se specifica niciodată țara sa de origine, Spania, pe atunci dictatorul Francisco Franco fiind considerat unul din principalii inamici ai comunismului mondial, exact cum și era de fapt, situație care a condus, posibil și în urma presiunilor sovietice, la ruperea relațiilor diplomatice cu statul spaniol la 4 aprilie 1946, aspect care s-a înscris și el în „logica inversată” a războiului rece, pe atunci în toi. Îmi amintesc cum prin ’63-’64, era un soi de „epidemie” pe atunci, învățătoarea ne teroriza să scriem scrisori adresate lui Franco, în care să-l implorăm „cât se poate de fierbinte” să comute pedeapsa cu moartea (prin garotare) în cazul unor teroriști comuniști cu zeci de victime nevinovate pe conștiință. Restabilirea relațiilor consulare și comerciale a avut loc abia la 5 ian. 1967, un rol în acest sens având și aceste turnee ale unor soliști iubiți de public, fie ei doar de origine spaniolă. Sigur, în acel moment Luis Mariano era deja un star internațional la apogeul carierei sale, așa că legătura sa cu Spania era oarecum difuză, mai ales că era stabilit de mulți ani la Paris, iar politrucii de la „butoanele culturii socialiste” erau extrem de atenți la astfel de aspecte, astfel că toți artiștii străini intrați în țară să fie absolut „curați” din perspectiva poziției față de comunism. Pentru cei de azi conceptul de „război rece” pare ceva abstract, dar pe atunci el era extrem de concret. Bunăoară, abia din 1957 a devenit posibil studiul limbii spaniole, după ce fusese suspendat de comuniști, dar doar ca o a doua specializare în cadrul facultății de limbi străine, iar ca principală specializare abia din 1967. Simplu – tipic comunist – nu avem relații diplomatice și comerciale cu Spania franchistă, nu avem nevoie nici de cunoscători de limbă spaniolă. Anterior, turneul lui Luis Mariano fusese precedat de Sarita (oficial, Sara) Montiel, despre care am mai discutat, concertele acesteia având loc în 9/10/11/12/13/14/15 și 17/18/19/20 apr. 1966. Se făcuse cunoscută prin filmul Carmen de la Ronda din 1959. Deși debutase în cinema încă din 1943, de atunci trecuseră deja niște ani, astfel că „diva” – am văzut-o și eu de aproape – era cam planturoasă, avea totuși 38 de ani, dar încă pe gustul bărbaților din epocă, astfel încât concertele acesteia au fost considerate evenimentele anului – în underground cumva vreau să spun, pentru că, deși unul din concerte a fost înregistrat și transmis ulterior la televiziune, în presă nu prea am văzut ecouri favorabile, muzica respectivei neavând prea mare audiență. O voce plăcută și atât. Un adevărat „fenomen” – mai ales că obișnuia să cânte mergând prin sală, astfel că oricine putea s-o atingă sau mă rog, să fie aproape de ea. Cererea de a o vedea a fost atât de mare încât prin întreprinderi s-au dat bilete cu preț redus – 30-40 de lei, posibil sponsorizate de sindicate pentru „fruntașii în producție” – că doar meritau și ei, după atâta muncă, „s-o vadă și s-o asculte pe Sarita”. De altfel, cred că avea planificate mai puține concerte dar, datorită cererii imense, a decis să-și prelungească șederea în România. Următorul sosit în Capitală, Enrico Macias, un solist extrem de cunoscut și iubit de public în epocă, cu precădere de femeile cu pretenții, care mai știau și puțină franceză, pe atunci, piesa La femme de mon ami – un soi de telenovelă muzicală, unul din marile succese ale acestuia, fiind transmisă zilnic, cel puțin o dată pe zi la radio. Spectacolele „extraordinare” au avut loc în 24 și 28 oct. 1967 pe scena Sălii Palatului, spre deosebire de cele precedente, nefiind anunțate în Scânteia – organul PCR. Chiar și azi încă mai este popular în România, admiratoarele acestuia apropiindu-se (cred) – de +70 de ani, astfel că aflu cu uimire că după aproape 45 de ani, în 30 apr. 2012 ar fi concertat din nou cu succes pe scena aceleiași săli. Anterior, în 19 și 20 iun., la Teatrul de Vară „23 August” – un soi de „arene romane” din parcul denumit azi „național”, concertase un anume Luis Alberto del Paraná, împreună cu formația sa, Los Paraguayos. Celebru în epocă, idol al poporului paraguayan, extrem de activ muzical, a ocolit de câteva ori globul, popularizând folclorul sud-american interpretat în stilul agreat de marele public în epocă. Era prima sosire în România, care avea să fie urmată ulterior de altele, ocazii cu care va imprima mai multe albume LP la Electrecord, vreo patru. Nu a avut cine știe ce succes în rândul celor de vârsta mea și puțin mai mari, pe atunci deja epoca rock fiind aproape de apogeu, dar în rândul publicului cu oarece pretenții muzicale posibil să fi avut. Orișicât, un deceniu mai apoi, deși omul încetase din viață prin ’74, discurile imprimate la Electrecord încă zăceau prin rafturile magazinelor de specialitate. În același an, din Grecia, o interpretă de aceeași factură cu precedentul, o anume Angela Zilia, cinci concerte la Sala Palatului, în iul. 1967. Tot atunci, un interpret italian, Remo Germani, extrem de apreciat, de tineri inclusiv, eu chiar și azi îl mai ascult din când în când pe Spotify – trei concerte, unul la Sala Palatului, plus alte două la Teatrul de Vară „23 August”. În fine, mai menționez trei spectacole, care au avut loc pe scena Sălii Palatului, în 16, 17 și 18 iun. 1967, ale mimului francez Marcel Marceau, nu știu dacă au avut sau nu succes, pentru că nu am văzut ecouri prin presa vremii. Această enumerare poate părea anostă, dar am ținut să fie exhaustivă pentru că ea reflectă extrem de bine politica din epocă a autorităților de resort din domeniu, sunt nevoit să subliniez – încă de dinainte de celebrele teze, pe care le anunțau cumva – de „a îmbina armonios plăcutul cu utilul” – adică de a prezenta publicului bucureștean spectacole muzicale cât mai neutre ideologic, care dacă se poate să coste cât mai puțin, să nu se zică că nu avem contacte culturale cu „străinătatea” – dar atât și nimic mai mult. Sigur, au fost invitați [și] soliști cu un oarece succes la public, dar totuși, în epocă – nu mai vorbesc de acum, când deja valorile s-au cernut de mult – în Franța erau destui peste un Enrico Macias, dacă ar fi să mă refer doar la Serge Gainsbourg, nu mai vorbesc de Charles Trenet sau Johnny Hallyday, la fel și în Italia peste Remo Germani – Adriano Celentano, bunăoară. Iar acest aspect este și mai abitir valabil pentru cei care au concertat în anii ce au urmat după celebrele teze din iulie, o reacție la așa-zisa primăvară de la Praga, o liberalizare ideologică de rău augur pentru orice regim comunist. Fără a mai insista, îi voi enumera în ordine – „Les Surfs” (Madagascar), împreună cu Jennifer (o anume Annie Meyre, Franța, de care nu a mai auzit nimeni de prin 1970) – 1967, Helen Shapiro și Tony Bolton (Anglia) – 8-11 aug. 1968, I Dik-Dik (Italia) – sept. 1968, doar pentru un disc Electrecord și câteva clipuri tv, Amalia Rodrigues (Portugalia) – muzică fado – mart. 1969, Salvatore Adamo – iul. 1970, Mikis Teodorakis – iul. 1970 și în fine, Josephine Baker – feb. 1971. Prima întrebare care se pune este dacă publicul bucureștean mainstream chiar își dorea astfel de spectacole? Mai mult ca sigur că nu – nici din perspectivă muzicală, mă refer la muzica epocii în primul rând și nici calitativ vorbind. Sigur, Amalia Rodrigues era o mare interpretă a muzicii fado, dar muzica respectivă era și este foarte departe de gustul românilor, la fel ca și muzica militantă a lui Mikis Teodorakis, nu mai vorbesc de Josephine Baker, care în 1971 avea deja 65 de ani. Singurul interpret realmente original era Salvatore Adamo, de asemenea cu prezență zilnică la radio. Restul nu făceau decât să re-interpreteze cover-uri de pe piesele de succes ale altora, mă refer la cei doi interpreți britanici, două voci plăcute și atât – dar lumea voia să-l vadă pe Tom Jones, nu pe Tony Bolton cântându-i piesele, astfel că în epocă toți aceștia au fost priviți ca niște surogate ieftine ale originalului. A doua întrebare care se poate pune este cine erau „amatorii” de astfel de spectacole, adevărate „evenimente mondene” ale Capitalei? Evident că cei cu bani și amatori să se vadă cu „lumea bună” a regimului – în nici un caz cei ca mine, amatori de muzică de calitate. Așa cum am precizat deja, un bilet, funcție de spectacol, la un astfel de concert, la Sala Palatului, costa 40-80 lei, ba chiar și mai mult, la Sarah Vaughan ajunsese 120 lei, iar la cursul din 1967, 100 lei ar însemna 5$, azi ar fi 45$, cam cât a fost un bilet la Metallica. Pe de altă parte, căutând pe la colecționari, am văzut că un bilet mediu la un concert al lui Tom Jones, celebru în 1967, costa 1 liră, azi 23,2 lire sau aproape 29$, deci nu era vorba despre tariful solicitat de artist, ci de constrângeri ideologice și de ce nu, de multă prostie, pentru că la 120 de lei biletul ar fi venit și Jimi Hendrix la Sala Palatului, măcar de curiozitate – zic și eu. Cu alte cuvinte, cel puțin în acest domeniu, nu era nevoie de celebrele teze, pentru că principiile lor se aplicau deja cu mult înainte de 1971. OSTA (Oficiul de Spectacole și Turnee Artistice) devenită ulterior ARIA (Agenția Română de Impresariat Artistic) – practic, „întreprinderea de stat” care organiza astfel de spectacole, funcționa conform art. 6 din Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1346/1971  privind unele măsuri referitoare la organizarea și funcționarea Consiliului Culturii și Educației Socialiste, care suna cam așa, citez: „Agenția română de impresariat artistic, din subordinea Consiliului Culturii și Educației Socialiste, își desfășoară activitatea în scopul afirmării pe plan internațional a artei românești, făcând cunoscute cele mai valoroase creații culte și populare, formații teatrale, muzicale și coregrafice, artiști și interpreți de prestigiu; acționează în scopul cunoașterii, selectării și difuzării în țara noastră a valorilor progresiste ale artei universale, a formațiilor și artiștilor de seamă, care prin repertoriu și măiestria interpretării pot contribui la lărgirea orizontului de cultură al maselor, la educarea publicului în spiritul idealurilor umanismului; exercită în exclusivitate, pe plan intern și extern, impresariatul artistic; etc…” Valori progresiste deci – nu ce ar vrea publicul, cu alte cuvinte, după cât se vede, nici nu era nevoie de o hotărâre de guvern, din moment ce prevederile acesteia se aplicau cu mult înainte de celebrele teze. Mai mult, documentul prevedea ca excedentul anual [în valută] rezultat din activitatea ARIA se va vărsa la bugetul de stat. QED – exact ce spuneam, plăcutul – că oricum cineva tot venea, măcar de curiozitate, la acele spectacole, cu utilul – valută cât mai multă la buget, pentru ca să contribuie și artiștii la creșterea producției de oțel pe cap de locuitor. (Pentru că și minereul de fier din URSS era plătit tot cu valută forte, voi reveni la sfârșit asupra acestor aspecte.) Mai adaug că acel odios Consiliu al Culturii și Educației Socialiste, înființat prin decretul nr. 301 din 21 sept. 1971, pentru punerea în practică a celebrelor teze, a fost condus de-a lungul timpului de trei adevărați cerberi ai regimului, respectiv de către Dumitru Popescu, zis Dumnezeu, Miu Dobrescu și în fine, de Susănica Gâdea, zisă și Suzana, principalii artizani ai cultului personalității tovarășului. Așa că, indiferent de forul tutelar, ARIA a continuat cu aceeași politică până în dec. ’89. Dat fiindcă în cenușiul epocii de aur, chiar și așa, aceste concerte au constituit un adevărat balon de oxigen pentru bucureșteni, voi menționa absolut toți artiștii străini care au susținut concerte în România pe durata celor +18 ani scurși între teze – o adevărată piatră unghiulară a regimului, și prăbușirea acestuia. Primele pe listă, Surorile Kessler, pe atunci celebre, dat fiindcă apăreau în deschiderea emisiunii de varietăți Studio Uno a televiziunii italiene, transmisă pe atunci și în țară, sâmbătă seara. Trei concerte, în 28, 29 și 30 aug. 1971. Următoarele în ordine: grupul artistic Tropical Fiesta (un grup de muzică și dansuri din Republica Africa Centrală, condusă pe atunci de bunul „pretin” al dictatorului, Jean-Bédel Bokassa, și el dictator feroce, ce avea să se proclame împărat câțiva ani mai târziu și din câte îmi amintesc, negroaicele erau topless) – 31 aug. 1972, cu spectacole în mai toate marile orașe, piesa de rezistență a spectacolului fiind un cântec intitulat Ceaușescu & Bokassa, apoi Eddy Mitchell – un „rocker” francez, 3 feb. 1973, concert televizat, și în fine Giani Morandi, despre care am discutat deja, și el prezent zilnic la radio, trei concerte în 28, 29 și 30 apr. 1973. În deschiderea concertelor cânta trupa autohtonă Phoenix, contrar a ceea ce se afirmă azi, cu piese neutre ideologic, mai degrabă muzică ușoară decât rock, gen Vremuri și Canarul. Au urmat Golden Gate Quartet, un grup vocal care interpreta negro spirituals – nu cunosc data, Lara Saint Paul, 24 și 25 iun. 1973, José Feliciano, 3 mai 1974, destul de cunoscut pe atunci, inclusiv în România – un singur concert, artistul fiind însoțit de grupul Spencer Mac, oarecum obscur, și de o anume Talli Halliday, artistă de varieteu, la fel de obscură. În anul următor, Demis Roussos, de asemenea cunoscut, două concerte în 28 și 29 mai 1975, la noua așa-zisă „sală polivalentă”, inaugurată cu mare fast în anul precedent. În 25 oct. 1976, în aceeași sală, concertul de „muzică POP” al „formației vocal-instrumentale” italiene I Pooh (de la ursulețul Winnie-the-pooh, sic!). Și acest grup era destul de cunoscut în epocă, fiind prezent destul de des la radio. Chiar dacă respectivii aveau „plete” pe atunci – ca starurile rock ale momentului – am văzut pe youtube, că nu am mers la concert – Doamne ferește! muzica era o lălăială ieftină în stilul muzicii ușoare românești de atunci. A urmat în același an, Procol Harum, despre care vom discuta mai târziu, – trei concerte, în 25, 26 și 27 sept. 1976. Dacă până pe la mijlocul deceniului al șaptelea artiștii prezentați de ARIA erau de valoare medie, dar încă destul de cunoscuți, cel puțin jumătate vorbesc, în anii ce au urmat pe scenele bucureștene au cântat artiști tot mai slabi, cvasi-necunoscuți publicului: Iva Zanicchi (15 și 16 feb. 1977, Sala Palatului) – prezentă când și când la Radio București, Missisippi Delta Blues (10 mai 1977, Sala polivalentă + 5 concerte în provincie, Timișoara, Deva, Brașov, etc. – nu am reușit să-i identific decât cu aproximație, posibil MDB Band, cu un album, in Europe – 1981), Eruption – un soi de Boney M „în mizerie” – 16 iun. 1979, Brotherhood of Man – premiați la Eurovision în 1976, în feb. 1980, Goombay Dance Band – alți Boney M în mizerie, în 1982, Smokie în 1983 și în fine, Babe și Volcano din Olanda – muzică disco și așa-zisă bubble gum pop, lălăieli ritmate mai precis. După care absolut nimic, pentru că cizmarul a tăiat orice valută destinată culturii, dacă mă rog, asimilăm cultura cu muzica „fetelor” de la Babe. Sigur, au mai concertat și alții, nu i-am mai menționat aici – este vorba de cei care au oferit recitaluri în cadrul celor patru ediții ale festivalului Cerbul de Aur, televizate integral, care probabil, datorită succesului repurtat, au concertat ulterior și pe scenele bucureștene, mă refer aici la Udo Jürgens, Hugues Aufray, Rita Pavone, Bobby Solo, Cliff Richard, etc… dar nu mai mulți de 10 cu totul. Per total, între 1965-89, pe scenele bucureștene, mai rar și în provincie, au concertat nu mai mult de 40-50 de soliști și trupe vocal-instrumentale, maximum maximorum, pentru a interpreta muzică „ușoară”, categorie în care am inclus și genurile pop, beat, disco, etc… adică tot ce nu era muzică cultă, populară sau rock. Ar însemna nici măcar doi artiști anual. Nu pot spune dacă e mult sau puțin, probabil că ultima variantă este mult mai plauzibilă, în raport cu ce am văzut prin occident bunăoară. Dar nu cred că ar trebui să punem asta numai pe seama constrângerilor ideologice impuse de celebrele teze și/sau de zgârcenia lui Ceaușescu cu privire la valută (așa cum am demonstrat clar în cazul filmului) ba mai mult, eu cred că este vorba despre educație, pentru că nici azi nu se prea înghesuie lumea la concerte, în principal datorită prețului. Pur și simplu ăsta e nivelul, pe undeva la fel cu cel de atunci sau chiar mai jos, astfel că azi, conform statisticilor oficiale românii cheltuiesc în medie 27 de euro de persoană pentru cultură (lunar) – iar media europeană este de cinci ori mai mare, iar cea mai mare parte a sumei este alocată pentru plata serviciilor TV și mai puțin pentru procurarea altor servicii culturale, pe primul loc situându-se în continuare cinematograful, în cei 27 de euro intrând și mâncatul la fast-food de după. QED. Mai mult, alte statistici au stabilit că românii cheltuiesc lunar pentru activități culturale și de recreere cca. 8,70€, o explicație putând fi și gradul redus de urbanizare al României în raport cu media europeană. Orișicât, marea majoritate a românilor nu este prea dispusă să dea 50€ pe un bilet la un concert, indiferent de gen și de cât de celebru ar fi artistul respectiv. Nu mai vorbesc de spectacole de excepție, unde prețul biletelor crește exponențial spre multe sute de euro, așa cum ar fi o premieră la Scala din Milano sau la opera din Viena. Pur și simplu ăsta e nivelul, nu are rost să acuzăm regimul de atunci, pentru că nici azi nu se înghesuie lumea la astfel de spectacole. Iar chestia asta nu ține de calitatea artistului, pentru că la astfel de spectacole, max. 2-3 pe an, se înghesuiau mai mult snobii cu bani și mai puțin melomanii, deci chiar și să fi concertat vedete de valoare certă în epocă, precum Tom Jones, ABBA sau Modern Talking, tot nu s-ar fi bătut lumea pe bilete, pentru că, așa cum am spus, 100 – 150 lei/spectacol era destul de mult pentru românul mediu chiar și în ’89, pe când salariul mediu net era de 3.063 lei. Câteva cuvinte acum despre muzica ușoară românească. În mod paradoxal, deși, așa cum vom demonstra imediat, nu ar trebui să aibă treabă cu studiul de față, voi spune câteva cuvinte despre acest subiect, pentru că muzica ușoară autohtonă reflectă cel mai bine, după film, politica regimului în domeniul culturii. Adică – să fie cât mai educativă și eventual, să preamărească realizările regimului, iar dacă se poate, să implice cheltuieli minime și beneficii maxime. Și asta în condițiile în care regimul controla tot „lanțul trofic”, în primul rând difuzarea – prin controlul total asupra unicei case de discuri și mai ales, asupra radioului și televiziunii. Sigur, nimeni nu te împiedica să compui o piesă muzicală de succes, chiar și fără studii muzicale fiind, să-i compui și versurile chiar – dar cum ajungea ea la public? atâta vreme cât pentru difuzare trebuiau aprobate muzica, cât mai ales textul, mai întâi de către  Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă (din ministerul culturii) în epoca Dej și ulterior, după celebrele teze, de către Consiliul Culturii și Educației Socialiste, CCES pe scurt, subordonat direct CC al PCR, lui Ceaușescu personal. Și asta cu atât mai mult cu cât să zicem că un vinyl puteai să nu-l cumperi pur și simplu, dar abonamentul radio-tv îl plăteai în mod obligatoriu, iar acestea transmiteau exact ce dorea Ceaușescu să transmită. Și asta în condițiile în care în ultimii ani ai epocii de aur mulți plătiseră bani grei pe un televizor color, doar pentru a-l folosi în calitate de monitor video. Cu alte cuvinte, plăteai pentru o „marfă” pe care nu o primeai, îngrășând „cântăreții regimului”, precum Adrian Păunescu, Geo Ciolcan, Nicolae Drgoș, Al. Andrițoiu și mulți alți trepăduși și lingăi, prin cei 40 lei plătiți lunar pentru abonamentul tv și 30 lei pentru radio. Abia în ultimii ani ai regimului, datorită extraordinarei răspândiri a mijloacelor de înregistrare magnetică a sunetului, magnetofoane și radio-casetofoane, au putut să se lanseze melodii care au scăpat circuitului obligatoriu, vezi Dragoste la prima vedere a lui Ilie Micolov sau unele piese de succes lansate de Gil Dobrică, precum Hai acasă și Sunt îndrăgostit, care și-a făcut cunoscute creațiile prin spectacolele pe care le dădea seara prin restaurante. Este clar că și textele acestora au trecut prin furcile caudine ale canoanelor oficiale atunci când casa de discuri Electrecord s-a interesat de piesele respectivilor. Nu mai vorbesc de mafia din domeniu, mă refer la Uniunea compozitorilor & Co., care cuprindea compozitori – unii cu real talent, textieri și muzicologi – și ei salariați „la stat”, pentru că și aici existau numeroase intrigi și interese, câtă vreme partidul controla difuzarea. Pentru că degeaba compuneai o piesă de succes, degeaba îi adaptai un text inspirat, degeaba i-o dădeai unui solist iubit de public s-o interpreteze, dacă ea nu era transmisă la radio și tv, mai ales că cel puțin la tv, programul se redusese la două ore și acelea dedicate exclusiv osanalelor închinate celui mai iubit fiu al poporului. Aceeași chestie se aplica și beneficiarului, melomanului adică – dacă în lumea liberă pur și simplu schimbai postul – de radio sau tv, în România nu aveai ce schimba. Dacă din perspectiva consumatorului a fost simplu – muzică străină de calitate „trasă” pe bandă magnetică, pentru compozitorii cu patalama la mână, acreditați adică, de uniunea compozitorilor și de consiliul culturii și educației socialiste, a fost mai complicat, pentru că trebuiau să scoată un ban, cel puțin pentru traiul zilnic, din ce compuneau, așa că au trebuit să se conformeze. Pentru început cu compoziții preamărind realizările regimului, dacă se poate cât mai puțin anoste și chiar cu succes la public. Așa s-au născut piese cu real succes precum Magistrala Albastră – despre canal – sau Trenul galben fără cai – despre metrou, o continuare firească, dar la un alt nivel, a șlagărelor similare din epoca Dej, celebrele piese Macarale și Marinică. S-a mai încercat un soi de by-pass al calapodului oficial, prin utilizarea textelor aparținând unor poeți clasici sau contemporani agreați de regim, dar rezultatele au fost de cele mai multe ori departe de succesul scontat, fie datorită inadecvării textului la muzică, fie viceversa, vezi încercările de a adapta textele lui Nichita Stănescu. Singurele reușite de real succes au fost piesele Atât de fragedă, de pe un cunoscut poem al lui Eminescu – formația Mondial, și Tablouri, compoziție și interpretare – Florin Bogardo, pe versurile lui Marin Sorescu. La antipodul acestora, compoziții stupide și neutre ideologic, exact cum dorea partidul – chiar dacă unele au plăcut publicului fără pretenții și fără prea mari probleme existențialiste, precum Cânta un matelot la proră, Olimpiada tinereții, Trecea fanfara militară și În rândul patru, banca de la geam, mai sunt și altele, sute și sute de adevărate „hituri” ale muzicii ușoare românești, nu stau acum să le fac pomelnicul. Sigur, nu s-a ajuns să se compună piese de muzică ușoară dedicate tovarășului (și tovarășei) – dar se ajungea și acolo dacă mai dura câțiva ani regimul. Până atunci, pe toată durata epocii Ceaușescu arsenalul verbal al textelor a suferit de o rigiditate atroce – albastre zări – rimează cu chemări, realizări – mărețe de obicei, la fel depărtări, împliniri – rimează cu nemărginiri, etc. nu mai vorbesc de orizonturi nesfârșite, speranțe împlinite și altele similare, … ce mai! – o întreagă epopee! Da, de la Aladin, Aladin, mare succes al lui Gică Petrescu, pe versuri de Eugen Mirea, la Țara mea cu ochi frumoși, versuri – adaptare de Marian Stere de pe textul lui Harry Negrin, sau de ce nu? Cincinalul în patru ani și jumătate, a fost un drum lung, cu mirobolantele teze pe post de piatră de hotar, dovedind încă o dată „justețea” ideilor tovarășului, preluate grobian și simplist din filosofia marxistă – să transformăm cantitatea într-o nouă calitate, tovarăși! Este clar că în astfel de condiții draconice nu se putea vorbi nici de cantitate, nici de calitate, pentru că puținii compozitori oficiali ca să zic așa, agreați de regim, nu puteau crea atâtea piese de succes încât să poată alcătui un adevărat repertoriu pentru un interpret de succes, încât acesta să poată susține un concert de două ore cu piese originale – durata unei piese fiind cam patru minute, ar fi grosso modo 30 de piese – nici vorbă de așa ceva! Pe urmă, jumătate din piesele cântate, cel puțin, trebuiau să fie autohtone, conform cerințelor draconice ale „consiliului”, iar cele preluate din repertoriul internațional de succes trebuiau să aibă texte adaptate calapodului ideologic al regimului, mai trebuiau plătite și drepturi de autor, care însemnau valută, așa că nici un interpret român, oricât de dorit de public era, nu putea susține de unul singur un concert de genul celor susținute de soliștii occidentali trecuți în revistă mai sus. Exista și o broșură cu apariție lunară cred, cu texte de muzică ușoară – îi spunea Cântecul preferat – editată de Uniunea Compozitorilor, costa 1,50 lei și se găsea la orice chioșc de ziare. Conținea [și] texte adaptate succeselor internaționale ale momentului, iar textele erau de un cretinism feroce – trebuie neapărat să pun mâna pe una, mărturie mută a acelei epoci ticăloase, în care ideile tâmpite ale unui tâmpit primau asupra culturii și civilizației unui popor. S-ar putea spune – stai dom’ le! parcă văd că voi fi interpelat pe blog – ce puteam face dacă nu aveam oameni talentați în domeniu? Nu cred așa ceva – poporul ăsta are un dar nativ pentru muzică, a avut din totdeauna oameni dotați pentru așa ceva – dar în condițiile de atunci nu aveau nici o șansă, câtă vreme Ceaușescu prevăzuse absolut tot în celebrele teze. Un singur exemplu – în câțiva ani doar, Paraziții și BUG Mafia au produs mai multe piese de succes decât toate cele prezentate la Mamaia de-a lungul întregii epoci de aur, zeci, poate sute de piese tari, care rezistă și azi, fără inspirație de la alții, cu muzică și versuri proprii și fără a fi membri ai uniunii compozitorilor și muzicologilor lui pește prăjit. QED, a câta oară? Așa că trăgând linie, puținele spectacole de muzică ușoară care aveau loc când și când, la fel ca unele din cele susținute de unii soliști străini, erau un soi de ghiveci la care participau mai mulți interpreți, fiecare cu max. 2-3 piese, având uneori intercalate și așa-zise „momente vesele”, numere de circ, adică spectacol de varieteu mai mult decât concert de muzică ușoară. Prețul unui bilet – la Sala Palatului – pentru un astfel de „ghiveci” era cam jumătate din cel al biletelor la prestațiile unor interpreți străini, tipic 40-50 lei, sper să nu greșesc. O evoluție [involuție practic] similară a avut și festivalul internațional de muzică ușoară de la Brașov – „Cerbul de aur”, cu 4 ediții între 1968-71. După un debut promițător al primei ediții, cu câțiva invitați de marcă, chiar dacă nu tocmai de top, s-a văzut clar că nu prea putem concura nici măcar cu „țările socialiste frățești” la capitolul muzică ușoară – în consecință, după celebrele teze a fost stopat, cu atât mai mult cu cât înghițea destui bani, biletele fiind date „pe sprânceană”, chiar dacă concertele erau televizate, iar acesta pare a fi principalul motiv – o cheltuială inutilă pentru a satisface orgoliul de a avea și noi un astfel de festival și în subsidiar mi se pare absolut clar că nu te poți prezenta la un eveniment de genul ăsta cu Cincinalul în patru ani și jumătate sau cu Țara mea cu ochi frumoși. Punct aici cu muzica ușoară românească, mai mult nu interesează studiul de față. Spectacole de muzică populară. Nici aici nu sunt prea multe de spus. Voi începe cu o butadă al cărei autor nu am reușit să-l depistez, care se potrivește ca o mănușă domeniului, anume că fiecare gen muzical are parte atât de muzicieni cât și de muzicanți și asta cu atât mai mult cu cât această muzică a „beneficiat” din plin de imixtiunea politicului, mai mult decât în toate celelalte genuri la un loc, mai ales că atât Dej, cât și Ceaușescu erau mari amatori de astfel de muzică, primul le prefera pe Maria Lătărețu și pe Angela Moldovan, (în epocă se zvonea că amândouă ar fi trecut și prin patul primului secretar – în fond, nimic rău în asta, bravo lui! – e și ăsta un mod de a testa, chiar dacă neprincipial, pregătirea ideologică a tovarășelor) al doilea pe Mia Braia și pe Ioana Radu – nici unul pe Maria Tănase, aspect care și el explică multe. În momentul cuceririi puterii de către comuniști, genul acesta de muzică era extrem de preferat în mediul rural, așa cum este și în prezent, suficient cât să atragă atenția politrucilor din domeniul culturii, astfel că dintre toate genurile muzicale, cu excepția poate doar a corurilor și marșurilor solemne, acest gen a „beneficiat” din plin de imixtiunea politicului. În mediul urban erau preferate mai mult romanțele și muzica de dans, eventual și muzica de petrecere, prin specificul lor, mai puțin afectate de imixtiunea politicului. Tehnic vorbind, genul acesta muzical era interpretat de orchestre [de muzică populară], unele mai mari, având cca. 20 de instrumentiști și dirijor, precum cea a ansamblului „Rapsodia Română” (cu sediul și sala pe str. Lipscani nr. 53, azi Teatrul Avangardia), „Ciocârlia” (al MAI – ministerul afacerilor interne), a Radiodifuziunii, ansamblul „Doina” al armatei, etc… altele mai mici, având doar doi-trei instrumentiști – un simplu combo din vioară și/sau acordeon sau trompetă sau taragot (pentru „soliști”), contrabas și/sau țambal (pentru „secția ritmică”), plus instrumente solistice specifice – cobză, nai, fluier, vioară cu goarnă, etc…, de cele mai multe ori și un solist vocal. Cum spuneam, în acest domeniu imixtiunea politicului a fost cât se poate de brutală și abuzivă, efectele fiind dramatice. Cum muzicii în sine nu aveau ce-i face, direcția principală de acțiune a vizat textele – cât mai „epice” și eventual, cât mai „militante” – reflectând „noile realități ale patriei”, pentru a crea așa-zisul folclor nou, așa că pun și eu câteva teme la nimereală: munca pe ogoare (neapărat „înfrățite” – începuse colectivizarea doar), munca la colectivă (fiind vizat în special aratul – neapărat cu tractoare, tractoristul fiind eroul principal al unor astfel de producții („Ilenuța tractorista, fată din popor” – de la caz la caz și Ilenuța milițianca), electrificarea satelor, bunăstarea, marginalizarea chiaburilor (în realitate, majoritatea au fost arestați și trimiși la muncă forțată și asta în cel mai fericit caz), hărnicia și avântul muncii înfrățite a colectiviștilor, rolul partidului („cu partidul nostru-n frunte, vom avea victorii multe”), marginalizarea leneșilor și rolul agitatorilor (învățători de obicei, cea mai scârboasă categorie socială după milițieni, adevărați stâlpi ai regimului la sate) plus viața luminoasă, recoltele îmbelșugate, etc. Ca și în muzica ușoară, relațiile dintre sexe erau exclusiv cele de la locul de muncă, în muzica ușoară dintre un zidar și o macaragioaică („Macarale”), în cea populară, de obicei între o colectivistă și un tractorist. Texte stângace cu versuri șchioape, primitive, schematice, liniare și simpliste, fără metaforele specifice versului popular tradițional românesc – toate acestea s-au numit folclor nou. Domeniul fiind vizat cu predilecție de partid, pe toată durata de existență a regimului comunist a existat un soi de prostituție în domeniu, aspect manifestat mai pregnant în epoca Dej și ceva mai „subtil” în epoca de aur, fără însă ca textele să-și piardă câtuși de puțin din stupizenie. De asemenea, au fost eliminate sintagmele foaie verde și frunză verde, tot ce era legat de respectiva culoare fiind asociat ideologiei legionare. Aceste așa-zise piese de folclor nou erau extrem de bine văzute de partid, ele fiind interpretate, inclusiv de către soliști consacrați, la tot felul de spectacole omagiale, festive (de 23 august și 1 mai, când se îmbinau cu omagierea tovarășului și a tovarășei) fiind de asemenea nelipsite de revelion. Rolul principal în răspândirea noului gen muzical l-a avut radioul și ulterior casa de discuri Electrecord, astfel că, alături de ceasul cu cuc, pick-up-ul Supraphon (în special modelul GE 080, stil „valiză”, îmbrăcat în vinilin) împreună cu „teancul” de discuri, era un articol nelipsit din casa oricărui țăran mai înstărit. Câteva exemple din epoca Dej, găsite pe youtube: Eugenia (Gena) Bîrsan – Măi țărani și mijlocași, Vasile Cănănău – Avem o recoltă bună, Tița Ștefan – Sus pe glia fără hat, Dorina Drăghici și Nicu Stoenescu – Cântecul turiștilor, Maria Lătărețu – Hora păcii (era doar criza rachetelor „cubaneze”) și din nou Dorina Drăghici – Drag îmi e bădița cu tractorul. Cum spuneam, în epoca de aur acest aspect s-a manifestat ceva mai subtil, muzica populară pierzând cumva din caracterul militant – normal, în 1962 se încheiase procesul de colectivizare (redenumită cooperativizare), versurile folclorului nou cântând cu predilecție frumusețile patriei – leit motivele principale fiind plaiul și dealul – de altfel chiar așa s-ar putea denumi muzica respectivă (într-un moment de revelație) – muzică de plai și deal. Ca și în muzica ușoară, s-au căutat soluții care să se poată cala pe calapodul Consiliului Culturii și Educației Socialiste, dar rezultatul a fost jalnic. Dacă versurile poeților clasici mai mergeau la romanțe, precum cele ale lui Eminescu și Minulescu, muzica populară – preponderent ritmată, era câtuși de puțin adecvată adaptării unor astfel de texte. Soluția a fost, un aspect cât se poate de inedit al epocii, folclorul penitenciar. Datorită extraordinarei extinderi a universului concentraționar, în special în primele două decade ale regimului comunist – mă refer la pușcării, lagăre de muncă, colonii penitenciare, unități militare, sate pentru domiciliu forțat, etc… a apărut un adevărat folclor specific, manifestat prin poezia închisorilor, dar și prin cântece, readuse la viață din uitare abia după loviluția din dec. ’89. Multe astfel de piese muzicale au autori anonimi care nu au putut fi depistați, altele însă au autori precis identificați. Ca de obicei, ajustările ideologice nu au lipsit, astfel că noul „folclor” s-a manifestat sub denumirea cântecelor de cătănie, mai convenabile ideologic – deși serviciul militar devenise, în ultima decadă a epocii de aur, un soi de sclavie forțată – voi reveni asupra acestui aspect, o adevărată calamitate a acelei epoci, despre care am mai vorbit pe alocuri. Principalii protagoniști ai acestui curent au fost Irina Loghin și Benone Sinulescu, două adevărate staruri ale muzicii populare în epocă, vezi discul LP Electrecord Plec mândruțo, militar (EPD 1247, 1970), iar titlurile vorbesc de la sine: Bună ziua și bun lucru, Mi-a scris măicuța de-acasă, Rămâi mândruțo cu bine, etc… Curios lucru, dat fiindcă nu apăruse încă cultul tovarășei, eram totuși în 1970, nu fusese eliminată încă sintagma Leana mea, dar textul e crâncen: Ia-ți neicuță ranița / Că armata nu e grea / De ți-o fi de mine dor / Raportează la maior / Să-ți dea drumul din armată / C-a iubit și el o dată… (Sic!) Mai adaug și eu un „cuplet criminal” similar din memorie: (el) Dragă mândruliță, mă duc să mă-împușc / (ea) Du-te bade, dar să n-ai cartuș! Nu știu exact cum funcționa „treaba” și rămâne un mare mister al acelei epoci, pentru că nici una din miile de astfel de „piese” scoase pe bandă rulantă nu are înscris pe disc autorul, măcar al „versurilor”. Presupun că era luată o temă muzicală existentă, dirijorul tarafului stabilea aranjamentul, iar versurile erau comandate unor scribi anonimi sau erau scrise în colaborare chiar cu interpretul, grosul „drepturilor de autor” (din vânzarea discurilor și transmiterea la radio) revenind acestuia din urmă. Cert este că prin această metodică s-a creat un „folclor” paralel care nu avea nici o tangență cu folclorul autentic, pe care aproape a reușit să-l înlocuiască – o adevărată crimă culturală antinațională. Sigur că au existat și interpreți autentici, care nu au acceptat să se prostitueze, voi enumera și eu câțiva, pentru că nu merită uitați: Ion Lăceanu, Florea Cioacă, Liviu Vasilică, Frații Petreuș și mulți alții. Așa cum spuneam, cel puțin în Capitală, principala cale de difuzare a acestui gen muzical au fost discurile de vinyl, plus radioul și televiziunea, care transmiteau și muzică autentică în paralel cu aceste piese de așa-zis folclor nou. Mai puțin spectacolele, care aveau loc, așa cum am spus, la teatrul de pe str. Lipscani (al ansamblului de cântece și dansuri „Rapsodia română”) cam 2-3 spectacole săptămânal, uneori chiar și 3-4, deci cerere exista. În chiar ultima săptămână de existență a regimului comunist 17-22 dec. ’89, erau programate trei spectacole diferite de muzică și dansuri populare. Prețul unui bilet la un astfel de spectacol era cam de același ordin de mărime cu cele care aveau loc pe scena Sălii Palatului, pentru interpreți autohtoni vorbesc, max. 40 de lei. Spre sfârșitul epocii comuniste, după 1980, datorită răspândirii exponențiale a aparatelor de înregistrare pe bandă magnetică, la fel ca în muzica ușoară, au apărut și „creații muzicale” care scurtcircuitau „circuitul normal” – adică fără a fi avizate de CCES, multe având versuri de o vulgaritate extremă, popularizate mai ales prin intermediul „cântărilor” de la nunți. Pentru că astfel de interpreți, practic niște lăutari specializați, un soi de regi neîncoronați ai domeniului, erau extrem de solicitați, chiar și la cele mai simandicoase evenimente, inclusiv la onomasticele tovarășilor din conducerea de partid și de stat, în consecință, trebuiau să aibă repertoriu pentru orice ocazie, de la o nuntă țigănească la ziua de naștere a tovarășului Nicolae Ceaușescu (26 ianuarie.) Exista și un soi de târg, unde respectivii erau „contractați” pentru diverse „evenimente”, în piațeta din fața teatrului Odeon. Concomitent, au luat o amploare deosebită manelele, care aproape au „îngropat” romanțele și muzica de petrecere. Câteva cuvinte acum despre manele. DEX – maneá, pl. manele, s. f. cântec de dragoste de origine orientală, cu melodie duioasă și tărăgănată. – din tc. mānì. Mai precizez că la noi a intrat pe filieră turcească, termenul fiind menționat pentru prima dată (cred) de Costache Negruzzi – Deșert pline pahare, Apoi încep să cânt vreo manea – și de asemenea, precizez că la origine era interpretat exclusiv de femei. Articolul corespunzător din odioasa wikipedia este cât se poate de tendențios, afirmând că ar fi un gen muzical – incorect, este de fapt un subgen muzical al muzicii lăutărești, și că ar fi originar în comunitățile etnice de romi (sau țigani) din România. [Nici vorbă și am explicat de ce.] Subgen muzical aproape necunoscut înainte de 1980, a devenit extrem de popular odată cu lansarea la casa de discuri Electrecord a primului album al Romicăi Puceanu, intitulat „Cine nu știe ce-i dorul” (STM-EPE 01144). Romica Puceanu (1927-1996, din 1986 stabilită în NY, SUA) a fost o excepțională interpretă care a contribuit enorm la popularizarea acestui gen muzical, piesa de deschidere a albumului se numea Șaraiman și a devenit un adevărat hit în epocă. Romica Puceanu, deși cunoscută încă din 1944 prin muzica „de mahala” pe care o interpreta, termenul de manea a început să fie cunoscut abia după 1980, odată cu apariția acestui album, chiar dacă regăsim o serie de elemente comune cu manelele și în muzica interpretată în epocă de către Gabi Luncă. Orișicât, autoritățile comuniste nu și-au făcut prea multe probleme cu muzica respectivă, considerată generic muzică lăutărească, atâta vreme cât versurile nu aveau nici un substrat ideologic. Tema generală a manelelor originale era în general tristă – iubire pierdută, despărțire, viață irosită, trecerea inexorabilă a timpului, moarte, etc., așa cum se vede în excepționalele interpretări ale Romicăi Puceanu aflate în Biblioteca Congresului SUA. Destul de departe de ce se înțelege astăzi prin manea, o combinație cocălărească, cel mai adesea penibilă, de muzică pop, etno, hip-hop și muzică lăutărească, un soi de folclor orășenesc, mai apropiat de cântecele de petrecere cu texte obscene interpretate de diverși lăutari prin anii ’80, mai ales pe la nunți, multe datând încă din interbelic precum Ecaterina, dar și compoziții brand new precum Bălălău sau Magdalena, care circulau în underground înregistrate pe casete audio, unele din cele paleo fiind reluate recent cu succes de către Mihai Mărgineanu. Versurile erau de un cretinism feroce, fiind adaptate gustului și trendului epocii – Bălălău băiatu’ mamii, ți-au mâncat curvele banii (piesa „Bălălău”, care în epocă avea și un prolog elocvent: Trece trenul printre munți / Încărcat cu deținuți / Și-n vagonul din mijloc / Cântă Bălălău cu foc…) sau Magdalena fii cuminte / Că te dau lui Kunta Kinte! (Kunta Kinte – personajul principal al romanului Roots de Alex Haley, un negru căzut în sclavie, adus din Africa, eliberat spre sfârșitul vieții, cartea cu pricina fiind ecranizată și prezentată sâmbătă seara prin intermediul unui serial de televiziune transmis alternativ cu popularul serial Om bogat, om sărac.) Mesajul e clar, fără legătură cu saga Roots, în esență fiind vorba despre legenda urbană privind penisul „supra-dimensionat” al negrilor, care ar fi satisfăcut-o în sfârșit pe năvalnica Magdalena, aprigă doritoare de sex sălbatic, cum se spune azi în presa de scandal. Nu mai vorbesc de refrene șchioape tipic țigănești, precum răspunsul Magdalenei, citez: … „sam, sam, sam, samurai – să dai bani ca să mă ai!” Tare de tot! o adevărată epopee. Chiar și textele actuale ale manelelor sunt extrem de departe de versurile triste ale cântecelor Romicăi Puceanu – mai toate reflectând succesul artificial al cocălarilor de azi – merțane, gipane, dolari, aur, diamante, prințese, etc., totul însoțit, evident, de urări „de bine” adresate dușmanilor invidioși. Chiar și interpretarea diferă radical – între tânguirile Romicăi Puceanu, cu accente dramatice amintind de Mahalia Jackson și miorlăielile artificiale și artificioase de azi, chiar dacă mulți maneliști au calități vocale incontestabile, e o diferență galactică. Pe scurt – cu totul altceva, altă muzică, alte teme, alte versuri și altă interpretare, departe de tot de manelele originale. În fond, nu a fost ceva specific autohton, aceeași tendință, cumva paralelă cu maneaua românească, manifestându-se peste tot în spațiul balcanic, din Turcia și Grecia până în Serbia, evident, cu specific local. Concerte de muzică rock. Prima formație de muzică rock care ne-a vizitat țara a fost The Trucks, un grup obscur de care nu am reușit să dau. Însoțea circul Bush și era prezentată pe afișul spectacolului ca „formație de muzică pop”, patru inși, (parcă) cu cămăși înflorate și cu tunsoare similară membrilor grupului Beatles în epocă, părul pieptănat în față cu breton la nivelul sprâncenelor – în epocă i se spunea frizură Cicero. (Așa cum apare acesta în anume ilustrații postume, pentru că în mai toate busturile antice apare chel – frizura respectivă fiind mai degrabă asemănătoare celei purtate de Traian.) Mă rog, nu a prezentat cine știe ce interes și nu cred că a cântat mai mult de câteva piese – mai mult ca sigur cover-uri, am vorbit despre această prezență mai mult ca o curiozitate a epocii și nici măcar nu sunt sigur asupra datei turneului respectivului circ, vara lui ’67 sau cea a lui ’68. De asemenea, în cam aceeași perioadă ne-au mai vizitat țara grupurile The Guys, The Playboys și The Federals – ultimul avându-l ca solist pe un anume Tony Bolton – la fel de obscure, dar fără a da concerte, ci doar pentru a înregistra mai multe discuri la Electrecord, în general cover-uri – relativ decente – de pe succesele anterioare ale grupului The Beatles și ale altora, cu precădere piese de succes de început, gen She loves you sau Rock & Roll music a lui Chuck Berry, etc… Din motive lesne de înțeles – mai mult ca sigur pentru a nu plăti drepturi de autor, pe nicăieri nu figurează autorii muzicii și versurilor, de obicei tandemul Lennon – McCartney. Până și presa comunistă a realizat mizeria, astfel că oarecine comenta într-un articol pe teme culturale, citez: „…s-a apelat la formații total necunoscute în propria lor țară, pentru a nu mai vorbi de un renume mondial. (…) asemenea improvizații trebuie și pot fi evitate”. Interesant, am găsit pe la colecționari discuri cu The Federals cu coperta în două variante – unele având menționați autorii pieselor, dovadă că cineva s-a sesizat totuși. The Playboys nu erau totuși chiar atât de obscuri, dar pe aproape totuși, fiind menționați de wikipedia, mai mult datorită faptului că liderul grupului era fiul lui Jerry Levis. Pe unul din albumele imprimate la Electrecord, (EDD 1115) grupul o are ca solistă pe o anume Carol Kay, de care iar nu am auzit. În 1970 însă, prin nu știu ce minune – posibil de aceeași sorginte ca turneele The giants of Jazz – aranjamente cu guvernul SUA, Bucureștiul a fost vizitat de Blood, sweat & tears, de această dată o formație serioasă, pe atunci la apogeul succesului comercial. Înființat în NY prin 1967, grupul s-a remarcat printr-un soi de muzică rock cu accente de jazz, fără a fi totuși jazz-rock, care era cu totul altă mâncare de pește, sonoritățile de jazz („brass-rock”) fiind obținute prin adăugarea unui mic grup de suflători. Un singur concert, din câte îmi amintesc, la patinoarul „23 August”, inaugurat în 1953 pe Calea Vergului. Pe la sfârșitul lui iunie ’70, nu sunt sigur asupra datei, pentru că în presă nu a fost menționat – sunt însă sigur că exact în ziua concertului am dat ultima probă de admitere la liceu, istorie oral, după care am fugit direct la patinoar, îmi amintesc și afișul – exact coperta albumului B, S&T – 1968. Nu s-au bucurat de cine știe ce succes, datorită muzicii – tipic americane, pe atunci mai apropiată de muzica ușoară – dar în fine, era un grup american de primă mână, muzica era plăcută, de calitate – altceva decât ce se auzea la radio și la tv, iar îndată ce au început să cânte, publicul a fost entuziasmat. În fine, pe ultima sută de metri a acestei cărți, am dat de un articol care adaugă câteva amănunte inedite privind concertul, detalii de care nu aveam habar, au trecut totuși 53 de ani de atunci. A avut loc în 27 iun. 1970, sâmbătă, (nu este anunțat în Scânteia la rubrica zilnică a spectacolelor de teatru și muzicale) fiind parte a unui turneu organizat pe cheltuiala Departamentului de Stat – exact ce spuneam, anterior având loc mai multe concerte, în fosta Iugoslavia, Polonia și România, unde mai erau programate două concerte, în Ploiești și Constanța. Impresiile grupului despre România au fost dezvăluite într-o senzațională conferință de presă, desfășurată la întoarcerea în SUA, chestie absolut inedită pentru mine, pentru că în epocă nici Europa Liberă, nici Vocea Americii nu au suflat o vorbă. Pe scurt, citez pentru a vedea exact atmosfera din epocă: „Am mers acolo cu ideea că așa-numitul fascism comunist este propagandă americană…”, a spus David Clayton-Thomas, vocalistul grupului. „…și am constatat că propaganda e destul de aproape de adevăr. E înfricoșător…” Și asta cu atât mai mult cu cât mai mulți membri ai grupului erau simpatizanți comuniști declarați. Pe scurt, aceștia au menționat că reprezentația anterioară (concertul din Ploiești și/sau din Constanța) a provocat autoritățile de la București să conceapă un „manifest”, transmis ambasadei americane, în care enumeră anumite restricții stranii impuse grupului și muzicii lor. („Mai puțin ritm – pentru că acesta incită…„, ar fi cerut autoritățile „competente” grupului american) iar un fotoreporter (american) ar fi fost bătut atunci când a încercat să fotografieze o formație de soldați, postată în afara sălii de concerte din București. Ei, nu cred că a fost chiar bătut, dar bruscat sigur a fost, pentru că în România de atunci (ca și în cea de acum) nu fotografiezi chiar ce vrei, atunci când vrei. Nu credeți? – încercați să faceți câteva poze în Hala Obor, cea veche, chiar și cu telefonul – dovadă că infecția cu spionită nu s-a vindecat nici la mai bine de trei decenii de la așa-zisa loviluție, încă o dovadă dacă mai era necesar că gena securistă e adânc înscrisă în ADN-ul puilor de daci liberi. Îmi amintesc că singurul „incident” din cadrul concertului a fost atunci când David Clayton-Thomas a aruncat cu un talger înspre spectatori, care a fost cules imediat de un milițian, care a părut să facă un semn către respectivul să nu repete „gestul”. Și asta către unul din grupurile aclamate la Woodstock – numai că ceea ce era pe atunci normal în SUA, nu era și în România. De pe wikipedia am aflat și cam cât a cerut Creedence Clearwater Revival – pe atunci unul din cele mai bine cotate grupuri americane, extrem de popular și în România de atunci, pentru concertul de 50 de minute susținut la Woodstock – 10.000$, azi, 74.400$ sau aproape 350.000 RON. Dacă ar fi concertat să zicem, pe stadionul „23 August” de atunci, cu o capacitate de 60.120 locuri înaintea demolării, ar fi rezultat aproape 6 RON un bilet, doar comisionul grupului, fără a socoti alte cheltuieli – se putea deci, cu condiția să se strângă 60 de mii de spectatori – ceea ce pare imposibil în epocă, iar la Sala Palatului ar fi costat de 20 de ori mai mult, exact cât au fost alte concerte. În consecință, ca și azi – nu ne-au vizitat mari trupe nu numai datorită restricțiilor ideologice de atunci, dar și lipsei unui număr corespunzător de participanți la concert. La ultimul concert Metallica (14 aug. 2019) s-au strâns totuși cca. 50.000 de spectatori (au fost numărați oficial 50.244) – dar veniți din toată țara, mulți fiind veniți și din țările vecine. Am înșirat toate astea pentru că azi, cu cifrele aflate la dispoziție, văd altfel lucrurile decât atunci, când consideram că sunt doar restricții ideologice, care este drept, au primat, fără doar și poate. Dar la fel de clar este că, presupunând prin absurd că autoritățile ar fi fost de acord să aducă în țară să concerteze să zicem, pe Jimi Hendrix, Led Zeppelin sau Deep Purple – grupurile pe care pe atunci doream cel mai mult să le văd live, cu certitudine nici unul dintre acestea nu ar fi acceptat să se deplaseze în România doar pentru 3-4.000 de spectatori la Sala Palatului și nici autoritățile nu ar fi reușit să strângă 60.000 de spectatori pentru un concert pe stadionul național, ce spun eu? nici măcar jumătate. După alți 6 ani am fost vizitați de Procol Harum, grup menționat deja. Trei concerte, în 25, 26 și 27 sept. 1976, la „polivalentă”. Nici aceste concerte nu au fost anunțate în ziarul Scânteia. Orișicât, genul muzical practicat de membrii grupului, un soi de rock progresiv, pe alocuri cu accente de muzică ușoară, nu era prea agreat de rockerii români – dar în fine, era un grup englez cu prestigiu stabilit, ca și B, S&T cântau o muzică plăcută, de calitate – nu avea de ce să nu placă și chiar dacă nu au entuziasmat publicul, concertele au fost un succes, iar sala a fost aproape plină, așa îmi amintesc – cca. 5.000 de spectatori, dovedind încă o dată că publicul bucureștean dorea spectacole de calitate. Prețul mediu al unui bilet la ambele concerte a fost de cca. 60 lei din câte îmi amintesc, la fel și la următoarele două pe care le voi menționa în continuare. A urmat în 1980 Suzi Quatro. Nu cunosc nici data exactă și nici nu am găsit în presă oarece ecouri privind concertul. Cred că a avut loc tot la polivalentă. În fine, ultimul grup mai serios care a vizitat Capitala a fost Boomtown Rats, împreună cu legendarul Bob Geldof. “Au susținut mai multe concerte la polivalentă (cu scandal, la primul), parcă cinci în total – două în prima zi, unul singur în a doua zi și încă două în a treia zi (nu mai știu dacă n-a fost și o zi liberă printre ele). Parcă a fost o zi liberă și, chiar dacă n-a fost, în tot timpul rămas în afara concertelor, Bob Geldof a vizitat locuri interesante din București, oprindu-se mai ales la Patriarhie”, își amintea cineva – o doamnă sau domnișoară pe blogul propriu. Tot de la respectiva aflăm că Bob Geldof nu a vrut bani, ci a cerut să fie plătit în cherestea. Cu niște ani în urmă, tot așa se zvonea că participanții la cei patru „cerbi” ar fi fost plătiți în salam de Sibiu. Nu știu dacă a fost chiar așa, sună mai mult a legendă urbană, dar că primul concert, pe care l-am văzut și eu, s-a soldat cu un incident este cât se poate de adevărat. De cum au început să cânte, o parte a publicului s-a repezit înspre scenă, în spațiul delimitat de scenă și primul rând de scaune, mă rog să danseze, să se manifeste agitând mâinile – exact ca la concertele „din afară”, dar milițienii, fiind pe fază, i-au trimis pe agitați la locurile lor, iar din asta a ieșit îmbulzeală, scandal, îmbrânceli, proteste – dar nu-mi amintesc să fi luat careva bastoane pe cârcă. Trupa a trântit instrumentele [în semn de protest?] și a ieșit de pe scenă, după care a revenit în uralele mulțimii. Este și vina organizatorilor că nu au prevăzut informarea spectatorilor privind comportamentul de urmat la un concert rock, eram doar în România socialismului multilateral dezvoltat la orașe și sate, iar festivalul Cântarea României era în toi. Din câte îmi amintesc, concertele au avut loc cam prin martie 1982. Patru artiști de marcă ai rock-ului de-a lungul întregii domnii ceaușiste, adică unul la 5-6 ani este extrem de puțin, chiar și pentru condițiile de atunci, la nivel de bantustan african, aspect care ilustrează cât se poate de elocvent politica conducerii de partid și de stat în domeniul culturii în general, al muzicii rock în special. Dar ce pretenții puteai avea de la una precum Suzana Gâdea & Co, cu ‘coana Leana în frunte? Sigur că acum, privind în perspectivă, s-ar putea argumenta cu vârsta înaintată a respectivelor, care, indiferent de regimul politic, nu aveau cum să înțeleagă la +70 muzica punk a unora precum cei de la Boomtown Rats – dar că au neglijat, având puterea de decizie în mână, dictonul latin panem et circenses, este inadmisibil și acesta este și unul din motivele pentru care ar fi trebuit să plătească la greu, împreună cu toți cei cu funcții înalte în CCES. Pentru că răul era deja făcut de mai bine de un deceniu, cu celebrele teze, care au fost respectate strict de cerberii culturii, iar consecințele acestora nu au întârziat să se manifeste. Uluitor, în timp ce în martie ’82, Scânteia a evitat în mod sistematic să menționeze programul teatrelor – în consecință și a concertelor lui Bob Geldof, la 2-3 zile nu uita să menționeze programul Cenaclului Flacăra al tineretului revoluționar. Dar despre această adevărată mizerie culturală și altele similare, în capitolul următor. (Va urma.)