Viață și prețuri în epoca Ceaușescu (LII)

Motto: Într-un magazin alimentar, cândva, prin „epoca de aur”. – Carne aveți? – Ce se vede! – Atunci, dați-mi un kilogram de cârlige!

Mobilă și decorațiuni interioare. Din categoria bunurilor de folosință îndelungată. Legea nr. 119/11 iun. 1948, nu prevedea explicit naționalizarea întreprinderilor producătoare de mobilă, art. 20 precizând că se naționalizează, citez: „Toate întreprinderile producătoare de cherestea, cărucioare, jucării, perii și pensule, rulouri si jaluzele, răcitoare și alte articole de lemn, enumerate in lista anexă Nr. VIII”, conducând la presupunerea că industria producătoare de mobilă era inexistentă la acea dată. Și totuși mobilă se fabrica în România, încă de dinainte de venirea comuniștilor la putere și nu numai artizanal, pe comandă adică, unicate inspirate de diverse cataloage occidentale, practică ce era încă destul de răspândită, motivul fiind specificitatea acestei industrii – faptul că nu necesita cine știe ce utilaje și tehnologii speciale – precum industria electronică de exemplu, materia primă de calitate găsindu-se și ea din abundență, România deținând pe atunci vaste suprafețe acoperite cu păduri, defrișate azi fără milă. Anuarul telefonic din 1937, între diverse reprezentanțe și galerii de vânzare de mobilă din import, menționează și firma „Szekely & Réty”, fabrică de mobile, cu uzinele în Tg. Mureș. Istoria firmei începe în data de 12 apr. 1907, când doi comercianți de mobilă din Tg. Mureș, Szekely Fülöp și Réti Ernõ, au pus bazele renumitei firme, care a crescut rapid, devenind în 1935 furnizor al Casei Regale. După naționalizare, noua întreprindere socialistă s-a dezvoltat în continuare, redenumită ulterior IPROFIL „23 August”, devenind în scurt timp cel mai mare producător de mobilă din România și din Europa de Est. Asta până în dec. ’89, nu știu ce s-a ales de ea după, mai mult ca sigur că s-a „spart” în mai multe întreprinderi mai mici. Astăzi, o garnitură completă de mobilă de sufragerie sau un dormitor, în stare bună, marca „Szekely & Réty”, produse înainte de război, cele stil Biedermeyer și Rococo sunt cele mai căutate, ajunge la prețuri de 8-10.000€. Noile autorități comuniste au construit și alte fabrici, începând cu Capitala, CIL „Pipera” era cea mai cunoscută (CIL – combinatul de industrializare a lemnului). De-a lungul anilor, în mai toate orașele mari au fost construite fabrici de mobilă, articolele de mobilier devenind unele din cele mai exportate articole, pe toată durata de existență a regimului comunist, dar și ulterior. Conform anuarului statistic, în 1958, primul an din care am date complete privind comerțul exterior, s-a exportat mobilă în valoare totală de 28 milioane lei, ulterior exportul crescând cam cu 30% anual. Fiind vorba despre un articol de calitate, extrem de căutat, putem socoti leul la cursul oficial de 6 lei/$, ceea ce ar însemna un volum de cca. 4,7 M$, azi ar însemna +48 M$, destul de mult pentru acele vremuri, dar puțin față de azi, când exportul românesc de mobilă se cifrează la cca. 2 miliarde de euro anual, maximul fiind atins în 2020. Mai trebuie precizat un aspect. Până prin 1965, dar și câțiva ani după, mobila din comerț a fost preponderent compusă din elemente aproximativ individuale, în mai multe sortimente și calități – mese, scaune, dormeze, studiouri, șifoniere, etc… este drept, din lemn masiv, foarte solide, dar atât și nimic mai mult. Asta pur și simplu pentru că lumea era prea săracă, iar spațiile de locuit extrem de restrânse. În 1958, salariul mediu net era de 684 lei, care abia ajungea de mâncare și îmbrăcăminte, de unde și pentru mobilă? Și totuși mobilă scumpă exista, de ocazie sau „la mâna a doua” azi, dar la prețuri exorbitante pentru românul de rând. Destul de mulți, în special în București, încă mai aveau mobilă de dinainte de război, printre care și mulți evrei, care pe atunci emigrau în masă în nou înființatul stat Israel, sătui de raiul comunist, care nu puteau lua nimic cu ei, mobila scumpă fiind și atunci monedă forte. Extrem de căutat era mobilierul cu un anumit stil, așa-zis „florentin”, necunoscut celor de azi, o mobilă sculptată din lemn masiv de calitate, fără furnir, bogat ornamentată cu elemente cioplite în profunzime, predominant florale, dar și capete și labe de leu, elementele componente fiind din plăci din lemn groase de un lat de palmă, astfel că un birou sau o masă de sufragerie ajungeau la peste 100 kg. Nu știu cum se tranzacționau, mai mult ca sigur contra valută sau alte obiecte mici de valoare precum timbre de colecție, diamante, bijuterii, monede din aur, etc… Îi auzeam pe ai mei discutând mereu, „…a vândut cutare o sufragerie florentină cu atât, a cerut puțin, pentru că vrea să o șteargă rapid…” – „puțin” e o metaforă – era vorba de câteva zeci de mii de lei în 1959, sume extrem de mari pentru acea vreme. Se produc și azi, într-un stil oarecum modernizat, (pentru că planșeele noilor blocuri nu suportă astfel de greutăți) și nu chiar atât de fin ornamentate, o garnitură de sufragerie fiind cca. 20.000€, putând ajunge și la peste 100k€. Este clar că oamenilor muncii de la orașe și sate numai de mobilă florentină nu le ardea, pentru moment primând utilitatea, astfel că mobilierul solicitat de aceștia era minimal. Un filmuleț din 1959, prezentând un apartament gata de a fi predat unui fruntaș în întrecerea socialistă – aceștia erau primii pe liste, în Ferentari – pe atunci cartier de blocuri nou construit, ne prezintă în ce consta mobilierul. Sufrageria – o masă cu patru scaune „standard” din lemn curbat, în colț o comodă cu trei uși, pe care este așezat ceva ce pare a fi un televizor îmbrăcat în husă, cu o păpușă deasupra, în colțul celălalt o jardinieră din lemn cu un ficus. Scaune exact ca acelea din film se produc și azi, denumirea lor este „curved wooden bistro chair”, prețul unui exemplar fiind de cca. 50-100€, în epocă nu cred că trecea de 100 lei/buc. Dormitorul era mobilat cu un șifonier cu trei uși și un studio cu o ladă în capăt, ladă ce adăpostea peste zi lenjeria de pat – cearșafuri, plapumă și perne, având în capăt o mică noptieră. DEX: studio = divan prevăzut cu o ladă pentru păstrarea așternutului (și cu polițe sau rafturi pentru cărți). Un astfel de articol de mobilier nu mai există azi, iar termenul corect este studio nu studiou, așa cum îl folosește majoritatea. Și tapițeria acestor elemente de mobilier, dar și a fotoliilor și altor articole similare avea o structură complet diferită de cea de azi. Ca elemente elastice se utilizau niște arcuri din sârmă de oțel cu capete plane, cu formă de hiperboloid de rotație, (bi-conică) prinse în partea inferioară în niște chingi late din cânepă, montate în cruce, formând o rețea împletită în nodurile căreia se fixau arcurile, care în partea superioară se sprijineau de tapițerie, prin intermediul unui strat din zegras, (din germ. Seegras, iarbă de mare uscată.) Saltelele Relaxa pe bază de burete aveau să apară un deceniu mai apoi. Mulți, pentru a dormi mai comod, foloseau o saltea, cele mai ieftine erau umplute cu paie uscate, îndesate într-un soi de husă din pânză tare, matlasată, având grosimea de cca. 8 – 10 cm, cele mai scumpe fiind umplute cu lână brută, Existau peste tot ateliere care reparau astfel de elemente de mobilier, o reparație capitală făcându-se la cca. 10-15 ani, respectiv schimbarea arcurilor, a chingilor și a zegras-ului, eventual și a tapițeriei de deasupra, atelierele respective numindu-se „Mobilă – Tapițerie” sau invers. Altă meserie care a dispărut, cel puțin în forma de atunci, pentru că tapițeri există și azi, nu mai vorbesc de saltelari și plăpumari, pe care îi regăsim azi doar în DEX. În fine, bucătăria, o măsuță de lucru și un aragaz, eventual și un dulap pentru vase. Frigiderul avea să apară mai târziu, astfel că majoritatea femeilor găteau zilnic, iar mâncarea se consuma imediat, cel puțin vara. De altfel, un „Fram” nici nu ar fi încăput într-o astfel de bucătărie, astfel că majoritatea celor care locuiau în astfel de apartamente, absolut toate cu două camere, îl țineau în sufragerie. Chiar și cei care locuiau în apartamente cu trei camere, (cu „confort sporit”) apărute ulterior, îl țineau pe micul hol de la intrare. Câteva cuvinte acum despre sufragerie. DEX: sufragerie = cameră special amenajată și mobilată în care se servește masa. Existența unei astfel de camere, cu mobilier „dedicat”, destinată în primul rând servirii mesei, provine cel puțin din perioada interbelică, se pierde de fapt în negura vremurilor, când bucătăria era destinată exclusiv pregătirii mâncării, de către o bucătăreasă eventual, masa fiind servită în sufragerie de către unul din servitori sau servitoare. Ca o prelungire a perioadei interbelice, acest principiu s-a aplicat și noilor apartamente construite de comuniști, dar din cu totul alte motive, mai precis datorită faptului că bucătăria era extrem de mică, cca. 6 mp sau mai puțin, o chicinetă mai degrabă, astfel că era aproape imposibil de luat masa în condițiile chiar ale unor dotări minimale, așa cum am arătat, respectiv aragaz, masă de lucru, dulap pentru vase și ustensile. DEX: chicinetă = încăpere anexă de dimensiuni reduse (în apartamentele mici din blocuri, care servește de obicei drept bucătărie) – alt termen pe cale de dispariție. În consecință, și mobila de sufragerie a trebuit adaptată acestei cerințe, dat fiindcă chiar și camerele acestor prime blocuri construite de comuniști nu erau prea mari, max. 10 mp cele din filmul menționat anterior, însă am văzut în Floreasca, dar și prin alte părți, camere de 6-8 mp, care impuneau reducerea numărului de elemente de mobilier. Practic, mobilierul „standard” de sufragerie cuprindea o masă cu 4-6 scaune, o comodă pentru păstrat diverse lucruri, de obicei farfurii, tacâmuri, plus diverse altele care nu trebuiau să stea la vedere, precum electrocasnice mici, etc… și în fine, celebra vitrină cu bibelouri, servicii de pahare și amintiri de călătorie. Sigur, era o tradiție cât se poate de burgheză, dar cum am spus, în realitate era impusă de lățimea bucătăriei, nimic burghez în asta. Iar dimensiunile minimale ale camerelor decurgeau din dezideratul de a oferi cât mai rapid locuințe ieftine oamenilor muncii. Atâta putea să ofere statul în condițiile de atunci, mai ales că și chiria era modică. Nici în occident nu era mai bine, mai ales în Germania, cu orașe întregi distruse de bombardamente. Prin 1986 am locuit vreo două luni într-un astfel de apartament în Dresda, situat undeva la marginea fostului oraș, după ce mergeam cu tramvaiul vreo șase stații numai printre ruine. Sufrageria era utilizată și în calitate de cameră de zi, (acum, cu americanizarea la toate nivelurile i se spune living room) televizorul fiind pus fie pe comodă, fie pe o măsuță specială. De asemenea, mai putea servi pentru primit oaspeți, făcut lecțiile în eventualitatea unui copil, etc… La fel și dormitorul, mobilat cu un studio și un șifonier, eventual cu o comodă cu oglindă. Nu este vorba despre așa-zisa toaletă, cunoscută de secole, ci despre un element de mobilier, azi dispărut ca și cum nu ar fi existat. Oricât am căutat, nu am găsit ceva similar, nici la noi, nici pe afară și nu numai atât, dar nu am găsit nici o imagine cu acest obiect de mobilier, așa că îl voi descrie din amintiri. (Ba am găsit până la urmă, câteva imagini făcute de mine prin 2011, într-un bloc abandonat, ce urma a fi demolat, de pe str. Buzești, lângă fostul hotel Marna. demolat și el.) Era un soi de comodă joasă, max. jumătate de metru de la sol, cam tot atât avea lățimea, lungimea cam de un metru, sprijinită de patru picioare de un lat de palmă, în care femeile păstrau cosmetice, truse de manichiură și alte asemenea. Deasupra avea o oglindă verticală cam de 0,5-0,6 metri lățime, uneori ușor trapezoidală cu baza mare sus, înaltă de cca. 1,5 metri, astfel că de la jumătate de metru, femeia se putea vedea întreagă în oglindă, care servea astfel atât pentru machiaj, cât și pentru verificarea aspectului ținutei. De-a lungul atâtor ani de comunism s-au fabricat sute de mii poate de astfel de comode cu oglindă, (sau oglinzi cu comodă) în toate stilurile, de la cel minimalist – „realist socialist” până la un soi de pseudo-florentin sculptat, cu labe și capete de lei. Cât costau aceste elemente de mobilier? Răspunsul este că prețul depindea de cantitatea de lemn înglobată și mai puțin de manoperă, fiind vorba de panouri prelucrate industrial. Cel mai mult costa șifonierul – care în 1959 trebuie să fi costat cam 1.000 lei, apoi patul cu lada, cam tot atâta, comoda pentru televizor și masa din sufragerie, cam 500-600 lei, despre scaune am vorbit, iar masa din bucătărie, care se putea folosi și pentru călcat, 200-300 lei. După cum se poate vedea în film, camerele erau atât de mici încât dormitorul nu mai permitea instalarea unei oglinzi de tipul menționat, ci în cel mai fericit caz, o oglindă lipită de perete, în sufragerie se renunțase la clasica vitrină, iar în bucătărie lipseau dulapul și frigiderul care, achiziționat ulterior, era instalat în sufragerie, consumând și el cel puțin un metru pătrat, din cei opt, maxim zece, ai camerei de zi, cum se numea aceasta în mod pompos. Astfel de apartamente s-au construit cu miile, cred, înainte de cel de-al III-lea Congres Mondial al Tineretului și cel de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților, care au avut loc concomitent la București, în 1953, iulie-august. Grupuri compacte de astfel de blocuri de locuințe – cred că proiectul era sovietic sau cel puțin inspirat de sovietici – s-au construit în Vatra Luminoasă, șos. Antiaeriană, Cotroceni, Floreasca, bd. Basarabia (pe atunci îi zicea bd. Muncii). Camerele erau atât de mici încât dacă voiai să joci table cu gazda, în „camera de zi” evident, îți loveai genunchii de ai acestuia. Această structură, eventual cu lipsa băii, adică bucătărie, sufragerie și dormitor, eventual încă o cameră, a fost adoptată și în cazul locuințelor individuale ieftine, atât de la sate, cât și de la oraș, încă de dinainte de război, așa-zisele „case la curte”, evident, din motive de economie sau sărăcie, luați-o cum vreți. Problemele apăreau atunci când veneau pe lume copiii, mai ales dacă erau de sex diferit, dar despre toate acestea mai târziu, atunci când vom discuta despre locuințe și condiții de locuit. Iar cei care primeau apartament, chiar și acela minuscul, în Ferentari, așa cum se vedea în film, se puteau considera fericiți, pentru că am avut prieteni care au stat până la maturitate cu părinții în aceeași cameră „la comun” cu alte trei familii, cu baia, bucătăria și wc-ul la comun. Asta era situația în 1959, nu are rost să ne îmbătăm cu apă rece, iar pentru unii s-a prelungit până prin ’89, ba și încă ceva ani după. Sigur, începând din 1966, odată cu promulgarea decretului nr. 445, se puteau cumpăra apartamente din fondul de stat, dar destui, din varii motive, au preferat să nu beneficieze de această oportunitate. Cum am spus, voi relua mai târziu subiectul în amănunt. Ce aș mai vrea eu să menționez este că astăzi, o serie de pretinși „gânditori” și teoreticieni de calibrul intelectual al găinii, numesc cartierele nou construite în epoca Ceaușescu – „cartiere dormitor”, vorbind cu maxim dispreț despre ele, de parcă ar fi copilărit toți în Beverly Hills. Atunci să discutăm concret. Dacă e așa, atunci ce sunt blocurile construite în timpul lui Dej? Sau cele construite azi în Popești-Leordeni sau Chiajna? Până la urmă, am văzut locuințe și mai mici în Tokio sau Hong-Kong. Ba în Paris am stat în Montparnasse într-o „garsonieră” în care, dacă întindeam mai tare picioarele, ajungeam prin zidul extrem de subțire în garsoniera vecinului. Nu a fost decât o situație dictată de condițiile concrete ale epocii, lipsa locuințelor accesibile pentru noua clasă muncitoare generată de industrializarea rapidă impusă de comuniști. Iar acest apartament prezentat în film era totuși cât de cât decent, în provincie am văzut și mai rău, pentru că totuși, Capitala era oglinda regimului, nimeni nu mergea la Slobozia sau la Giurgiu să vadă cum erau construite noile apartamente la bloc. După 1966, odată cu extinderea construcției de locuințe destinate vânzării către populație, dat fiindcă cererea de apartamente mai mari era tot mai crescută, tipic fiind apartamentul cu trei camere, mărimea camerelor s-a extins treptat, astfel că a apărut o cameră în plus, „camera de zi” sau living room, cu suprafața extinsă la 14-18 sau chiar +20 mp, pe care încă mulți o foloseau încă pe post de sufragerie, suprafața celorlalte camere crescând și ea, la 10-12 mp, la fel și bucătăriile, precum și restul dependințelor, astfel că au trebuit produse garnituri complete de mobilă pentru fiecare tip de cameră în parte. Mobilierul tipic pentru living room era o așa-zisă bibliotecă, nu neapărat exclusiv pentru depozitarea cărților, ci și ca element de mobilier pentru depozitarea și a altor obiecte, precum veselă, tacâmuri, etc… preluând parțial utilitatea vechilor comode și vitrine de sufragerie. Aceasta era completată de obicei de două fotolii și o canapea, eventual cu colțar, precum și o măsuță joasă, renunțându-se astfel la vechea sufragerie, devenită acum dormitor al copilului sau copiilor. Revenind la garniturile de mobilă, este absolut imposibil de trecut în revistă câte modele s-au fabricat – sute sau chiar mii, pentru că, așa cum am afirmat deja, erau numeroase fabrici de mobilă în fiecare oraș, care anual scoteau modele noi. Sigur, marea majoritate fabricau mic mobilier și elemente de mobilier disparate, precum mese, scaune, cuiere, dulapuri, în timp ce garniturile complete erau de resortul marilor fabrici de mobilă. Se producea în general mobilă din lemn masiv, după 1975 anumite elemente de construcție precum pereți despărțitori fiind confecționate din PAL. Mobila avea diverse denumiri comerciale, în general nume de femei, neputându-se încadra în vreun stil oarecare, obicei adoptat în general pe plan mondial. Fiind vorba de un anumit „stil”, cu același nume se producea mobilă pentru camera de zi, dar și pentru dormitor. Spre deosebire de alte produse din perioada comunistă, mobila chiar a fost prezentă în magazine cu o varietate impresionantă, posibil și datorită faptului că se exporta masiv, ceea ce presupune că anumite loturi fie erau refuzate, fie clientul dorea mai puține. Ca și în alte domenii, și aici s-au impus anumite modele, în primul rând datorită raportului calitate/preț, unele de-a dreptul „iconice”, multe fiind prezente în filmele epocii, garnituri produse neîntrerupt între 1966-89. Prima și cea mai vândută în mediile muncitorești, ca să zic așa, mă refer de fapt la cei cu venituri mai reduse și cu un grad mai scăzut de educație, a fost modelul „Ruxandra”, produs în versiunea dormitor, cameră de zi și sufragerie. Era practic o mobilă simplă, clasică, cât se poate de funcțională. Caracteristic pentru ea erau „ornamentele”, un soi de spirală alungită cu spirele înclinate la cca. 45 de grade, realizată prin strunjirea unei tije cilindrice cam de grosimea unei cozi de mătură (1″ – 2,5 cm) care era tăiată în jumătate pe lungime, obținând astfel modelul ornamental care se aplica pe cantul plăcilor orizontale, dând iluzia că mobila ar fi sculptată. O garnitură costa, funcție de epocă, 10-14.000 lei, respectiv dormitorul fără saltele, care se cumpărau separat, o saltea „Relaxa” costând cca. 900-1.000 lei, (era și un catren în epocă – „…vrei să-ți satisfaci nevasta, cumpără saltea Relaxa”) la fel sufrageria și camera de zi. Era din lemn „masiv”, înțelegând prin asta plăci din lemn groase de un deget, fără elemente din PAL. Se comercializa în mai toate magazinele de mobilă din toată țara, inclusiv cu plata în rate – 20% aconto, plus 24 rate lunare. Cel mai mare astfel de magazin era în șos. Pantelimon, nr. 286, „Ambianța”, cartier care avea și alte magazine la superlativ, la parterul unui șir de blocuri, pe aproape 100 m lungime. Al doilea model se numea „Felicia”. De această dată era vorba despre un mobilier modern, cumva în spiritul epocii, din lemn „masiv” lăcuit. Dormitorul era cel mai reprezentativ privind stilul adoptat, compus dintr-un șifonier înalt cu trei uși, cu trei compartimente aproximativ pătrate deasupra, cu uși separate, servind adăpostirii peste zi a lenjeriei de pat – o noutate absolută în epocă, eliminând studioul și lada de capăt, clasice deja. Patul era de mijloc cu două saltele „Relaxa” alipite, pe lateral două noptiere – iar o noutate absolută și în fine, o comodă joasă cu oglindă și un taburet – iar o noutate. Următoarele garnituri de dormitor, indiferent de stil și preț, vor respecta această structură. Sufrageria și camera de zi respectau și ele același stil modernist. Nu mai știu cât costau, câteva mii în plus față de „Ruxandra”, spre deosebire de aceasta, fiind mobilă caracteristică clasei medii, dacă se poate vorbi de așa ceva în contextul încercărilor de nivelare, uniformizare dacă vreți, a întregii societăți, fiind vorba de tineri muncitori calificați, intelectuali, etc… Reclamele epocii dau o idee despre structura producției, extrem de diversificată, mai ales în ceea ce privește mobila ieftină, realizată pe plan local. Îmi amintesc de articole de mobilier de-a dreptul „legendare” precum un așa-zis fotoliu-pat, un fotoliu cu mecanism de pantograf cu arcuri, care se transforma în pat de o persoană, (l-am găsit într-o reclamă, fotoliu-pat „Brateș” – 1.471 lei,) precum și canapelele extensibile, care se transformau în pat dublu, azi pe cale de dispariție, sper. După căutări asidue am găsit totuși câteva cu prețuri de prin 1980, care pot da o idee privind posibilitățile epocii, atât în ceea ce privește producția, cât și consumul și evident, prețul. Dormitoare: „Armonia” – 5.102 lei, „Rodica” – 6.019 lei, „Semenic” – 8.435 lei, „Drobeta” – 9.547 lei, se observă că erau din categoria low-cost, față de care „Ruxandra” era deja „lux”. Biblioteci: „Astoria” (cu 8 corpuri modulate) – 4.017 lei, „Milcov” (set complet) – 4.095 lei, „Dacia” (set complet) – 6.533. Se observă că nu erau garnituri complete pentru camera de zi, după achiziționarea unei biblioteci, aceasta urmând a fi „asortată” cu un set de fotolii și canapea – erau mulți care procedau așa, funcție de mărimea camerei și de banii de care dispuneau, un set de fotolii + canapea + măsuță costând încă cel puțin 4-5.000 lei. Biblioteci monobloc – și mai modeste. „Doina” – 910 lei, „Bistrița”, ceva mai mare – 2.068 lei. Birouri, „Concept” – 868 lei și „Beatris” (sic!) – 890 lei. De asemenea, au apărut și așa-zisele camere pentru tineret, compuse din birou, o mică bibliotecă, pat de o persoană și eventual, un mic șifonier cu două uși. După 1982, prețurile, la mobilă inclusiv, au crescut abrupt, chiar dacă nu s-au dublat chiar, în aceste condiții, gama fiind și mai diversificată, fabricile de mobilă scoțând pe piață modele deosebit de „luxoase”, cu preț corespunzător, multe fiind destinate exclusiv exportului. Prin vara lui ’88, când am cumpărat apartamentul, soția a dorit un dormitor Louis XVI, alb cu elemente aurite, 6 piese, din lemn masiv, numai șifonierul avea vreo 200 kg – 26.000 lei. Problema este că se fabrica la Arad, la CIL local, toată producția, care cuprindea dormitoare și sufragerii de lux având diverse stiluri, precum Renaissance și Baroc, era destinată exclusiv exportului, cu precădere în fosta URSS. Îmi amintesc în mod deosebit de o garnitură de dormitor cum nu mai văzusem, de culoare aproape neagră, lăcuită oglindă, cu elemente decorative metalice aurite, stilul se numea Regence, aveam să aflu mai târziu. În aceste condiții, folosindu-mă de niște relații, am plecat la Arad, unde am primit aprobarea de a cumpăra una. Problema era transportul, pachetele fiind grele și voluminoase, într-o epocă de economii la sânge la carburanți. Așa că – alte șpăgi și mobila demontată și împachetată a fost trimisă la București la un depozit la care directorul era un cunoscut de-al soției, trimisă sub forma de mobilă returnată după remedierea unor defecte. Așa, anecdotic, șpaga la Arad a cuprins între altele și cartea „Cel mai iubit dintre pământeni”, pe atunci monedă forte și ea. 26.000 lei în 1988, ar fi însemnat atunci 8,5 salarii medii sau 520$, azi ar fi 1.250€, destul de puțin, azi ceva similar costând +10.000€. Nu trec mai departe fără a aminti cea mai scumpă garnitură de mobilier care s-a găsit în comerț în perioada comunistă. Era o garnitură de sufragerie cuprinzând un soi de dulap – scrin – bibliotecă, plus masă cu șase scaune. Voia să fie un stil „florentin” autohton, ușile dulapului fiind decorate cu medalioane sculptate manual cu capete „voievodale”, de asemenea cu multe ornamente sculptate manual în lemnul masiv. Cred că avea o greutate de +500 kg, dacă nu cumva o tonă chiar, numai un scaun avea cca. 25 kg. Tapițeria era din piele fină, prinsă cu ținte turnate din bronz. Nu îmi mai amintesc cum se numea, un nume de domnitor gen „Sigismund”, dar costa aproape 50.000 lei. Se preciza că este unicat, făcută probabil pentru vreun ștab care o refuzase. Am revăzut-o după câteva luni într-un apartament din P-ța Rosetti, ocupat de un director de centrală industrială, a cărui fată o meditam la matematică. Un director de centrală pe atunci era imediat sub ministru și trebuie să fi avut un salariu de cca. 9.000 lei, jumătate cât Ceaușescu. Revenind la bucătării, acestea fiind foarte mici, multă vreme s-a găsit doar mobilă minimalistă, respectiv un dulap mic din PAL melaminat, alb de obicei, plus o măsuță cu două scaune, costând, funcție de complexitate și mărime, max 2-3.000 lei. Garnituri complete cu dulapuri suspendate și măști de chiuvetă aveau să apară abia după 1975, când au început să se construiască în vederea vânzării către populație apartamente mari, cu 4,5 chiar și 8 camere, unele pe două niveluri. Apartamentul în care locuiesc, 4 camere + hall de 20 mp, construit în 1978, avea bucătăria de aproape 12 mp, așa că am putut achiziționa o garnitură modulară de bucătărie, care în epocă a costat 15.000 lei, folosind doar 2/3 din componente, dat fiindcă era destinată unei bucătării de 16-20 mp. De asemenea, prin magazinele de mobilă se puteau achiziționa și elemente de mobilier individuale, care existau într-o gamă extrem de diversificată, unele de foarte bună calitate. Voi menționa câteva modele mai deosebite pe care le-am achiziționat în epocă, pe care le am și azi. Toate erau produse în lohn la fosta ICRTV (abreviere de la întreprinderea pentru carcase de radio și televizoare) situată în spatele blocului în care locuiesc, azi SC ArteMob International. Prin anii ’50-’60, până prin ’75, carcasele aparatelor de radio și cele ale televizoarelor erau exclusiv din lemn furniruit, o prelungire a epocii anterioare în care se încerca integrarea acestor aparate în mediul domestic ca elemente de mobilier. După ’75-’80, când s-a văzut că tendința mondială este de a folosi la aceste carcase exclusiv plasticul (inițial cu aspect de lemn) fabrica a trebuit să se reprofileze, găsind o oportunitate deosebită în producția de mobilier în lohn, clientul oferind proiectul și furniturile, care și ele au fost o problemă cvasi-permanentă pe toată durata de existență a regimului comunist, la fel ca în cazul îmbrăcămintei. Toate aceste produse erau kit, un concept absolut nou pentru România, producătorul livrând o cutie cu produsul dezmembrat, acesta urmând a fi asamblat acasă în baza unei scheme de montaj. Masa pliabilă. Era o masă care se plia, având un sistem ingenios de extensie, pliată formând un soi de cutie cu dimensiunea de 90x70x30 cm, la interior adăpostind 4 scaune, capetele fiind mascate cu un soi de jaluzele mobile. Totul complet din lemn. Pe role sferice metalice. Preț, 1.500 lei. Masa pentru cafea. Era o măsuță joasă, 40 cm înălțime, nu prea mare, 130×60 cm, din lemn masiv – cca. 30-40 kg, cu blat-ul în formă de ramă, umplută cu o împletitură din paie, acoperită cu un cristal gros. Preț – 1.500 lei. Rack-ul audio. Complet deosebit de cele din epocă, din lemn și sticlă, acesta era o construcție din lemn masiv, design urmărind integrarea într-un interior mai luxos. În partea superioară avea patru rafturi care se puteau modifica în înălțime, polițele fiind sprijinite pe câte patru pini metalici înfipți în 4 șiruri de găuri distanțate la 1 cm. Polița cea mai de jos era glisantă pe două ghidaje cu role, pe care se putea pune pick-up-ul, această zonă fiind închisă cu două uși tip ramă ce încadra două geamuri din cristal. Sub pick-up era un sertar care putea adăposti câteva zeci de casete audio și în fine, sub acesta era un spațiu cu despărțituri care putea adăposti cca. 100-120 de vinyl-uri. Construcția era o combinație lemn masiv și panouri din PAL furniruit. Cca. 50 kg, preț 1.500 lei. Și alte fabrici de mobilă precum cele din Pitești și Râmnicu Vâlcea, dar și altele, produceau mobilă de calitate, amintesc câteva garnituri de succes din anii ’80, toate fiind destinate inițial [și] exportului. Garnitura complexă „Ramona” alcătuită din bibliotecă modulată cu bar, canapea și fotolii + masă joasă, holul „Ramona”, biblioteca modulată „Venus”, bibliotecile „Astoria Decor” și „Topolog”. Sufrageriile „Bâlea” I și II, produse la Suceava. Produse la CIL „Pipera”. Sufrageria „Viorina” din lemn scump cu intarsii, trebuie să fi costat +40.000 lei, holul „Madrigal” stil Louis XV, trebuie să fi costat +15.000 lei, „Tirol” – sufragerie rustică cu banchetă de colț, cca. 15.000 lei, dormitor „Vladislav” – stejar masiv sculptat, +40.000 lei. Concomitent se producea și mobilă extrem de ieftină, pentru mobilat camerele de cămin ale studenților de exemplu, mobilier din PAL melaminat. Concluzii. În general, printre alte acuzații ce țin de esența sistemului, pe care le voi diseca mai târziu, la nivelul omului simplu, una din principalele acuzații care au fost aduse comunismului de pretutindeni, nu numai celui din România, a fost că nu a reușit să satisfacă decât în mică măsură necesitățile populației, în primul rând cele vitale, hrană și adăpost și mai apoi, bunuri de larg consum de calitate, vezi cazul televizoarelor color, cu atât mai mult cu cât produsele respective nu erau vizate de restricții ideologice precum muzica rock bunăoară. Din această perspectivă, putem spune că articolele de mobilier au fost o excepție fericită, unică poate, în care oferta a fost chiar mai mare decât cererea, cu o calitate decentă și un preț relativ accesibil – în raport cu prețurile de azi ale mobilierului de calitate. Furnituri pentru dormitor. Câteva prețuri din 1980, înainte de scumpirile abrupte din 1982. Garnituri de lenjerie pentru pat, compuse din 6 piese: 335-418 lei, cearșafuri de plapumă: 144-166 lei, cearșafuri de pat: 90-104 lei, cearșafuri plic: 161-170 lei, fețe de pernă: 35-64 lei, fețe mici de pernă: 16-24 lei. Destul de scumpe, mai ales că erau din finet alb sau cel mult colorat uni, fără model, revenind la un salariu mediu în ’89, cca. 8 garnituri de pat, în timp ce azi, cu un salariu mediu poți cumpăra 31, cu o calitate mai bună și modele atrăgătoare, de aproape 4x mai mult. Perdele, draperii, transperante. Perdelele – un articol ținând de decorațiunile interioare, menit să asigure în plus circulația aerului, să permită pătrunderea luminii și eventual să nu permită privitul dinspre exterior spre interior. Nu-mi amintesc decât foarte vag de perdelele românilor de până prin 1970. Prin case vechi am văzut perdele grele împletite manual din fir de bumbac, un soi de dantelă realizată prin împletire cu croșeta. Nu știu dacă apăruseră firele de bumbac, așa-zisul cotton doré din care ulterior s-au făcut decorațiile din așa-zisa lasetă, asupra cărora voi reveni mai târziu. În casele țăranilor înstăriți am văzut perdele fine din borangic, dar, spre deosebire de oraș, la țară ferestrele erau mult mici, pentru a diminua schimbul de căldură cu exteriorul, așa că nu necesitau o cheltuială prea mare. La oraș, cum ferestrele erau relativ mari, cam 2x1m cel puțin, fiind vorba de suprafețe mari, perdelele erau confecționate din material ieftin, un soi de tifon cu ochiuri mai mici. DEX: tifon = pânză subțire de bumbac, cu țesătură foarte rară, din engl. tiffany – habar nu aveam, uite că omul cât trăiește învață. Cei mai înstăriți utilizau o pânză subțire de calitate mai bună, numită șifon, din fr. chiffon, de obicei de culoare albă, dar și mai sofisticat, cu culori pale, bleu sau galben. Nu erau confecționate în fabrici, pur și simplu femeile cumpărau materialul, care costa max. 10-20 lei metrul, după care croiau și coseau aceste perdele la mașină, fie cea proprie, fie una împrumutată. Prin 1973 s-a înființat la Pașcani Întreprinderea de Tricotaje și Perdele „Siretul“, dotată între altele și cu mașini de țesut perdele, mașini care fuseseră inventate pe la mijlocul sec. al 19-lea, intrând și noi „în rândul lumii”. Nu era propriu-zis țesere clasică, cu urzeală și suveică, ci un soi de mașină de împletit mecanic. Practic se produceau două tipuri, funcție de materialul firului, bumbac sau poliester, fiecare cu avantaje și dezavantaje. Bunăoară, cele de bumbac se puteau călca, dar trebuiau spălate cu precauții la mașină, cele din poliester erau mai rezistente, dar mai dispuse să atragă praful. Cert este că în epocă au fost discuții aprinse privind cele două tipuri de perdele, între femei, evident, că bărbații nu erau pasionați de astfel de subiecte. Ideal ar fi fost să fie confecționate din voal de mătase, dar acesta era extrem de scump, (350-400 lei metrul prin 1975) chiar și pentru confecționat o rochie, la care intrau trei metri de material, darămite de făcut perdele. Evident, ca orice produs nou extrem de solicitat, că la început cererea a fost mai mare decât oferta, ajungând la situația similară altor produse, ca în special cele din bumbac să se dea pe sub mână, dar nu s-a ajuns niciodată să se dea pe liste de așteptare. Cert este că azi circulă tot felul de legende privind astfel de articole, o adevărată hagiografie privind epoca. Ideea simplă este că fiind articol de folosință îndelungată, în câțiva ani cererea a putut fi complet acoperită, chiar dacă la început s-au exportat masiv, pentru acoperirea valutei cheltuite cu dotarea cu mașini. Câteva bazaconii culese de mine de pe net, dintr-un articol privind istoria fabricii, citez: „…în țară, își cumpărau perdele de Pașcani ambasadori străini, parlamentari, (sic!) cei din familia Ceaușescu sau din anturajul familiei dictatoriale. A avea perdele de la Pașcani în casă era aproape echivalent cu dobândirea unui rang social superior. (…) Erau exportate în țări precum Canada, Austria, Bulgaria, SUA, Franța și țările arabe, iar în România costa 21 de lei metrul liniar, un preț piperat spre exorbitant pentru omul de rând în anii comunismului. Cu toate acestea, în puținele rânduri când marfa era pusă de vânzare se ajungea la bătaie pentru un petec de perdea. Cei câțiva mii (sic! – 2x) de angajați ai fabricii erau bine văzuți în societate și mulți dintre ei au ajuns să se îmbogățească practicând comerțul la negru cu perdele scoase pe furiș (…) Erau atât de valoroase că ajungeau să fie lăsate și moștenire.”. Furate adică, să fim clari, ca să fie lăsate moștenire, chipurile – unii nu au subiecte și inventează, tipic pentru noua generație de „jurnaliști” școliți pe la tabloide. Cert este că în perioada de glorie, fabrica producea 5 milioane de metri liniari de perdele lunar. Socotind, pentru un apartament cu trei camere, trei perdele a 10 mp fiecare, ar rezulta că producția anuală a fabricii ajungea pentru 2 milioane de apartamente, iar perdelele se schimbau la cel mult 5 ani – de unde până unde aceste legende? În mediul urban erau preferate modele florale stilizate simple, am văzut însă în provincie modele horror. De unde până unde deci toate aceste legende? Sigur, este posibil ca anumite modele mai solicitate să se fi dat „cu pile” sau contra unor mici atenții, admit și că este posibil să se fi dat și cu suprapreț, ceva gen max. 25 lei metrul, dar atât și nimic mai mult, nu se compară cu cafeaua, carnea și alte produse de primă necesitate, că numai de perdele nu le ardea românilor după 1980. În 2011, societatea mai avea doar 299 de angajați și înregistra pierderi în valoare de 190 de milioane de euro și datorii de 4,15 milioane de euro, la vânzări de puțin peste 2 milioane de euro. În toamna lui 2010, compania a intrat în insolvență, concurența produselor din import fiind prea puternică, iar modelul clasic de perdele produs timp de aproape patru decenii devenind cumva desuet. Sic transit gloria mundi, așa parcă se spune. Galerii. DEX: galerie = bară de lemn sau de metal de care se atârnă perdelele. Nu este numai o simplă bară, de fapt este un accesoriu domestic, care poate avea o sârmă groasă, o bară sau o șină, pe care alunecă inelele sau alte dispozitive de prindere a perdelei. Cele din anii ’50-’60 pe care le-am prins se prezentau ca niște șipci din lemn de esență tare, cam de un lat de palmă, cu lungimea mai mare decât lățimea tocului ferestrei, având în capete două distanțiere din același material, cam de 10-15 cm lungime, montate perpendicular, care se sprijineau de perete, atârnate de două agățători în două piroane în formă de L prinse în perete. Galeria era băițuită și lăcuită analog mobilei obișnuite. În fiecare din cele două distanțiere era fixat câte un șurub cu ochi, între cele două fiind fixată o sârmă groasă prin care treceau inelele perdelei. Unele galerii erau mai solide, având două astfel de sisteme, pentru perdea și pentru draperie sau perdea mai groasă. Cea mai simplă prindere se făcea cu niște benzi late de un deget, cusute din loc în loc pe perdea, care se înnodau după ce una din ele era trecută prin inel. Existau și în varianta unor clești de prindere, atașați de fiecare inel, caz în care perdeaua necesita o dublură de protecție cusută în marginea superioară. Prin anii ’70 a apărut alt sistem, o șină în formă de dublu T, i se spunea „șină rilogă” (sic! termenul nu există în DEX și nici nu a existat vreodată, dar se utilizează în continuare). De fapt, cineva mi-a explicat că termenul de „rilogă” desemna galeria cu totul, termenul – cu etimologie necunoscută – fiind sinonim cu cel de friză, mai aproape de realitate. De fapt, am aflat ulterior, termenul provine de la numele firmei care a inventat sistemul – Riloga Werke GmbH & Co. În fine, pe această șină erau montați mai mulți „călăreți” cu role care ușurau alunecarea, având fiecare câte un cârlig de care se atârnau inelele perdelei. Toate aceste accesorii se produceau pe comandă la lungime, în atelierele cooperației, răspândite în tot orașul, ateliere care purtau numele de „Galerii-perdele”, care făceau și reparații, adaptări, comercializând și componentele la bucată, pentru cei care voiau să facă singuri operațiile respective. Principala problemă domestică era agățatul perdelei după spălare, operație care necesita o scară sau un scaun – la bloc, unde plafonul noilor apartamente se situa la cca. 2,50 metri înălțime, în rest, la cca. 3,20 m. Draperii. Nu se prea utilizau, deoarece consumau mult material, lumea era în general săracă și în plus, erau foarte grele și greu de întreținut. Mult mai practice erau transperantele, modelul provenind de dinainte de război. Chiar legea naționalizării preciza – fabrici de rulouri și jaluzele, termeni desemnând două astfel de dispozitive menite să limiteze razele de lumină, principala problemă în zilele însorite de vară fiind îngălbenirea perdelelor, a celor din poliester mai ales, datorită îmbătrânirii produse de radiația solară. Erau două sisteme, amândouă provenind din interbelic, amândouă fixate între geamuri, în baza unui model din import. Rulourile erau niște dispozitive confecționate din lemn, cu diametrul de cca. 25-30 mm, cu axe metalice la capete, fixate în toc cu suporturi speciale care împiedicau rotația acestora. Între ax și rulou era fixat un arc de torsiune, axul fiind prevăzut cu un dispozitiv cu clichet, care asigura rotația într-un singur sens a ruloului – la derularea unei perdele (transperant) din pânză rulate pe rulou, in de obicei, uni sau dungat – un material special conceput și fabricat în acest scop, la derulare arcul fiind armat, clichetul asigurând blocarea acesteia la înălțimea dorită. În momentul în care se trăgea ușor de perdea, clichetul se debloca, astfel că arcul se destindea, rulând perdeaua. Pânza pentru transperante era destul de scumpă, fiind extrem de flexibilă, rezistentă la uzură și la razele soarelui, +40 lei metrul, așa că cei mai săraci, vara puneau celebra hârtie albastră în ferestre, prinsă cu piuneze în tocul ferestrei, sau pur și simplu ziare vechi. Jaluzelele funcționau pe același principiu ca și cele de azi, – stinghii subțiri din lemn, ceva mai late decât cele de azi, cca. 3 cm, prinse între două benzi din pânză, care la tensionare determinau bascularea acestora de la poziția „paralele” la poziția „suprapuse” (una peste alta) obturând lumina exterioară. Amândouă sistemele există și azi, în variantă modernizată din plastic, păstrând principiul. Unele blocuri construite în perioada interbelică aveau din construcție jaluzele din lemn, la exterior însă, cu ruloul îngropat în zidărie, acționate de la interior – exact ca cele de azi. Am văzut că unele funcționează perfect și în prezent, deși au trecut opt decenii și mai bine de la „darea în funcțiune”. Covoare. Arta țesutului covoarelor se pierde in negura timpurilor, fiind printre cele mai vechi meșteșuguri practicate de om. Covoarele sunt printre cele mai vechi obiecte de uz casnic care au fost descoperite, chiar înaintea mobilierului. Serveau atât ca decorațiune interioară, dar mai ales, asigurau izolarea termică și în plus, la bloc, izolarea fonică față de apartamentul de dedesubt, de la etajul imediat inferior. Ca metodă de execuție puteau fi confecționate mecanic, în fabrică, mai ieftine, sau manual, mult mai scumpe. Pentru început, precizez că apartamentele construite începând din primii ani ai deceniului al cincilea până prin 1965 aveau podeaua acoperită cu parchet, iar cele construite ulterior aveau podeaua acoperită cu linoleum, lipit direct de planșeu cu așa-zisul „prenadez” – un adeziv universal, căruia mocofanii prețioși îi spuneau în mod cât se poate de duios și creativ „pernandez”. Prin 1975 a început să se răspândească acoperirea cu mochetă a suprafețelor prevăzute din construcție cu linoleum. De obicei, mocheta nu se mai lipea de planșeu după eliminarea linoleumului, ci se tăia în bucăți care să acopere camera, după care se ducea la festonat, un soi de cusătură (tiv) cu lățimea de cca. 1 cm, la culoare cu mocheta de obicei, făcută cu o ață specială, asigurând protecție contra destrămării pe margini, mocheta fiind de fapt o țesătură groasă plușată pe suport flexibil din plastic, spre deosebire de linoleum, care era plastic pe suport textil. Mă rog, păstra principiul linoleumului original, care era cu totul altceva, așa cum am arătat deja. Spre deosebire de parchet, care necesita o întreținere deosebită, plus o „rașchetare” la 10 ani, o operație prin care se îndepărta, manual sau mecanic, un strat superficial subțire, în scopul evidențierii unui aspect de nou acestuia, și ea destul de costisitoare, câteva zeci de lei metrul pătrat, linoleumul nu necesita nici o întreținere în afară de spălare. Este drept că nici „nu dădea bine” ca aspect, soluția cea mai ieftină fiind acoperirea lui cu mochetă, care nici ea nu era prea ieftină. Metrul liniar de mochetă, cam de un metru lățime, un metru pătrat adică, prin 1980 costa cca. 100 lei, cam 4.000 lei pentru un apartament cu trei camere. Prin 1988 am cumpărat un soi de mochetă tip linoleum, care nu necesita festonare, cu peri exact ca o catifea groasă, tratată antistatic, produsă în fosta RDG, tot cam 100 lei mp, cu care mi-am căptușit podeaua în bibliotecă, care, cu covor deasupra, e și azi intactă, singura operație de întreținere fiind să dau cu aspiratorul la o săptămână sau două, care acum se face cu robot programat. Cu alte cuvinte, linoleumul nu era o soluție chiar așa proastă sau de disprețuit, având avantajele ei. Dacă e să ne referim la filmul menționat, cu apartamentul din Ferentari, în bucătărie podeaua este din „mozaic” – un material obținut prin amestecarea de spărturi de piatră într-o masă de ciment de culoare neagră, care după întărire se lustruia cu o mașină specială, iar în cele două camere sunt covoare din iută, una din cele mai ieftine alternative pe atunci. DEX: iută = plantă anuală cu tulpina înaltă până la 3 m și groasă de 1-2 cm, cu frunze galbene, ovale, cultivată în regiunile tropicale pentru fibrele textile extrase din tulpină, (Corchorus olitorius și capsularis) respectiv fibra textilă obținută din tulpina iutei, întrebuințată la fabricarea pânzei de sac, a covoarelor etc. De altfel, asta și erau acele covoare, un soi de împletituri ornamentale cu diverse modele geometrice sau florale, bicolore, fondul – culoarea naturală a iutei, de obicei culoarea pânzei de sac, iar modelul era de culoare grena. Nu exclud și alte culori, dar asta era combinația cea mai obișnuită. Nu știu dacă erau făcute în țară sau din import. Există și azi, produse în India și Nepal. Pe atunci, un covor „standard” de 2x3m costa câteva sute de lei, spre o mie modelele mai complexe. Au dispărut complet prin 1970, înlocuite de mochetele produse în țară, numite în reclamele epocii „tufted” (tuft = engl. smoc) – cu smocuri adică, dar și de covoarele mecanice autohtone noi apărute, la un preț de câteva ori mai mare, dar mai aspectuoase. Preșurile din cârpe. Erau alternativa „săracului” la linoleumul și mocheta orășeanului, am pus ghilimele pentru că, prin ’74-’75, când am satisfăcut serviciul militar la UM 01057 com. Mihai Bravu, jud. Giurgiu, (fostă Dadilov) multe case în comună, unde mă mai duceam să mănânc câte o găină din când în când, aveau podeaua din lut – cam ăsta era nivelul – trebuie precizat clar și apăsat, iar bibliotecara din sat, care era și vânzătoare la mica librărie, era singura din sat cu opt clase. La cârciuma din sat se bea țuică de corcodușe din țoiuri din sticlă verzuie, iar omul de la bar s-a uitat ca vițelul la poarta nr. 9 când am cerut singura sticlă de Havana Club pe care o avea pe inventar, pătată de muște de când zăcea pe raft, 45 de lei era parcă. Ba mai mult, după ce am băut sticla cu un prieten, în curtea unui țăran pe care-l plătisem să ne frigă o găină, acesta a venit să ni le ofere, contra a 100 lei/buc. pe fie-sa și pe nevastă-sa, la alegere, asta și pentru cei care prostesc generația actuală că în vremurile acelea era mai bine. Am făcut atunci câteva fotografii prin sat deși era categoric interzis să avem aparate foto la noi, poate le voi publica într-o zi prin comparație cu casele de azi, la distanță galactică de ce era atunci. Revenind la „covoarele” din cârpe, ele erau ceva obișnuit la țară, făcea și bunică-mea la război astfel de „artefacte”. Denumirea comună azi, când moda a revenit, este de „covoare țărănești tradiționale” – nu sunt nici măcar tradiționale, fiind impuse de sărăcie, majoritatea celor de pe piață provenind din India. Un site care comercializează așa ceva, le prezintă în felul următor, citez: „…covor tradițional din cârpe colorate țesut pe război de părinții noștrii (sic!) din cârpe tăiate manual. Culorile variează (sic! 2x) în funcție de cârpele folosite, culori deschise care dau vitalitate elementelor retro din casa dumneavoastră”. (Sic! – 3x.) Practic, erau realizate din fâșii înguste din cârpă răsucite, formând un soi de „fir” cu grosimea de cca. 5 mm, capetele fiind pliate pentru a evita destrămarea, asamblate cu fire de ață întrețesute, petrecute alternativ pe deasupra și dedesubtul firelor din cârpă, aranjate succesiv. Cele confecționate azi sunt produse din fâșii de cârpă tăiate industrial, astfel că se pot obține diverse modele liniare prin alternanța culorilor, sau uni, în timp ce cele făcute în casă, din textile vechi, au un aspect pestriț datorită culorilor diverse ale acestora, asamblarea fiind aproximativ aleatorie. Mărimea fâșiilor extrase din articole vechi de îmbrăcăminte limitau lățimea unor astfel de covoare la max. un metru, este și motivul pentru care le-am denumit preșuri – existau totuși și din fâșii înnodate. Nu mai știu cât costau, pentru că se comercializau prin târguri și piețe, vreo câteva zeci de lei bucata. Azi, cele făcute în India, cu lățimea de 55-60 cm, costă 30-50 lei metrul. Covoare mecanice. Au apărut în comerț pe la mijlocul anilor ’50, pe măsura dezvoltării industriei de profil. Erau similare celor clasice realizate manual și ceva mai subțiri. Erau încă destul de scumpe pentru punga românului obișnuit, astfel că cea mai mare parte a producției se exporta. Astfel, anuarul statistic precizează că în 1958 s-au exportat 114,7 mii mp, ar însemna vreo 19.000 de covoare standard de 2x3m, pentru ca în 1963 exportul să crească la 230,4 mii mp. Cea mai mare parte din producție provenea de la fabrica din Cisnădie, care la apogeu, prin anii ’70, avea 6.000 de angajați, dar erau și alte fabrici mai mici, „Sircovtex” din Siret și „Incov” în Alba Iulia, care produceau cantități uriașe de covoare pe atunci, cea mai mare parte a producției mergând la export, grosul fiind absorbit de fosta URSS. Numai ultima, cea mai mică, cu cca. 2.000 de angajați, în 1984, la apogeu, producea 2,4 milioane de mp de covoare. Asta ar însemna 400.000 de covoare „standard” – 2x3m, suficiente pentru o cameră de bloc adică. Ținând cont de numărul celor implicați în epocă în această industrie, cca. 10.000 de angajați, apreciez producția la 2.000.000 covoare anual. Designul agreat în epocă era cel oriental, similar celor așa-zise persane, iar numărul de noduri pe cm pătrat era de cca. 25-36. Grosul producției era de covoare din lână naturală, absorbind lâna pe care azi ciobanii o ard sau o îngroapă, ne-mai-având nici o utilitate, dat fiindcă atât fabricile de stofe, cât și cele de covoare au intrat în insolvență datorită prostului management, diminuării cererii și mai ales, concurenței covoarelor turcești. Prin 1980, un covor de 2x3m, de tipul menționat, costa 3.200 lei. Ar însemna un preț de cca. 500 lei/mp, destul de mult, dat fiindcă producția era totuși automată. Covoare manuale. Se produceau și covoare manuale, cu același număr de noduri, 25 noduri (puncte, sau fire dacă vreți) pe cm pătrat, dar la preț cel puțin dublu. Nu știu unde erau produse, cred că erau mai multe ateliere, aparținând probabil cooperației. Copil fiind, am văzut un astfel de atelier la mânăstirea Văratic. Era o muncă extrem de migăloasă și obositoare. Practic, din ce am consultat câțiva experți în domeniu, un lucrător putea realiza un nod la cam 5 sec. în medie, ar însemna ca manopera pentru un metru pătrat de covor să fie de cca. 350 ore. Socotind că salariul mediu lunar net din 1980 era de 2.238 lei, pentru 25 zile de muncă (se lucra și sâmbăta) ar rezulta un salariu orar mediu de 11,20 lei, de unde chiar și socotind că era muncă necalificată, plătită să zicem cu 8 lei/oră, tot ducea manopera pentru un metru pătrat de covor la 2.800 lei, iar împreună cu materialul, cel puțin 3.500 lei/mp, astfel că un covor de calitate era o investiție serioasă. Nu mai vorbesc de cele „adevărate”, cu număr dublu de puncte pe unitatea de lungime, respectiv 100 puncte/cm pătrat, la care practic, manopera era de 4x mai mare, care ajungeau să coste câteva zeci de mii de lei. Practic, acelea erau adevăratele covoare persane, nu mai vorbesc de cele așa-zise „de Buhara”, care și atunci se tranzacționau la prețuri exorbitante și nu vorbesc de covoare, ci de o banală carpetă de rugăciune. Curios lucru, n-au fost nici atunci, nici acum printre obiectele de patrimoniu, dovadă că ignoranța conducătorilor de azi nu este departe de cea a cizmarului pârât. Am văzut în casa lui Ceaușescu din Primăverii un covor persan de mari dimensiuni, cu fir de mătase, cel puțin 100 puncte/cm pătrat, primit cadou, cred, de la Șahinșahul Iranului, Reza Pahlavi, care numai el valorează mai mult decât toată casa cu tot ce e în ea. Astăzi, un covor persan de calitate medie, de 2,15×1,4 m, respectiv 3 metri pătrați, costă 15.000€, respectiv 5.000€ metrul pătrat. Pe atunci însă, aceste covoare chiar că se păstrau cu grijă, fiind transmise din generație în generație. Scoarțe oltenești. Prin magazinele comerțului de stat se găseau și scoarțe oltenești, unul din cele mai valoroase simboluri tradiționale românești. în general artistic lucrate, manual, având în plus avantajul că puteau fi folosite pe ambele fețe. Erau în primul rând atrăgătoare prin culorile vii și designul original. Erau mai puțin agreate și pe nedrept zic eu, mai mult ca sigur din cauză că toată lumea era sătulă până peste cap de „patriotismul” și de „dragostea de țară, de partid și popor” îndesate pe gât zilnic pe toate canalele de comunicare. Costau, din câte îmi amintesc, cca. 1.000 lei/metrul pătrat, aproape tot atât cât și azi. Spre sfârșitul epocii de aur, nu știu prin ce minune s-au importat din Albania niște covoare similare ca execuție celor oltenești, din lână naturală pe urzeală din bumbac tare, cu motive geometrice tradiționale albaneze. Costau, din câte îmi amintesc, ceva mai puțin decât cele oltenești, cam 800 lei metrul pătrat, în două dimensiuni, mici – 0,9×1,4m, 1000 lei/buc. și mari, 2x3m, 4.800 lei/buc. Am primit și eu cadou de la ai mei, atunci când m-am căsătorit, patru mici și două mari, pe cele mari nu le-am utilizat niciodată, zac împachetate pe undeva, problema acestora, ca și a celor persane, fiind atacul moliilor. Tablouri & Co. Cei care aveau bani și dispoziție pentru așa ceva, își decorau casa și cu opere de artă autentice, așa că le vom trece și pe acestea succint în revistă. Se comercializau și pe piața liberă, prin magazinele Consignația, iar membrii UAP (Uniunea Artiștilor Plastici) le puteau comercializa legal prin magazinele uniunii. Fiind vorba despre „marfă” care se vindea mai greu, nu știu cât lua statul și cât primea artistul, fifty-fifty probabil, iar grosul cred eu că mergea la UAP pentru plata pensiei artiștilor care nu mai puteau activa. Mai mult ca sigur că erau destui, mai ales printre cei cunoscuți și bine cotați printre colecționari, care vindeau direct din atelier, scăpând controlului statului. Ca și azi, principalele articole comercializate erau lucrările de pictură în ulei de dimensiune medie – gen 40×50 cm, apoi sculptură mică și grafică, având dimensiuni compatibile cu camerele de bloc. Câteva prețuri de Consignația de dinainte de ’80 pentru tablouri realizate de artiști clasici, lucrări de pictură de dimensiuni medii. Nuduri: Samuel Mützner, Apgar Baltazar, Kimon Loghi – cca. 8-10.000 lei, Theodor Pallady, Nicolae Tonitza – 15-20.000 lei. Peisaje: Gh. Vânătoru, Nicolae Dărăscu – cca. 12.000 lei. Etc… Cel mai scump tablou l-am văzut în consignația de pe str. Covaci, prin 1974, un „car cu boi” mic, de N. Grigorescu, vreo 24.000 lei. După cutremurul din 1977, ca și acum, s-a înăsprit legea patrimoniului, sub pretextul că operele de artă sunt mai bine protejate de cutremur la stat decât la proprietar, așa că proprietarii de opere de artă cu autori consacrați au început să evite în mod sistematic vânzarea prin consignația, piața și așa restrânsă în domeniu, devenind și mai restrânsă. O reclamă din epocă preciza, citez: CFP (Combinatul Fondului Plastic, despre care am discutat deja) „…produce articole unicate sau de serie mică cu specific artistic în atelierele de cioplitorie în piatră, turnătorie neferoase, feronerie, ceramică, sticlărie, corpuri de iluminat, imprimerie-țesătorie după proiectele artiștilor plastici sau cele prezentate de către beneficiari”. Se desfăceau prin magazinele despre care am discutat deja la capitolul accesorii îmbrăcăminte. Principalele produse solicitate erau corpuri de iluminat – veioze, lampadare, abajururi din sticlă stil Murano, la preț de 2-3x mai mari decât cele de serie. Nu erau propriu-zis „artistice”, ci cu designul ceva mai bine studiat, altceva decât ce producea cooperația. La „Curtea sticlarilor”, acum restaurant, se produceau și vitralii, dar rudimentare. De asemenea, atelierele deserveau sculptorii pentru turnarea în bronz a sculpturilor mici și altor obiecte mici decorative din bronz. Lucrările de artă erau comercializate prin două magazine situate în zona centrală, unul în Bd. Nicolae Bălcescu nr. 23A, colț cu str. Dem. I. Dobrescu, care avea și sală de expoziție, azi, centru Huawei, celălalt în Bd. Gen. Gh. Magheru nr. 20, alături de intrarea în Teatrul Nottara, azi galeria de artă „Obart”. Câteva prețuri orientative. Nud, Ion Musceleanu – 3.500 lei, peisaj, Spiru Vergulescu – 4.000 lei, compoziție Mircea Ciobanu – 4.500 lei. Grafică: compoziție Marcel Chirnoagă, litografie a/n, cca. 60×50 cm, 150 lei. Grafică se mai găsea și prin anticariate. Câteva cumpărate de mine de-a lungul timpului: Utamaro – culegătoare de scoici, xilogravură color, 600 lei, Toulouse Lautrec – Divan japonais, litografie color, 250 lei, Secțiune locomotivă, gravură metal – desen tehnic, 150 lei, nud Jeanloup Sieff, fotografie A4, 80 lei. Nu mai intru în amănunte, prețurile prezentate sunt suficiente pentru ca fiecare să-și facă o părere. Ideea e că numai de artă nu le mai ardea românilor în acea epocă în care trebuia să lupți la propriu, ca la o grămadă de rugbi, pentru o pungă de gâturi de pui, la care s-a adăugat legislația restrictivă și represivă privind așa-zisele „obiecte de patrimoniu”, de unde și prețurile relativ mici. Chiar și obiecte atât de dragi românilor, precum icoanele, se prăfuiau pe simezele magazinelor CFP. Nici nu erau cine știe ce, un soi de imitații stil pictură naivă pe sticlă de pe originalele, extrem de expresive, din Ardeal, și ele extrem de ieftine pe atunci. Reproduceri de tablouri. Prin rețeaua de librării se comercializau și reproduceri de pe lucrări de pictură. În general lucrări ale unor pictori români clasici, preferații fiind, în ordine, Grigorescu, Tonitza și Luchian, fiind reproduse pe hârtie cerată lucrări cunoscute ale acestora, car cu boi și ciobănaș pentru primul, portrete de copii pentru al doilea și vaze cu flori pentru al treilea. Chestii clasice, de inspirație autohtonă și cu subiect neutru. Erau fixate pe un soi de cadru din carton pliat în formă de cutie cu grosimea de cca. 20 mm, de obicei înrămate folosind o ramă simplă din ipsos aurit pe cadru din lemn de brad. Erau dimensionate de așa manieră, unele cu passe-partout, pentru a se încadra într-o cameră de bloc, cca, 40×50 cm. Costul unui exemplar era 40-50 lei. Se puteau cumpăra și fără ramă, 10-15 lei/buc., încadrarea urmând a fi făcută la unul din atelierele cooperativei „Geamuri-oglinzi”, folosind o ramă ceva mai „luxoasă”. Din aceeași categorie erau tot felul de reproduceri de pe tablouri, nu neapărat celebre, ci un soi de adaptări „re-pictate” de tot felul de pastorale, fecioare cu îngerași, îndrăgostiți în Veneția, inclusiv celebra „cina cea de taină”. Toate erau de fapt kitsch-uri crâncene, produse probabil în China, aduse din Turcia de vaporeni și șoferi de TIR. Cei cu dare de mână, puteau comanda unui „pictor” un astfel de kitsch „la modă”, pictat în ulei, cel mai comun în epocă era un portret de țigancă cu sânii „goi”, existând și varianta țigancă cu țigara în mână, încă nu am reușit să identific modelul original. De asemenea, pentru cei mai pretențioși, care nu voiau să se ia după „turmă”, puteau realiza în ulei copii de pe orice imagine. Era unul, vecin cu ai mei, locuia pe str. Luminei nr. 2A, la et. 1, care picta absolut orice îi comandai. Un vecin, bunăoară, paznic la un depozit, văzând la mine un album Tizian, i-a comandat o copie de cca. 80 cm lungime de pe celebra „Venus din Urbino”, solicitând ca în mâna cu care își acoperea părul pubian să țină o poșetă alungită din care să se vadă banii. Cred că l-a costat minim 2.000 lei prin 1965. O adevărată odisee, care trebuie fără doar și poate menționată, chiar și anecdotic. Kitsch-uri. Câteva, care au făcut „epocă”, e păcat să se uite. Ciucuri la cheile șifonierului. Erau un soi de trandafirași de culoare roșu aprins, croșetați din ață de bumbac, atârnați de capetele unui fir răsucit din bumbac de culoare verde, la rândul lui, petrecut prin cheia, neapărat fixată în ușa șifonierului. Trei uși, trei chei, șase trandafiri – simplu! Nu știu de unde au apărut toate acestea, posibil ca inițial să fi văzut cineva așa ceva, cineva care se pricepea și a reprodus „artefactul”, după care ideea s-a transmis mai departe, din familie în familie. Milieuri. Puse [neapărat] sub orice obiectiv decorativ – vază, bibelou, etc… celebrul pește din sticlă pus pe televizor, de exemplu. DEX: milieu, așa cică îi spune acuma, (din fr. milieu = mijloc) deși în limba vorbită îi zice, incorect, mileu = obiect din pânză (brodată) sau din dantelă, care se așază (ca ornament) pe o mobilă. Din nou, neghiobii colaboratori ai DEX au pus carul înaintea boilor, esențial nu este aspectul decorativ al acestuia, cât faptul că este așezat sub un obiect și mai decorativ, bibeloul peste milieu, nu invers. Inițial, prin anii ’50, erau realizate pe pânză albă ieftină, de genul celor din care se fac halatele albe, sub formă de guler dantelat clasic, decupări tivite cu acul cu ață albă. Ulterior, au evoluat spre dantelă croșetată din ață de bumbac, iar prin anii ’70 a căpătat o extraordinară răspândire laseta, un soi de împletitură ornamentală în formă de șnur, utilizată pentru realizarea de astfel de milieuri, dar și articole similare mai mari, precum fețe de masă sau cuverturi decorative. Fenomenul a luat atâta amploare prin anii ’70 încât s-au tipărit cărți cu modele, chiar și prin tramvai vedeai femei cu croșeta și ghemul de cotton doré în mână. Cred că „moda” a fost de import, pentru că în epocă îmi amintesc că maică-mea primea mereu reviste cu modele de la o prietenă a ei din fosta RFG. Perne decorative. Nu au fost o invenție românească, cu certitudine a fost din import, mai interesant este modelul adoptat. Produse aproape sigur în atelierele cooperației, că prea erau aproape identice toate, de forma unei gogoși turtite, din crep-satin vișiniu cu încrețituri, având în partea superioară un soi de medalion – un ornament circular brodat, ce se voia o imitație de goblen. Câte două, erau un accesoriu mega-kitsch, nelipsit din dormitorul oricărei tovarășe de nădejde. Da, tovarășii din cooperație au adaptat un model occidental, căruia îi spune velvet pumpkin pillow. Carpeta de perete. O carpetă cam de mărimea 1,8×1,2 m confecționată mecanic dintr-un soi de material aproximativ lucios, pluș cred, imprimat cu o scenă celebră din opera lui Mozart Răpirea din serai, anume scena în care Belmonte călare, fuge împreună cu Constanța, urmăriți de Osmin, căpetenia ienicerilor, și el călare. Nu cred că era brodată, doar imprimată, În fine, cineva mi-a trimis o imagine de detaliu, e catifea imprimată. Era în două variante, cu călăreții alergând de la dreapta spre stânga, paralel cu imaginea, și cu călăreții alergând spre privitor, mai dinamică. Se agăța pe perete, în dormitor, deasupra patului, după obiceiul oriental de a pune covoare pe peretele dormitorului pentru izolare termică, dar în cazul de față, scopul era pur decorativ. Exista și în varianta „cina cea de taină”, „căprioara la izvor” și „cerbul urmărit de vânători”, nu exclud nici alte variante. Cred că erau produse în Turcia. Au intrat în țară cu zecile de mii, aduse de vaporeni și șoferi de TIR, dar și prin micul comerț de frontieră cu Iugoslavia. Un alt mega-kitsch, azi, una în stare bună se vinde cu 250 RON. În epocă costau cam tot atâta, orișicât erau mult supraevaluate, dar ținând cont de cerere, se justifica. Tablouri de Vrăbiescu. Practic erau niște tablouri de dimensiune medie, cca. 60×40 cm, pictate în ulei, reprezentând scene din categoria celor de mai sus, de pe carpete, pictate cred eu, având ca model cărți poștale de Crăciun, de genul cerb în pădure, case de țară acoperite de zăpadă cu hornuri fumegând, etc… plus nelipsita căprioară la izvor. Nu numai că erau copiate astfel de scene cu mare priză la oamenii lipsiți de educație, dar erau și multiplicate. Toate erau semnate „G. Vrăbiescu”. Este posibil să fie vorba de un anume Grigore Vrăbiescu, participant la saloanele de grafică din 1940 și 1942. Se vindeau în Obor la intrarea în hala veche, era unul care zilnic „expunea” 30-40 astfel de tablouri diferite, dar cu subiect similar, variațiuni pe aceeași temă. Costul unuia, încadrat cu ramă din ipsos aurit pe suport din lemn, care numai ea era vreo 60-80 lei, era de 1.000 de lei fix, dar cred că se mai putea negocia în limita la o sută, două. Interesant este că mulți chiar cred azi că ar avea ceva valoare, deși nu se oferă mai mult de 200 lei pe unul. În filmulețul menționat anterior, extras dintr-un jurnal de actualități, se văd peste tot milieuri, comoda din sufragerie și șifonierul din dormitor au cheile înfipte în broaște, dar lipsesc ciucurii de la chei, pernele decorative și carpetele de pe pereți, epoca de glorie a acestora avea să vină un deceniu mai apoi. Combustibili. Despre prețuri la neofalină și petrosin și utilizarea acestora am discutat. Se cumpărau de la „găzărie” – așa i se spunea, practic era o prăvălie fără firmă, asociată de obicei unei stații de benzină auto, care iar, de obicei, avea în față și un „wc public” subteran. În cartierul în care am copilărit, o astfel de stație era pe str. Mihai Eminescu nr. 85, la intersecția cu str. Tunari, unde este azi benzinăria Petrom, în față, wc-ul este și azi, dar cu intrarea astupată, iar găzăria era alături, unde sunt azi pompele, clădirea a fost demolată. În interior erau pompe care trăgeau diverși combustibili din butoaie din tablă. Erau niște pompe de dinainte de război, cu un mâner care se bascula la verticală, de formă circulară, cu două rezervoare cilindrice din sticlă deasupra, așa-zisul „model Gilbert & Barker”. Principalul produs comercializat era petrolul lampant, nu neapărat pentru că mai erau bucureșteni care nu erau racordați la curent, deși erau și din aceștia, dar pe atunci încă erau destui care foloseau lampa de benzină pentru gătit. Prețul unui litru era 3 lei prin 1965. Combustibili pentru încălzire. Până prin 1965, când a început să se construiască masiv cartiere noi de blocuri, marea majoritate a populației care stătea „la curte” se încălzea cu sobe cu lemne, așa că una din principale griji ale autorităților înainte de venirea iernii era să asigure lemne de foc pentru populație. Bucureștiul avea rețea de gaze, dar la ea erau racordate mai mult instituțiile, precum școli, grădinițe, internate, căminuri, etc… Anuarul statistic arată că între 1949-63, consumul de lemne destinat încălzirii populației a fost relativ constant, în 1949, 233k vagoane, în timp ce în 1962, 242k vagoane, aproximativ +100 kg pe cap de locuitor. Aprovizionarea cu lemne de foc implica anumite probleme nu numai pentru autorități, ci și pentru consumatori. În primul rând trebuiau comandate la un depozit, aflat de obicei la marginea orașului, nu ca azi, ci dincolo de cercul delimitat de șos. Mihai Bravu, șos. Ștefan cel Mare, etc… zona zero de azi. Anuarul telefonic din 1937 listează nu mai puțin de 60 astfel de depozite în Capitală, unele în zona centrală, este posibil ca structura acestora să fi fost modificată după naționalizare, cert este că lemnele trebuiau comandate din vreme, pentru că, istoric privind, aprovizionarea cu lemne de foc a constituit totdeauna o problemă. Nu știu cum soseau lemnele la depozit, mai mult ca sigur sub formă de bușteni, care se tăiau cu un fierăstrău circular în buturugi de cca. 40 cm lungime, se încărcau într-un camion – cam trei tone, se transportau la domiciliul clientului, fiind descărcate în fața porții domiciliului acestuia, direct pe trotuar. Respectivul trebuia să le care cât mai repede în pivniță. Chiar și blocurile fără încălzire centrală – încă erau destul de multe, aveau boxe pentru fiecare apartament, în care erau depozitate lemnele. Cei care erau mai în vârstă, fără capacitatea și/sau dexteritatea de a sparge lemne, tocmeau contra a câteva zeci sau o sută de lei un om să le spargă și să le aranjeze în pivniță. Erau pe atunci destui indivizi „neîncadrați în muncă” – așa se spunea, oameni care fie nu aveau domiciliul în București, dar cel mai des fără altă calificare care, neputându-se angaja pe nicăieri, colindau orașul cu un topor pe umăr strigând „Lemneee de spart! lemneee de spart!” Urma curățarea trotuarului de așchii și rumeguș și asta era. Unii comandau și brichete pentru boiler sau chiar se încălzeau folosind godinuri pentru astfel de combustibil, alții comandau așa-zise deșeuri din lemn, cel mai des stinghii din lemn provenite de la „calibrarea” doagelor pentru butoaie, pentru a le folosi pe post de surcele, fiecare astfel de comandă fiind urmată de aceleași corvezi, transport în pivniță, tranșare și aranjare în stive, plus curățarea trotuarului. Din câte îmi amintesc, un camion „Steagul Roșu”, cam 3-4 tone (6 – 8 mc lemn de fag) de lemne ajungeau pe iarnă pentru două sobe. Costau cred, câteva sute de lei, spre o mie – un salariu mediu adică, prin 1965. Unii, fiind săraci, încălzeau numai o cameră. Se mai adăuga, o dată pe an, curățarea coșurilor de fum, o altă corvoadă, care necesita tocmirea unui coșar. Neglijarea acestei operații producea, și nu tocmai rar, accidente mortale prin intoxicare cu monoxid de carbon, eu însumi, pe la 10 ani căzând victimă unui astfel de accident, care era cât pe ce să mă omoare. În școală tocmai, unde soba era pe gaz, deci înfundarea coșului era și mai puțin probabilă. Problema e că o barză își făcuse cuibul tocmai pe coș, iar directorul școlii neglijase acest aspect. Învățătoarea, o comunistă fanatică, avea obiceiul, funcție de dispoziție, să mă „izoleze” – exact ca la pușcărie, la „carceră”, punându-mă să stau singur în ultima bancă, de lângă sobă, așa că, spre deosebire de restul copiilor, am inhalat o cantitate mult mai mare de monoxid de carbon. M-am ridicat să-i spun învățătoarei că nu mai pot respira și am căzut pe jos. M-am trezit în salvare cu masca de oxigen pe față și trei zile am stat așa, cu butelia lângă cap, până s-a curățit sângele de carboxihemoglobină. Și alți copii s-au intoxicat, dar nu așa grav ca subsemnatul, ocazie cu care am aflat și cât de ușor se poate muri, mai ales din prostia altora. Deși fusese un incident cât se poate de grav, s-a mușamalizat, mecanicul școlii, care era și fochist, ucrainean de origine, fiind și secretar de partid. Păcura. Așa cum am menționat deja, prin 1960, ICRAL-ul, în calitate de proprietar, ne-a montat o instalație de încălzire centrală, o centrală „Westinghouse” de dinainte de război, recuperată de la un bloc bombardat, centrala fiind montată în subsolul blocului de alături, cu apartamente pentru servitori. (Până prin ’60, încă mai erau pe ici și colo, clădiri lovite de bombe, nefiind bani nici de refacere, nici de demolare completă.) Era altceva, căldura se putea porni din fiecare cameră, prevăzută cu termostat, familia scăpând de corvezile conexe încălzirii cu lemne. Atâta doar că prin 1975 s-a scumpit enorm păcura, nu mai știu de ce și îmi scapă motivul, cert este că de atunci, pe iarnă se cheltuia lunar cu păcura cel puțin 1.000 lei, uneori și 2.000, un motiv în plus ca ai mei să achiziționeze un apartament, obiectiv adus la îndeplinire în anul următor, 1976. PS. Și pentru că zilnic apar tot felul de neghiobi, care știu ei mai bine cum devine chestia, din România Liberă de luni, 14 iul. 1975. Încă de pe prima pagină cele două decrete prezidențiale brand-new, primul, privind „stabilirea prețurilor cu amănuntul la combustibili, unele produse de consum nealimentar și a tarifelor le unele servicii prestate populației” și celălalt „pentru majorarea suplimentară a retribuției tarifare a tuturor categoriilor de personal”. Primul precizează, citez: „corectarea prețurilor și tarifelor menționate va face ca indicele general al prețurilor cu amănuntul si tarifelor să crească cu 1% față de 1974 și cu 3% față de 1970”, iar pe pagina a 3-a, un nenorocit, nu-i mai dau numele, explica că această majorare de preț a fost necesară pentru creșterea nivelului de trai al oamenilor muncii, explicitând – CREȘTEREA LA COMBUSTIBIL PENTRU ÎNCĂLZIRE (CALORIFER) VA FI DE O SUTĂ TREI LA SUTĂ. Adică dublare și ceva în plus, și asta deși decretul afirma că creșterea generală față de anul precedent era de doar 1%, iar conform decretului al doilea retribuțiile tarifare se măreau cu 60 lei. Adică statul „dădea” 60 și lua 1.000, este drept, doar de la cei care utilizau păcură pentru încălzire, rândul celor racordați la termoficare avea să vină în anii următori. Iar asta s-a văzut la prima factură pentru combustibil din iarna lui 1974/75, când tot salariul lui maică-mea s-a dus pe combustibil pentru încălzire. Ce făceau cei care nu dispuneau de atâția bani? Simplu – stăteau în frig până crăpau, așa cum vor sta și cei de la bloc, subsemnatul inclusiv, după 5-10 ani. Asta și pentru cei care văd acea perioadă în roz. Am mai spus parcă, pe moment sunt prea ocupat cu alte proiecte, dar sunt convins că în arhivele CC al PCR trebuie să existe, fără doar și poate, rapoarte privind numărul celor care au crăpat de frig și foame în case. Deja am dat de niște rapoarte ale securității, adevărate bombe atomice, va veni și rândul lor, negreșit. (Va urma.)