Viață și prețuri în epoca Ceaușescu (XX)

Motto: Într-un magazin alimentar, cândva, prin „epoca de aur”. – Carne aveți? – Ce se vede! – Atunci, dați-mi un kilogram de cârlige!

Moda vestimentară. În România, ca și în restul țărilor socialiste din jur, URSS inclusiv, nu putem spune că a existat vreo „modă comunistă” în ceea ce privește vestimentația – așa cum a fost bunăoară în China – pe toată durata de existență a regimului comunist vestimentația generală a românilor nu s-a deosebit radical de cea a occidentalilor, decât cel mult în privința calității și diversității materialelor, designul urmărind în general modelul occidental, cu un decalaj de unu-doi ani, adaptat cerințelor impuse de partid – uniformitate, deși niciodată exprimată în mod explicit, precum și producție cât mai mare cu costuri minime. „Moda” în primii ani ai epocii comuniste. Vorbim de prima decadă a epocii comuniste, 1945 – 55, ani caracterizați de puternice frământări politice, însoțite de ascensiunea comuniștilor și cucerirea puterii politice de către aceștia, concomitent cu transformarea completă a societății conform modelului sovietic. Într-o perioadă de timp relativ scurtă, nesemnificativă la scară istorică, între 6 mart. 1945 și 11 iun. 1948, 1193 de zile în total, exact atât le-au trebuit comuniștilor ca să “reseteze” 100% societatea și statul românesc modern, așa cum fusese el gândit la 14 mart. 1881, odată cu proclamarea Regatului României, abolind monarhia, desființând de facto sistemul parlamentar pluripartidist, “volatilizând” economiile populației, desființând proprietatea privată și economia de piață la adăpostul tancurilor sovietice, sub pavăza unui sistem represiv construit pe modelul NKVD, necruțător față de orice formă de opoziție reală sau numai bănuită. Practic, în 11 iun. 1948, în momentul naționalizării, majoritatea zdrobitoare a populației urbane fusese redusă la egalitate, românii dispunând doar de hainele de pe ei, de ceva bunuri gospodărești și eventual, de o locuință modestă – și asta doar pentru că fusese considerată neinteresantă pentru comuniști spre a fi naționalizată, precum și un venit modest, din care abia puteau să trăiască de la o chenzină la cealaltă, bugetul național fiind încă greu apăsat de plata datoriilor de război. Salariul mediu de după prima stabilizare din 15 aug. 1947 era de 261 de lei, respectiv 1 leu „nou” = 0,00594 grame aur fin, (aproximativ valoarea de azi, de 0,00574 grame.) A doua stabilizare, cea din 1952, a stablit acoperirea în aur a leului la 0,07934 grame aur fin, leul din 1952, cel care va circula pînă în 1989, [plus încă niște ani după până în 2005] fiind de cca. 13,822 ori mai valoros decât cel din 1947. (1 leu 1952 echivalent atunci cu 0,096$, azi 0,7822€ sau 1$=10,33 lei, rotunjit la 11,2 lei, cursul „oficial” declarat pe toată durata de existență a regimului comunist. De-a lungul celor 37 de ani de „politică înțeleaptă a partidului”, valoarea leului din 1952 s-a degradat progresiv, astfel că în 1989 ajunsese la 50-100 lei, funcție de produsele de import care se doreau, cafea sau țigări Kent. Vom discuta toate aceste aspecte mai amănunțit la capitolul curs valutar, deoarece problema este mult mai complexă. Am luat ca jalon anul 1955, nu numai datorită faptului că marchează zece ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial, cât prin faptul că în anul precedent se desființase raționalizarea principalelor bunuri alimentare și nealimentare, care până atunci se dădeau pe cartelă în baza unor așa-zise puncte, pentru articole de îmbrăcăminte și încălțăminte și bonuri, pentru alimente de primă necesitate, carne, pâine, mălai, făină, cartofi, despre care vom discuta mai pe larg la capitolul privind comerțul. Semnele unei oarecari slăbiri a constrângerilor impuse de plata datoriilor de război către sovietici apăruseră încă din 1953, cu ocazia desfășurării la București a Festivalului Internațional al Tineretului și Studenților (2 – 16 aug. 1953) când, din ce mi-au povestit ai mei, a apărut pentru prima dată franzela din pâine albă, dispărută de pe piață încă din 27 iul. 1941, odată cu intrarea României în război. Treptat, începând de atunci și terminând în 1958, odată cu retragerea trupelor sovietice de ocupație, viața în România a revenit la „normal”, sau mă rog, la ceea ce comuniștii înțelegeau prin normal, adică o societate în care toată lumea trebuia să își vadă de treabă, chiar dacă era minată de destule constrângeri de natură ideologică. „Moda” vestimentară din primul deceniu de după război a fost de fapt o prelungire a „modei” din timpul războiului, perioadă plină de privațiuni și lipsuri de tot felul, în care majoritatea întreprinderilor din domeniu fuseseră constrânse să treacă pe producție militară. Acest aspect răzbate din imaginile din epocă. Pentru bărbați, costum la unul sau două rânduri, [de nasturi] cu revere largi, [de un „lat de palmă”, am văzut că unele revere aproape atingeau umărul cu colțul] și scurte, aspect prezent și la îmbrăcămintea pentru anotimpul rece, dar și la uniformele militare. Reverele sunt de ambele forme clasice, crestate (notch lapel) sau ascuțite (peak lapel). Sacoul se încheia cu unul sau doi nasturi, la cele la două rânduri se mai adăugau doi nasturi decorativi în partea superioară. Sacourile erau ceva mai lungi cu cel puțin un lat de palmă față de standardele actuale, ba chiar am văzut unele până aproape de jumătatea coapsei, cu buzunarele la interior cu tăietură orizontală, fără șliț la spate. Vara am văzut și sacouri albe sport, ceva mai scurte și cu buzunare aplicate. În unele fotografii din epocă, unul din primii demnitari ai regimului, dr. Petru Groza, apare cu un astfel de costum alb. O caracteristică a vremii sunt pantalonii, cu talie relativ înaltă față de standardele actuale, un lat de palmă mai sus decât standardul actual, ba chiar exagerat, deasupra ombilicului – „pe burtă” s-ar putea spune. De asemenea se remarcă lățimea excesivă față de standardele actuale – cca. 30 cm în partea inferioară, [față de 15-16 cm la o pereche de blugi straight actuală] cu certitudine că în bătaia vântului fluturau ca niște drapele. De obicei, pantalonii erau cu manșetă, dar am văzut și modele mai „sport” fără. Se purtau călcați „la dungă” – dunga verticală fiind obținută prin călcare cu fierul încins a fiecărui crac în parte, folosind o pânză pentru protecție, după pulverizare cu apă. Era de fapt o adevărată „tehnică” obținerea unei dungi perfecte, tehnică pe care trebuia să o cunoască orice bărbat care se respectă. Curelele, majoritatea cu cataramă, dar și cu pafta. Cămășile, invariabil albe, cu revere de lățime medie, dar cu colțuri relativ lungi, ascuțite și îndreptate în jos. Cravatele de lățime medie, oricum nu la lățimea reverului de la sacou, așa cum este standardul actual. Nodul era cel clasic, nu apăruseră încă nodurile sofisticate de astăzi. În miile de fotografii din epocă nu am văzut bărbați purtând papion, considerat o „reminiscență burgheză”. Acesta era admis doar la recepțiile oficiale, fiind purtat de obicei de demnitarii „intelectuali” ai regimului. În unele imagini, chiar și în cele cu diverși demnitari comuniști, pot fi văzuți bărbați care nu poartă cravată, iar gulerul cămășii este răsfrânt peste cel al sacoului, obicei inacceptabil azi, considerat chiar atunci ca fiind cumva „muncitoresc”. La îmbrăcămintea de iarnă se constată același stil ca la sacouri, lungimea obișnuită fiind la o palmă sub genunchi, dar am văzut la imaginile din epocă cu diverși demnitari comuniști și ceva mai lungi, cu două lățimi de palmă sub genunchi. Croiala paltoanelor este cea clasică, dreaptă sau ușor A, cu mâneci atașate drept ca la sacou, „crombie” în limbaj tehnic, cât și raglan, cu buzunare tăiate oblic, cu unul sau două rânduri de nasturi, cu buzunare îngropate cu dublură (laist) sau atașate, ca la mantalele militare, stil agreat cu deosebire de Nicolae Ceaușescu. Treptat, până spre sfârșitul deceniului al șaselea, toate aceste exagerări s-au diminuat treptat, lungimea sacourilor a scăzut, concomitent cu lățimea reverelor, iar lungimea acestora a crescut ușor, aspect ce se poate constata din fotografiile cu liderii comuniști de atunci, Gh. Gheorghiu Dej, Ion Gheorghe Maurer și cu tânărul pe atunci, Nicolae Ceaușescu, care orișicât, participând la diverse evenimente internaționale, trebuiau să fie cumva în ton cu trendul general în materie de vestimentație. Pălăria standard în epocă, purtată atât de demnitarii comuniști, Gh. Gheorghiu Dej și dr. Petru Groza, cât și de intelectuali, era un tip Fedora „generic”, cu banderola mai închisă la culoare. Doar Ceaușescu, din motive propagandistice probabil, a revenit ulterior la șapcă, deși uneori purta și pălărie, pentru a sublinia chipurile, o origine pretins muncitorească pe care de altfel nu a avut-o niciodată, deși „istoricii” de serviciu ai partidului au depus eforturi considerabile în acest sens pentru a o „dovedi”. În ceea ce privește stilul vestimentar, în ciuda războiului ideologic cu vestul, pe diverse canale, reviste de modă occidentale tot ajungeau în țară, astfel încât croitorii aveau de unde să se inspire. Evident, pentru cei care aveau bani și puncte pentru material. Am văzut și eu pagini din astfel de reviste în vitrinele croitoriilor care împânzeau orașul pe atunci. Modelele din revistele de modă din acea epocă erau desenate, nu se foloseau ca acum imagini cu manechine. Mă uitam lung la aceste imagini cu texte explicative venind parcă din altă lume: „la hipodrom,… la golf, la supeu, la cazino, în croazieră cu linerul pe Mediterana…”, etc. Pentru restul – marea masă a populației adică, cei care nu aveau nici suficienți bani, nici puncte – îmbrăcăminte de la „Taica Lazăr” sau la croitor cu hainele vechi de dinainte de război, pentru „dat la întors”. Se cuvine să explicăm despre ce este vorba. „Taica Lazăr”, evreu probabil, era cel mai mare negustor de haine vechi din Capitală [nu știm dacă se numea chiar Lazăr, iar afacerea sa era similară cu „boutique”-urile cu haine second hand de astăzi, „modă” importată din occident]. Dugheana se afla pe colțul din stânga al străzii Baia de Fier, cum dai în str. Bărăției, în cartierul așa-zis „evreiesc”, aspect confirmat și de o fotografie din epocă, aparținând fotografului german Wilhelm Alexander Pragher care, începând din 1839, a fost fotograf și grafician „oficial” al Societății Românești de Distribuire a Combustibilului din România și care ne-a lăsat numeroase imagini interesante din Bucureștiul anilor 1939-44. Clădirea joasă ce adăpostea dughenele există și azi, ușile și geamurile au grilaje din fier-beton, nu știu dacă sunt locuite – toată strada fiind „ocupată” de familii de țigani. Din ce am citit în Ilustraţiunea română, 01, nr. 13, 19 sept. 1929, toată strada era plină de dughene cu vechituri, de genul cărora francezii le spun brocante, zona fiind cunoscută de bucureșteni sub denumirea eufemistică La Păduchele de Aur. A o da la întors – argotic, azi înseamnă a se dezice de cele spuse anterior. Expresia provine din acea epocă în care, datorită sărăciei, hainele vechi erau „date la întors” – un croitor priceput desfăcea cusăturile și pe aceeași croială cosea haina la loc cu interiorul neuzat la exterior. Operațiunea, relativ laborioasă, dubla practic durata de viață a unui articol de îmbrăcăminte. Se preta a fi aplicată mai mult hainelor groase pentru anotimpul rece, paltoane și pardesie care, datorită grosimii stofei, nu apucau să facă „coate” și „genunchi”, precum și costumelor din stofă de calitate, așa cum era lâna englezească. Spre sfârșitul anilor ’70 încă mai erau croitori care prestau astfel de servicii. Nu știu cât putea costa o astfel de operație, care consuma câteva zile de muncă, la un salariu mediu lunar net de 261 de lei în 1947 și de 499 lei în 1955, probabil 50-60 lei (în 1955.) Douăzeci de ani mai apoi, prin ’75, la un salariu mediu net de 1.595 lei, o astfel de transformare costa 300-400 lei. Trebuie spus că în acea epocă, un cititor mi-a amintit acest aspect, croitorii realizau îmbrăcămintea cu „rezerve” destul de mari, pentru cazul în care posesorul se mai îngrășa după câțiva ani, astfel că într-o astfel de eventualitate nedorită se mergea cu sacoul, pantalonul sau paltonul la croitor pentru „a-i da drumul”. De asemenea, cămășile se confecționau cu gulere și manșete de rezervă, astfel că descoaserea și coaserea la loc unui articol de îmbrăcăminte, conform cu noile „proporții” ale clientului era pe atunci o operație curentă, unii croitori fiind chiar specializați în astfel de operații de „ajustare”. Pantofii erau solizi, cu talpă relativ groasă – „să dureze o viață” – modelul provenind din perioada interbelică. Un derby cu botul rotunjit alungit, încheiat cu șireturi, urechile fiind prevăzute cu trei găuri. În fotografiile din epocă am văzut și modele mai elegante, cu botul ascuțit, unii din piele lăcuită (denumirea, improprie de altfel, folosită până în prezent, este de „pantofi de lac”.) Șosetele bărbătești, împletite din bumbac fin, erau negre, maro sau bleumarin, funcție de culoarea costumului. Deoarece nu apăruse tehnologia de introducere în țesătură de fire subțiri elastice din cauciuc, pentru a forma o bandă elastică destinată să țină șoseta întinsă pe picior, și cum se considera inacceptabil pentru un bărbat să umble cu șosetele căzute peste marginea pantofului, se utiliza un soi de portjartier care îmbrăca gamba, fiind fixat pe picior prin intermediul unei prinderi elastice cu cataramă plată, avînd două barete elastice – analog portjartierului feminin, care se fixau de șosetă prin intermediul unor clipsuri elastice din cauciuc cu siguranță de fixare din sârmă, menținând șoseta întinsă. În prezent au renăscut, fiind purtate cu precădere de hipsteri. Ghetrele au dispărut aproape total, deși am mai văzut pe ici și colo în imaginile din epocă pe câte unul purtând, la fel și gulerele țepene întărite cu „balene”. Pe la mijlocul anilor ’60 puteau fi văzute doar prin filme. Lenjeria de corp era compusă din maieu din bumbac și „boxeri” din pânză. Moda „muncitorească”. Vara – pantaloni lungi și cămașă albă. Ulterior au apărut și alte culori dar, în imaginile de până prin 1955, multe de la aglomerațiile din fața cinematografelor, „clasa muncitoare” poartă cămăși albe cu mânecile lungi suflecate deasupra cotului. La ocazii „mai speciale”, precum sărbătorirea zilei de 1 mai („ziua muncii”) se îmbrăca un sacou rămas de la nuntă probabil sau cumpărat de ocazie, gulerul cămășii fiind răsfrânt peste reverul sacoului – era se pare, o adevărată „modă”, dat fiindcă apare așa și pe afișele propagandistice din epocă. Din contra, demnitarii comuniști în frunte cu Dej, până la decesul acestuia din urmă, survenit în 19 mart. 1965, peste tot apar îmbrăcați cu costum, cravată și pălărie. Clasa muncitoare nou apărută după război, spre deosebire de perioada interbelică, renunțase aproape complet la pălărie și cravată, purtând pe cap un basc, care în unele fabrici era echipament obligatoriu de protecție, precum basmaua la femei. Nici șepcile nu prea erau agreate, cu excepția eventual, a tovarășului [Nicolae Ceaușescu] și a câtorva imitatori ai acestuia. Nu cunosc motivul, orișicât șapca „muncitorească” românească, turtită peste cozoroc, era complet deosebită de șapca înaltă rusească, „muscălească” – nu se explică deci prin vreo aversiune față de ocupația sovietică, posibil pur și simplu nu era agreat modelul. Iarna, pulover din lână încheiat cu nasturi în față, (cardigan) tricotat în casă de obicei, care la oraș înlocuise aproape total cojocelul țărănesc din blană de oaie, un palton modest, uneori transformat în model „civil” dintr-o manta militară revopsită, căciulă neagră din blană de oaie, ghete și eventual, șoșoni din cauciuc. În unele imagini din timpul marii ninsori din 1954, care a blocat practic Bucureștiul, apar câteva famei îmbrăcate cu un soi de hanorace cu glugă din pânză tare, care par să provină din echipamentul de iarnă al trupelor de vânători de munte, posibil să fi fost utilizate și de către bărbați. La țară, imaginile din epocă ne prezintă bărbați îmbrăcați cu pantaloni din postav strânși pe picior, unii proveniți din furnituri militare „reciclate”, cămașă țărănească albă și un soi de sacou „generic” modest, îmbrăcat adesea peste o vestă tricotată în casă. Se pare că șapca era mult mai populară în mediul rural decât în cel urban. În picioare, ghete, uneori de asemenea, provenind din furnituri militare. Nici în mediul urban, dar nici în cel rural, nu s-a impus „moda” rusească a cizmelor înalte din piele care, pe lângă că erau greu de încălțat, [dar și de descălțat] erau și destul de scumpe. Iarna se purtau un soi de mantale din postav gros, confecționate pe plan local, alteori mantale militare „reciclate”, uneori și cojoace din blană de oaie, paltoanele apărând ceva mai târziu. (Va urma.)