Viață și prețuri în epoca Ceaușescu (XIV)

Motto: Într-un magazin alimentar, cândva, prin „epoca de aur”. – Carne aveți? – Ce se vede! – Atunci, dați-mi un kilogram de cârlige!

Țigări. Prima mențiune documentară privind fumatul este o scrisoare din 1740 în care expeditorul, în limbajul epocii, menționează respectivul viciu: „Mulțămim de ciubuce și mă rog și de ceva tutun basma giubec”. Prin reforma agrară de la 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a instituit monopolul statului asupra cultivării tutunului, ulterior și asupra fabricației de produse din tutun, monopol ce se va menține timp de 125 de ani, până la căderea regimului comunist. De altfel, Legea nr. 119/11 iunie 1948 nu menționează nimic privind producția și comercializarea tutunului și produselor din tutun, care până în acel moment fusese asigurată de Casa Autonomă a Monopolurilor, (CAM) distribuția fiind asigurată prin debitele de tutun ale acesteia. Cele mai cunoscute fabrici erau cele din Sfântu Gheorghe, Timişoara, Târgu Jiu, Râmnicu Sărat, Iaşi şi Bucureşti. Existau probabil și alte unități de producție mai mici, despre care nu avem suficiente informații. Se produceau în primul rând mărcile populare, țigaretele „Naționale”, „Plugar”, „Miner”, „Mărășești” și „Carpați”. Țigaretele „Carpați” – o marcă realmente „iconică”, adevărat „brand de țară”, apăruseră pe piață în 1931, fiind produse pentru prima dată la Sf. Gheorghe. O reclamă din epocă menționa că „A reapărut mult apreciata țigaretă Carpați. Confecționată cu tutun după o rețetă nouă, cu acelaș preț ca în trecut – 1 leu bucata – CAM”. Un pachet avea 20 de țigarete. Denumirea tehnică și comercială era de țigarete, (cu tutunul învelit în foaie de hârtie) pentru a le deosebi de țigări, (din foi, cu tutunul învelit în foaie din tutun) chiar dacă acum s-a încetățenit termenul de țigară (pl. țigări). Diametrul standard era de 3/10 inch – 7,62 mm. Erau mult mai scurte decât țigările de azi, 2 3/4 inch – 70 mm. Toate erau fără filtru. Cei cărora li se păreau prea tari sau nu doreau să le intre vreun fir de tutun în gură foloseau un „țigaret”, cuvânt azi aproape dispărut din vocabular. Țigaret – tub subțire din chihlimbar, ebonită, os, lemn etc., îngustat la un capăt, în care se introduce țigara (pentru a o fuma) – definiția din DEX. Cel mai comun era cel din lemn de vișin, 0,35 lei/buc., în interiorul căruia unii puneau și un „filtru” din păr de cămilă, (? – nu am văzut niciodată) cel mai des însă, din vată medicinală. Monica Lovinescu apare în multe fotografii fumând cu un astfel de țigaret. De asemenea, și „bădia” Ernest Maftei, cunoscutul actor de film, în câteva din portretele realizate de dl. Dinu Lazăr. Existau și modele mai „luxoase” din plastic colorat, cu buza metalică – costau câțiva lei. De asemenea, din epoca anterioară, prin consignațiile de antichități sau în târgul de vechituri (talcioc) se puteau găsi modele realmente luxoase, din fildeș și argint, adevărate bijuterii. Într-o imagine iconică din anii ’50, Audrey Hepburn apare fumând cu un astfel de țigaret cu lungimea de cca. 10,6 inch/ cca. 27 cm. Țigările erau ambalate într-un pachet obținut dintr-o coală de hârtie, imprimată, biguită, (biguire – termen tehnic din domeniul cartonajelor, operație de rulare cu presiune a unei role pe o coală de hârtie sau carton, pentru a facilita îndoirea ulterioară) îndoită și pliată de forma unui pachet paralelipipedic, sigilat prin lipire în partea superioară. Se livrau în pachete de 100 buc. (Nu existau așa-zisele cartușe, pachete mari de 10 buc.) Dorind să o rupă total cu trecutul „de tristă amintire”, pe la începutul anilor ’50, autoritățile au dispus redesenarea ambalajelor, astfel că țigările „Naționale” aveau un motiv național românesc de culoarea tutunului, marca fiind scrisă cu un font „arhaic românesc”, „Mărășești” – silueta mausoleului, iar Carpați – un „peisaj” stilizat de culoare verzuie, deasupra inscripționată marca, cu un „Times New Roman” cu serife mărite, litera C de culoare albă cu contur negru îngroșat, inițiala C cu exteriorul serifei retezat, încadrată într-un dreptunghi verde în interiorul căruia se găsea silueta capului unui cerb. Designul a fost menținut până la dispariția acestora, după 79 de ani de producție, în 2010. Câteva prețuri de la sfârșitul anilor ’50 – menținute neschimbate până pe la începutul anilor ’80 – „Naționale” – 1,15 lei pachetul, „Mărășești” – 1,70 lei, „Carpați” – 2,50 lei. Tot atunci, prin deceniul al cincilea, au dispărut țigările „Plugar” și „Miner”, probabil pentru că sunau prea „tendențios”, începuse colectivizarea agriculturii – în consecință nu mai existau plugari, ci țărani muncitori, la fel minerii, o categorie profesională privilegiată a regimului, nu puteau fi nicidecum „vicioși”. De asemenea, treptat, au dispărut o serie de țigări „de lux”, ambalate în cutii de carton cu capac articulat, provenite din perioada anterioară, pe care le-am găsit pe la colecționari, mărci precum „Pașa” – produse la cooperativa „Musulmana – Ada-Kaleh”, „Mircea”, „Regale”, „România Mare”, etc. ale căror denumiri nu mai corespundeau cu „noile realități” din țară. Toate erau țigări „cu carton” – un tub din hârtie groasă, lipit de țigară printr-o bandă de hârtie, un fel de filtru primitiv, care inițial, pe la începutul secolului era de 2-3 ori mai lung, fiind destinat inițial să protejeze pe cei cu bărbi și mustăți stufoase, (să nu și le ardă) ulterior servind la „manevrarea” țigării. (Maiorul și-a fumat țigareta până la carton – Caragiale – Vizită). Pe la mijlocul anilor ’50 apar țigările cu filtru, cele mai ieftine, Mărășești și Carpați, având un filtru din hârtie creponată, cu preț majorat corespunzător, Mărășești – 2,10 lei, Carpați – 2,70 lei. Sunt lansate treptat noi sortimente de țigări – pentru început, în zona țigărilor ieftine, de până la 5 lei pachetul. Au apărut astfel țigările „Select”, cu cutia în formă de sertar, de culoare gălbuie cu dungi orizontale – țigări ușor turtite, fără filtru – 2,70 lei, „Aroma” – cu filtru parcă și un gust oribil datorită „aromei” – așa mi se păreau atunci când le-am încercat – pachet de culoare alb-gălbuie cu dungi subțiri orizontale – „țigări aromatizate” – 3,20 lei, „Favorit” – cu filtru – pachet de culoare alb-gălbui cu dungi subțiri orizontale maro, marca cu minuscule de culoare albă, înscrisă într-un oval de culoare roșie – 3,50 lei, „Pinguin” roșu – o pereche de pinguini pe fond roșu bordeaux – cca. 4 lei, nu mai știu exact, la fel, Pinguin verde, mentolate – nu erau prea agreate. Îmi amintesc însă foarte bine de „Virginia” fără filtru, (virginia roșii se numeau) dat fiindcă au fost preferatele mele pentru mai bine de zece ani. Pachetul era alb, cu o dungă subțire roșie în partea superioară, alta lată în cea inferioară, având pe mijloc o dungă neagră, deasupra numele VIRGINIA cu majuscule, cu un soi de font gotic. S-au produs inițial la Fabrica de țigarete București, ulterior și la Tg. Jiu și Sf. Gheorghe, cu diferențe minime de calitate. Erau țigări de o calitate excelentă, comparabilă cu cele americane fără filtru, precum Camel și Lucky Strike. Unele loturi erau cu hârtie zebrată, din trestie de zahăr se zicea, pentru a verifica, totdeauna cumpăram mai întâi un „snop” de cinci țigări – 1 leu, iar dacă erau de calitate, cumparam câteva pachete din banii „de buzunar”. Existau de asemenea cele verzi, cu filtru – pachet alb cu niște frunze de tutun, „VIRGINIA” scris cu verde deschis – nu erau mentolate – 5 lei pachetul. În fine, țigările „Specialitate” – pachet de culoare neagră cu maro, separate pe diagonală, textul cu auriu, cutie tip sertar – 4,70 lei. Am mai găsit pe la colecționari niște țigări „Dunărea”, produse în București, cutie tip sertar, fond de culoare alb-gălbui cu un pattern din frunze de tutun stilizate, într-un medalion tip hublou, podul de la Cernavodă pe sub care trece un vapor, în partea de jos marca, cu culoare albă pe un fond ondulat de culoare indigo – NI 38-52 – 5 lei. Nu le-am vazut niciodată în tutungerii. La fel, nu am văzut niciodată țigări „Olt” – tip „Miner” (produse la Cluj) – cu reclame la ziarul Scânteia pe spatele pachetului, pe față, un fel de peisaj „generic” cu râul respectiv, produse la Timișoara, și, de asemenea, niște țigări „Republicane”, pachet de 10 țigări, cu un soi de „motiv” comunist de culoare roșie-stacojie, soare, roată dințată și spice de grâu stilizate. Au fost probabil un eșec comercial, astfel că au dispărut rapid din tutungerii. De asemenea, tot pe la colecționari am găsit un soi de pachet de țigări „promoționale” cu o imagine „comunistă” pe una din fețe – pe cealaltă, sloganul internaționalist – „Proletari din toate țările, uniți-vă!” și „evenimentul” care a ocazionat lansarea pachetului de țigarete – Conferința Generală a PCdR – 15 septembrie 1945 – moment important în care practic, Gh. Gheorghiu Dej a preluat șefia partidului, urmând doar să fie „confirmat în funcție” de „puterea colonială” de la Moscova, prin persoana „tătucului” Stalin. Pe toată durata de existență a regimului comunist nu s-a comercializat tutun la pachet, foiță de țigară și dispozitive de rulat țigări – nu înțeleg de ce, deoarece exista tradiție în acest sens, mai ales în mediul rural. În Franța mai ales, dar și în alte țări occidentale, sunt extrem de populare și azi – încă o enigmă a regimului. De la 5 lei pachetul în sus intrăm în zona țigărilor scumpe și de lux, toate cu filtru. Primele, „Jubiliar” , cu Casa Scânteii (azi, Casa Presei Libere) pe pachet parcă, apărute prin 1959, cu ocazia împlinirii a 500 de ani de atestare documentară a Capitalei, probabil o „rebrănduire” a țigărilor București – 5 lei pachetul. Țigările „Unirea” – pachet de culoare albă cu cei doi delfini „afrontați” (stema Dobrogei) – 5,50 lei. Am mai găsit pe la colecționari niște țigări „Victoria” – „țigarete cu tutun aromat” – pachet de culoare indigo – „Victoria” cu un font tip „scris de mână” stilizat, de culoare albă, într-un cerc de culoare roșie, fabricate în București. Nu avea prețul înscris pe pachet, cred că erau 6 lei sau 6,50 lei pachetul. Urmau țigările „Lux” – pachet de culoare verde intens, marca scrisă oblic cu negru, cu un font „de mână” stilizat, pe fondul unei frunze de tutun – 7 lei pachetul. Apoi „Golf”, cu și fără filtru – cca. 7 lei. Cele fără filtru aveau un medalion central oval cu ceva ce seamănă cu un vapor pe mare, medalion înscris într-o bandă verticală. Pachet alb gălbui, inscripțiile si imaginea de culoare maroniu-stacojie. Cele cu filtru aveau marca scrisă cu negru, înscrisă într-un triunghi alb, (ca la Marlboro) restul fiind de culoare roșie (de asemenea, roșu Marlboro). Pe la începutul anilor ’70 apar țigările „Litoral”, extrem de populare, pachet alb, sub marcă, scrisă cu albastru deschis, un fel de peisaj stilizat cu hoteluri și mare cu valuri – 5 lei. Pachetul era învelit în celofan și era sigilat cu o bandă roșie subțire, ca mai toate țigările de calitate în acea epocă. Inițial, pachetul era rigid, din carton, cu capac rabatabil, ulterior din hârtie, țigările – cu filtru din hârtie, erau împachetate într-un soi de hârtie cu staniol la exterior. În fine, tot atunci apar țigările „Snagov”, pachet „cartonat” alb, în partea de sus – un triunghi roșu inversat, central – două bărci cu pânze stilizate. Au fost primele țigări românești aliniate la calitatea la care se găseau țigările occidentale de atunci, țigări format „king size” – 3 1/4 inch ~ 84 mm, cu filtru din acetat de celuloză, apărut prin 1952 la țigările Viceroy. Au fost urmate de „Amiral” – tot „cartonate” (până prin 1973) – pachet de culoare albă, central în partea superioară – un dreptunghi auriu, cu un scut de culoare albastră având în interior o ancoră de culoare albă, marca scrisă cu culoare bordeaux – 84 mm – 6 lei pachetul, extrem de populare chiar de la început. Marca, atât la „Litoral” cât și la „Snagov” și „Amiral” era scrisă cu un font tip „Times New Roman” stilizat. A urmat „Diplomat” – de asemenea în pachet „cartonat” de culoare albă, marca, de culoare violet-bordeaux fiind încadrată de două perechi de dungi orizontale, cu grosimi diferite, cea subțire spre exterior – tutun galben superior, 84 mm cu filtru din acetat – 7 lei. Existau și în varianta „fără filtru” – în pachet din hârtie – 6,50 lei. Ca orișice alt produs cât de cât de calitate apărut în comunism, și aceste țigări, inițial cu o calitate decentă, au urmat o traiectorie descendentă, concomitent cu calitatea tot mai proastă crescând și prețul de vânzare cu amănuntul. Prin 1973, așa cum am precizat deja, au dispărut pachetele din carton, înlocuite cu pachete din hârtie, posibil pentru economie, chiar dacă tendința mondială de atunci era spre generalizarea pachetelor din carton. Apoi, calitatea tutunului utilizat s-a degradat tot mai mult, multe specialități devenind imposibil de fumat. Dat fiindcă, pe de o parte, trebuiau respectate normele de calitate, iar pe de alta, trebuiau satisfăcute exigențele „celui mai iubit fiu al poporului” de a produce cât mai ieftin și cu cât mai multe economii, rezultatul a fost apariția unei adevărate avalanșe de mărci de țigări, care mai de care mai proaste, menite să înlocuiască mărcile vechi. Astfel, au apărut mărcile „Delta” – 3,60 lei, „Lido” (ulterior, „Dacia”) și „Cabinet” – 4,50 lei pachetul, cu filtru de hârtie și calitate mediocră spre execrabilă. Nu-mi mai amintesc cum arătau pachetele și nici pe la colecționari nu am găsit vreo mostră. Tot atunci s-a majorat ușor prețul la țigările „Carpați” și „Mărășești” cu filtru – 3 lei, respectiv 2 lei parcă. În 1974, în mod absolut inexplicabil, s-a produs un adevărat „cutremur” în domeniul țigărilor – au dispărut cele deja „clasice”, cu excepția următoarelor sortimente: Naționale, Mărășești, Carpați, Litoral, Amiral și Snagov, și au apărut altele, multe din ele cu denumiri „profesionale” precum tractorist, marinar, aviator. Apar astfel, în domeniul țigărilor ieftine fără filtru sortimentele „Bucium”, „Tractorist”, „Pandur”, „Rarăul”, „Bucegi”, (zise și „moartea pe schiuri”) iar în domeniul celor superioare, (peste 5 lei) – „Pescăruș” și „Bistrița”. Toate aveau un ambalaj cu design și calitate execrabilă. Intenția a fost probabil să se înlocuiască sortimentele vechi cu altele noi, de calitate mai proastă și cu preț majorat. Nu se putea pune problema că statul ar ieși în pierdere, dat fiindcă din totdeauna prețul țigărilor a fost mult mai mare decât prețul de fabricație și nici că autoritățile ar dori ca lumea să fumeze mai puțin. A fost pur și simplu o măsură pornită de sus, direct de la șeful statului – „cel mai iubit fiu al poporului” – fără ordinul său direct nu se putea realiza o operație de o asemenea anvergură, care afecta pe cei cel puțin zece milioane de fumători din România de atunci. Este un exemplu clasic despre felul cum o decizie greșită, adoptată în cel mai pur stil dictatorial, poate afecta milioane de oameni, și ea dă măsura exactă a caracterului totalitar al sistemului comunist. Autoritățile, prudente, au menținut încă o perioadă țigările „Carpați”, sporadic, apărând pe ici și colo „Virginia” (cele roșii). Îmi amintesc, îmi satisfăceam pe atunci serviciul militar, (1974 – 1975, UM 01057, Mihai Bravu, Reg. 28 Tancuri) – fumam în general țigări fără filtru Virginia, am trecut pe Carpați, iar atunci când și acestea au devenit tot mai greu de găsit, am încercat să fumez „Bucium” – 2 lei pachetul. Pachetul era din hârtie gălbuie proastă, cu o bandă de culoare portocalie între două dungi închise la culoare, pe care era scris BUCIUM, (cu Arial, nici măcar cu Times New Roman – sic!) Aveau un gust oribil, astfel că am solicitat părinților să-mi trimită țigări chinezești – 8 – 12 lei pachetul, pentru că oricum, nu se punea problema de bani. Din solda „simbolică”, în cuantum de 15 lei/lună – mi se dădeau 8 pachete de Mărășești fără filtru – 13,60 lei în total, restul, 1,40 lei, mai puneam 0,1 lei și plăteam cotizația UTC (Uniunea Tineretului Comunist). Nu aveam ce face cu ele – le dădeam de pomană – aveau un gust oribil, iar cele cu filtru și mai oribil. Concomitent, au apărut o serie de țigări mai ieftine, cu filtru, toate, de o calitate sub-mediocră spre execrabilă. „Marinar” – cu un M mare albastru, „Sinaia” – cu o siluetă de hotel stilizată, Stadion – cu două benzi verticale – una maro, cealaltă galben-verzui, nu mai știu cât costau, undeva, până în 5 lei pachetul. De asemenea, o serie de sortimente din zona „superioară” și „de lux”. Țigările „Top” – pachet de culoare albă, marca, cu majuscule de culoare albă într-un oval de culoare roșie, și „Dacia” – pachet de culoare albă, marca, cu litere de culoare albă, font tip Times New Roman alungit, înscrisă într-o bandă de culoare albastră. Nu mai știu prețul, undeva pe la 6-7 lei probabil. Tot atunci au apărut și alte sortimente din categoria „lux” – „Felix” – 8 lei, nici nu-mi mai amintesc de ele, și „Triumf” – 9 lei, și de astea îmi amintesc foarte vag. Nici din acestea nu am găsit mostre pe la colecționari. Pe la începutul anilor ’70 a apărut o tendință pe plan mondial, nu știu care a fost ideea, de a se lungi țigările, astfel că a apărut formatul așa-zis „super long” – țigarete de 4 3/4 inch ~ 120 mm, cunoscute în spațiul anglo-saxon sub denumirea prescurtată de „120’s”. Se păstra diametrul de 7,62 mm, ulterior, formatul generalizându-se la țigările „slim” și „super slim”. „Moda” s-a extins și în România, astfel că au intrat în producție și la noi țigări „super long”, primele apărute, „București” – 10 lei pachetul. Pachetul era de culoare albă în jumătatea superioară, denumirea fiind scrisă cu negru – font tip Times New Roman alungit, iar jumătatea inferioară era colorată cu un fond de culoarea tutunului, având un fel de stemă stilizată pe un scut, care nu corespunde nici cu stema orașului din perioada interbelică, nici cu cea adoptată în epoca epoca comunistă. În spatele scutului, fără nici o noimă, o panglică tricoloră – roșu/galben/roșu (?) Au apărut apoi țigările „Drobeta”, de asemenea 120’s, pachet de culoare indigo pe fond alb, în partea superioară ceva ce aducea cu o scenă de pe Columna Traiană, „Drobeta” scris cu majuscule de culoare albă, font Times New Roman, dedesupt scris de mână „Super Long” – 12 lei. Nu am încercat niciodată aceste țigări, lumea povestea că erau mizerabile. Alte țigări cu acest format au fost „Aviator” – nu am găsit pe la colecționari – din câte îmi amintesc fondul era albastru închis, în partea superioară capul unui aviator pe fondul botului unui avion, imagine cu tonuri de negru – 13 lei pachetul, aveau un gust cam ciudat, dar nu imposibil. Orișicât, au dispărut în câțiva ani, datorită prețului. În fine, țigările „Cișmigiu”, apărute prin ultimii ani ai „epocii de aur”, tot „super long”, pachet de culoarea bronzului, cu niște frunze de tutun stilizate în partea superioară, nu știu cât costau și nici ce gust aveau. Treptat, țigările „Amiral” și „Snagov”, cele mai agreate de români, din categoria țigărilor „de lux”, au fost înlocuite cu variantele scurte (70 mm), cu tutun de calitate mai proastă, dar la preț de king size, și 120’s, cu preț majorat corespunzător, nu știu cât costau, tutunul fiind la fel de prost. În fine, mai menționăm o serie de mărci „de lux”, în format de 4 inch ~ 100 mm, pe scurt „100’s”, „Doina” – pachet roșu cu o bandă superioară albă, pe fondul roșu un soi de „scut” cu o imagine stilizată de „domnitor călare” – nici acestea nu știu cât costau. De asemenea, „Unirea” – pachet de culoare roșu-bordeaux, cu un medalion central împărțit în trei, în fiecare secțiune, cu o „heraldică” stângace, ceva ce se dorea a fi stemele celor trei țări românești. Nu știu cât costau și nici ce gust aveau. Orișicât, n-am văzut pe nimeni fumând. Mai menționez o serie de mărci de țigări mai deosebite apărute în ultimii ani ai „epocii de aur”. În primul rând „Zefir” – țigări mentolate cu filtru – 70 mm, anterior se numeau „Ateneu” (sau viceversa, nu mai știu) – pachet „cartonat” de culoare verde deschis, 7,50 lei. Erau vag mentolate, departe de tot de țigările mentolate interzise lunile trecute de UE, dovadă că nu se stăpânea tehnologia. Apoi „Dacia” – format king size, pachet de culoare albă în jumătatea superioară, „Dacia” cu majuscule, font arial și culoare bordeaux, dedesupt stindardul dacilor, în jumătatea inferioară o bandă mai îngustă de culoare galben închis, restul de culoare roșu-bordeaux. Nu mai știu cât costau – cca. 6 lei probabil, și nici ce gust aveau. În fine, țigările TT (de la „Tutun Timișoara”) – nu sunt prea sigur – pachet roșu cu alb, king size parcă – se zice că erau acceptabile – în Capitală se găseau mai rar. Cineva îmi zicea și de alte mărci, „Hora” și „Bega”, îmi amintesc vag de ele, dar nu am găsit mostre de pachete pe la colecționari. În fine, mai menționez pachetele promoționale de Amiral și Snagov, de 6 țigări, oferite pasagerilor curselor companiei Tarom. Pe atunci se fuma pe toate liniile aeriene, ultima dată când am fumat în avion a fost în iarna lui 1986, în cursul unui zbor la Berlin. Se fuma pe ultimele locuri din avion – un trimotor TU 154 – cu toate trei motoarele în coadă, astfel încât erai zguduit zdravăn, cât despre urinat, cele trei toalete erau în coadă, era aproape imposibil. Punct și de la capăt! La fel ca și restul bunurilor produse în masă în timpul regimului comunist, calitativ vorbind, țigările au avut o evoluție ascendentă până pe la mijlocul anilor ’70, după care politica de economii impusă de Nicolae Ceaușescu, concomitent cu lipsa tot mai acută a materiilor prime și a materialelor de calitate a condus la o deteriorare abruptă a calității, concomitent cu creșterea prețurilor cu amănuntul. Răspunsul consumatorului român a fost unul tipic acelei epoci – refuzul tacit al mărfii proaste, concomitent cu căutarea unor soluții individuale de ieșire din criză, cel mai des făcându-se apel la țigări din import, fie importate legal, fie de contrabandă, cumpărate cel mai adesea „pe sub mână”, la supra-preț, cu sacrificiile bănești de rigoare. Reacția industriei de profil a fost reducerea producției la sortimentele nevandabile, care au fost eliminate treptat de pe piață. (Chiar dacă nu exista economie de piață, legile ei se manifestau și în comunism, sau mă rog, societatea socialistă multilateral dezvoltată, cum îi spunea pe atunci, sistem economic cu economie dirijată.) În consecință, întreprinderile de profil au trebuit să se restrângă la sortimentele vandabile, chiar dacă au fost și fumători care s-au adaptat, reușind să consume sortimente nedorite de marea masă a populației. În dec. ’89 eram cercetător științific principal la Institutul de Fizică si Inginerie Nucleară (IFIN) de la Măgurele, și îmi amintesc că absolut toată lumea fuma Carpați fără filtru și atunci când reușeau să pună mâna pe vreun cartuș, țigări străine. Cele câteva desenatoare fumătoare de la compartimentul de proiectare mai fumau din când în când și Snagov, dar în rest, toată lumea fuma Carpați, aspect care avea și avantajul de a putea împrumuta oricând un pachet. În ultimii doi-trei ani ai regimului comunist, țigările „Carpați” au început să se găsească tot mai rar, pentru a le putea obține, trebuia pândit momentul în care se făcea aprovizionarea unității comerciale. Pe atunci cumpăram țigări de la o tutungerie aflată la parterul blocului de pe Șos. Mihai Bravu, colț cu Bd. Gh. Dimitrov (azi, Bd.Ferdinand I, vis-à-vis de Lic. Iulia Hașdeu) adresa exactă este Șos. Mihai Bravu, 90-96, 021331. Aprovizionarea se făcea în fiecare joi, la ora 15. Diverși „comercianți” țigani cumpărau „pe ușa din dos”, la înțelegere cu vânzătoarele, pe care le răsplăteau cu câteva sute de lei, bax-uri de 100 de pachete, pe care le comercializau imediat în stradă, aproape dublu, cu 5 lei/pachetul. După o vreme, m-am împăcat cu situația, astfel că le cumpăram direct de la țigani, pentru a nu mai trece săptămânal prin calvarul cozii la țigări. Alte produse din tutun. Pe toată durata de existență a regimului comunist, au existat în comerț și produse din tutun mai puțin populare, cu cerere mai redusă. Mă refer la țigările din foi (așa-zisele havane) și la tutunul de pipă. Țigările din foi. Existau unele de calitate inferioară, costau câțiva lei, pachetul de 10 buc., „Naționale” și „Ardealul” – 4 lei, în pachet din hârtie. Ulterior, au apărut unele mult mai luxoase – „Intim Club – 5 țigări de foi” – 5 buc. ambalate individual în celofan, fiecare cu o banderolă roșu-bordeaux cu bordură albă, pe care era înscrisă marca, livrate în cutii din carton cu un fond de culoarea tutunului prezentând textură reticulară, marca fiind înscrisă cu alb, cu un font „3D” tip Times New Roman – cca. 5 lei parcă. Tutun de pipă. Exista o marcă populară, „Pipa noastră”(?) – provenind probabil din perioada anterioară – a dispărut pe parcurs – nu-mi mai amintesc cât costa și cum arăta pachetul. De asemenea, două mărci de calitate, „Matelot” și „Club”. Tutunul „Matelot – tutun de pipă aromatizat” era ambalat într-o pungă tip plic, sau servietă mai degrabă, de culoarea cerului, în partea stângă, capul unui „matelot generic”, cu bereta albă binecunoscută, tricou alb cu dungi albastre orizontale, barbă – fără mustață – cu pipa în gură. Pe spate, cu roșu-pink erau înscrise marca fabricii – Fabrica de tutun Timișoara, o descriere a caracteristicilor produsului, în chenar, norma – NTR 36-67, și prețul – 10 lei. De asemenea, mai exista un tutun de pipă „Club” – în cutie din tablă cu capac articulat, cu o formă curbată – pentru a nu deranja în buzunarul lateral al hainei. Cutia era de culoare verde intens, cu negru – silueta unui fumător cu pipa în gură, în partea inferioară o bandă neagră, deasupra marca, cu majuscule de culoare albă cu chenar auriu, font tip Arial. Dreapta sus, pe patru rânduri cu negru – „TUTUN DE PIPĂ AROMATIZAT”. O cutie, din câte îmi amintesc, costa 11 lei. Tutunul era de o calitate extrem de bună – am fumat pipă o perioadă, în iarna 1974-75. Am făcut și țigări „rulate” din astfel de tutun. Concurența – țigările străine. Primele intrate pe piață au fost țigările americane, pe la sfârșitul anilor ’50, posibil și datorită faptului că liderul comunist Gh. Gheorghiu Dej era un mare fumător, din spusele apropiaților, marca preferată a acestuia era Viceroy. Nu știm dacă fuma țigări cu filtru sau fără, în multe fotografii oficiale chiar, acesta apare cu țigara în mână, dar fotografiile sunt de calitate prea slabă să putem face distincția. Erau ceva mai ieftine decât mărcile americane renumite, 18 lei pachetul, prin 1970, se găseau curent în Cafeneaua „Select” (cunoscută mai mult sub numele de „Katanga”) din Bd. Nicolae Bălcescu colț cu str. C.A. Rosetti. Celelalte mărci de țigări americane, de obicei king size, costau 21 de lei pachetul și se găseau la orișice debit de tutun din zona centrală, dovadă că cerere exista, în ciuda prețului exorbitant pentru românul de rând. (La un salariu mediu net de 802 lei în 1960, puteai cumpăra 38 de pachete de țigări, în timp ce la data elaborării acestei lucrări, vara lui 2020, în plina pandemie de coronavirus, cu un salariu mediu net în cuantum de 3.294 lei, se pot cumpăra 173 de pachete, la prețul de 19 lei/pachet, de 4,55 ori mai multe.) Din câte îmi amintesc, mărcile cele mai populare erau Chesterfield, (în pachet de hârtie) Pall Mall (pachetul roșu clasic din hârtie) Dunhill (pachet cartonat roșu, cu capac rabatabil, țigările dispuse în două grupe de câte zece) și Philip Morris (un pachet ciudat din plastic argintiu). Când și când se mai găseau Camel, Winston și Lucky Strike. De asemenea, Salem mentolate, (în pană de țigări, într-o noapte, am fost nevoit să cumpăr un pachet, singurul sortiment de țigări americane pe care-l mai avea tutungeria respectivă la ora 9 seara, prin vara lui ’71) și uneori, rar de tot, la mare prin baruri, am văzut țigări KOOL. O adevărată „epocă de aur” din perspectiva unui fumător, aroma indescriptibilă de atunci a țigărilor Camel, Pall Mall, mai ales a celor fără filtru și Dunhill nu o voi mai regăsi niciodată în țigările de după ’90. Despre celebrul Kent nu se auzise încă, epoca sa de glorie avea să înflorească abia în anii ’80. Pe la începutul anilor ’70, odată cu dezvoltarea turismului vest-german, se vor importa și mărci de țigări populare în Germania de Vest, precum HB și Peter Stuyvesant. Ultimele, prin ’75, se găseau în mod curent la garderoba restaurantului hotelului Intercontinental, nu mai vorbesc în barurile de pe litoral. La rândul lor, turiștii italieni, cu precădere muncitori, veniți pentru „turism sexual” sau eventual, pentru căsătorie, vor aduce cu ei țigarile Marlboro, pachetul clasic, roșu cu alb. Alte mărci importate ulterior, care se puteau găsi curent pe la mijlocul anilor ’70 în barurile din București, au fost L&M (pachetul de export, nu cel roșu cu alb), John Player Special (pachetul clasic negru, stil Dunhill) și Philip Morris (roșu cu alb). În magazinele de delicatese din centru apăruseră tot pe atunci țigările Kent, king size, pachet cartonat – 21 de lei. (Era un magazin în Pța Amzei, pe latura din dreapta a teatrului, de unde cumpăram în mod curent.) Tot atunci, au apărut două mărci de țigări englezești, „Craven A” și „Picadilly” – pentru prima dată la un magazin de delicatese din Pasajul Macca, 20 lei pachetul. În fine, țigările grecești „Papastratos” – niște pachete albe, cutia se deschidea ca o tabacheră, în interior două grupuri suprapuse de câte 10 țigarete albe – inclusiv filtrul, separate cu o foiță – capacul avea o hartă a Greciei pe fața interioară. 11 lei pachetul. Țigările aveau un gust aspru, „prăfos” spunea cineva extrem de plastic, dar nu neplăcut. Prima dată au apărut la barul de pe marginea bazinului cu valuri artificiale „Lido”, ulterior comercializându-se inclusiv în unele tutungerii. Prin 1972-73, au început să fie înlocuite cu niște țigări „Hellas”, în pachet normal din hârtie, care erau aproximativ identice la gust, parcă ceva mai proaste, făcute probabil pentru „lagărul socialist”, același preț, care se găseau curent oriunde se comercializau țigări, tutungerii, baruri, restaurante, etc. Pe la mijlocul anilor ’70, țigările king size au fost înlocuite total de cele super long. Tot atunci, probabil în baza unui contract preferențial, în magazinele din rețeaua „Comturist” (cu produse pe valută) s-au comercializat cu preponderență țigările „Kent” super long. În consecință, au apărut imediat și pe piața neagră, vândute „pe sub mână”de țigani și nu numai, chestiune care va fi discutată la momentul oportun. De asemenea, Muratti Ambasador, cu filtru dublu, al doilea din carbon. Prin 1973-74, piața de țigări, cel puțin din marile orașe, (nu cunosc situația la sate) a fost inundată literalmente de țigări chinezești. Erau extrem de aromate, foarte tari în raport cu standardele actuale, majoritatea format king size cu filtru. Erau oricum, calitativ vorbind, mult deasupra celor mai bune țigări autohtone (Snagov fiind incontestabil cele mai bune). Câteva mărci de care îmi aduc aminte, din care am fumat destul de mult timp: „Golden Deer” – pachet alb cu o căprioară aurie în poziția „sărind” încadrată într-un dreptunghi roșu, „Double Horses” – pachet alb cu doi cai alergând, unul alb, celălalt negru, „Ancient Porcelain” – pachet alb cu albastru cu un cal de porțelan, exista și varianta cu un ibric dinastia Ming – 8 lei pachetul, (erau și altele, dar astea mi se păreau mai apropiate de gustul european, nefiind excesiv de parfumate) „Torch” – foarte aromate, pachet roșu cu o „torță” aprinsă – 10 lei, și în fine „Chunghwa” – pachet roșu cu silueta palatului imperial – 12 lei, și cele mai bune de altfel. Se găseau și la cutii de tablă cu 100 de țigarete – 60 de lei. Ulterior au apărut niște țigări interesante, cu hârtia de culoare maroniu închis, „Omei”, tari și cu o aromă mai „europeană” – 8 lei. Se găseau mai rar în tutungeriile obișnuite. Nu știu cât de apreciate au fost țigările chinezești, nu am găsit statistici privind importurile, deși ar fi trebuit să fie, cert este că în mediile cât de cât cu venituri medii, cei care fumau Snagov înainte, erau destul de apreciate. Au început să dispară spre sfârșitul anilor ’80. „Gurile rele” afirmau că „ai noștri” importau masiv din China, pentru ca „grosul” să fie mai apoi re-exportat în URSS, iar comuniștii chinezi, pe atunci în conflict ideologic cu Kremlinul pe tema războiului din Afganistan, ar fi „închis robinetul”. Nu avem de unde ști. Cert este că pe la începutul anilor ’80 nu se găseau decât pe la casele de comenzi. Spre sfârșitul anilor ’70, la restaurantul cubanez „Havana” din București (Bd. Regina Elisabeta nr. 13, 030167) au început să se comercializeze țigări cubaneze, care aveau probabil un regim de „duty free” în baza unei convenții bilaterale. Volumul de vânzări era însă mult mai mare decât cel al unui restaurant obișnuit, dar autoritățile închideau ochii probabil. Locuind aproape de centru, mă puteam abate o dată la două săptămâni pentru a cumpăra un cartuș. Pentru a nu fi luat drept bișnițar, mă așezam la masă și comandam un rom cu gheață, excelent de altfel, șoptind chelnerului să-mi aducă și un cartuș de țigări. Erau mai multe mărci, cele mai solicitate erau „Popular” – „superfinos negros”, fără filtru, pachet albastru cu alb – 5 lei parcă, „Ligeros” – „extra suaves” – pachet indigo cu o barcă cu pânze, și „H. Upmann” (pronunțat hupman) – „superfinos largos” – pachet alb cu galben, marca înscrisă într-un cerc central negru, amândouă cu filtru, cca. 10 lei pachetul. Țigările erau puse în pachet invers decât în mod obișnuit, „upside down”, astfel că atunci când desfăceai pachetul, apucai țigara de vârf, nu de filtru. Erau țigări extrem de tari, tutun cubanez „adevărat” – după ce trăgeai un fum aveai senzația unui pumn în ceafă. Nu se puteau fuma în mod curent, fiind extrem de diferite de gustul european, dar mergeau din când în când, atunci când doreai să fumezi o țigară tare. Au dispărut prin ’85, odată cu începutul așa-zisei perestroika, moment în care rușii au cam retras sprijinul economic acordat Cubei. Încă de pe la începutul anilor ’70, s-au importat țigări și din Albania. Mărcile cele mai cunoscute erau „Arberia”, „DS” și ulterior „Apollonia” și „Kruja”. Erau țigări king size, cu filtru, preț per pachet, 6, ulterior 8 lei. Tutunul era de calitate superioară, dar la gust, erau mai proaste decât cele autohtone, Snagov și Amiral. Deși se găseau în orice tutungerie, inclusiv în cele de la sate, nu erau prea agreate – posibil să fi fost oferite la schimb cu alte mărfuri, în lipsă de altceva. Au revenit însă în forță în momentul apariției țigărilor Doina, Triumf, Felix, etc., infinit mai proaste, destinate să înlocuiască mărcile tradiționale Litoral, Amiral și Snagov. De unde înainte nu le cumpăra nimeni, prin ’80 ajunseseră să se vândă pe sub mână. La fel a fost cazul cu țigările „BT” (de la Bulgar Tabac) ceva mai bune calitativ decât cele albaneze, ba chiar și față de cele românești precum Snagov. De asemenea king size, pachet cartonat de obicei, 8 lei pachetul. Spre sfârșitul „epocii de aur”, deoarece se găseau mai greu, de multe ori se vindeau și pe sub „mână”, iar atunci când se găseau, lumea cumpăra cu cartușul. În fine, mai menționez țigările iugoslave, ele se găseau mai mult în vestul țării, atât importate normal cât și sub forma micului trafic de frontieră. Cea mai cunoscută marcă, disponibilă uneori în București, „Zodiak” – pachet alb super long – 13 lei pachetul. Vor mai fi fost și altele, am auzit de „Vek” și „Vikend” – pachetul semăna cu cel de la țigările „HB”, dar eu numai de astea știu. Despre chibrituri, brichete și alte produse pentru fumători vom discuta la capitolul tutungerii și debite de tutun. (Va urma.)