Viață și prețuri în epoca Ceaușescu (XXXVIII)

Motto: Într-un magazin alimentar, cândva, prin „epoca de aur”. – Carne aveți? – Ce se vede! – Atunci, dați-mi un kilogram de cârlige!

Jucării. Continuăm cu jucării, pentru că, așa cum am spus, ele se comercializau tot prin rețeaua de librării. Legea nr. 119 din 11 iun. 1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi nu menționează termenul de „jucării”, de unde deducem că în acel moment industria jucăriilor era inexistentă sau pe aproape. Nici legile ulterioare pentru naționalizarea unor întreprinderi mai mici, de genul afacerilor de familie, precum cinematografe, cofetării, farmacii, etc… nu menționează nimic în acest sens. Anuarul telefonic din 1937 menționează (în București) doar cinci magazine care comercializau jucării, cele mai mari fiind librăria „Cartea Românească” (Bd. Carol I, nr. 3-5, azi, Bd. Elisabeta, clădirea adăpostea și sediul editurii cu același nume, fiind situată pe locul actualului bloc cu „Magazinul Copiilor” la parter), apoi cunoscutele galerii „La Fayette” de pe Calea Victoriei nr. 17, (ulterior, Magazinul „Victoria”) care avea un mare raion de jucării și în fine, „Paradisul Copiilor” de pe str. Smârdan nr. 12, ulterior devenit „Cireșarii”, (pe colțul cu str. Stavropoleos.) Am mai găsit prin reclamele epocii o librărie, care nu avea telefon, „Lindenberg – jucării eftine, frumoase și durabile”, pe str. Lipscani 4, clădire azi dispărută, care avea și un atelier de reparat păpuși. Ba mai mult, prin reclamele epocii, am găsit jucării de-a dreptul luxoase, din import, precum un mini-gramofon pentru copii, „împreună cu 6 cântece și 20 de ace – cântă exact ca și un gramofon mare”, comercializat la magazinul de instrumente muzicale „Odeon” din Calea Victoriei 79 (azi, 44-46, lângă teatrul cu același nume.) Costa 600 lei în 1937, cca. 320 RON azi. Este clar că și alte librării comercializau jucării, cu precădere în perioada sărbătorilor, de unde și comuniștii au preluat modelul, dar anuarul nu menționează nimic în ceea ce privește producția de jucării. Concluzia este că adevărata industrie autohtonă de jucării a fost creată în timpul regimului comunist. Cea mai importantă întreprindere din domeniu a fost Metaloglobus, pentru jucării mecanice, clădirile fostei fabrici le văd și azi de la fereastra bucătăriei, adresa fostei întreprinderi fiind str. Fântânica nr. 38, (în Cartea de telefoane din 1965.) De la Registrul Comerțului aflu că sub fosta denumire există și azi, Metaloglobus srl, obiectul de activitate fiind închirierea și subînchirierea bunurilor imobiliare proprii sau închiriate. (Sic!) De pe wikipedia, din articolul dedicat clubului de fotbal FC Metaloglobus (sic!) aflăm că întreprinderea cu același nume datează din 1923, înființată de un anume Manfred Weiss, industriaș austriac, producând încă de la început ambalaje metalice, cazane, dar și numere stradale pentru export. Pe atunci se numea Metalloglobus, adresa era str. Fântânica 46, iar din anuarul telefonic din 1937 aflăm că producea: ambalaje și reclame din tablă de fier, dopuri de coroană (? – posibil capsule pentru bere și similare) și capsule din aluminium (da! am presupus corect,) fermoare pentru industria de tricotaje, de piele și pentru genți de dame. Caele (caiele de fapt = cuie pentru potcovit caii.) Tuburi pentru pastă de dinți, paste alimentare și rouge de buze. Lanterne de vânt. (Felinare de fapt.) Lămpi de buzunar. Cu alte cuvinte, produse metalice din tablă subțire obținute în general prin presare, termenul tehnic este de deformare plastică la rece – ștanțare, îndoire, extrudare și ambutisare. După naționalizare fabrica își extinde gama de fabricație la produse din oțel inoxidabil și cartușe de vânătoare (tuburi adică, pentru că se încărcau separat cu pulbere și alice) extinzând și gama de fermoare, pentru ca în 1965 să fie inaugurată o nouă secție de jucării metalice, dimensionată să producă din start 4 – 5 milioane de jucării anual, pentru început, căței, pisoi și veverițe din pluș, precum și puști, mitraliere, trompete și tamburine din tablă de fier. Ulterior au fost înființate întreprinderi noi sau a fost reprofilate altele existente, respectiv Întreprinderea 9 Mai din Lugoj, care făcea stropitori, jucării cu cheiță și carusele, Cooperativa Tehno-Metalica din București, care producea jucării mecanice, biciclete, triciclete și trenulețe, Fabrica de Mase plastice MAP Oradea, (se numea inițial „Viitorul”, Calea Clujului nr. 175) care producea jucării din plastic prin injecție și termo-formare, Cooperativa Arta Lemnului – figurine, trenulețe și jocuri din lemn, Fabrica Steaua Roșie din Râșnov – jocuri de Domino, iar Agatex Timișoara – trenulețe, tamburine și alte jucării din metal. Ulterior, Întreprinderea Metaloglobus din București a început să producă și jucării mecanice cu mecanism cu arc și cu volant, jucării din pluș, telefoane, mini-mașini de cusut și pistoale. Iar cunoscuta întreprindere Arădeanca făcea sute de modele de păpuși. O altă întreprindere importantă, care producea încă de la început jucării „mecanizate”, a fost „Bucuria Copiilor” din București, înființată prin 1950. Adresa din Cartea de telefoane din 1965 era în str. Mărcuța nr. 43, mai mult ca sigur str. Biserica Mărcuța de azi, pe locul respectiv sunt niște construcții ce par să fi fost cu destinație industrială, dar nu sunt sigur. Este posibil ca ulterior să se fi comasat cu Metaloglobus, unde era și CIMAC = centrala industrială mecanică și de articole casnice, care avea și ea sediul tot la Metaloglobus, dar cuprindea și alte întreprinderi, cum ar fi de exemplu „Inox”, despre care am vorbit deja. care fabrica bricege, tacâmuri și tăvi. De asemenea, mai menționez o întreprindere similară, „Ambalajul Metalic Timșoara”, prescurtat AMT, (fostă „Articole din tinichea frații Mecher”, înainte de naționalizare) care producea diverse jucării mecanice, nu știu dacă este aceeași întreprindere cu Agatex, menționată deja și în fine, cooperativa Tehno-Metalica din București, Calea Plevnei nr. 1, care și repara astfel de jucării. (Sic!) Mă rog, mai puțin ne interesează unitățile de producție în sine, care de-a lungul a peste patru decenii de regim comunist au suferit extinderi și comasări, cât ce produceau. Se afirmă că toate aceste fabrici exportau 80% din producție, iar jucăriile lor ajungeau în anii ’60 și ’70 să le concureze calitativ pe cele din Occident. Nu cred așa ceva și voi demonstra asta fără doar și poate mai la vale, pentru că, locuind în buricul Bucureștiului, cum se spune, iar părinții mei având posibilități materiale peste medie, am avut contact [și] cu jucării occidentale, având astfel posibilitatea de a vedea diferența, uneori galactică, dintre ele și produsele autohtone care, similar altor domenii, se aflau cu ceva decenii bune în urmă. Ce am vrut eu să spun însă a fost că înainte de naționalizare și după cât se vede, până prin 1965, pe la începutul epocii Ceaușescu, industria de jucării românească a fost ca și inexistentă. Practic, industria românească de jucării „adevărate” a fost creată în timpul epocii Ceaușescu, trebuie recunoscut asta fără doar și poate, pentru că așa a fost. Și totuși, în România, înainte de naționalizare s-au produs [și] „jucării”. Îmi amintesc de un camion din lemn, destul de mare ca să pot sta în bena acestuia. produs înainte de război la IMUM Medgidia, fostă întreprindere de confecții metalice și unelte agricole a bunicului din partea mamei, din care am recuperat cu chiu, cu vai, câteva din clădirile administrative, plus terenul de sub ele, plin de infiltrații datorate canalului Dunăre – Marea Neagră. De asemenea, îmi mai amintesc de un balansoar în formă de cal de lemn, și acesta de dinainte de război, pe care mă mai bâțâiam din când în când până pe la trei ani. Ambele au sfârșit ca lemn de foc, în sobă, atunci când m-am plictisit de ele, pentru că pe atunci aveam sobe cu lemne, abia prin ’63, i-a-le-ul (IAL – întreprinderea de administrație locativă, ulterior ICRAL) ne-a montat o centrală termică pe păcură, Westinghouse, recuperată de la un bloc demolat. Mai trebuie spus că totuși, înainte de 1965 s-au mai produs jucării în țară, pe la diverse fabrici și cooperative, inclusiv la Metaloglobus, dar abia în 1965 s-a creat la ultima o secție prevăzută să producă exclusiv așa ceva, întreaga fabrică urmând ulterior să se axeze aproape exclusiv pe acest tip de produse. În consecință, anul 1965 marchează două etape, complet diferite, în producția de jucării în România. Am introdus tot aici și jocurile colective – așa-zise „de societate”, pe de o parte pentru că și ele se comercializau prin unitățile din rețeaua „Librăria Noastră” și pe de altă parte, pentru că nu am găsit altă categorie aproximativ similară în care să le integrez. Mai mult, și pentru că, în epoca de dinainte de 1965 au suplinit adesea, cu brio, lipsa jucăriilor „adevărate”, datorată cel mai adesea sărăciei populației, dar uneori și lipsei acestora din comerț. Am putut reconstitui însă foarte bine atmosfera epocii, de care îmi amintesc perfect, chiar dacă au trecut peste șase decenii de atunci. Ce pot spune despre epoca de până în 1965, când deja aveam zece ani, este că jucăriile erau preponderent instructiv-educative, reflectând cumva în mic, avântul epocii – spre cele mai noi culmi de civilizație și progres se va spune mai târziu, pe atunci încă se vorbea despre victoria deplină a socialismului la orașe și sate. Cu atât mai mult cu cât în 23-25 apr. 1962, Gh. Gheorghiu-Dej a sărbătorit încheierea procesului de colectivizare a agriculturii prin organizarea unei plenare speciale a CC al PMR și a unei sesiuni speciale a MAN în București, în 27-30 apr. 1962, momentul marcând eliminarea totală a proprietății private în agricultură, ceea ce în industrie, comerț și servicii se făcuse deja, practic înlocuind exploatarea omului de către om – cum se spunea pe atunci – cu exploatarea crâncenă a omului de către stat, asta aveam să înțeleg mai târziu, atunci când am fost încadrat în câmpul muncii – după cum se vede, folosesc exact sintagmele acelei epoci ticăloase. Le voi enumera în ordine, pe categorii, pe cele de care îmi amintesc. Jocuri de cuburi. Erau destinate preșcolarilor și, cred eu, proveneau dintr-o perioadă anterioară. Practic, era o cutie din carton cu 9, 12 sau 20 de cuburi din lemn masiv, cu latura de cca. 4 cm, având lipite pe fiecare față câte o bucată de imagine, ele urmând a fi asamblate astfel încât să reconstituie 6 imagini complete, câte una pentru fiecare față a cubului. La un colecționar am găsit un astfel de joc cu povești, „jumbo” – cu 24 de cuburi. (6×4.) Unele jocuri aveau și imagini de ghidare. Normal ar fi fost să fie făcute din carton, dar pe atunci nu se puneau probleme de siguranță ca acum, orișicât, preșcolarii erau supravegheați permanent, așa că era exclus aprioric orice fel de accident „nefericit”, bunăoară, ca un copil mai „nervos” să arunce cu un cub înspre alt copil, epoca fiind cât se poate de pașnică, cel puțin la creșe și grădinițe, iar astfel de atitudini erau drastic sancționate. Eu am apucat doar jocuri de cuburi strict educative – cu povești, cu diverse animale pe care nu aveam cum să le văd la oraș – oi, porci, vaci, etc… sau sălbatice, respectiv iepurași, veverițe, ursuleți, etc… și cam atâta. Cele din epoca de dinainte să mă nasc eu, 1950 – 55, aveau adesea caracter propagandistic, din ce am văzut pe la colecționari, imagini cu elevi mergând voioși la școală, sportivi, muncitori și țărani la fel de voioși – toate pe fondul mărețelor realizări ale regimului. Nu mai știu cât costau pe atunci, câțiva lei un set. Ulterior, spre sfârșitul anilor ’70, au fost parțial înlocuite cu un puzzle cu 6×6 cartonașe, jocul „Cucurigu”, NII 326-76, 11 lei. Îmi amintesc vag și despre altele, tot plane, din pătrate din carton, un soi de puzzle, cu imagini ceva mai complexe. Cele mai populare erau cele cu povești, cele pentru preșcolari, precum „Capra cu trei iezi” și „Scufița Roșie”, se numeau „basm în bucățele”, dar se găseau astfel de jocuri și pentru copii de vârstă școlară (9-14 ani) – de exemplu „Alcătuiți harta Republicii Socialiste România”. (Cea administrativă.) Pe fiecare era marcat, cred că era și o lege sau normă internă în acest sens „pentru copii în vârstă de la … ani până la … ani”. Cele cu 9 cuburi, cele mai solicitate, s-au produs pe aproape toată durata de existență a regimului comunist, bunăoară, am găsit la un colecționar un astfel de joc, fabricat prin 1985, cu denumirea „Cuburi ilustrate cu animale domestice” – pentru copii de 3 – 7 ani, produs de IPBT, (posibil Întreprinderea Poligrafică Banat, Timișoara), NII 268-76, preț 8,10 lei. Din aceeași categorie, extrem de populară era AR-CO, „Casetă de clădit”, produsă la cooperativa „Arta lemnului” București, o cutie cu capac glisant în care se găseau diverse piese spațiale din lemn, cuburi, paralelipipede, prisme triunghiulare, cilindri, conuri, vopsite diferit, cu care se puteau face diverse construcții, în baza unor scheme care însoțeau kitul. O altă „jucărie”, nelipsită în epocă, era cutia cu plastilină. DEX: plastilină = material plastic ușor maleabil, constituit dintr-un amestec de caolin, substanțe grase, rășini naturale sau sintetice, colorat cu diferiți pigmenți și folosit la mici lucrări de modelare. Era produsă la întreprinderea chimică „Victoria” București – cum spuneam și altădată, în epocă mai toate întreprinderile „de stat” aveau denumiri de-astea, triumfaliste – cu logo-ul bine-cunoscut în formă de retortă, denumirea comercială era de „Plastilină Pescăruș”, având pe capacul cutiei din carton diverse chestii care se puteau modela – o ciupercă, un ursuleț, silueta conică a unui brad, un măr, etc… Conținea șase batoane cilindrice din plastilină colorate diferit. Nici designul cutiei, nici conținutul nu s-au schimbat pe toată durata de existență a regimului comunist. Nu am reușit să aflu cât costa, câțiva lei probabil. Ca și creioanele colorate, era menită să stimuleze spiritul creativ. Nu m-a atras niciodată, deși totdeauna am avut destulă imaginație, dar nici nu mi-a arătat nimeni, niciodată, câteva tehnici de modelare măcar, pur și simplu eram obligați să redescoperim roata, modelând forme simple. Acestea sunt singurele așa-zise jucării cu care mi-am omorât timpul în interior în perioada în care am fost la grădiniță, plus colorat diverse imagini, folosind creioane cerate, la fel, uneori pe acasă, unde aveam și alte jucării, mecanice inclusiv. Spun asta pentru că la grădiniță aveam și „ore de zburdat” (voioși – să nu uităm!) în aer liber, despre care vom discuta mai în amănunt la capitolul despre învățământ și educație. „Kituri” de plajă. Ca și azi, erau compuse din lopată, cazma și greblă, spre deosebire de cele de azi, din plastic colorat, fiind metalice cu coadă din lemn, modelul provenind, mai mult ca sigur, din perioada interbelică. Oricât am căutat, nu am reușit să găsesc pe la colecționari un model original, descompletat chiar. Erau de dimensiune mică, lopata cam 8×10 cm, celelalte pe aproape și ele, confecționate din tablă din fier groasă de cca. 1mm, și erau emailate cu un email de culoare albastră. Nu știu cine le producea, mai mult ca sigur una din fabricile de vase de bucătărie emailate, cea mai cunoscută fiind „Emailul Roșu” din Mediaș, fabrică ce există și azi, cu același profil de activitate, Emailul SA. De reținut că pe atunci era „roșu” – emailul vorbesc, de altfel, pe atunci, mai toate întreprinderile erau „roșii” – ca sângele vărsat de clasa muncitoare, așa se spunea, sintagmă nelipsită în acei ani. Coada era din lemn, cilindrică, cu diametrul de cca. 1 cm și lungimea cam de jumătate de metru. Toate trei „ustensilele” cântăreau cam un kg, așa că taică-meu îmi cumpăra în fiecare an câte un kit. Dat fiindcă nu aveam ce face cu el în București, în fiecare vară îl lăsam acolo sau îl dădeam vreunui copil. Kitul era completat în mod obligatoriu cu o găletușă sau o stropitoare, de la caz la caz, care erau și ele abandonate la plecare. Ambele erau produse la IIS (întreprinderea industrială de stat) „9 Mai” – Lugoj, roluite din tablă vopsită cu diverse „scene de gen”. O stropitoare, NII 143-59, costa 4,50 lei, o găletușă, ceva mai puțin, pe la jumătate, astfel că ustensilele de bază pentru castele din nisip nu treceau împreună de 10 lei. În comerț mai existau trei jucării similare, produse la aceeași întreprindere din Lugoj, din categoria „instrumente muzicale”, respectiv trompetă, tobă și tamburină, toate din tinichea vopsită. Nu am agreat niciodată astfel de jucării „gălăgioase”, mai ales pe plajă. Ca ordin de mărime, o tamburină din tablă, produsă la Agatex, NI 21130-67 costa 2,90 lei, aceeași, NI 34587-79, 8 lei, o creștere de 276% în doar 12 ani. Tobele erau ceva mai ieftine, trompetele ceva mai scumpe, având în plus un muștiuc cu o ancie din tablă. Mai aveam și niște forme din tablă vopsită, asemănătoare cu formele de prăjituri, îmi amintesc vag de ele, dar la colecționari nu am găsit decât din plastic, fabricate în decada următoare, 1975-85. Se mai adăuga, neapărat, din nou o jucărie de-a dreptul „iconică” – un soi de șlep din plastic. Era format din două părți, colorate diferit, chilă și punte, asamblate prin presare ușoară, iar pe punte erau un soi de magazii detașabile în formă de căsuță, trei la număr. Din aceeași categorie, am văzut recent la un colecționar un „Elefant pășitor” – un soi de elefănțel din plastic, cu patru picioare articulate, astfel că tras cu o sfoară, efectiv pășea. Fabricat la întreprinderea „Haia Lifschitz” din Oradea, NI 83.286, 6,40 lei. În fine, mai menționez o „jucărie”, care, mai mult ca sigur provenea din perioada anterioară și care s-a găsit în librării pe toată durata de existență a regimului comunist, respectiv caleidoscopul. DEX: caleidoscop = dispozitiv optic cilindric alcătuit din oglinzi, cu ajutorul căruia se produc imagini simetrice multiple ale unor piese mici, colorate, plasate în interior. Practic, este un tub din în care se montează trei oglinzi identice care formează un triunghi echilateral, în partea anterioară, separată de un geam transparent se găsesc acele „piese mici”, de obicei cioburi mici de geam, colorate. Capetele tubului sunt de asemenea preev[zute cu geam, cel anterior fiind mat. Cele pe care le-am apucat în copilărie erau din carton și nu știu unde erau produse, ulterior apărând unele din plastic, produse la Prodcomplex – Tg. Mureș, NI 418-68, prețul – 5,10 lei. Primele jucării „mecanice”. Cum spuneam, ele au apărut înainte de înființarea secției de jucării de la Metaloglobus, produse chiar acolo sau pe la diverse alte cooperative sau întreprinderi. Ca de obicei, voi începe cu modele de-a dreptul „iconice”, de care au beneficiat generații peste generații de copii, produse în forma originală pe aproape toată durata de existență a regimului comunist. Pistolul cu ventuză. Căutând pe la colecționari, am reușit cu chiu, cu vai, să găsesc unul original, cred că este printre puținele care au supraviețuit, dovadă că au fost „utilizate” la maxim. Denumirea comercială era „Pistol de tir „Olimpic”” , denumirea fiind precizată atât pe ținta din tablă vopsită cât și pe pistol (pe care era ortografiată „OLYMPIC”, și a fost lansat în fabricație în 1959. Chiar atunci, pe când aveam 4 ani, am primit și eu unul, cadou de la unul din vecini, mare activist de partid în domeniu, care și dânsul îl primise probabil ca mostră și având un băiat mai mare decât mine cu 10 ani, neinteresat de așa ceva, mi l-a făcut cadou. Evident că la 4 ani nu puteam nici măcar apăsa pe trăgaci, darămite să-l armez. De-a lungul anilor însă, ai mei mi-au cumpărat mai multe astfel de pistoale, astfel că îmi aduc extrem de bine aminte de construcția lor. Aducea cumva cu silueta unui Walther P38, corpul fiind compus din două jumătăți din ebonită neagră, vulcanizată relativ precis în matriță, prinse cu trei șuruburi cu capul și piulița îngropate în locașurile practicate în corp. Atât țeava, din tablă rulată, cât și trăgaciul, ștanțat din tablă groasă, erau cromate, fiind fixate solid în corp. Într-un locaș interior, era fixat un arc din sârmă groasă, concentric cu țeava, care destins, ajungea până la gura țevii. În afară de pistol și țintă, kit-ul mai cuprindea și o ventuză din cauciuc natural de culoare gri, cu diametrul de cca. 25 mm, prevăzută cu o coadă din lemn, care în capăt avea o pălărie cu guler din tablă, care intra ușor cu frecare în capătul arcului. Armarea se făcea prin apăsarea ventuzei până când clichetul bloca arcul, presat la maxim, în poziția armat. La apăsarea trăgaciului, arcul eliberat se destindea brusc, lansând cu viteză ventuza cca. 4 – 5 metri. Ventuza împiedica orice sistem de ochire, astfel că aceasta se făcea „à bout portant”. Inițial au fost produse la „Bucuria Copiilor”, NI 86071-59, preț 13,50 lei, ulterior NI 7432-62, cu preț aproape dublu – 25 lei. Au dispărut pe la începutul anilor ’80, eliminate de pe piață de pistoalele chinezești stil SF. Dacă cele pe care le-am avut eu, prin 1960-65, erau relativ bine executate, cel pe care l-am găsit la acel colecționar, provenind de pe la sfârșitul anilor ’70, avea o calitate mult mai slabă, datorită exploatării peste durata normală de viață a matrițelor și mă refer aici la mai toate jucăriile produse în aceeași formă timp de decenii, pe aproape toată durata de existență a regimului comunist, ca trăsătură generală pentru mai toate produsele, nu numai jucării. Ulterior, au fost introduse în fabricație și puști cu ventuză, pe același principiu, dar cu arcul armat prin întindere, armarea făcându-se prin plierea puștii, ca la armele de vânătoare, cu prețul majorat corespunzător, 25, ulterior cca. 35 lei. De asemenea, a fost lansat în fabricație un model de pistol-mitralieră, o imitație relativ realistă de PPSh-41 (Пистоле́т-пулемёт Шпа́гина) varianta cu încărcător „roată de cașcaval”, cu un alt tip de mecanism, cu volant, acționat de trăgaci, care prin rotire punea în mișcare un ciocănel care lovea repetat în tablă, imitând zgomotul făcut de mitralieră. Prețul inițial era 35 lei, ulterior probabil dublu. Ultimele au rezistat pe piață până prin ’89 și chiar încă câțiva ani după, cu construcția simplificată, cu patul și o parte din piese injectate din plastic negru. Modelul original era integral din tablă neagră cu pat de lemn. Cred că extrem de puține au supraviețuit, eu până în prezent nu am văzut nici unul, dovadă că au fost extrem de mult utilizate. Toate cred că aveau la bază un model străin adaptat, pentru că am văzut jucării aproximativ similare prin muzee străine de profil. Nu m-au încântat niciodată astfel de jucării „războinice”, mai ales că unul din sloganurile epocii era „Luptăm pentru PACE!”, cu atât mai mult cu cât pe atunci războiul era omniprezent în cinematografia epocii, la nici două decenii de la cel de-al doilea război mondial. Din aceeași categorie mai menționez o „sabie de paradă”, apărută în librării prin 1960. Teaca era din tablă din fier îndoită și cromată, „harnașamentul” era dintr-o mușama roșie oribilă, sabia propriu-zisă era ștanțată din aluminiu moale cu vârf semicircular, dar ciucurele era cu adevărat „piesa de rezistență” a jucăriei, cu adevărat luxos – banderolă vișinie și fireturi aurite. Fiind din aluminiu moale se îndoia ușor, astfel că încăpea cu greutate în teacă. Costa vreo 30-40 lei și a ajuns rapid la fiare vechi. Au dispărut din comerț la fel de repede cum au apărut, din motive lesne de înțeles, vezi D-l Goe atacând servitoarea cu sabia, care putea fi oricând imitat. De curând, am văzut la un colecționar un soi de joc, jucărie de fapt, din aceeași categorie, relicvă datând de dinainte de 1955. Denumirea comercială era Țintă – joc de ochire, în cutie găsindu-se un soi de țintă cu punctaj și un pistol rudimentar din lemn care pare să fi funcționat cu bile, tot din lemn. Nu am alte informații. Jucării mecanice. Practic, funcție de mecanism, au fost de două feluri – cu volant și cu arc, amândouă tipurile fiind asimilate la Metaloglobus, ca mecanism fiind mai mult ca sigur, adoptat unul străin, chinezesc cred. Cel cu volant acționa de obicei jucării în formă de vehicul cu roți, mecanismul fiind cuplat de obicei la perechea posterioară de roți, pe axul cărora era fixată o roată dințată cuplată cu un tren multiplicator de 2-3 roți dințate, ultima fiind cuplată cu un volant. Prin împingerea jucăriei pe podea de câteva ori, volantul era pus în mișcare rapidă, energia acumulată servind la deplasarea jucăriei pe o distanță de câțiva metri. Mecanismul a fost adaptat la vehicule de diverse forme, de la scutere (apăruseră deja în comerț scuterele Manet, de producție cehoslovacă) dar și sub formă de mașinuță, un soi de autoturism generic, aducând cumva cu Moskvich 403, colorat când în alb cu cruce roșie, când gălbui sau roșu. Practic era un șasiu din tablă ștanțată pe care era fixat mecanismul cu roțile spate, montat separat, precum și roțile față, pe care se fixa prin presare „caroseria” injectată din plastic. Modelul era simplist și rudimentar, dar în schimb era fiabil și practic indestructibil. Prețul era de 25 lei pentru scuter și de 35 lei pentru mașinuțe. Mecanismul a fost ulterior adaptat și la avioane, rachete, etc… confecționate din tinichea vopsită serigrafic. Înainte de 1960, cam pe când au fost asimilate aceste mecanisme, am avut și un model original chinezesc – „Rocket express” – un exemplar aproape intact se găsește și la Muzeul Jucăriilor, din tablă vopsită, cu un vârf telescopic pe arc și cu un soi de suport basculant în care se monta o piatră de brichetă, care freca de volant, scoțând un jet de scântei prin coadă. Mecanismele cu arc erau similare cu cele de la ceasuri, un arc spiral era tensionat prin intermediul unei chei, iar prin destindere acționa un mecanism de demultiplicare cu 2-3 angrenaje, punând jucăria în mișcare. Cele mai perfecționate aveau un opritor basculant care permitea armarea fără a bloca roțile cu mâna. Menționez, ca și în cazul ceasurilor deșteptătoare, arcurile s-au importat și nici nu au existat preocupări de a le asimila, mă refer la oțel, dar și la laminorul special pentru tragerea acestora. Punctul slab al acestor mecanisme era ochiul de arc de capăt, care, ca și la ceasurile antice datând cu secole în urmă, se realiza prin decălirea la flacără a arcului și profilarea acestuia, astfel că atunci când era puțin forțat de un copil neîndemânatic, se dezdoia, făcând mecanismul inutilizabil. Am pățit asta cu absolut toate jucăriile cu arc, unele destul de scumpe, stricate fie de taică-meu, Dumnezeu să-l ierte! un anti-talent tehnic, sau de copii mai mari din cartier. Nu au existat preocupări de a îmbunătăți mecanismul, de încasetare a arcului bunăoară sau de fixare a capului de arc prin frecare, așa cum se practica la ceasuri, care ar fi făcut aceste jucării practic indestructibile, cel puțin în ceea ce privește mecanismul de acționare. Paradox tipic comunist. Câteva astfel de jucării pe care le-am avut, unele destul de scumpe pentru acea epocă. Tramvaiul mecanic. Era produs mai mult ca sigur în Timișoara la „Ambalajul Metalic” sau la „Agatex”, nu mai știu. Față de ce am văzut eu pe la colecționari, produse după 1965, cel din 1960 pe care l-am avut eu era chiar luxos, carcasa exterioară injectată extrem de fin în matriță, cu finisare superioară și atenție la detalii. Traseul, în formă de O-alungit era compus din 12 segmente, extrem de bine injectate din plastic. Între roțile față avea un opritor basculant care se putea acționa cu un buton fixat pe una din șine. Trebuie să fi costat +120 lei în 1960, an în care salariul mediu net era de 802 lei. Nu a avut viață lungă din motivele menționate. Ce îmi reproșez este că, prin 1980, când am învățat ceasornicărie, nu l-am restaurat, aruncându-l la ghenă, astăzi ar fi o piesă de muzeu extrem de prețioasă. La fel s-a întâmplat cu o barcă cu motor, stricată de unul din verii mei, care tot atunci, costase vreo 60 de lei. Îmi mai amintesc de un soi de carusel cu avioane, care a rezistat ceva mai mult, mecanismul cu arc fiind ceva mai bine gândit ca la cele anterioare. Altele – găsite prin reclamele epocii, pe care nu le-am avut: „carusel cu avioane și călușei, curcanul înfoiat, motociclist Pionier, roată Belvedere, trenul de munte, etc…”, toate produse la Ambalajul Metalic Timișoara. Am găsit la un colecționar o jucărie extrem de ingenioasă, „Multiplicator”, un soi de mașină de calculat de jucărie, cu doi tamburi laterali cu care se introduceau cei doi factori ai înmulțirii, rezultatul putând fi citit într-o fereastră. O jucărie instructivă „de lux” deja, introdusă în fabricație la Ambalajul Mecanic Timișoara (AMT) în 1956, NI 86014-56, 14 lei. Un model similar s-a produs și la „Bucuria Copiilor” din București, de altfel modelul examinat de mine, produs în 1958, avea tamburii laterali inscripționați BU-CO. Îmi mai amintesc de niște mașinuțe rudimentare cu cheie, din tablă vopsită care circulau pe un soi de traseu, tot din tablă vopsită, care se puteau manevra, inclusiv de a schimba sensul de mers prin niște opritoare acționate de clape laterale. Deja jucăriile au devenit istorie în 1962, an în care am intrat la școală, astfel că lectura, care mă pasiona deja de câțiva ani, a devenit preocuparea principală, prin urmare în continuare mă voi referi cumva detașat, din exterior, la subiect. În fine, menționez un soi de titirez uriaș din tinichea, destul de popular în epocă, cu diametrul de cca. 15 cm, având forma aproximativă a unei farfurii zburătoare, așa cum apărea prin filmele SF din anii ’50, dublu-conică, care se punea în mișcare prin apăsarea unui taler, produs la AMT, 18 lei, posibil jucăria care într-una din reclamele din epocă apare sub denumirea comercială de Sfârlează. Cred că avea la interior și un soi de clopoței care sunau când se rotea. Jucării electrice. Prin 1958, când încă mai locuiam pe str. Drobeta nr. 3, la parter, într-o garsonieră închiriată de taică-meu încă de pe vremea când era flăcău, la doi pași de noi, într-o clădire somptuoasă, pe Bd. Dacia 54, ulterior aveam să aflu că se numea „Vila George Deșliu” (nu am reușit să aflu cine a fost respectivul, clădirea, mai celebră decât dânsul, fiind construită între 1912-1914) clădire care pe atunci ținea de Ambasada RDG, s-a deschis o expoziție de jucării, ocazie cu care aveam să văd diferența galactică dintre calitatea jucăriilor occidentale și a celor autohtone, chiar dacă erau produse într-o țară cel puțin la fel de socialistă ca și România. Principalul articol din expoziție și totodată atracția principală, erau trenulețele electrice produse de firma PIKO. Încă de la intrare, în holul principal, era o dioramă de cca. 2×6 metri, cu zeci de trenulețe, gări, tuneluri, macazuri, etc… care m-au lăsat mut de uimire. Am retrăit acest sentiment recent, atunci când am descoperit în Deutsche Fotothek‎ o imagine de la chiar respectiva expoziție. (Original image description from the Deutsche FotothekBesucher an einer PIKO Modelleisenbahnanlage der VEB Elektroinstallation Oberlind, Herbstmesse 1953, este legenda imaginii.) Era prima dată când realizam că mai există și o altă lume, complet diferită de cea în care trăiam, cu alte preocupări și la distanță galactică, tehnologic vorbind. Mi s-ar putea pune întrebarea cum de realizam diferența tehnologică dintre ei și noi la 3 ani? – da, chiar la trei ani am văzut diferența între becurile de la semafoare, de mărimea gămăliei unui băț de chibrit, – becuri cu incandescență – pe atunci nu existau LED-uri, care aveau să apară două decenii mai apoi, prin comparație cu, să zicem, becurile de lanternă, care mă fascinau încă de atunci, de 10x mai mari. Apoi acele locomotive care aveau biele, motor, sistem de prindere a vagoanelor, executate până la cele mai mici detalii, prin comparație cu jucăriile din tablă vopsită care dominau pe atunci piața internă. Ulterior aveam să aflu că fabrica respectivă, VEB PIKO Spielwaren nici nu avea cine știe ce tradiție, fiind înființată de către comuniștii est-germani în 1949, în Chemnitz, pe atunci Karl Marx Stadt, ulterior producția fiind mutată în Sonneberg, Thuringia. Astăzi a devenit companie privată, PIKO GmbH Sonneberg, cu renume mondial. De curând, pe când mă documentam pentru realizarea acestei cărți, aveam să aflu că și în România au existat preocupări similare, un colecționar trimițându-mi imagini complete cu „trenulețul electric românesc”, astfel că am putut face comparație, inclusiv din perspectiva celor 45 de ani de inginerie în domeniul mecanicii de precizie pe care-i am în spate. Este vorba despre un tren de jucărie produs în acei ani, (1959-62) la fabrica „Bucuria Copiilor” din București. Denumirea comercială a fost „Aerodinam electric”, (sic!?) NI 86041-59, prețul unui set fiind de 105 lei în 1959, an în care salariul mediu net era de 726 lei, prohibitiv deci pentru majoritatea zdrobitoare a românilor. Important este însă că s-a încercat, în concluzie cerere exista, în ciuda salariilor mizerabile de atunci, – vom mai discuta aceste aspecte – chiar dacă rezultatul a fost mai mult decât jalnic în raport cu Piko. De curând, am văzut la un colecționar că au fost două mărimi, probabil că se încerca un sistem cu două ecartamente de șină, de 13 și 16 mm, ca la nemți. Dacă examinăm pe scurt setul românesc în raport cu cel german vedem imediat diferența galactică dintre noi și ei. Pentru că nu putem să nu ne punem întrebarea – erau cumva pe atunci est-germanii mai bogați? cu datorii de război către aliați uriașe în raport cu România, cu fabrici demontate cu totul și transportate în Rusia, cu muncitori și ingineri cu tot, cu 4,3 milioane de bărbați tineri căzuți în război plus alte 2,3 milioane victime civile, cu țara ocupată, obligată să întrețină uriașe forțe de ocupație? Categoric nu! Diferența a fost strict cauzată de nivelul tehnic și pe undeva, și de priorități. Revenind la trenulețul electric românesc, la prima vedere, execuția este rudimentară, chiar și pentru standardele de atunci din România. Carcasa din plastic cu bavuri la decupările pentru geamuri și deformări de la injecție, fără detalii de finețe, fără abțibilduri, totul grosolan – prost gândit și executat, chiar dacă s-a dorit să reproducă automotorul aerodinamic Malaxa md. 1937, cu mult mai puține detalii decât, să zicem, o locomotivă Reșița. Șinele, pe principiul Piko, cu alimentare electrică, la fel, execuție execrabilă. Electric vorbind, pentru că am avut poze și cu motorul, dezastrul e și mai mare. Motor cu excitație, tole groase din fier prost, sârmă emailată de cel puțin 0,3 mm – cred că consuma un set de baterii, și așa extrem de slabe, în câteva minute. Dovadă fiind și aceea că în imagini apare și un redresor improvizat dintr-un transformator de sonerie, altă calamitate. Se puteau realiza motorașe precum cele de la Piko, cu magnet permanent? Probabil că nu, dacă e să analizăm ce magneți producea Electromagnetica în epocă. Dar se puteau importa. Câțiva ani mai târziu, un motoraș similar celor de la Piko, produs în China, costa cca. 25 de lei la magazinul „Cutezătorii”, iar azi unul costă 7,56 RON, adică 1,5€. Iar dacă e să ne referim la gară, dezastrul e complet – o construcție rudimentară din tablă galbenă vopsită la fel de oribil. Îmi amintesc cum am asamblat prin ’91-’92 pentru fiică-mea câteva gări Piko, din cele mai puțin complexe, mici gări așa cum sunt în satele de munte din Austria, aveau până și cișmea pe peron, iar robinetul nu avea mai mult de un milimetru mărime, așa încât trebuia pus cu lupa și penseta, cam asta era diferența. Se putea și altfel? Mai mult ca sigur că nu, chiar dacă, să zicem, am fi importat motorul. În primul rând pentru că nu aveam materialele plastice de care dispuneau nemții, iar asta s-a văzut peste tot unde ar fi fost nevoie de execuții precise, precum bușoanele de la parfumuri, despre care am discutat deja. Pe urmă trebuia experiență în domeniul matrițelor de injecție de precizie și muncitori pricepuți, dar în primul rând de oțeluri de calitate și mașini-unelte de precizie, pe care nu le aveam în acel moment. Mai mult, deși am făcut facultatea TCM, secția mașini-unelte, adică exact ce trebuie, la cursuri nu s-a pomenit o vorbă despre injecția maselor plastice, pentru că în viziunea partidului, a secretarului său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, materialele plastice erau energofage și cu durabilitate scăzută – fier, fier, țării cât mai mult fier! asta era lozinca, deși apăruseră deja compound-uri plastice pentru blindajul tancurilor, dar cine și ce să explice asta unor idioți congenital? Și ar mai fi o chestiune pe care aș dori s-o abordez, chestiune neglijată voit cel mai adesea de factorii de decizie din acea epocă, din orgoliu prostesc, combinat cu voluntarism heirupist și naționalism tâmpit, acela al rentabilității, dat fiindcă am lucrat în domeniu mai bine de patru decenii. O matriță pentru o piesă simplă din plastic, dar executată precis cu maxim de detalii, precum o șină Piko, care costă cel mult 1-2€, cu patru cuiburi să zicem, costă azi cel puțin 20.000€, iar pentru a se amortiza, necesită execuția a cel puțin 100.000 de piese. Întrebarea este – era cumva pe atunci în România o atât de mare cerere de trenulețe electrice, ca să se poată produce cel puțin 100k garnituri? am arătat cât era salariul și cât costa trenulețul – sau măcar să se vândă o mie și să se exporte 99 de mii? Asta a fost probabil întrebarea pe care și-o vor fi pus și nemții când au înființat fabrica din Chemnitz. Iar răspunsul e simplu – nu poți să produci ieftin și de calitate maximă, imporți! Ce aș mai adăuga este că ulterior s-a ajuns la această concluzie, începând de prin 1962 importându-se astfel de trenulețe, prețul pentru o garnitură minimală – cale ferată cu contur închis cu lungimea desfășurată de 2-3 metri, locomotivă+2-3 vagoane, cutie de alimentare, prețul fiind de cca. 350 lei pentru linie de 12 mm (standard TT) și 650 lei pentru 16 mm, (standard H0). Separat s-au adus locomotive, vagoane, semafoare, macazuri, kit-uri de montaj gări și alte construcții feroviare, piese de schimb, etc… Erau totuși jucării de lux, mai mult pentru adulți, datorită prețului exorbitant pentru acea vreme, când o familie putea trăi o săptămână cu 100 de lei. Fiind vorba de perioada de după 1962, nu m-au mai interesat, având deja alte preocupări. Cererea era oricum extrem de redusă, chiar dacă în timp venitul mediu s-a dublat sau triplat, fiind deja mai mult o jucărie pentru adulți sau cel puțin eu așa o vedeam. S-au importat totuși constant, nu știu prin ce minune, astfel că după ’89, în perioada inflației galopante, prin ’93, am cumpărat pentru fiică-mea la preț de nimic, locomotive, zeci de vagoane, zeci de metri de șină, macazuri, gări, ba chiar și un depou cu sistemul rotativ electric de poziționare a locomotivelor. Nici pe fiică-mea nu au prea interesat-o, le am pe toate într-o ladă, constituind o mică avere, dat fiindcă azi, citez de pe site: „locomotivă alimentată cu praf de cărbune sub presiune, cu aranjamentul axelor 1’E + 2’2′, echipată cu motor cu 3 poli și volant, tracțiune pe 2 axe, cu 2 inele de aderență, interfață digitală Next 18, faruri triple, direcționale, LED, raza minimă recomandată 310 mm, lungime 190 mm, DR, ep. IV, scara TT – 1.349,00 RON„, 270€ adică. QED. Am ținut să menționez și perioada neagră dintre ian. 1991 – ian. 2001, un deceniu de-a dreptul oribil, mai greu decât ultima decadă a epocii de aur chiar, în care leul s-a devalorizat de aproape 700 de ori, când situația din țară m-a determinat să emigrez în Franța, pe atunci fără gând de întoarcere, perioadă pe care mulți români ar vrea azi să se facă tabula rasa, datorată [între altele și] voluntarismului politic și aventurismului economic al epocii precedente, despre care vom discuta mai în amănunt la capitolul dedicat politicii economice a regimului Ceaușescu. (Va urma.)