Viață și prețuri în epoca Ceaușescu (LXIV)

Motto: Într-un magazin alimentar, cândva, prin „epoca de aur”. – Carne aveți? – Ce se vede! – Atunci, dați-mi un kilogram de cârlige!

Câteva cuvinte acum despre muzica rock românească, pentru că și aici persistă destule legende urbane din care, după cum voi demonstra imediat, multe se împletesc cu tot felul de interese obscure, mai mult sau mai puțin meschine, un fenomen tipic românesc de altfel. Nu am de gând să scriu o istorie a rock-ului românesc și nici nu sunt prea multe de spus, așa că în continuare voi puncta câteva aspecte esențiale, exclusiv din perspectiva consumatorului, cu atât mai mult cu cât cunosc extrem de bine domeniul, astfel că timp de mai bine de șase decenii nu am ratat nici un concert de acest gen, în București cel puțin. Spre deosebire de muzica rock and roll autentică, care a apărut pe la sfârșitul anilor ’50, ca o evoluție „firească” a muzicii de dans americane, cu elemente care se regăsesc în muzica de dans anterioară, dar împletite cu elemente melodice și ritmice preluate din jazz, blues, bluegrass și country-boogie începând încă de prin anii ’20, dar și cu un anumit specific – ritmul în primul rând, precum și instrumentația, rolul solistic al pianului și/sau al saxofonului fiind preluat treptat de chitara electrică, printre primii promotori putând fi enumerate nume legendare precum Chuck Berry, Eddie Cochran și Bill Haley, în România muzica rock and roll a fost strict un fenomen de import, fiind tratată ca atare de autoritățile comuniste – o imitație a muzicii decadente americane, exact așa se spunea în documentele de partid, trebuie precizat acest aspect fără doar și poate. Această poziție a autorităților comuniste, nu numai a celor de la noi, ci chiar (pe alocuri) și a celor din alte țări socialiste europene a influențat dramatic acest domeniu, în primul rând prin controlul asupra difuzării și implicit, asupra popularizării acestui gen muzical, dar în fine trebuie considerate și condițiile obiective din epocă, anume faptul că trupele sovietice de ocupație s-au retras abia în 1958, dar mai ales trebuie ținut cont de condițiile specifice impuse de războiul rece, pe atunci în toi, așa că poziția autorităților comuniste de atunci apare ca oarecum explicabilă. Departe de mine însă de a manifesta o minimă înțelegere măcar a exceselor acelei epoci ticăloase, când numai și pentru o pereche de ciorapi din nailon – pe atunci la mare modă printre femei – respectiva putea fi acuzată de cosmopolitism, fiind înfierată cu mânie proletară, exclusă din UTC și din facultate. Îmi amintesc de un almanah al revistei Știință și tehnică de pe la sfârșitul anilor ’50 în care era un articol intitulat Dansul decadent provoacă deformarea articulațiilor, „descoperire” făcută evident, de specialiștii sovietici, după experiențe repetate, (efectuate pe măgari sau catâri probabil). Pe atunci începuse să se răspândească în toată lumea un dans, twist se numea, lansat de Chubby Checker (așa se pare) care a pătruns și la noi, mai ales pe filieră italiană, așa că fenomenul trebuia combătut, chestie care explică și articolul. De fapt, dansul în sine, ca un soi de prelungire „coregrafică” a rock and roll-ului, având mai puțină încărcătură ideologică, nu a putut fi stopat, astfel că în filmele epocii apar destul de des tineri comuniști dansând o variantă autohtonă a twist-ului original, în ciuda propagandei oficiale. Sigur că acum, privind în perspectivă de-a lungul atâtor ani, putem spune că muzica rock românească putea totuși să urmeze o cale proprie, dar din păcate, așa cum vom demonstra în continuare, nu prea a fost așa, pentru că din varii motive, pe care le vom menționa fără doar și poate la momentul oportun, și în acest domeniu, ca și în multe altele menționate deja, s-a menținut decalajul tehnologic și mai ales, cel cultural, de cel puțin două decenii față de occident, decalaj influențat dramatic de poziția autorităților comuniste față de acest gen muzical. Spre deosebire de lumea occidentală, unde noul gen muzical a fost promovat și popularizat intens de mass-media – în special prin posturi de radio care transmiteau 24/24 muzică de dans, dar și prin înregistrările pe discuri, în România genul muzical respectiv a pătruns, ca și alte elemente ale modei occidentale, preponderent prin film, prima dată prin filmul Tinerii (The young ones – 1961) menționat deja, cu premiera bucureșteană în jurul Crăciunului lui 1962. Muzica filmului, o poveste siropoasă menită să-l promoveze pe Cliff Richard, acompaniat de grupul The Shadows, ca și piesa de succes care a dat titlul filmului, erau extrem de departe de muzica explozivă a unui Bill Haley sau Chuck Berry, fiind mai apropiate de muzica ușoară românească de atunci decât de rock and roll-ul american, dar măcar a arătat calea de urmat – un grup instrumental format din 3-5 instrumentiști cu 2-3 chitare electrice specializate, (solo, bas și armonie) unul din membri fiind și solist vocal și/sau cu interpretare vocală pe mai multe voci. Au urmat filmele cu Elvis Presley, mă refer mai ales la Dragoste la Las Vegas, care realmente a popularizat elementele de bază ale acestui gen muzical, ritmul, linia melodică și stilul de interpretare. Așa că, cel puțin în teorie, începând de prin 1963, erau cumva întrunite condițiile apariției primelor grupuri muzicale de acest gen. Primele astfel de grupuri de care îmi amintesc au fost Entuziaștii (sic! – solist vocal, Radu Tănase, iar chitară solo, Dimitrie Cădere) și Cometele, (denumire preluată de la „cometele” lui Bill Haley, dovedind – a câta oară? lipsa de inspirație în domeniu, solist vocal și chitară solo – un anume Cornel Guriță) grupuri apărute în peisajul muzical autohton pe la mijlocul anilor ’60. Prin 1968 au scos la Electrecord și câteva vinyl-uri mici (de 7 inch) conținând câte patru piese, în general cover-uri de pe piese de succes din epocă, interpretate în limba engleză – dar reduse la imitații relativ modeste. În același an, inaugurând seria „beat”, apărea și un vinyl, tot de 7 inch, al cunoscutei formații Phoenix, pe atunci în altă formulă componistică decât cea de azi, conținând și două piese originale – Canarul și Vremuri despre care am mai pomenit pe aici (amândouă, un soi de muzică ușoară mai degrabă decât rock) precum și două cover-uri, Lady Madonna (The Beatles, 1968) și Friday on my mind (The Easybeats, 1966). Departe de tot de tendințele muzicale ale deceniului al șaselea, la o distanță galactică se poate spune, mă refer la sound, orchestrație și stil de interpretare, prin comparație cu ce ascultam eu în epocă, respectiv Jimi Hendrix, Led Zeppelin, Doors, Deep Purple, Creedence Clearwater Revival, Cream și Mothers of Invention. Nu mai vorbesc de modestele încercări de adaptare a muzicii populare „pe ritm de rock” ale grupului Savoy și ale grupului Sincron, extrem de promovate de autoritățile din domeniu, agreate de regim pentru adoptarea unei tematici tipic autohtone – neaoș românești, prin imprimare de discuri și difuzare repetată la radio și tv. Cine nu crede, n-are decât să caute pe youtube – Hăulita de la Gorj – 1966, Sincron – se va convinge imediat, sau Radul mamii, Radule – Savoy. (Primul e și pe spotify – sic!) Prin 1970 un alt grup extrem de promovat a fost Mondial, de această dată cu „prelucrări” ale unor cunoscute poezii din lirica cultă cu mare priză la public, precum poezia Atât de fragedă a lui Eminescu sau Romanță fără ecou a lui Minulescu. Wikipedia în limba română, o scârboasă oficină de mistificare a istoriei noastre recente, afirmă despre Mondial cum că ar fi, citez: „poate cea mai reprezentativă formație românească pentru psihedelic”. Nu știu dacă să râd sau să plâng la așa faze. Din nou, cine nu crede să caute pe youtube piesa Atât de fragedă (versiunea aflată în arhiva TVR, interpretată de Mondial undeva, la malul mării) și să compare cu Purple Haze – Jimi Hendrix Experience (live, 1967.) QED. Interesant este că în al doilea clip se poate observa extrem de bine tehnica de interpretare a lui Jimi Hendrix precum și utilizarea microfoniei ca efect, chestii pe care le putea descoperi orice chitarist, atâta doar că unul precum Jimi se naște o dată la o mie de ani, asta e problema, așa că mai avem de așteptat până să se nască unul pe meleaguri dâmbovițene. Pe la mijlocul deceniului al șaselea – eram deja „mare” și începusem să renunț la pantalonii scurți, (aveam peste 10 ani pe atunci) am început să frecventez concertele rock susținute de trupe autohtone. Concerte este mult spus, erau așa-zise seri de dans (prin acei ani li se mai spunea și serate dansante – cam 5 lei intrarea) organizate pentru studenți. Cele mai multe erau organizate la Casa Studenților „Grigore Preoteasa” (din Calea Plevnei nr. 61, „casă” care purta numele unuia din primii ideologi ai regimului, decedat într-un accident de avion, pe când era să se prăpădească și Ceaușescu, dar din păcate bunul Dumnezeu a decis altceva – deh! ghinion de neșansă, așa parcă se spune) sau pe la diverse case de cultură, inclusiv cea a sectorului 2 (Club „Z”) despre care am discutat deja. De asemenea, în grădina din spatele bibliotecii „Mihail Sadoveanu” (str. Take Ionescu nr. 4). Neavând legitimație de student, orișicât se vedea de departe că eram minor, reușeam să mă strecor înăuntru mituindu-i pe cei de la intrare sau rugând vreun cunoscut mai mare să mă introducă în sală. Așa am făcut cunoștință cu grupurile Sideral Modal Quartet – cântau la „Preoteasa”, și Olimpic ’64 – care cântau la bibliotecă, cele mai reprezentative în epocă. Primii cântau un soi de rock progresiv cu oarece accente de psihedelic, care mergea mai greu pentru dans, dar și piese oarecum dansante, atât proprii, precum Archaeopteryx și Omagiu lui Jimi Hendrix, precum și adaptări de pe piese de succes ale momentului, precum Veniți cu noi, veniți cu noi – să dăm în câine cu un pietroi (Rolling Stones – Walking the dog – 1964). Ceilalți interpretau mai mult cover-uri de pe piese de succes ale momentului, în fine, piese ritmate – dansante ca să zic așa, multe fiind prelucrări proprii și nu preluate ad litteram, orișicât, complet diferit de ce se putea auzi la radio. Mai mult, nefiind concerte oficiale, oamenii cântau cam ce dorea publicul să audă, la fel și prezența scenică era complet diferită. De altfel, mai multe astfel de reprezentații la care am participat (cel puțin câteva zeci) m-au convins că sunt de departe cele mai bune trupe românești ale momentului, cu nimic mai prejos decât orice trupă occidentală de nivel mediu – cu excepția instrumentelor, despre care am discutat deja. Chiar dacă în epocă, pe unul din vinyl-urile scoase de Cometele se văd și instrumentele, două chitare sunt Fender Stratocaster (sau copii autohtone, nu am de unde ști – ba da! am aflat post scriptum că fuseseră confecționate de un bătrân lutier de la P-ța Domenii, al cărui atelier l-am fotografiat și eu înainte ca proprietarul să se retragă din „afaceri”) sunetul este departe de tot de sound-ul „strat”-ului lui Jimi și de asemenea putem remarca lipsa efectelor și din nou cine nu crede să verifice pe youtube piesa My babe interpretată de „comete” (piesă scrisă de Willie Dixon pentru Little Walter în 1955, un blues așa-zis standard.) În unele reprezentații ale ultimilor (Olympic ’64), pe scenă apărea și Dorin Liviu Zaharia în calitate de solist vocal, un personaj remarcabil de altfel. Iar evenimentele ulterioare aveau să-mi dea dreptate, fără doar și poate, cel puțin în privința acestor două grupuri. Mă refer la primul festival-concurs de muzică „pop” (exact ce spuneam mai sus – autoritățile comuniste nu voiau în ruptul capului să audă de muzică rock – termenul pur și simplu nu exista în limba română) festival ce s-a desfășurat în perioada 16-22 dec. 1969. Fusese organizat de Club A – clubul studenților arhitecți (str. Blănari nr. 14, acum văd că s-a mutat în str. Smârdan nr. 29, clădirea din Blănari fiind în curs de consolidare și restaurare) președintele comitetului de organizare fiind soțul unei verișoare, fost timp de mai mulți ani rector al Institutului de Arhitectură, așa că nu am avut probleme cu accesul. Festivalul s-a desfășurat în sala de „festivități” a casei de cultură a studenților „Grigore Preoteasa” (16-21 dec.) luni, 22 dec. 1969 (cred, au trecut totuși aproape 54 de ani) având loc gala laureaților, la Sala Palatului. Nu știu dacă intrarea s-a făcut pe bază de bilete plătite, cred mai degrabă că a fost pe bază de invitații gratuite sau cu preț modic, distribuite amatorilor de astfel de muzică, de obicei studenți cu rezultate deosebite „la învățătură”. La gală cred că sigur s-a plătit, dar nu prea mult, câteva zeci de lei un bilet. Orișicât, presa comunistă, Scânteia în special, a păstrat silenzio stampa privind evenimentul. Ce pot spune este că festivalul a confirmat exact ce spuneam mai sus, singurele trupe mai acătării fiind cele menționate, Olympic ’64 și Sideral Modal Quartet. Primii au prezentat „suita rock” intitulată Decameronul focului alb, dovedind atracția spre lucrări muzicale ample, profund originale – practic, în ton cu linia partidului în domeniu, mai puțin ritmul – cât mai puțin ritm, că incită, tovarăși…! Din cadrul grupului s-au remarcat chitaristul Dimitrie Inglessis și solistul vocal Dorin Liviu Zaharia. Sideral s-a prezentat cu piese noi, fiind remarcată virtuozitatea chitaristului Mugur Winkler (și violonist) și cea a lui Andrei Ignat la orgă, muzica grupului bazându-se mult pe improvizațiile solistice ale fiecăruia din membrii grupului, o noutate pe atunci. De altfel Mugur Winkler a primit și premiul pentru cel mai bun chitarist. Am mai remarcat formația Chromatic group 3 din Cluj – un sound stil Cream, datorat în special chitaristului Sorin Tudoran, un personaj remarcabil, asupra căruia voi reveni, precum și amplificatoarelor de care dispunea, ulterior aveam să aflu că fuseseră construite de el-însuși. Au luat un fel mențiune de colegialitate (sic!) pentru că ar fi împrumutat instrumentele și altor grupuri, (bucureștene) dotate pe atunci cu amplificatoare „cutii de porumbei”, după cum avea să-și amintească Tudoran câteva decenii mai apoi într-un interviu. Restul grupurilor, șapte la număr, inclusiv alte trei premiate, de care se face mare caz acum, pe când se încearcă să se rescrie istoria rock-ului românesc, mă refer la Roșu și Negru din Iași, (marele premiu) Phoenix din Timișoara, (premiul pentru originalitate – sic!) și Mondial (premiul pentru melodii de popularitate – sic! 2x) nu au prea contat în această ecuație – muzică lipsită de inspirație, un soi de muzică ușoară de calitate mediocră, interpretată în stil „rock”, chiar dacă printre membri erau și instrumentiști de o calitate incontestabilă, precum chitariștii Liviu Tudan de la Roșu și Negru, respectiv Nicolae Covaci de la Phoenix. Pentru cine nu crede, sunt câteva mostre pe youtube. Despre restul, Romanticii și Orion din București, și Cascada și Clasic XX din Timișoara nici nu mai e cazul să discutăm. În anul următor, în ian. 1970, Sideral Modal Quartet au plecat pe baza unui contract, invitați să cânte la clubul Crazy Horse din Hamburg, cartierul St. Pauli – ocazie pe care nu o putea rata nici un muzician din România acelor ani și duși au fost. Au mai activat o vreme în Germania de Vest și Suedia, de această dată într-un mediu super-concurențial, după care nerezistând, s-au împrăștiat care încotro, apucându-se de altceva pentru a supraviețui. Unii, precum Mugur Winkler, și-au completat studiile, stabilindu-se în Elveția și apucându-se de afaceri. Din membrii grupului, doar Andrei Ignat, stabilit în Suedia, arhitect de profesie, a continuat să concerteze ocazional, în special la pian solo. Anunțat cu aproape jumătate de an mai înainte, având aceiași organizatori, în 10-17 mai 1971 a avut loc, de această dată la Sala Palatului, al doilea festival de muzică „pop”. Au participat 11 grupuri, majoritatea din București, dar și din alte centre universitare, plus un grup de jazz invitat pentru un recital în afara concursului, „recitalurile” fiind împărțite câte două/seară, între recitaluri având loc mini-concerte folk. Ca și în cazul festivalului precedent, impresiile mele erau formate deja încă de dinainte să înceapă. Mă impresionase atunci grupul Chromatic group 3, în special prestația chitaristului solist Sorin Tudoran, un muzician de excepție, cu un sound solid, plin și bărbătesc, pe linia deschisă de Ten Years After, Fleetwood Mac și Cream, dar totuși extrem de românesc și de original. Cu atât mai mult cu cât o piesă emblematică a grupului – Racul, broasca și o știucă, pe versurile unei fabule de Alexandru Donici, prezentată și la festivalul din 1969, (lansată în 1968), înregistrată la Radio Cluj în condiții relativ decente, era transmisă din când în când la radio, fiind mai mult decât suficientă ca să-mi fac o idee privind excepționalele calități de chitarist ale lui Sorin Tudoran. Pentru cine nu crede, varianta originală înregistrată la Radio Cluj este pe youtube. De această dată, Chromatic a apărut în altă componență (a patra probabil, din moment ce îi spunea group 4) respectiv Iuliu Merca – chitară bas, Puiu Hațegan – baterie și Tomi Bereczky – flaut. Au prezentat mai multe piese, unele strict instrumentale, cu lungi solo-uri de chitară și flaut, precum Zodia Capricornului, tendință inaugurată în 1968 cu In-A-Gadda-Da-Vida – Iron Butterfly – 17,05 min. Au fost de altfel, exact cum mă așteptam deja, o adevărată revelație, la mare distanță de marea majoritate a trupelor prezente în cadrul festivalului, primind atât Trofeul Club A (nu știu dacă era echivalent cu marele premiu, cred că da, dar contează mai puțin) plus premiul pentru cel mai bun chitarist pentru Sorin Tudoran, ex-aequo cu Dan Andrei Aldea de la Sfinx. De asemenea, a impresionat Olympic ’64 cu „opera pop” Karma Kaliuga. Pe scenă, formația a fost însoțită de un grup de suflători „ambichromi” (??? – așa scrie în programul original, dactilografiat – sic!), un grup „percutiv” și un grup de „evocatori” – posibil niște găselnițe lingvistice ale inventivului Dorin Liviu Zaharia, ale cărui calități vocale excepționale (amintind de Robert Plant – Whole lotta love, pe atunci la începutul carierei) au impresionat auditoriul, la fel ca și chitaristul solist al grupului, Dimitrie Inglessis. De asemenea, am mai remarcat virtuozitatea instrumentală și atenția pentru aranjament a lui Dan Andrei Aldea în piesele Șir de cocori și Languir me fais (reinterpretare a piesei cu același nume, compusă de Claudin de Sermisy pe versurile lui Clément Marot) piese care vor apărea ulterior (1972) pe un mic disc Electrecord (45-EDC 10265). Restul, cu mare părere de rău – jale mare! de umplutură mai mult. Au dezamăgit în special laureatele festivalului precedent, Phoenix – compoziții în engleză fără nici un chichirez și Roșu și Negru – nimic în plus față de ce știam deja, la fel și Mondial. Sigur, au meritul incontestabil de a fi încercat să creeze o muzică care să se caleze pe calapodul ideologic al regimului, care de altfel, până în dec. ’89 nu a urmărit altceva decât crearea unei muzici autentice românești, un soi de extensie a muzicii ușoare „oficiale” – cu unele accente instrumentale mai „rocky”, atâta se permitea – un aspect pozitiv în fond – atâta doar că nu era rock! Un mic-mare aspect, deloc neglijabil. Mai mult, rezultatul a fost mediocru, neavând decât un vag succes comercial (în lipsă de altceva) dar departe de tot de muzica occidentală, chiar și de cea ușoară standard, vezi înregistrările din anii ’80 ale grupurilor Iris și Holograf. Iar faptul că azi nu contăm în muzica rock mondială se datorează în ultimă instanță [și] acestei politici, fiind și el un aspect, deloc neglijabil, al grelei moșteniri lăsate în urmă de regimul comunist. La fel, Carusel, într-o formulă cu patru chitare parcă – mai mult zgomot decât muzică, așijderea și restul. În cadrul recitalurilor folk a impresionat plăcut Mircea Florian, atât prin tehnica de interpretare la chitară clasică, cât și prin versuri proprii mai mult decât inspirate. (În epocă, dar și ulterior, majoritatea interpreților români de acest gen mai mult zdrăngăneau la chitară niște acorduri simple pe versuri ale unor poeți consacrați.) Și ca de obicei, impresiile mele se vor dovedi ulterior cât se poate de corecte, așa că nu mai stau acum să fac pomelnicul premiilor. În fine, o ultimă remarcă, contează mai puțin, nu cred că acele premii acordate la cele două festivaluri reprezentau ceva – o sumă de bani oarecare vreau să spun, cred că nu, adică o diplomă și atât, poate nici aia. Cam așa cred că era la toate festivalurile studențești, se cânta pentru glorie. Ca de obicei, presa de partid, Scânteia mai ales, a tăcut mâlc cu privire la festival, deși era totuși un eveniment de primă mărime, cu Sala Palatului plină până la refuz, chestie de rău augur, după cum se va vedea în următoarele luni. Și asta cu atât mai mult cu cât oficiosul partidului, în chiar ziua de deschidere avea o rubrică intitulată „Din sălile de concert” în care menționa până și apariția unui disc al unei „tinere poete, compozitoare și interprete”, o anume Renata Vasilescu – atât de cunoscută încât nu am auzit niciodată de dânsa, chiar dacă are o piesă sau două pe youtube extrase de pe chiar discul cu pricina, ceva gen cântece pionierești. Ba spun prostii că ar fi atât de lipsită de notorietate, am regăsit-o la poz. 1.217 pe „Lista românilor celebri care au fost sau au dorit să fie incinerați”, listă alcătuită de Asociația Cremaționistă “Amurg”. Tare de tot! Cât despre festival, atâta doar – se pare singura concesie făcută de „mass-media” regimului, la radio s-au dat zilnic fragmente de cca. 20 minute din concertul prezentat de fiecare formație, deci presupun că festivalul a fost înregistrat integral, voi reveni mai la vale asupra acestui subiect. Au urmat celebrele teze din iulie, o adevărată piatră de hotar în politica culturală a regimului, după care, așa cum afirma Sorin Tudoran în alt interviu, respectivul s-a convins că „nu prea merită să rămâi ca artist în România” din moment ce „aici în ‘71 în rock-blues nu prea aveam concurență”, așa că va părăsi și el țara după 8 ani, prin 1979, stabilindu-se în Germania, unde conform celor declarate într-un amplu interviu din 27 aug. 2008, va activa sub alte două nume (pe care nu am reușit încă să le aflu, dar încă mai sper.) La fel va proceda și Dimitrie Inglessis, emigrat în Germania prin căsătorie, (conform discogs, stabilit în Heilbronn, Baden-Württemberg) nu cunosc exact data, orișicât, imediat după festival. Absolvent de conservator, în deceniile următoare va scoate câteva albume conținând piese clasice și folclorice de mare popularitate, re-interpretate electronic (la chitară cred, dar probabil și la alte instrumente electronice) – un soi de muzică de ambianță. Alte rezultate notabile ale acestuia nu cunosc. În același an avea să apară la Electrecord un disc mic (7 inch, 33 rpm – o excepție, EDC 10.137), conținând singurele înregistrări rămase de pe urma grupului Olympic ’64 – două piese originale – Ziua bradului de noapte, extrasă (cred) din Decameronul… și Cântic de haiduc, o prelucrare folclorică pe care nu am auzit-o vreodată în concertele formației, amândouă piesele relevând calitățile vocale excepționale ale lui Dorin Liviu Zaharia care ulterior se va îndrepta spre muzica de film și studii superioare pe care nu le va finaliza niciodată, încetând din viață în 1987. Pentru Olympic ’64 au fost două pierderi ireparabile, astfel că grupul se va auto-desființa prin 1972, singurii rămași să ducă „crucea rockului românesc” fiind Dan Andrei Aldea și Mircea Florian, care și ei vor emigra în 1981, respectiv 1986. Punct și de la capăt! Ca să vedem și ce a rămas din muzica unei generații – la rock mă refer și la perioada de până la celebrele teze (6 iul. 1971) o adevărată epocă de aur a rock-ului mondial, mă refer la perioada dintre 1960 – înființarea grupului The Beatles și 18 sept. 1970 – decesul lui Jimi Hendrix, adică. De la Sideral, pe youtube sunt mai multe piese, inclusiv cele menționate aici, dar sunetul este horror, mai mult ca sigur sunt înregistrări folosind un magnetofon rudimentar, preluate din transmisiile lui Cornel Chiriac pe unde scurte, de la postul de radio Europa Liberă, transmisii având la bază alte înregistrări rudimentare pe bandă de magnetofon din epoca în care acesta era încă în țară. Și oricum, mare parte, (vreo 4-5 adică) datează din epoca eroică a grupului, de dinainte de Sideral Modal Quartet. Singura înregistrare cât de cât decentă și reprezentativă pentru grup este Blues pentru primele trei rânduri, conform declarației lui Andrei Ignat, înregistrată de Cornel Chiriac în feb. 1970, la clubul discotecă Crazy Horse. Din cam aceeași perioadă datează și singura fotografie „oficială” ca să zic așa, a grupului, apărută pe coperta revistei „Flacăra”, numărul din 12 nov. 1969. Mai putem găsi o piesă înregistrată cât de cât decent pentru acele vremuri și pentru România de atunci, înregistrare mai mult ca sigur realizată în studiourile radiodifuziunii, Vei pleca din norul meu (1969) dar câtuși de puțin reprezentativă pentru grup, cât conformă cu exigențele politrucilor de la butoanele culturii. Iar pe spotify – nimic! absolut nimic – nici măcar atât. De la Olympic ’64, doar acel disc cu două piese, extrem de rar, din care piesa Ziua bradului de noapte, reeditată ulterior pe un album LP, este mai reprezentativă pentru stilul de interpretare al lui Dorin Liviu Zaharia decât al grupului, dar mă rog, dă o idee despre preocupările și performanțele muzicale ale unuia din cele mai nedreptățite grupuri rock de dinainte de celebrele teze. Apoi discul menționat al grupului Sfinx, cu cele două piese, Șir de cocori și Languir me fais. Cât despre Chromatic, cel mai reprezentativ grup rock al epocii, pe youtube, așa cum am precizat deja, nu se găsește decât Racul, broasca și o știucă, versiunea 1968. Iar pe spotify doar o versiune a acesteia, preluată mai mult sau mai puțin cu japca de răposatul Iuliu Merca și atribuită grupului Semnal M, departe de tot de versiunea asupra căreia și-a pus pecetea stilul inconfundabil de interpretare al lui Sorin Tudoran. Atât! 6 piese mari și late! Atât a rămas din muzica unei generații care, de bine de rău, a depus eforturi extraordinare de aliniere cu muzica occidentală, într-o decadă în care în lumea liberă s-au lansat zeci de mii de discuri și melodii noi, din care multe mii de piese tari, care rezistă și azi. Un adevărat genocid cultural, orchestrat între alții, tocmai de cei care după ’89 ne amenințau cu chiaburii, care vin să sugă – evident, sângele poporului, cei mai mulți de peste graniță. Așa că nu e de mirare că Sorin Tudoran declara cu o umbră de tristețe în acel interviu, menționat deja, citez: „…imprimările grupului Chromatic, cred că în jur de douăzeci de piese, s-au pierdut sau au dispărut fără urmă. Pe deoparte, cred că a fost o tendință generală de a se șterge benzile, iar pe de altă parte cred ca a fost și o atitudine voită a unor grupuri de interese din București, care au încercat prin diferite mașinații de culise și prin ștergerea imprimărilor să dea senzație că în România nu a fost și nu a existat decât o singură formație de top”. Eu nu pot crede așa ceva, iar dacă într-adevăr acele înregistrări s-au distrus, aceasta s-a făcut mai mult din iresponsabilitate. Știu sigur că ambele festivaluri Club A au fost înregistrate „profesional” – adică ce se putea înțelege în epocă prin înregistrare profesională – folosind măcar un reportofon profesional UHER sau NAGRA și un microfon adecvat și de asemenea, știu sigur că au fost transmise zilnic la radio, cel puțin fragmente din cele mai reprezentative concerte. Eu încă mai sper să trăiesc să le văd apărând, mărturie a eforturilor unei generații de muzicieni excepționali în acea epocă neagră. Până și denumirea grupului, dar fără h, a fost preluată cu japca de un anume Marin Petrache Pechea, saxofonist, destul de popular în epocă, jaf la drumul mare adică! – chestie tipic românească. Sigur, se poate argumenta cu aceea că nici acum nu sunt prea mulți amatori de rock în România, iar pe atunci, nici atât. Reamintesc că la al treilea concert Metallica abia s-au strâns puțin peste 50.000 de spectatori, iar la celelalte două nici jumătate de atât. Hai să spunem că vor mai fi fost încă pe atâta care nu și-au permis să dea cca. 250 RON pe cel mai ieftin bilet, dar nu mai mult de atâția. 100.000 de inși la o populație de cca. 18 milioane de locuitori e destul de puțin. Pe urmă putem lua în considerare și numărul cunoscătorilor de limbă engleză, limbă care se generalizase în școală încă de atunci (dar încă în paralel cu franceza și rusa). Un clasament EF English Proficiency Index ne situează pe locul 16 în Europa la acest capitol, al cunoașterii limbii engleze, iar în lume sub multe țări din Africa. Asta este, nu are rost să ne îmbătăm cu apă rece. Răspunsul este ca întotdeauna în scrierile tovarășului Lenin – învățați, învățați, învățați! Nu glumesc! Da, răspunsul la această problemă în special, la problemele din totdeauna ale României în general, se află în educație, care în momentul de față a ajuns la cote imposibil de admis chiar și în acea epocă neagră. Da, românii nu iubesc muzica străină în general, rock-ul în special, pentru că nu au fost educați în acest sens. Amintesc că în epocă, singura piesă rock occidentală transmisă cel puțin o dată sau de două ori pe săptămână la radio era Ob-la-di, ob-la-da, (The Beatles, 1968). Uneori, dar mult mai rar, Lady Madonna. Atât și nimic mai mult. De asemenea, pe când era în țară, la Radio București, Cornel Chiriac a transmis două piese de pe albumul Led Zeppelin I. Când și când se mai auzea vreuna din piesele mai country ale grupului Creedence Clearwater Revival sau Moody Blues – Nights in white satin. În schimb, pot menționa cine și ce nu s-a auzit niciodată la Radio România și asta până în dec. ’89 (nici mai apoi nu s-a făcut exces) – exact cei enumerați de mine mai sus – Jimi Hendrix, Doors, Cream, Deep Purple și Frank Zappa, nu mai vorbesc de alții mai mici, cu miile și zecile de mii. Se cuvine să vorbim puțin și de condițiile în care muzicieni precum Dimitrie Inglessis, Sorin Tudoran și Dan Andrei Aldea erau nevoiți să activeze în acea epocă neagră. I-am menționat nu tocmai întâmplător pe toți aceștia nu atât datorită faptului că au fost cei mai reprezentativi exponenți ai generației lor, cât faptului că toți trei erau (pe atunci) studenți la Conservator, urmând să devină – dacă nu muzicieni profesioniști, (extrem de puțini în condițiile de atunci) cel puțin profesori de muzică (marea majoritate). Fără a preciza condițiile specifice din epocă nu se poate, altfel pentru cei de acum ar fi absolut de neînțeles. Pentru început precizez că absolut toate aceste grupuri au apărut în mediul universitar, fiind formate în general din studenți având mai mult sau mai puțin tangență cu muzica, deși nu era neapărat necesar. În consecință, aceștia puteau activa cel mult pe perioada studiilor universitare, 5 ani în general, 6 ani pentru cei de la arhitectură și medicină, după care trebuiau să se prezinte la posturile ce le erau repartizate conform mediei de absolvire, astfel că fără doar și poate, grupul trebuia să-și încheie existența. Sigur, puteau renunța la cariera profesională, optând pentru o carieră muzicală independentă, dar ce muzician își putea permite așa ceva? În condițiile menționate, în care amatorii de astfel de muzică erau extrem de puțini – în raport cu, să zicem – amatorii de muzică ușoară, dar mai ales populară? Este clar că nu se puteau întreține doar cântând la serate dansante studențești cu câțiva lei intrarea. Ar mai fi fost soluția transmisiilor la radio și înregistrărilor pe disc, dar pentru asta trebuia acceptul politrucilor de la butoanele culturii, ceea ce părea imposibil, câtă vreme acest gen de muzică era privit ca o imitație a muzicii decadente americane. Pe urmă se pune și problema prețului unui vinyl, cele mici de 7 inch – 10 lei, cele mari, format LP, 26 lei, destul de mult încă pentru mulți, iar drepturile de autor nu cred că depășeau 2 lei/buc. Așa că vânzând să zicem, 10.000 de discuri – maximum maximorum zic eu, ar însemna 20.000 de lei, cam 15,5 salarii medii în 1970 sau salariul mediu net pe trei luni pentru un grup format din cinci inși, considerând că aceștia fac toată treaba, de la inginer de sunet la cărat instrumentele în cârcă. Este clar deci că nu puteau trăi decent din concerte rock. Mulți, în perioada vacanței, cântau pe litoral prin restaurante. Habar nu am cu cât erau plătiți, bănuiesc că nu prea mult, maxim salariul mediu, având asigurată cazarea și masa. Dar asta era cel mult trei luni/an, cât dura sezonul estival. Iar după apariția celebrelor teze din iulie, cel puțin jumătate din repertoriu trebuia să fie autohton, iar turiștii străini nu cred că doreau să asculte Hăulita de la Gorj în variantă „psihedelică”. Am găsit pe net un soi de declarație pe proprie răspundere dactilografiată, datorată tot lui Sorin Tudoran, privind formația Chromatic, istoricul acesteia, membrii și repertoriul, în care scrie clar, citez: „Declarație muzicală de principiu: Formația se axează pe stilul psihedelic și are în repertoriul ei piese din „beat”-ul universal, piese ale formațiilor de 3 și compoziții proprii. Compozițiile proprii se bazează pe același stil psihedelic cu dozări studiate ale efectelor (distorsiuni, wah-wah pedal) fiind de mare tensiune și în strânsă legătură cu beat-ul”. Sic! Mi-am permis să corectez erorile grosolane de dactilografiere și să observăm absența termenului „rock”, dar și a celui de „blues”, ca având rezonanțe prea americane, iar termenul de „beat”, acceptat oarecum de politica oficială a regimului, este utilizat mai mult cu sensul de ritm – dovadă că textul era totuși atent studiat pentru a nu da naștere la cine știe ce interpretări. Anterior fuseseră enumerați membrii grupului (pe atunci, Chromatic group 3, declarația fiind de dinainte de celebrele teze, cândva înainte de festivalul din 1971) și de remarcat că Iuliu Merca era singurul fără studii superioare. În fine, este precizată Propunerea de repertoriu pentru spectacol, fiind enumerate 16 piese, 6 proprii, menționând și autorii versurilor, plus alte 10 din repertoriul internațional, numele fiind uneori ortografiate greșit (vezi Hush – Billy Joe Royal, preluată mai degrabă de la Deep Purple) și în fine, că din cele 10 piese, cinci îi aparțineau lui Jimi Hendrix. Asta a fost, pentru cine nu crede. Declarație ca la poliție înainte de orice concert, pentru că normal, și autoritățile trebuiau să fie acoperite în caz că se întâmpla ceva – să zicem, o piesă în plus, cu conținut „dușmănos” sau interpretat ca atare, noroc că majoritatea politrucilor nu aveau cine știe ce școală sau cel mult „academia” Ștefan Gheorghiu, unde sigur nu se învăța teoria compoziției muzicale și nici limba engleză. Și în fine, dar nu și în ultimul rând, adaug problema instrumentelor, pe atunci, oricât ar părea de ciudat, am explicat asta la capitolul dedicat hobby-urilor, o problemă capitală pentru orice muzician rock. Precizez că atât după festivalul din 1969 cât și după cel din 1971, existând cerere, grupurile bucureștene mai ales, au repetat recitalurile respective atât la casa studenților cât și pe scena diferitelor cluburi studențești (precum „303” al studenților politehniști, azi, str. Constantin Noica nr. 140, lângă podul Cotroceni) și case de cultură bucureștene (precum clubul „Z” al casei de cultură a sect. 2). Cel puțin în ultimul caz, la concertul susținut de Olympic ’64 am stat în primul rând, așa că nu m-am putut abține să nu remarc utilizarea stațiilor de radioficare Doina, precum și un magnetofon obosit Tesla Sonet Duo pe post de sursă de ecou și reverberație, pus pe un taburet din lemn. Asta era „tehnica românească” în epoca Woodstock. Mă rog, nu cred că astea erau posibilitățile, dar ca și în alte dăți menționate aici, situația asta nu a interesat pe nimeni. Așa ca idee, din ce am găsit pe net, în 1970 un Fender Stratocaster costa 315$, iar unul custom pentru mâna stângă cca. 440$, (eu sunt ambidextru, putând să cânt cu ambele mâini, preferând totuși dreapta) pe atunci 6.300 lei (8.790 lei) sau aproape 5-7 salarii medii – destul de scump, dar nu un capăt de lume. Iar în 1988, un amplificator Marshall de 100 W costa 1.750 $, cca. 585$ în 1970 sau 11.700 lei tot atunci, (cam 87.500 lei în 1988, când condițiile de trai se degradaseră dramatic, aproape cât o Dacia, pentru comparație) destul de scump, dar din nou nu un capăt de lume. Nu cred că statul, prin intermediul unei case de cultură să zicem, nu putea aloca astfel de sume pentru importul unui set de instrumente + amplificatoare + difuzoare + efecte de calitate, dar sunt nevoit să repet – nu a interesat pe nimeni, fiind încă o șansă ratată cu brio de România, motiv între altele, pentru care suntem chiar și în urma Bulgariei și Albaniei la capitolul muzică. Asta a fost situația, cel puțin până la celebrele teze. Ce spune odioasa wikipedia despre respectiva perioadă de după teze, citez: „…practica imitării unor modele vestice (în muzică, texte, vestimentație) a fost interzisă cu prilejul citirii Tezelor din iulie 1971 de către președintele Nicolae Ceaușescu. Documentul impunea o severă reformă culturală; între efectele asupra muzicii rock trebuie menționată interzicerea totală a versiunilor cover (erau acceptate numai piese instrumentale străine – situația s-a îmbunătățit spre 1980), interzicerea cântatului în limba engleză, elaborarea unui repertoriu care să pună în lumină aspectele pozitive ale traiului în România momentului și cultura română”. Complet fals – spun eu, minciună în falș cum ar spune marele ciuruit. În primul rând că documentele de partid excludeau aprioric orice termen străin, fie el și neologism, iar din motivele cunoscute și explicitate anterior, termenul de „rock” sau „muzică rock” nu există în vocabularul acelei epoci, așa cum se prezenta el în mass-media, nici scris, nici vorbit, iar comuniștii erau extrem de atenți la aceste aspecte. Ce a precizat însă cizmarul cu privire la muzică și creație muzicală, citez: „10. (…) Se va face o mai riguroasă selecție a producțiilor artistice difuzate de radioteleviziune, promovându-se cu precădere filme, piese de teatru, spectacole muzicale din repertoriul național și îndeosebi din repertoriul nou socialist. (…) Radioul și televiziunea vor stimula creația de cântece revoluționare, patriotice, muncitorești (+etc…) 12. În orientarea repertoriilor instituțiilor de spectacole, teatru, operă, balet, estradă se va pune accent pe promovarea creației originale cu caracter militant, revoluționar. (…) 15. Ministerul Comerțului Interior, Ministerul Turismului precum și organele de partid și de stat locale vor veghea ca în unitățile de alimentație publică să se difuzeze în special creația muzicală din țara noastră, făcându-se totodată o selecție atentă a repertoriului străin, în vederea înlăturării muzicii care exprimă curente decadente„, am citat exact frazele cu referire directă la creația muzicală și în special, cu privire la difuzarea acesteia. Din această perspectivă lucrurile sunt clare – Ceaușescu dorea pur și simplu să înlocuiască muzica – expresia cea mai înaltă (dar și cea mai abstractă) a libertății umane, cu propagandă revoluționară. Problema era că în condițiile sfârșitului de sec. 20, mass-media, în speță radioul și televiziunea, percepeau în mod obligatoriu de la fiecare posesor de receptor radio și/sau tv o taxă, deloc neglijabilă (în 1971, 30+45 lei, respectiv 5,69% din salariul mediu net, în cuantum de 1.318 lei) pentru niște servicii pe care majoritatea zdrobitoare a populației le dorea de divertisment, nu propagandă, cu alte cuvinte, populația plătea în mod obligatoriu o marfă pe care nu o dorea. La fel în cazul localurilor de divertisment, restaurante și baruri de noapte – nimeni nu se ducea să vadă numere de balet și de strip-tease pe teme minerești sau metalurgice (gen tânăra ilegalistă sodomizată de un gestapovist pe dunga patului) și să asculte cântece revoluționare. Mai concret, propaganda revoluționară, prin aceste teze cu putere de lege, se situa deasupra creației artistice, nu numai a celei muzicale, ci și a celei literare, cu toate genurile ei. În fond, aceste principii se aplicau încă de dinainte de aceste teze, atâta doar că spre sfârșitul epocii Dej, în condițiile de liberalizare relativă de atunci, comuniștii slăbiseră cumva treptat șurubul, iar acum Ceaușescu decisese unilateral să le arate românilor cine e jupânul. O idioțenie de primă clasă în fond, așa se întâmplă atunci când se neglijează dictonul latin universal valabil panem et circenses. În fond, regimul avea deja o grămadă de cântători de serviciu, nu era nevoie de mirobolantele teze, care nu au făcut decât să adauge alte tensiuni sociale la cele deja existente. Am arătat aici în repetate rânduri, demonstrând cu cifre, că mai ales în acea epocă ternă, industria spectacolului era mult mai profitabilă decât este în prezent chiar, fiind o excelentă sursă de venituri pentru stat și o supapă de descărcare a tensiunilor sociale. Cineva spunea prin ’85, când deja regimul o luase bine de tot la vale, că dacă cizmarul pârât s-ar fi retras la pensie lăsându-l pe Nicușor la conducerea țării, măcar acesta din urmă ar fi băgat filme porno la tv, ar fi lăsat cârciumile deschise până dimineața și ar fi re-deschis bordelurile, în viziunea respectivului acestea fiind măsuri absolut necesare pentru recâștigarea încrederii poporului în partid și nu cred că era prea departe de adevăr. Pentru că românul din totdeauna a dorit să trăiască și să se distreze bine, iar prin celebrele teze Ceaușescu nu a făcut decât să-și mai bată încă un cui la coșciug. Asta nu înseamnă însă că aș fi de acord cu aberațiile vehiculate de wikipedia, mă refer la „interzicerea totală a versiunilor cover”. De unde până unde? Cine dracu’ îți interzicea să cânți o versiune românească a piesei All along the watchtower, preluată de Jimi Hendrix de la Bob Dylan, care a și dus-o și pe cote ceva mai înalte, zic eu? Problema rămânea aceeași ca și cea din muzica ușoară, lipsa de texte inspirate. Sigur, ideea de a cânta rock în engleză presupunea aprioric competiția cu muzicienii occidentali, dar să fim serioși, nu am ajuns noi acum în marile topuri occidentale, darămite atunci. Deci, până la urmă, cum militantismul muncitoresc revoluționar nu prea se potrivea cu muzica rock sau cine știe? poate că mergea foarte bine dar nu a încercat nimeni – până la urmă s-a ajuns la creație rock autentic românească, o chestie cât se poate de pozitivă în fond. Alta era însă problema, zic eu – nu poți crea o cultură fără referință, așa că trebuiau promovate în mod profesional creațiile occidentale de valoare în domeniu, prin transmitere la radio și tv – nu s-a făcut, din considerente propagandistice, trebuia importată masiv muzică occidentală prin discuri de muzică rock – s-a făcut oarecum, începând de prin 1978, trebuiau produse instrumente de calitate – și asta s-a rezolvat parțial cel puțin, astfel că prin ’85 aveam cunoscuți care și-au confecționat contra cost la Reghin chitare custom extrem de performante și în fine dar nu și în ultimul rând schimbarea atitudinii autorităților vis-à-vis de muzica rock – s-a realizat treptat, dar când deja era prea târziu. Dacă neglijăm totuși tâmpenia unor pretenții din respectivele teze, până la urmă ideea care rămâne este una singură – promovarea creației românești autentice în toate domeniile, în muzica rock inclusiv – sunt nevoit să repet, o idee pozitivă în fond. Ce spune wikipedia, citez din nou: „Această din urmă „portiță” a orientat interesul unor muzicieni către folclorul românesc și universul arhaic al acestui spațiu geografic (căutând să îl promoveze într-o formă necosmetizată, în puternicul său context de spiritualitate): Olympic ’64 (în realitate, prima formație care a explorat aceste zone, încă din anii șaizeci, prin personalitatea puternică a cântărețului Dorin Liviu Zaharia – totuși, singurul disc al formației este un single din 1971, pe care apare o prelucrare folclorică remarcabil realizată), Phoenix (sub conducerea lui Nicolae Covaci, reconstituită în anul 1971), Sfinx (nu s-a specializat pe un astfel de repertoriu, dar a produs cântece cu astfel de influențe după 1976), Mircea Florian (autorul unor prelucrări exotice după teme de folclor), Semnal M (realizările folclorice ale acestui grup sunt unele de suprafață, puțin studiate). În anii 1980 se adaugă celor amintiți formația Celelalte Cuvinte, interesată de folclor într-o primă etapă de creație, având meritul de a îl introduce într-o atmosferă diferită de toate creațiile anterioare”. Perfect adevărat! Cu o singură observație. În ciuda „popularității” de care s-a bucurat în epocă, muzica formației Phoenix de după festivalul Club A – 1971 este departe de ceea ce înțeleg eu prin rock. Pentru cine nu crede, pe youtube se găsește piesa Te întreb pe tine soare, unul din marile succese ale grupului – muzică ușoară și ușoară de tot chiar – cu care ar fi putut concura la Mamaia sau la Eurovision chiar. După mai multe schimbări ale componenței grupului, în 1972 apare la Electrecord primul album LP al acestuia – Cei ce ne-au dat nume, cu aceleași observații, singura piesă mai apropiată cât de cât de muzica rock (a deceniului anterior însă) fiind Negru-Vodă. Albumul a apărut atât cu o copertă simplă, o mapă tip plic imprimată minimal cu albastru, cât și cu o copertă tip album, similară celor occidentale – intenționându-se probabil exportul – macheta copertei fiind „inspirată”, dacă nu copiată de-a dreptul (ca idee) de pe coperta celebrului album Deep Purple in Rock din 1970. Penibile explicațiile din wikipedia câtă vreme sursa de inspirație este la îndemâna oricui, chiar dacă albumele cu coperta originală sunt extrem de rare, nu am găsit nici o imagine să verific, dar memoria nu mă înșală niciodată. Ediția inițială a avut câteva mii de exemplare, care s-au vândut imediat – în câteva zile adică, dând o idee cu privire la popularitatea grupului în epocă. Au urmat alte două albume, Mugur de fluier (1974) și Cantofabule (1975) – album dublu – cu aceeași observație – deși grupul își conturase un stil propriu, care se va numi etno-rock – ceva gen muzica de mai târziu a lui Goran Bregović, cu diferențele de calitate de rigoare, muzica acestora nu se poate numi rock, lipsindu-i atât acel feeling cu nuanțe de blues, cât și ritmul specific – cu accent pe timpul al doilea, dar mai ales, lipsa pulsației ritmice (swing) specifice atât rock-ului, cât și jazz-ului. În 1974, o parte din membrii grupului au reușit să fugă din țară, refăcând în occident grupul în diverse formule, dar rezultatele muzicale sunt discutabile și oricum nu interesează acest studiu. Pe la mijlocul anilor ’70, la Teatrul Bulandra au fost inițiate un soi de serate muzicale cu diverși invitați, prestațiile muzicale fiind susținute în principal de grupul Sfinx, care interpreta pe atunci un soi de blues-rock, excelent de altfel, evidențiind calitățile de instrumentist ale lui Dan Andrei Aldea. (Prețul unui bilet, cca. 20 lei.) În 1979, cu o întârziere de trei ani, este lansat la Electrecord albumul LP Zalmoxe al grupului Sfinx. Muzica acestuia, un soi de rock progresiv interesant, dar fără succes comercial, constituie totuși o realizare remarcabilă în acea epocă cenușie. Chiar și din punct de vedere tehnic albumul reprezintă un uriaș pas înainte, relevând calitățile de aranjor ale lui Dan Andrei Aldea, dar este drept că și tehnica evoluase foarte mult, muzicienii dispunând deja de instrumente de calitate, nu mai vorbesc de dotarea Electrecord. Majoritatea textelor este semnată de Alexandru Basarab, (pseudonimul unui anume Adrian Hoajă). Cum spuneam, în 1981 Dan Andrei Aldea s-a stabilit în Germania, iar grupul Sfinx s-a auto-desființat, așa că nu mai interesează studiul de față. Adevăratele revelații în domeniu în deceniul al șaptelea aveau să fie însă Mircea Florian și Experimental Q – despre care odioasa wikipedia nu suflă o vorbă. Trebuie spus că pe la începutul anilor ’70 atmosfera rock-ului occidental se schimbase, dezvoltându-se câteva curente distincte, apărând germenii curentului heavy-metal de mai târziu, început cu Led Zeppelin și continuat cu Metallica, ale rock-ului progresiv, început cu East of Eden și King Crimson și continuat cu Pink Floyd, dar și curente noi, precum punk-rock, reprezentat de Sex Pistols și ulterior de The Police, sau rock-ul „electronic”, reprezentat de Klaus Schulze și Tangerine Dream, la fel cum mulți muzicieni precum Deep Purple, Fleetwood Mac și Almann Brothers s-au menținut încă pe linia clasică. Mulți alții, precum Jethro Tull, Grateful Dead, Carlos Santana sau Bob Dylan și-au menținut stilul propriu, inconfundabil, conturat anterior, fiind puțin influențați de suflul nou de la începutul anilor ’70. La fel au procedat și muzicienii români menționați anterior – și-au căutat un drum muzical propriu, dar nu neapărat datorită comandamentelor ideologice exprimate în tezele din iulie, trebuie menționat acest fapt fără doar și poate, chiar dacă wikipedia afirmă, și agramat pe deasupra, cu totul altceva. Imediat după festivalul Club A din 1971 avea să apară un disc mic, (EDC 10.327) cu titlul de „MUZICĂ FOLK„, conținând două piese interpretate de Mircea Florian – Podul de piatră și Împreună, celelalte două fiind interpretate de o anume Marcela Saftiuc, în epocă numită, conform unui odios obicei de a ne compara cu alții, „Joan Baez a României” – o metaforă sinistră de altfel, femeia având o voce plăcută și atât, iar la capitolul chitară fiind categoria muscă. Cele două piese interpretate de Mircea Florian fuseseră prezentate și în cadrul mini-recitalului acestuia din cadrul festivalului, fiind așa cum am precizat deja, la distanță galactică de restul așa-zișilor folkiști, atât cei de dinainte cât și cei de mai apoi, impresionând prin versuri proprii deosebit de inspirate și originale, cât și prin tehnica impecabilă la chitară. Au urmat alte discuri, de asemenea mici, conținând alte piese remarcabile, precum Cu pleoapa de argint, Harap Alb a treia oară rătăcit în pădure, Harap Alb prins în fântână de către spân, etc… în care acesta explorează diverse sonorități exotice și aranjamente sofisticate, fiind acompaniat de așa-zisa Ceată melopoică, o realizare remarcabilă de altfel, profund românească și originală, dovedind că se poate. Și asta fără a imita pe nimeni. Se poate verifica pe spotify. Un alt proiect remarcabil al artistului este Florian din Transilvania, reunind sub conducerea sa un grup care experimenta noile posibilități oferite de muzica electronică. I-am văzut de câteva ori în concert pe la începutul anilor ’80, Mircea Florian având o prezență scenică electrizantă, folosind un soi de instrument portativ stil chitară cu claviatură, departe de tot de folkistul debutant de la festivalul Club A, în urmă cu un deceniu, dovedindu-se a fi un muzician de mare clasă și iar sunt nevoit să repet – se putea deci. Cu trupa Florian din Transilvania a realizat albumul LP Tainicul vârtej, apărut în anul 1986 la Electrecord, care rezistă și azi, fiind poate cea mai remarcabilă realizare a rock-ului românesc în epoca de aur, din nou pentru cine nu crede, poate verifica pe spotify. Cum spuneam, o altă prezență muzicală remarcabilă în epocă a fost grupul Experimental Q (de la quintet). Înființat în Cluj în primii ani ai deceniului al șaptelea, reunea cinci muzicieni de excepție, toți fiind studenți ai conservatorului „Gh. Dima”. Muzica abordată de aceștia era un soi de rock progresiv, folosind instrumente și efecte electronice, cu influențe din muzica clasică, o muzică de o calitate excelentă, preponderent instrumentală, dar fără prea mare succes comercial. Au realizat mai multe înregistrări la radio, care au și fost difuzate stereo, permițând înregistrarea, am și eu câteva benzi pe undeva. I-am văzut și eu de câteva ori live, ultima dată pe la începutul anilor ’80, un soi de concert de adio, înainte de repartizarea membrilor la posturi. O prezență spectaculoasă, cu o muzică originală, cu nimic mai prejos de cea a omoloagelor occidentale, ba din contra, mi se păreau mult mai buni ai noștri. Iar timpul avea să-mi dea fără doar și poate dreptate. Nu au înregistrat niciodată vreun disc în epoca comunistă, Electrecord socotind probabil că nu vor avea vânzare suficientă. Înregistrările de atunci, recuperate și re-masterizate, au apărut de curând pe un vinyl intitulat „Amintiri despre viitor”. În ediție limitată la 300 exemplare, constituie azi o raritate discografică, extrem de căutată de melomani, un exemplar se vinde deja cu 2-3.000 lei. De asemenea, a apărut și un CD intitulat Reflux, interpretat de un grup reunit de fostul chitarist al grupului, Valentin Farcaș, grup intitulat Experimental Q2, conținând de asemenea înregistrări remarcabile. De altfel, Valentin Farcaș, stabilit în Germania din 1987, a avut o carieră remarcabilă atât în calitate de chitarist și profesor de chitară clasică, cât și în calitate de compozitor și interpret de muzică electronică. Restul grupurilor care au dominat scenele și muzica anilor ’80 nu interesează acest studiu, am pomenit aici de Holograf și Iris, mai adaug Compact și Semnal M, vor mai fi fost și alții, să mă scuze dacă nu i-am pomenit pe aici, dar toți aceștia cântau mai mult muzică ușoară, cu accente la fel de ușoare de rock, așa că nu fac obiectul acestui studiu. Chiar dacă în epocă, toți aceștia au căutat un drum muzical propriu, practicând o muzică accesibilă, cu texte neutre, pe placul regimului – o chestie cât se poate de pozitivă în fond, rezultatele nu au fost pe măsură, cel puțin așa consider eu. Cât despre grupuri remarcabile de rock autentic românesc, precum Celelalte cuvinte sau Timpuri Noi – din păcate au apărut prea târziu ca să mai schimbe ceva în peisajul rock-ului românesc din epoca de aur. Astăzi, când mulți dintre protagoniștii acestei istorii au plecat spre tărâmuri mai bune, am ținut neapărat să aștern pe hârtie aceste rânduri pentru a creiona cât mai precis atmosfera acelei epoci, dar și pentru a restabili adevărul istoric asupra unui adevărat fenomen al celei de-a doua jumătăți a sec. 20, din care o infimă părticică a fost constituită de eforturile unei generații de muzicieni români excepționali, care s-au pierdut până la urmă în mlaștina culturală în care ne-a împins regimul comunist. Povestea porcului sau eternul cenaclu. Despre Cenaclul Flacăra (al tineretului revoluționar) este vorba – nu de alta, dar să nu rămân dator nimănui. Cu atât mai mult cu cât pentru mulți a rămas în memorie ca fiind principala manifestare artistică din epoca de aur, mă refer la cei care nu agreau nici rock-ul, dar nici muzica simfonică sau jazz-ul, cei mulți și proști sau proști și mulți cu voia d-vs, ca să folosesc o metaforă, fără nici o conotație depreciativă sau denigratoare. Wikipedia îl definește extrem de concis, citez: „a fost un fenomen cultural desfășurat între anii 1973 și 1985 condus de poetul Adrian Păunescu”. Perfect de acord, mai puțin chestia cu poetul. Chiar și dacă am compara cu poeți autentici din aceeași epocă – mă refer la Nichita Stănescu, Gellu Naum, Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, George Țărnea, Emil Botta și mai pot enumera încă pe atâția, vorbesc de poeți născuți, nu făcuți. Vorba poetului, …e ușor a scrie versuri, când nimic nu ai a spune. Sigur, Adrian Păunescu a scris multe versuri, enorm de multe chiar – Dan Deșliu vorbea de cărțoaie groase cât o cărămidă – dar prea puțină poezie și încheiem aici cu poetul cu pricina. Cineva, un coleg fizician de la Institutul de Fizică Atomică, spunea despre dânsul că a fost poet mediocru, dar versificator de geniu – eu spun că nici măcar atâta. Cu atât mai mult cu cât, începând cam de la trecerea lui la cele veșnice, asistăm la o adevărată reabilitare a acestuia, când mai subtilă, când grosolană și grobiană de-a dreptul, fără precedent în cultura română. Chiar și acuzele la adresa acestuia, care nu pot fi contestate, sunt manipulate în modul cel mai perfid cu putință și iar revin la dictonul latin scripta manent, care ne urmărește și în mormânt – se spune, da dom’ le! a scris poezii dedicate lui Ceaușescu și consoartei sale, dar cine nu a scris? Păi tocmai poeții autentici, cei pe care i-am menționat mai sus. Nu numai atât, dar oricât am peria opera acestora, nu vom găsi cuvinte precum patrie și popor, nu mai vorbesc de partid și Ceaușescu. Mai mult, dar spre deosebire de un Geo Ciolcan, care-l cânta pe cizmar, și de Mara Nicoară, care-o cânta pe ‘coana Leana, Adrian Păunescu chiar promitea să devină un poet autentic, pe la începutul anilor ’60. Atâta doar că dorința de parvenire cu orice preț a fost mai puternică. La fel cum ceea ce scria la adresa conducătorului nu erau chiar versuri de conjunctură, precum cele scrise de diverși cântători ocazionali ai regimului. La câteva luni de la stoparea activității „cenaclului” și mazilirea „poetului” de la conducerea revistei „Flacăra”, în noaptea de 7/8 feb. 1986, acesta îi scria spășit o epistolă de patru pagini tovarășului, pe care o încheia cu urarea „Să trăiți, Măria Voastră!” și cred că e suficient. Prima sa soție, talentata poetă Constanța Buzea, prin 1969, pe când încă nu divorțaseră, nota în jurnal: „pe înfundate, fără martori, devine canalie”. Și așa va și muri, îmi permit să adaug, să-mi fie cu iertare. Și chiar dacă mulți adulatori ai acestuia, nu mai vorbesc de pulime – urmașii iobagilor urbanizați mult prea forțat de Ceaușescu, și ei cu mentalitate de iobag, îmi aruncă în față despre acesta că în ciuda osanalelor închinate marelui cârmaci, Adrian Păunescu rămâne un mare poet, eu cred că va rămâne în conștiința colectivă mai degrabă în calitate de inițiator, organizator și conducător al cenaclului Flacăra (decât ca poet). O vorbă înțeleaptă, nu am reușit să depistez precis autorul, care probabil va rămâne anonim, spune că românul se naște poet, face copii berechet și moare analfabet. Prima dată a apărut în numărul din 15 oct. 1911 al revistei Cosânzeana din Orăștie, citată de un anume Ermil Borcia, un scriitor umorist, azi pe nedrept uitat. Și asta pur și simplu pentru că mulți români habar nu au de limba română, darămite de poezie. O simplă incursiune pe facebook e mai concludentă decât o mie de statistici privind rezultatele la bac la proba de limbă română. Așa că indiferent ce declară aceștia sau la ce concluzie vor ajunge criticii literari, ca unul ce consum poezie zilnic și nu de azi de ieri, ci de când mă știu, pot spune că în ciuda volumului uriaș, opera poetică a lui Adrian Păunescu nu numai că este lipsită de consistență, cât este preponderent o lirică de conjunctură, ea fiind creată și dedicată unui anumit context istoric – România comunistă condusă de Ceaușescu, care a impus în cultură un curent protocronist și naționalist, mai ales prin celebrele teze. Compar să zicem, cu poezia lui Marin Sorescu sau cu cea a lui Gellu Naum, care nu se poate localiza în timp, putând fi scrisă la fel de bine în vremurile antice sau pe timpul când Villon tâlhărea la drumul mare. Asta deosebește poetul adevărat de versificatorul de serviciu – primul scrie pentru eternitate, celălalt pentru puternicii zilei. Așa că repet, rămân convins că Adrian Păunescu va rămâne în conștiința colectivă mai mult prin „celebrul” cenaclu decât prin cărțoaiele sale. Conform wikipedia, oficial, așa-zisul „cenaclu” a fost înființat în 17 sept. 1973, dată la care probabil a avut loc și prima „reprezentație”. Nu cred că a existat vreo directivă oficială a Consiliului Culturii și Educației Socialiste, cred mai degrabă că a existat o inițiativă a lui Adrian Păunescu, care a propus un soi de format, iar CCES a aprobat, ținând cont și de poziția dânsului, de redactor-șef la revista Flacăra, dar probabil și de oarece relații ale acestuia cu protipendada de partid, cu beizadeaua Nicu Ceaușescu inclusiv. La fel cum nu cred că ideea i-ar fi venit acestuia după vizita în SUA, pentru „a aduce mișcarea flower-power în România”, așa cum susține perfid wikipedia, cred că pur și simplu, Adrian Păunescu, un individ extrem de egolatru și egocentric, ambițios și voluntar, un arivist și un oportunist feroce, dorea un cenaclu numai al lui, în care să-și poată exercita autoritatea și să facă propagandă propriei persoane și mai ales, producțiilor poetice proprii, în subsidiar acest cenaclu urmând să aibă și un scop cultural-educativ, „poetul” fiind numit „un buhai al gloriei” de George Țărnea, care și el avea un soi de cenaclu similar itinerant, dar de mai mică anvergură. Dacă inițial formatul a fost de cenaclu literar, ulterior, când s-a văzut că auditoriul spectacolelor de poezie este extrem de restrâns, pentru extinderea numărului de spectatori și implicit, a popularității cenaclului, s-a trecut preponderent la muzică folk, ulterior și la alte genuri muzicale, inclusiv muzică populară autentică, ideea fiind de a lansa tinere talente și muzicieni consacrați mai puțin cunoscuți marelui public, dar și de a populariza noile creații ale muzicienilor consacrați deja. Muzica folk în special, dar și alte genuri mai mult sau mai puțin înrudite cu ea, prin generalizare, a fost re-denumită folosind odioasa sintagmă cu tentă propagandistică, „muzică tânără”. Nu este adevărat ce se afirmă în wikipedia la articolul dedicat lui George Stanca, colaborator apropiat al lui Păunescu la revista Flacăra și ulterior „secretar muzical” al cenaclului, primul român condamnat la închisoare pentru plagiat (- trebuia totuși să se înceapă odată și odată, chiar dacă această practică degradantă are tradiții deja istorice pe plaiurile dâmbovițene) cum că sintagma ar fi fost statuată de respectivul „pentru a evita indicațiile cenzurii care numea pop-ul, rock-ul și folk-ul „muzică ușoară””, pentru că termenii de (muzică) „pop” și „folk” apăruseră în mass-media încă de dinainte de festivalul din 1969, iar în 1977 apăruse la Ed. Muzicală lucrarea Disco – Ghid Rock, autori, Daniela Caraman-Fotea și Florian Lungu, un soi de mini-enciclopedie a grupurilor rock mai proeminente, împreună cu discografia aferentă fiecăruia. Ba cred mai degrabă că a fost invers, s-a vrut să se dea impresia că muzica „mobilizatoare” pe versurile „militante” ale „poetului” ar fi muzică folk și ar ajunge astfel să fie mai bine receptată de „generația în blugi”, o altă sintagmă odioasă, am explicat cum devenise chestia cu blugii la capitolul modă. De altfel, nu este prea clar cine a inventat cele două sintagme, Păunescu sau Stanca, eu cred că primul mai degrabă. Tehnic vorbind, cred că inițial cenaclul a fost gândit ca un spectacol obișnuit de teatru, „reprezentațiile” având loc luni după-amiaza la teatrul „Ion Creangă” – sala din P-ța Amzei (cred), la fel cum cred că se plătea bilet la intrare, o sumă modică probabil, cam cât un spectacol de teatru, 20-25 lei maxim. Nu știu dacă Adrian Păunescu era plătit pentru prestația în cadrul cenaclului, probabil că da, orișicât în acel moment conta mai puțin. Cert este că în scurt timp, odată ce pe scenă au început să se perinde diverși interpreți folk, unii deja cunoscuți publicului bucureștean, precum Vali Sterian sau Doru Stănculescu, s-a văzut că sala teatrului „Ion Creangă” este absolut neîncăpătoare, așa că spectacolele s-au mutat în săli mai mari, între care și arena Circului de Stat, care dispunea de 2.500 de locuri, unde am putut vedea și eu o „reprezentație” un an mai târziu, prin dec. 1974, singura de altfel la care am participat. Îmi amintesc perfect de îmbulzeala de la intrare și de sutele de inși care rămăseseră pe dinafară. Nu știu cum se procurau biletele și de altfel nu m-a interesat niciodată, iar de intrat am intrat peste rând, mai mult pentru că i-am impresionat pe cei de la intrare cu uniforma de militar TR. În mod obișnuit, Păunescu se așeza la mijlocul unei mese lungi poziționată undeva în lateralul scenei, de unde dirija de la microfon „spectacolul”, invitând pe scenă diverși artiști, mai mult sau mai puțin amatori, consacrați sau debutanți, după o scurtă prezentare, de obicei împănată copios cu metafore și versuri proprii, era poet doar. Era permanent secondat de „locotenenții” săi, așezați de ambele părți ale „poetului”, membri cvasi-permanenți în „prezidiu”, între care actorii Florian Pittiș și Mihail Stan, (sau Mihai, nu știu cum este trecut în acte) jurnalistul George Stanca și poetul Dorin Tudoran, pe atunci amândoi fiind redactori la Flacăra, uneori și alții. Am fost cât se poate de prost impresionat atunci când Păunescu s-a zborșit la Anda Călugăreanu, pe atunci vedetă consacrată a muzicii ușoare, chiar dacă pe mine personal mă cam enerva, care cântase o piesă în limba franceză, apostrofând-o cu ceva gen „d-ta nu mai știi limba română?” și cum prima impresie nu mă înșală niciodată, a fost prima și ultima dată când am participat benevol la acest așa-zis „cenaclu”. De altfel, chiar nu agream lălăielile ieftine ale unor „folkiste” precum Adriana Ausch sau Marcela Saftiuc, intens cultivate de „poet”, ulterior amândouă emigrate – din prea mare dragoste de țară și de popor probabil. Deși Păunescu a depus permanent eforturi ca spectacolul să pară cât mai spontan, dând un soi de falsă idee de libertate, (de expresie) aspect asupra căreia voi reveni, fiind un detaliu extrem de important, eu cred că nu era câtuși de puțin spontan, ba din contra, sunt convins că debutanții erau atent verificați de Păunescu, pentru a nu avea surprize „neplăcute”. De altfel, cred că și în sală erau o droaie de good guys de la secu’ pentru a preîntâmpina orice incident. Fiecare „reprezentație” avea mai multe momente „patriotice”, inițiate de obicei tot de Păunescu, „menestrel” neobosit al epocii de aur, care recita astfel de versuri patriotarde, unele compuse ad-hoc (așa zicea el, dar eu nu cred) care ulterior s-au transformat în osanale adresate marelui cârmaci, mai apoi și consoartei acestuia. În scurtă vreme, dat fiindcă faima cenaclului crescuse, s-au organizat și turnee prin țară, cenaclul poposind în mai toate marile orașe, ritmul acestor turnee crescând după marele cutremur, când Păunescu a organizat așa-zisul turneu al „omeniei”. Osanalele adresate cuplului odios s-au materializat printr-un sprijin consistent și necondiționat acordat poetului, care dezvoltase o adevărată întreprindere privată from scratch, astfel că deja „cenaclul” avea o grămadă de angajați permanent, între care și o formație de acompaniament, tehnicieni de sunet și lumini, alți tehnicieni pentru întreținerea aparaturii, autocare, nu mai vorbesc de un grup de țucălari de ambele sexe care-l însoțeau în turneele prin țară, similare acelor groupies occidentale. După marele cutremur din 1977 cenaclul a crescut exponențial, cred că ’80 a fost anul de apogeu, după care a urmat în mod inevitabil prăbușirea, ca și Ceaușescu, orbit de mărire, Adrian Păunescu părând să fi uitat cunoscutele vorbe înțelepte care spun că ce e mult strică și cu cât mai sus crezi că ești, cu atât cazi mai rău. Mai ales că osanalele închinate cuplului odios nu mai puteau compensa frigul din case și lipsa produselor alimentare de bază, pe măsura politicilor de austeritate dictate de Ceaușescu, chestie vizibilă pentru orice român. Cu toate acestea, până prin ’80-’82 Adrian Păunescu a reușit să obțină aprobarea clanului Ceaușescu – pentru că un adevărat clan fanariot era, pe model nord-coreean, ca „cenaclul” să devină o manifestare „cultural-artistică” tot mai grandioasă, tot pe model nord-coreean – mă mir că în epocă nimeni nu a realizat acest lucru, singura deosebire fiind aceea că lipseau „dansurile” de masă cu sportivi și „tablourile” cu plăcuțe. Nu numai atât, dar „spectacolele” erau televizate la ore de maximă audiență și de asemenea, transmise în direct la radio, „manifestări” care înghițeau, dar și aduceau extrem de mulți bani, în special organizatorilor, în principal lui Adrian Păunescu, ca să vedem de unde averea lăsată de acesta, în cuantum de 3,7 milioane de euro, comparați numai cu ce „averi” au lăsat Nichita Stănescu și Leonid Dimov sau bietul Eminescu. Nu mai vorbesc de propaganda făcută propriilor creații poetice. Îmi amintesc cum cartea acestuia, „Pământul deocamdată” (1976) ocupa la librăria Kretzulescu o întreagă vitrină, cea dinspre Calea Victoriei. În timp ce volume de poezii al unor poeți de calitate certă precum Nichita Stănescu sau Gellu Naum, cărți intrate demult în patrimoniul poetic universal, aveau un tiraj de 600-1.200 exemplare, cărțile lui Păunescu se tipăreau în tiraje mamut totalizând un milion de exemplare (nu știu dacă s-au vândut toate, dar așa se zvonea, este drept că unele au apărut în mai multe ediții) – tiraj de un astfel de volum pe care l-am mai întâlnit doar la o singură carte din Biblioteca Pentru Toți, respectiv Poemele luminii a lui Lucian Blaga, dar și ea în mai multe ediții, (sper să nu fi greșit) în mod obișnuit tirajul unei cărți din BPT fiind de 80-100.000 exemplare. Și nu erau deloc ieftine. „Totuși iubirea”, un soi de antologie a creației sale poetice, apărută în 1983, costa 61 lei, cca. 2,3% din salariul mediu net. Extrem de interesant, caseta editorială a tuturor cărților sale apărute după înființarea „cenaclului” nu conține tirajul, așa că numărul estimat al volumelor vândute și implicit al veniturilor acestuia din drepturi de autor rămâne un mare mister al acelei epoci. În aceste condiții, sfârșitul „cenaclului” avea să vină mai repede decât se aștepta, nefiind altceva decât rezultatul firesc, cât se poate de „dialectic”, al ignorării realității dramatice din țară – anume că propaganda patriotardă deșănțată nu poate umple frigiderele goale. În 15 iun. 1985, aproape de miezul nopții, în timp ce al 1.615-lea „cenaclu” se desfășura pe stadionul municipal din Ploiești, o rafală de vânt a întrerupt instalațiile de iluminat, lumea s-a panicat, (sau nu, voi explica imediat de ce) astfel că aglomerându-se să iasă prin porțile de acces, mulțimea s-a călcat în picioare, incidentul soldându-se cu cinci morți și câteva zeci de răniți, în consecință, autoritățile au pus capac „cenaclului”, iar Păunescu a fost eliberat din funcția de redactor-șef al revistei Flacăra, un eufemism – mai precis, a fost destituit și trimis la „munca de jos” – redactor la o publicație obscură. Odioasa wikipedia din nou propagă legende urbane în mediul online, afirmând în mod fals cum că incidentul ar fi fost „planificat” de către „partizanii Securității și ai Partidului Comunist Român” – mostră de mistificare grotescă a istoriei recente. Cum adică a fost planificat? Cu planificatorul cumva? Adevărul este că acest adevărat circ deșănțat de adulare a „realizărilor” cuplului odios, transmis în direct de radio și televiziune adusese la exasperare populația, pe tineri inclusiv, nu mai vorbesc de studenți, prin discrepanțele galactice între festivismul afișat și condițiile crâncene de trai din epocă. Mulți spectatori erau aduși pe stadion cu japca, iar accesul era cu supapă, adică odată intrat nu mai puteai ieși, cei care se îndreptau spre ieșire fiind demascați cu mânie poetică de Păunescu, aflat în plin delir propagandistic, am văzut cu ochii mei astfel de faze la un astfel de „spectacol”, desfășurat ziua în amiaza mare, pe o căldură toridă, pe Amfiteatrul Tineretului, azi o ruină, la care am fost obligat să particip în calitate de membru de partid pe când eram student, așa că nu e de mirare ca lumea să se calce în picioare la ieșire profitând de întuneric. Pe urmă mai era problema că absorbit de turnee, Adrian Păunescu nu mai putea să se ocupe de redacția revistei Flacăra, unde era angajat pe post de redactor-șef cu un salariu deloc neglijabil, în cuantum de 5.500 lei, aproape dublu cât salariul mediu net din 1985. Mai adaug și faptul că acest cenaclu înghițea sume imense, iar rezultatul în plan ideologic era nul sau pe aproape, frigul din locuințe și magazinele cu rafturi goale fiind un argument mult mai puternic, „cenaclul” nefăcând altceva decât să exaspereze suplimentar populația și așa exasperată de politica de austeritate crâncenă dictată de Ceaușescu. Mai mult, zecile de mii de oameni aduși cel mai adesea cu arcanul pe stadion constituiau un pericol real pentru sistem, orice astfel de „spectacol” riscând să degenereze în proteste contra regimului, așa cum s-a întâmplat la mitingul din 21 dec. 1989. În fine dar nu și în ultimul rând se cuvine menționat că după modelul jupânului, și Adrian Păunescu își crease un soi de cult al personalității, care îl umbrea oarecum pe cel al cuplului odios, acesta depășind adesea duo-ul prezidențial prin prezența la radio și tv, aspect care nu se poate să nu-i fi deranjat pe cizmar și pe ilustra sa consoartă, academician doctor inginer. Așa că pur și simplu autoritățile competente au spus kaput. De altfel, Păunescu avea deja sau își crease în timp destui inamici, care nu puteau decât să se bucure de căderea acestuia. În epocă, de prin ’80 chiar, îmi amintesc perfect, circulau deja în samizdat, dactilografiate sau transcrise de mână, o serie de pamflete nesemnate, dar atribuite lui Eugen Barbu, care sintetizau în mod genial „caracterul poetului”. Cel mai cunoscut se intitula „Folkul și porcul, sau fleica și drapelul”, citez câteva fragmente: „Din Pașcani până-n Constanța, de la Satu Mare la Craiova se aude guițatul unanim al turmelor sacrificate pe altarul muzicii tinere, al cărei lider este! Plâng hotelierii neplătiți, plâng șefii de sală rămași fără salarii pe câteva luni, pentru că Bărăictarul, cu banda lui, face pustiu prin magazii, pivnițe și frigidere. Și mai ia și acasă […] Băiatul iubește Patria, dar banul nu-i de colea. E adunător, nu dă bacșiș, ia. Orice popas al lui – care nu știe decât cuvintele Țară, Pâine și Dreptate – se lasă cu câte un chefuleț, cu ceva de dres și cu vreun „pat cu suflet”, pentru că plăvanul e mare, i se face, încălărează și lasă, precum cavaleristul! […] Este reputat, zbiară, cere, are! Casă de două milioane, mobilă japoneză, făcută din cancer cu un prieten-complice, trei mașini, bar la subsol cu vinotecă, amante pe dric și dame în patru labe pe sub birou, de toate… El e MIELUL, cu ceata lui de cobzari, de stricători de poezie și muzică; el îi tâmpește… […] Opriți-l până mai e vreme, pentru că are râie sub limbă, ne face creierul scrum și ne cretinizează urmașii„. Da, în epocă i se spunea simplu porcul, cam așa devine chestiunea. Că deh! Pezevenghiul alesese muza cu biștari, cum zicea odinioară, extrem de inspirat, autorul Cuvintelor potrivite. După ce era cât pe ce să fie linșat pe când încerca să se erijeze în lider al revoluționarilor de la Universitate, în mod normal orice om „cu scaun la cap” și cu caracter s-ar fi retras să trăiască liniștit „din osânză” – că avea destulă, mai ales în epoca post-decembristă, după mineriade și alte nenorociri abătute asupra bucureștenilor, pe când am fost nevoit să-mi părăsesc țara, pe atunci fără gând de întoarcere, pe când mulți români mureau de foame, acest personaj a sărit rapid în barca puterii, astfel că în data de 8 mart. 1994, în plenul Senatului, Adrian Păunescu afirma fără să clipească cum că liderul țărănist Corneliu Coposu l-ar fi racolat în calitate de informator al Securității și chiar dacă directorul SRI de atunci, Virgil Măgureanu, a dat o dezmințire categorică, după câteva zile, ziarul „Vremea”, condus de „al doilea poet național al românilor, după Eminescu” – așa se spunea la tv după ce a crăpat, publica pe prima pagină articolul intitulat „Turnătoriile lui Corneliu Coposu”. Ce mai poți zice la așa faze? Există în arhivele CNSAS un dosar voluminos, Fond D, dosar nr. 10.947, poate-l voi diseca vreodată dacă-mi va da bunul Dumnezeu zile, dosar cuprinzând toate potlogăriile și porcăriile bardului de la Bârca anchetate de fosta securitate, dar fără a-l trimite pe „poet” în fața justiției, așa cum ar fi meritat cu prisosință, băgat în fiare, oricât ar fi grohăit ca orice porc care se respectă. Nu pot spune decât că s-a născut om, dar a trăit ca un porc și așijderea a crăpat. Din nou, am scris toate acestea sine ira et studio, ca să se știe exact cum a fost, pentru că fără comunism și Ceaușescu, acest personaj obraznic, agresiv și băgăcios ar fi fost mai mult ca sigur un modest profesoraș de biologie într-o comună uitată de lume. Pentru că la noi ca la nimeni, orice este posibil, că doar nu degeaba suntem la porțile Orientului. Culmea ironiei, pe când priveam înmormântarea acestuia la tv, cu o sticlă de vin în față, într-o umilă cârciumă de cartier, Bistro 45, mi-a venit să plâng văzând cum mai mulți nenorociți s-au cățărat pe crucea lui Nichita Stănescu, pentru a vedea mai bine ceremonia, aproape s-o răstoarne, după ce în prealabil răsturnaseră două vase ornamentale din piatră. Da! Tot români iubitori de poezie probabil, educați la celebrul cenaclu al marelui poet! (Va urma.)