Viață și prețuri în epoca Ceaușescu (XXXVI)

Motto: Într-un magazin alimentar, cândva, prin „epoca de aur”. – Carne aveți? – Ce se vede! – Atunci, dați-mi un kilogram de cârlige!

Articole de papetărie, de scris și rechizite. Legea nr. 119 din 11 iunie 1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, prin care au trecut în proprietatea statului principalele mijloace de producție, ca „bunuri comune ale poporului” – de reținut sintagma, despre care vom mai discuta – prevedea că vor fi etatizate următoarele, citez: „alin. 18. Toate întreprinderile producătoare de creioane, rechizite școlare din lemn, metri de lemn cu o forță motrice de cel puțin 30 HP, alin. 21. Toate întreprinderile producătoare de celuloză, hârtie, carton și mucava, alin 22. Toate întreprinderile de arte grafice, confecțiuni din hârtie, cartonaje, precum și secțiile arte grafice și cartonaje, aparținând altor întreprinderi, având cel puțin o mașină rotativă sau o instalație de forță motrice de cel puțin 30 HP și în fine alin. 44. Întreprinderile producătoare de panglici pentru mașini de scris, hârtie carbon, indigo, paste și cerneluri pentru șapirograf și cerneluri în general, având o instalație de forță motrice de cel puțin 10 HP”, ne dă o idee despre cam ce însemna această industrie în România, la data emiterii legii, publicată în MO nr. 133 bis / 11 iun. 1948. Adică creioane și altele similare, penare din lemn, caiete și hârtie de scris, precum și cerneală și altele similare, produse primare pentru scris de uz general mai degrabă, decât produse de calitate superioară cu multă manoperă înglobată. Ăsta era nivelul de atunci și de la el vom porni, ca de obicei, în analiza de față. De remarcat adjectivul nehotărât „toate” cu care începe fiecare paragraf, dovadă că noii potentați ai puterii nu aveau de gând să se împiedice de excepții de la lege, așa că legea s-a dorit a fi cât mai exhaustivă, naționalizând și acele mici întreprinderi care erau doar anexe ale altor afaceri mai mari, precum tipografiile și casele de editură ale marilor ziare sau atelierele de multiplicare a documentației tehnice, precum centrele de heliogravură. Multe astfel de produse se produceau de altfel artizanal, preponderent manual – îmi amintesc că pe la sfârșitul anilor ’50, bona unguroaică pe care o aveam confecționa acasă plicuri de hârtie, manual, respectiv plia hârtia, lipea colțurile și aplica cu o pensulă două dungi din gumă arabică pe marginea aripii de închidere și asta era totul. De ce menționez toate acestea? Pentru că, deși au preluat oarece întreprinderi din domeniu ca și oarece tradiție, adevărata industrie în domeniu a fost creată și dezvoltată de comuniști, fără doar și poate. Taică-meu, economist de profesie, care era mare amator de astfel de articole de scris, prin anii ’50, pe când mai lucra și acasă pentru a-și completa veniturile, ținând contabilitatea unor mici cooperative, avea o adevărată colecție de repertoare și agende, multe extrem de luxoase, mai mult ca sigur importate din Germania în timpul războiului, un stilou Kaweco cu peniță din aur, un pix cu pastă american, din cele folosite de piloți pe bombardiere, cutii de creioane Hardmuth și A.W. Faber-„Castell” și câte și mai câte, de care voi aminti la momentul oportun. În special de ultimele îmi amintesc, niște cutii dreptunghiulare din tablă argintie care aveau în stânga o imagine extrem de sugestivă cu un soi de turnir, în care cei doi cavaleri echipați cu armuri luptau cu niște creioane lungi în chip de lănci. O astfel de cutie în stare bună, obiect de colecție – s-au fabricat identic, începând de pe la 1900 până prin anii ’60 ai secolului trecut, se vinde acum cu cca. 25€. Creioanele de producție cehoslovacă, Koh-I-Noor, vândute cel mai adesea la bucată, veneau și ele ambalate, o duzină cred, în cutii asemănătoare din tablă subțire, dar a obține o astfel de cutie, care azi se vinde la colecționari cu 10-15€, depindea de bunăvoința vânzătorului. Fiind vorba de extrem de multe produse mărunte, le vom înșira în ordine, pe categorii. Mai menționez că astfel de produse erau comercializate prin rețeaua de magazine de stat cu denumirea generică de „LIBRĂRIA NOASTRĂ” (în epoca Dej, ulterior, simplu, ca și azi „Librărie”), motivul fiind foarte simplu, pur comercial, pentru că o simplă papetărie nu putea avea o astfel de vânzare încât să acopere costurile cu depozitarea mărfii și salariile vânzătorilor, în consecință astfel de unități comerciale ce existau în fiecare comună mai răsărită vindeau nu numai articole de papetărie, ci și cărți și jucării. În cartierul în care am copilărit era o astfel de librărie, azi demolată pentru a se recupera terenul, mult mai „valoros”, pe colțul din intersecția străzilor Mihai Eminescu și Vasile Lascăr, din cartea de telefon 1965 am aflat că adresa exactă era str. Mihai Eminescu nr. 117, unitatea comercială „Librăria Noastră nr. 11, tel. 11.82.59”. Înainte, cred, tot librărie pare să fi fost. Cu podele din lemn date cu gudron, ani de zile m-am perindat zilnic prin ea. Pe str. Mihai Eminescu avea o vitrină, era și zona cea mai circulată, așa că în vitrină tronau cărți politice, pe str. Vasile Lascăr, prima vitrină era cu cărți de literatură – în prim plan, conform obiceiului epocii, cărți rusești – Cimentul – Feodor Gladkov, dar și scriitori agreați de regim, precum Ben Corlaciu și Zaharia Stancu. Mai în spate, Shakespeare și Molière – mai moale, tovarăși! cu literatura capitalistă, că avem și literatură rusească foarte bună! Problema e că atunci, chiar dacă erau destui care citeau Gladkov, fie din oportunism, fie din curiozitate, mai toți citeau Molière și Balzac, dar și Dumas, în timp ce acum mai nimeni nu a auzit de ei, nu mai vorbesc să îi și citească, într-o țară în care 60% din populație nu a pus mâna pe o carte în ultimul an. Îmi amintesc de o astfel de unitate, care exista și în Poiana Țapului pe la sfârșitul anilor ’50 și cred că a existat până la așa-zisa revoluție din decembrie, deși cel puțin jumătate din localnici erau analfabeți pe atunci, într-un spațiu de nici 10 mp, adresa de azi este Bulevardul Libertății 150, Bușteni 105500 și adăpostește o farmacie. Articole de papetărie de uz general. Vorbesc de cele mai uzuale, pe care nu le-am putut încadra într-o categorie anume, de care îmi amintesc, adăugând câteva fraze privind utilitatea, care de multe ori este legată [și] de specificul epocii. Asta și pentru că deși aceste articole există și azi, ele sunt utilizate de cele mai multe ori în scopuri puțin diferite, utilitatea inițială erodându-se pe măsura progresului tehnic. Vor mai fi fost și altele, mai puțin importante, de care nu îmi mai amintesc acum, pe care – mea culpa – nu le voi menționa. Pioneze. DEX dă ca formă principală a termenului cel de piuneză, la fel și DOOM, care precizează că ambele forme sunt acceptate, deși în epoca comunistă nu se utiliza decât primul, cel de pioneză, sensul fiind de, citez: „Cuișor cu capul rotund și plat și cu vârful scurt, folosit pentru fixat desene, hârtii, planuri etc. pe perete sau în lemn”. Aș spune element de fixare, nu cuișor, care e altceva, dar nu stau eu acuma să mă cert cu lingviștii apăruți ca ciupercile după ploaie. Termenul provine din franceză – punaise – preluat ca atare și adaptat la pronunția autohtonă și înseamnă (Larousse) – petite pointe prevue avec…, pointe – vârf ascuțit deci, nu cui sau cuișor. De reținut că același termen se folosește și pentru ploșniță. Forma inițială era cea clasică, un disc din fier moale cu diametrul de cca. 8 mm și grosimea de 0,2 – 0,3 mm, din care se decupa parțial, pe laturile lungi, un vârf ascuțit, rabătut perpendicular în jos. Se comercializa în cutii de 100 buc., la prețul de 0,75 lei cutia, păstrat aproximativ neschimbat pe toată durata de existență a regimului comunist. (NI 16678-65.) Se confecționau pe o mașină automată, mai mult ca sigur din bandă rulou. S-au produs pe la diverse cooperative, ulterior producția fiind preluată de Întreprinderea Flaro Sibiu. (Acronim de la Flacăra Roșie, înainte de 1989, dar adoptat de prin anii ’70 din considerente comerciale.) Prin anii ’70, conducerea de atunci a țării a decis concentrarea producției tuturor acestor articole la fabrica Flaro din Sibiu, care azi și-a schimbat profilul, fiind eliminată de pe piață de produsele similare de calitate mult mai bună din import, așa că vom face adesea referire la ea. Din ce am văzut pe la colecționari, erau două mărimi, 1 și 2. Într-adevăr, îmi amintesc și de unele mai mari, de cca. 12 mm diametru, din tablă mai groasă, utilizate mai rar, cu atât mai mult cu cât în cazul vârfului bont erau aproape imposibil de înfipt prin apăsare cu degetul. În 1984 s-a modificat norma internă – NII 97930-84, min. 105 buc., cu prețul majorat corespunzător – 2 lei cutia, o creștere de 267%. (Sic!) Spre sfârșitul epocii de aur, pe fondul cerinței aberante a reducerii consumurilor de materii prime și energie, calitatea acestor mici ustensile de birou, extrem de importante de altfel, voi arăta imediat de ce, a scăzut continuu, ba nu intrau în lemn datorită vârfului bont, ba se îndoia vârful cu totul datorită oțelului prea moale, astfel că puteai fi mulțumit dacă găseai trei pioneze bune din 10. Se utilizau preponderent de către cei care lucrau la planșetă, în proiectare, ingineri și arhitecți, tehnicieni proiectanți și desenatori, cred că erau câteva zeci de mii bune în toată țara, pentru care fixarea perfectă a hârtiei pe planșetă era esențială, mai ales că pentru un ansamblu mai complicat se lucra săptămâni de zile la un desen. Mai mult, eu care am lucrat în domeniu toată viața, iar la planșetă din 1975 până prin 1995, când a apărut proiectarea asistată de computer și plotterele, mai umezeam și planșeta înainte, astfel că după uscare, hârtia era perfect întinsă. Spre sfârșitul epocii comuniste a apărut și alt model, cel tip cui ascuțit, cu cap bombat, fie metalic, fie din plastic, dar, datorită înălțimii capului bombat, au fost mai puțin utilizate pentru fixarea hârtiei la planșetă, cât pentru a fi folosite pentru fixarea diverselor anunțuri pe panouri de afișaj din plută sau polistiren expandat. Nici nu știu dacă erau produse în țară sau importate din China. Ace cu gămălie. Atunci ca și acum, principalii utilizatori erau croitorii, utilizându-le la însăilarea elementelor unui articol de îmbrăcăminte, dar puteau fi utilizate și pentru fixarea mai multor documente sau hârtii suprapuse, fixarea fiind mai sigură decât cea cu agrafe. Modelul era unic – un ac cu diametrul de 0,6 mm și lungimea de cca. 24 – 26 mm, ascuțit în vârf, având celălalt cap îngroșat la un diametru de cca. 1,5 mm. Inițial erau din oțel moale, putându-se ușor îndoi, ulterior a fost prevăzută o ecruisare, astfel că acestea nu se mai puteau îndoi așa ușor. Pentru croitori au apărut și ace cu capul ceva mai mare, 3-4 mm, o perlă din plastic. Nici acestea nu știu dacă erau produse în țară și nu cumva erau import China. Cele obișnuite erau comercializate în cutii de 100 de grame (NII 2859-68) prețul fiind 3,65 lei/cutie. Ulterior, normai internă avea să fie schimbată, NII 2859-79, de reținut anul – 1979, ace „speciale” cu gămălie, 5 lei cutia de 50 g, o majorare de 273% adică, fără nici un aport în ceea ce privește calitatea, doar dintr-o trăsătură de condei adică. Tipic comunist! Sau tipic ceaușitst mai degrabă. Agrafe de birou. Erau de asemenea două sau chiar trei mărimi, cele mai mici aveau cam aceeași lățime și lungimea diferită, cele „jumbo” fiind mai late și mai lungi, dar mai rar utilizate. Cele mai comune, cele mici și mijlocii, NII 16607-65, se vindeau la cutii de 100 g, fiind produse la Întreprinderea „11 Iunie” din Galați, prețul de vânzare cu amănuntul fiind de 2,75 lei/cutie, ulterior, pe la sfârșitul anilor ’70, denumirea adoptată fiind de agrafe de birou „speciale”, fără a schimba norma internă, (mărimea 25, probabil lungimea, de 25 mm) dar cu preț majorat corespunzător 3,80 lei/cutia de 100 g, o majorare de 138% adică. Nu știu la ce preț se vindeau cele de mărime mare, posibil la același preț, fiind vândute la cutii de 100 g. Cretă albă. Un produs utilizat în toate școlile, de la cea primară până la facultate, pentru scris la tablă. Spre deosebire de cele de azi erau cu secțiune pătrată, cu o protecție din hârtie pe jumătate din lungime, având două laturi teșite oblic. Un singur model care exact așa se numea – „Cretă albă”, cutii de 100 buc, NI 497/75, produse la Întreprinderea Napochim din Cluj, prețul unei cutii fiind de 10 lei, preț rămas neschimbat pe toată durata de existență a regimului comunist. Librăriile vindeau și la bucată. Existau și cutii cu cretă colorată, produse la aceeași întreprindere. O cutie conținea 6 buc. de cretă colorată în culorile „fundamentale” (așa ar fi trebuit, dar erau doar de culoare albă, galbenă, verde, albastră, maro, roșie) iar denumirea comercială era de „Pionier”. Exista și în varianta cu 12 culori (Nr. 512), NI 497/75, prețul fiind de 6,70 lei/cutie. Pelicanol. Era de fapt un adeziv pentru hârtie, fabricat din amidon de cartofi, inventat și brevetat de Pelikan AG încă din 1904 și comercializat, inclusiv în prezent, sub denumirea de „Pelikanol”. Omologul românesc al acestuia, apărut pe piață pe la sfârșitul anilor ’60, se numea „Pelicanol” și era un soi de pastă translucidă de culoare albă, care se întărea în contact cu aerul. Nu știu unde era produs, posibil la una din întreprinderile industriei chimice. O perioadă s-a livrat în tuburi metalice de tipul celor pentru pastă de dinți, sub denumirea de „Pelicanol”, după care s-a livrat ambalat exclusiv în niște cutii speciale din plastic, sub denumirea de „Pescăruș”. Erau niște cutii cilindrice din plastic alb sau gri, având o mică despărțitură semicirculară în care se găsea o mică paletă din plastic cu care se întindea adezivul pe suprafața de lipit. Capacul era din plastic transparent pe care scria „Pastă albă de lipit Pescăruș”, ceea ce conduce spre ideea că firma Pelikan a solicitat să nu se mai utilizeze denumirea comercială de „Pelicanol”, chiar dacă aceasta este denumirea sub care s-a păstrat în memoria colectivă. Capacele au fost atât plate, cele inscripționate, cât și cu un „dom”, neinscripționate. Se utiliza în cursul primar la orele de „lucru manual” pentru asamblarea a tot felul de „artefacte” din hârtie și mai puțin în birouri. Eu bunăoară, l-am utilizat în cadrul diverselor proiecte elaborate în calitate de inginer, pentru a lipi diagrame, fotografii, grafice, pe paginile memoriilor tehnice justificative. Avea dezavantajul că după uscare devenea rigid și sfărâmicios, în consecință lipiturile pe paginile flexibile nu rezistau prea mult. De altfel, avea un termen de garanție de 12 luni, deși, din ce am văzut, după câteva luni devenea de nefolosit. Unii mai adăugau puțină apă peste cel uscat, pentru a-l „salva”, dar nu știu dacă această metodă chiar funcționa. S-a comercializat în două variante, mic – 80 g, și mare – 150 g cred, prețul de vânzare fiind cca. 6 lei pentru cel mic și 10 lei pentru cel mare. Stirocol. Pe la mijlocul anilor ’60 a apărut un nou adeziv, denumirea comercială era cea de „Stirocol”, ceea ce conduce spre presupunerea că era pe bază de stiren. Fiind transparent și rămânând transparent după uscare, l-am utilizat pentru asamblarea câtorva kit-uri de modele de avioane și alte machete similare, neavând încredere în adezivul livrat împreună cu kit-ul. Ca și adezivii pe bază de cianacrilat de azi, era livrat în tuburi metalice sigilate, similare celor de pastă de dinți, dar mai mici, de 10-15 g, având o peliculă metalică în capătul duzei, care se perfora cu un ac în momentul utilizării. Nu mai știu cât costa un tub, 5-6 lei parcă, chiar mai puțin poate. Vaporii aveau un miros înțepător și inspirarea lor provoca o stare de euforie, ceea ce conduce spre presupunerea că era pe bază de eter. Prin 1967-68 au circulat zvonuri cum că la unul din liceele frecventate de beizadelele ștabilor comuniști din eșalonul al 2-lea al puterii, Lic. I.L. Caragiale, ar fi fost prinși un număr de elevi care se drogau cu stirocol. Chestiunea mi se pare veridică cu cât în epocă aflasem și cum, respectiv inspirând vaporii conținutului tubului, deșertat într-o pungă de plastic, exact ca aurolacii din epoca post-decembristă. Aurolac – un soi de vopsea, utilizată de obicei pentru a vopsi rame de tablouri și alte obiecte similare „aurii”. Dat fiindcă vaporii solventului, extrem de toxici, s-au utilizat în scopuri halucinogene, termenul a intrat în limba română și cu sensul peiorativ de drogat. DEX: aurolac – Persoană care inhalează eterul din aurolac, pentru a se droga / copil fără cămin, al străzii, care se droghează cu aurolac. Indiferent cât de adevărată este această poveste, cert este că adezivul a dispărut imediat din comerț, fiind înlocuit cu lipinol, pe bază de alt solvent. Ceara pentru sigilii. Denumirea (din latină – sigillium) conduce spre epoca medievală, când pe documentele oficiale se punea sigiliul (pecetea) emițătorului, de obicei, cancelaria domnească. Și totuși, batonul din ceară roșie pentru sigilii, care se găsea în orice librărie și costa câțiva lei, nu lipsea practic din nici o gospodărie în epoca Dej și în primul deceniu al epocii de aur, servind pentru sigilarea coletelor. Este mai greu de înțeles pentru cei de azi, care nu au apucat acele vremuri și nimeni nu le-a explicat astfel de amănunte mai mult decât elocvente. Majoritatea populației era săracă sau la limita unei „sărăcii decente”, transportul era încă scump pentru mulți, astfel că între oraș și sat, mai precis între rudele „bogate” de la oraș și cele „sărace” de la țară avea loc un intens schimb de colete prin intermediul serviciului de coletărie al poștei, despre care vom vorbi la momentul oportun, care avea și tarife relativ accesibile. Se schimbau astfel produse la care respectivii aveau acces mai greu sau deloc, orășenii bunăoară, trimiteau îmbrăcăminte și încălțăminte pentru copii și adolescenți, mai greu de găsit chiar și la oraș, care rămânea mică după un an sau doi de purtat, iar cei de la țară – exact ca și azi – produsele porcului – slănină, șunci, cârnați, șorici, etc… mai greu de găsit în magazinele de mezeluri și oricum, fără conservanți. Cum până să intervină Miliția, multe astfel de colete se desfăceau la transport pentru a fi golite de o parte din conținut, posibil și pentru că autoritățile s-au arătat dezarmate de avalanșa de reclamații, s-a adoptat această metodă de sigilare, similară înfolierii de azi a bagajelor la aeroport. Practic, coletul era strâns pe toate fețele cu o sfoară, care și ea era un accesoriu nelipsit în orice librărie – ghemul de sfoară pentru colete, costa și el câțiva lei – astfel că lada din carton nu putea fi desfăcută decât prin tăierea sforii, iar nodul era sigilat cu o „pecete” din ceară roșie. Cei mai dibaci aplicau și un sigiliu acesteia, cât ceara era încă moale, ceva în relief, bunăoară o fisă veche de telefon, mai greu de găsit, sau o monedă veche. Se comercializau la bucată, deși erau livrate în cutii de 8 buc., produse la I.R.I. (?) Vlădeasa, Huedin, (Chimicale Aghireș) care producea și o așa-zisă cretă forestieră, de culoare roșie și cu secțiunea circulară, pe care nu am văzut-o niciodată prin librării. O cutie conținea 8 batoane „Pionierul” – 0,5kg, având imprimat pe batoane logo-ul poștei române, iar un baton costa 1-2 lei. Buretieră, DEX: cutiuță care conține un burete (ud). Ce nu se spune este că respectiva cutiuță este de formă circulară și că servea pentru umezirea degetelor atunci când trebuiau răsfoite mai multe documente, dar mai ales, atunci când se numărau banii. Cele „originale”, unele provenind din perioada interbelică, erau extrem de solide, din ebonită (cauciuc vulcanizat cu sulf, presat în matriță, un material extrem de rezistent la șoc și excelent izolator electric, care imita abanosul) – nu apăruseră încă materialele plastice, iar buretele, de culoare somon, era din cauciuc natural, și erau transmise din generație în generație (de funcționari). Utilitatea era discutabilă, pentru că majoritatea își umezeau degetele în gură atunci când numărau banii – pe atunci nu se puneau atât de stringent probleme de igienă ca acum, pentru că nu-i așa, avem o clasă muncitoare sănătoasă și viguroasă, tovarăși! Oricât am căutat, nu am reușit să dau de un exemplar original, să-l fotografiez măcar. Cele apărute ulterior erau din plastic, iar buretele așijderea. Nu mai știu cât costau, câțiva lei probabil. Din aceeași categorie, a ustensilelor la îndemâna oricărui funcționar, era tamponul de sugativă. Servea la tamponarea unui text scris cu cerneală atunci când, din varii motive, fie scrisul era prea gros, fie în încăpere era prea frig, cerneala nu se usca, absorbind surplusul de cerneală. Era un suport din carton tare de formă elipsoidală, pe care era înfășurată în mai multe straturi, o bandă din hârtie de sugativă. Denumirea comercială era de „Tampon Practic”, NI 2871-67, se producea la Fabrica de Hârtie Petrești și costa 2,70 lei. Indigo. Denumirea tehnică era de „hârtie copiativă” și se utiliza atunci când se dorea o copie de pe un document justificativ scris de mână, o chitanță, o declarație sau o cerere bunăoară. De altfel, începând de pe la sfârșitul anilor ’60, unele chitanțiere și boniere erau prevăzute cu file din indigo, astfel că clientului i se înmâna originalul, în „cotor” rămânând copia „la indigo”. Cel mai adesea, culoarea era evident – albastru-indigo, pentru scrisul de mână, dar și neagră, pentru scrisul la mașină. Am văzut și roșie, nu știu la ce era utilizată. Se comercializau sub formă de coli ~A4 (330×210 mm), produse la întreprinderea Policolor din București, sub denumirea de „hârtie copiativă pentru scrisul de mână – Pescăruș”, (STAS 6059-68) o cutie cu 100 de coli costa 90 de lei, iar cea pentru scris la mașină (carbon) costa 55 lei. Orișicât, datorită paranoiei din epocă cu privire la manifeste dușmănoase, nu se vindeau decât la coală, ca și hârtia de scris, întreprinderile urmând a face comandă la depozite. Mai menționez un aspect, care apare prin textele epocii, anume că cea destinată scrisului la mașină, apare uneori sub denumirea de hârtie de plombagină. (DEX, plombagină: Hârtie acoperită cu grafit, folosită pentru multiplicarea textelor la mașina de scris. Bandă pentru mașina de scris. Din aceeași categorie cu hârtia de indigo. Era de fapt o bandă din țesătură fină și tare, îmbibată cu cerneală neagră. Nu cred că erau fabricate în țară, dar nu sunt absolut sigur, pentru că legea 119 din 11 iunie 1948, la alin. 44 prevedea naționalizarea întreprinderilor producătoare de astfel de benzi. O bandă costa cca. 40 de lei și se comercializau și prin librării, la persoane particulare adică, pentru că încă mai existau birouri de copiat acte în care, dactilografe angajate cam ca persoanele fizice autorizate de azi, transcriau diverse acte sau documente, în consecință, aveau nevoie de astfel de „consumabile”. Tușiere. DEX, tușieră: cutie de metal care conține o perniță îmbibată cu tuș, folosită la umezirea ștampilei, înainte de aplicarea ei. Corect era cutie din metal, nu de metal, dar mă rog, nu stau eu să mă pun cu lingviștii lui pește prăjit. Iar cutia nu e musai să fie metalică, nu ăsta e aspectul esențial, poate fi și din plastic, așa cum sunt mai toate aceste ustensile astăzi. Erau produse la Întreprinderea Chimică Victoria (erau mai multe întreprinderi de-astea, „victorioase”, cred că despre cea din București este vorba, care producea și cerneluri), denumirea oficială era „tușieră pentru ștampile de cauciuc – Pescăruș”, NII 1475-72 și costa 8,75 lei. Prin 1990, atunci când s-a dat legea prin care puteai să-ți înființezi propria întreprindere privată, respectiv legea nr. 31 din 16 nov. 1990, privind societățile comerciale, care evident – aveau nevoie de ștampilă, astfel de accesorii, care se produseseră până atunci în cantități extrem de mici și cu discontinuități, cererea fiind extrem de redusă, astfel de tușiere deci, ajunseseră la prețuri exorbitante, încă un paradox al acelei epoci. În calitate de accesoriu, exista și „tuș pentru tușieră”, livrat în mici sticluțe, produs la aceeași întreprindere Victoria (azi, S.C. Victoria SA, cu profil schimbat, Bd. Iuliu Maniu Nr. 309-317, Sectorul 6, 061101.) Ștampila cu dată. Pentru marcarea datei de intrare în registratură a diverselor documente se utiliza o ștampilă specială, cu caractere de la 0 la 9, imprimate în relief pe o bandă fără sfârșit, cele 8 benzi, marcând ziua, luna și anul, putând fi derulate prin intermediul unor rotițe. Costa cca. 40 lei. Nu cred că erau fabricate în țară. Suport de creioane „arici”. Nu prea au existat preocupări de a produce astfel de articole, despre suporți de birou pentru creioane vorbesc, factorii cu munci de răspundere în domeniu socotindu-le un accesoriu de birou insignifiant și inutil. Cei care lucram în proiectare foloseam în cel mai fericit caz în calitate de suport un borcan de muștar, din cele în formă de pahar conic. Cei mai „șmecheri” reciclau doze de bere străină sau de Coca-Cola, aruncate de turiștii străini veniți pe litoral. Pe la începutul anilor ’80, în contextul diversificării producției de bunuri materiale destinate creșterii nivelului de trai al întregului popor – să nu uităm, a fost o simplă lozincă în contextul modificării normelor interne, însoțită de creșteri abrupte de prețuri la aproape toate produsele de pe piață, concomitent cu scăderea calității, au fost totuși întreprinderi care au încercat să lanseze și produse noi, printre care a fost și suportul de creioane tip arici, inspirat mai mult ca sigur de un model occidental, pentru că am văzut un astfel de suport similar, injectat din polipropilenă, la un muzeu de design industrial, marcat UK Design No. 1009492. Se producea din câte îmi amintesc în câteva culori, nu mai mult de 4-5, și costa cca. 10 lei. Nu s-a bucurat de cine știe ce succes în epocă, lumea fiind preocupată mai mult să supraviețuiască cumva. Epoca lui de glorie va veni abia după dec. 1989. Hârtie vrac. Nu mă voi referi aici la hârtia de scris, care se găsea și în tutungerii, ci la colile de hârtie A0 (cca. 1200×840 mm) și A1 (840×600 mm), care se vindeau la bucată, precum și la utilizarea acestora în viața de zi cu zi, multe astfel de sortimente, azi dispărute, având în epocă utilizări complet diferite față de cele de azi. Le voi enumera în ordine, începând cu cele mai ieftine. Cea mai ieftină era hârtia de împachetat. Era o hârtie de calitate proastă, dar relativ rezistentă, groasă cam ca hârtia pentru desen, cu un aspect grosolan și rugos. Avea o culoare gri din câte îmi amintesc, iar o coală costa, funcție de epocă, 0,30 – 0,60 lei. Prețul trebuie luat ca ordin de mărime, pentru că neavând prețul marcat, nu am putut afla exact care era în diverse epoci. Era o hârtie relativ universală ca să zic așa, putându-se folosi atât ca suprafață de protecție a biroului în atelierele de proiectare și nu numai – ba eu, pe când lucram ca inginer, îmi făceam pe ea diverse notițe, schițe și calcule, dar și pe masa din bucătărie, ca față de masă sau ca protecție, sub fața de masă „adevărată”, pentru acoperit polițele rafturilor din cămară și evident, la împachetat diverse colete. Următoarea în ordine, hârtia albastră, familiară oricărui elev din ciclul primar, deoarece se utiliza pentru protecția caietelor și manualelor, chestie care se învăța încă din primele ore de școală și care, cred eu, era o moștenire din perioada interbelică sau chiar de mai înainte, pentru că, deh! comuniștii erau mult mai conservatori decât ar putea părea la prima vedere, deși peste tot în epocă se vorbea de revoluție, un termen extrem de drag acestora. În București era obligatorie protejarea caietelor și manualelor în acest mod, nu știu dacă și la țară, unde lumea era mai săracă. Ulterior, prin clasa a 3-a, asta era prin 1965, au apărut în comerț coperți de caiete și cărți din vinilin, dar care erau ceva mai scumpe, câțiva lei bucata, drept care s-au impus mai lent, astfel că prin ’70, când eram deja „boboc” în primul an de liceu, pe când scăpasem de această adevărată corvoadă, nu apucasem să utilizez astfel de coperți din plastic, pe care le detestam datorită mirosului oribil. Orișicât, hârtia era mai ieftină, cca. 1 – 1,20 lei coala, iar pentru un caiet bunăoară, se consuma o suprafață cam de 3-4x mai mare decât mărimea caietului, sau de 2x a acestuia desfăcut, aceasta însemnând că pentru un caiet, care avea dimensiunea standard de 210×150 mm (A5) era suficientă o bucată de hârtie de 420×300 mm, A3 adică, astfel că o coală A0 ajungea pentru fix 8 caiete. Simplu! Manualele, fiind de două ori cât un caiet, A4 adică, consumau o suprafață dublă, astfel că o coală ajungea pentru patru manuale. Din librărie se livrau sul, rulate pe latura scurtă, fiind asigurate contra desfacerii cu un sul de hârtie de împachetat A4, care nu se plătea, intrând la capitolul „cheltuieli de regie” ale librăriei, pentru că încă nu apăruseră inelele din gumilastic atât de comune azi. După ce erau învelite „frumos” în hârtie albastră, pe coperta fiecărui caiet sau carte se aplica o etichetă, pe care se scria, pe trei rânduri „Caiet de … / Numele și Prenumele elevului / Clasa”. Etichetele se comercializau sub formă de coli de 25 buc. parcă, 5×5, ca timbrele, având perforații care ușurau detașarea, un plic cu 100 astfel de etichete, NI 167-67, costa 1,30 lei. O altă utilizare, extrem de frecventă în acea epocă, mă refer la anii ’60-’70, era pentru a acoperi geamurile, ca ecran pentru razele solare prea puternice, vara. Multe locuințe din zona centrală erau prevăzute cu transperante, cei cu dare de mână care nu aveau își puteau monta, deși nu erau chiar ieftine, dar majoritatea populației era destul de săracă, așa că apela la acoperirea geamurilor cu hârtie albastră, fixată pe rama geamului cu pioneze, ba chiar erau unii și mai săraci, care le acopereau cu ziare vechi. Motivul nu era, așa cum ar părea, asigurarea unei temperaturi mai convenabile în casă în timpul verii, pentru că atunci zilele de vară nu erau așa caniculare ca azi, iar casele aveau pereți groși din cărămidă, ci teama, exprimată cel mai adesea, ca nu cumva să se ardă perdelele. Este clar că perdelele, cel mai adesea din mătase fină, moștenite de la generația anterioară, nu aveau cum să se ardă, dar probabil se decolorau și/sau se îngălbeneau, așa că acest mijloc improvizat de protecție devenea imperios necesar. Hârtia era totuși de calitate proastă, astfel că după câteva săptămâni se decolora, virând din albastru-indigo spre galben-albăstrui, plus că se întărea, pierzându-și parțial flexibilitatea, devenind inutilizabilă. Hârtia albă (velină). DEX: (Hârtie) velină – hârtie velină sau carton velin = hârtie sau carton de calitate foarte bună, de culoare foarte albă, preparate dintr-o pastă fină. Era aceeași calitate cu cea de scris și la același preț, dacă o coală de scris A4 costa 10 bani, una A0 = 16xA4 costa 1,60 lei. Nu știu la ce putea folosi, probabil că unii o împărțeau în 8 și o foloseau la scris, pliată pe mijloc, dar în fine, se găsea și sub această formă, așa că am menționat-o aici. Hârtia pentru desen. Era o hârtie groasă, de bună calitate, utilizată pentru desen, atât artistic, cât și pentru proiecte tehnice. O coală A0 costa, funcție de epocă, cca. 2 – 3 lei. Hârtia de calc. Era esențială în orice atelier de proiectare, pentru că desenele tehnice, realizate pe hârtie de către ingineri și tehnicieni, erau apoi „trase în tuș” pe coli de calc de către armate de desenatori – cred că erau zeci de mii în toată țara, profesie care nu mai există azi, sarcina fiind preluată de plottere și imprimante. Desenul în tuș, controlat, verificat și aprobat, era trimis la arhiva tehnică, după ce în prealabil, era multiplicat prin heliogravură pe o hârtie specială, numită ozalid (uneori „ozalit”, care era și forma cea mai uzitată în fabrică.) Hârtie de ozalid sau hârtie heliografică = hârtie special preparată pentru a fi sensibilă la acțiunea razelor solare, pe care se copiază, la heliograf, desene executate pe hârtie de calc. Practic, calcul, suprapus peste hârtia heliografică, era expus luminii provenind de la o lampă cu ultraviolete, după care se „developa” în vapori de amoniac, desenul de pe calc apărând transpus pe hârtie. Hârtia heliografică era în două tonuri de culoare, maronie și albastră, de la ultima vine și termenul echivalent din engleză – blueprint. Hârtia pentru heliograf nu se găsea în comerț, ci doar în întreprinderi, achiziționată de la depozitele specializate în rechizite, comercializată în suluri, învelite în hârtie neagră. Nu știu nici dacă se producea în țară, orișicât, ne interesează mai puțin, mai mult din perspectivă istorică, mai ales că azi procedeul heliografic de multiplicare a desenelor tehnice nu se mai utilizează, dar și datorită faptului că procedeul nu era de uz domestic, ca să zic așa. Hârtia de calc însă era, cel puțin în ceea ce privea studenții la facultățile tehnice (construcții, arhitectură, politehnică) pentru că toate proiectele, mai ales cel de diplomă, la care putea intra un sul de calc cu lungimea de 10 metri, trebuiau prezentate pe calc obligatoriu, trase în tuș. Problema este că nu se producea în țară, deși încercări au existat, rezultatul fiind de o calitate execrabilă. Pe toată durata de existență a regimului comunist s-a importat, cea mai comună marcă fiind „Diamant” – cred că era produs în fosta RDG, dar uneori și „Canson”, de calitate mult mai bună, produs în Franța. Prețul unui sul era de cca. 160 lei. Exista în mai multe gradații, unul mat, pe care se puteau face desene în creion extrem de precise și unul lucios, mai adecvat copierii în tuș a desenelor, amândouă variantele în 2-3 gradații de finețe a suprafeței. Problema a apărut după marele cutremur din 4 mart. 1977, când Ceaușescu a luat decizia funestă de a plăti în avans datoria externă, concomitent cu restrângerea drastică a importurilor de orice fel, și cum pe atunci eram student, sfătuit de cei din anii mai mari, am cumpărat rapid două suluri, achiziționate de la papetăria adiacentă librăriei „Eminescu”, care există și azi, respectiv librăria „Mihail Sadoveanu”, str. Edgar Quinet 10. Un accesoriu legat indisolubil de hârtia de calc era rola de bandă Scotch. Inventată în 1930 de un anume Richard Drew, a ajuns și prin România pe la începutul anilor ’60, ca și alte produse din import, denumirea comercială de bandă adezivă Scotch, prescurtat în românește scoci, intrând ca termen uzual în vorbirea curentă. Era extrem de utilă în gospodărie servind de exemplu la sigilarea coletelor, înlocuind clasica sfoară. Se utiliza mai mult cu scop profesional, în atelierele de proiectare, pentru lipirea desenelor executate în tuș pe calc (care se mai și rupeau), din acest motiv, începând de prin 1970, a început să dispară din comerț, fiind importată mai mult pentru fabrici și distribuită cu rația. Prețul unei role de 20 m era 20 lei. Hârtia milimetrică. Nu era propriu-zis hârtie, ci un imprimat de format A3, având tipărită o rețea de linii din milimetru în milimetru, cele marcând jumătățile de centimetru și centimetrii fiind ceva mai groase. Se utiliza pentru trasarea graficelor. Costul unei astfel de coli era de 0,40 lei, din câte îmi amintesc. Rețeaua tipărită era de culoare vag verzuie, dar ocazional am văzut și de culoare roșiatică. Exista și în varianta calc semi-transparent, care nu cred că era produsă în țară și nici nu știu cât costa. Din aceeași categorie, și ea un imprimat, era și harta administrativă a României, tipărită la Întreprinderea de Material Didactic (str. 11 Iunie nr. 2, lângă Institutul Politehnic București, vis-à-vis de fosta întreprindere APACA, pe locul pe care azi se ridică două impozante clădiri de birouri.) Nu mai știu cât costa, câteva zeci de lei probabil, se utiliza pentru a „împodobi” biroul oricărui ștab, ca să se vadă, vezi-doamne, exact teritoriul aflat sub conducerea înțeleaptă a partidului, în frunte cu secretarul său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Hârtia decorativă pentru ambalaje a apărut în librării pe la începutul anilor ’80, marcând și ea, chiar dacă în mic, o nouă etapă a victoriei depline și definitive a socialismului victorios la orașe și sate. Era o hârtie cerată de bună calitate, ceva mai groasă decât cea pentru scris, imprimată cu diverse motive, de la unele modele abstracte viu colorate până la motive festive specifice sărbătorilor de iarnă (despre Crăciun nu se sufla o vorbă, pentru că tovarășii, adânc ancorați în noile realități ale patriei, nu credeau în basme de-astea, depășite, biblice carevasăzică) gen steluțe, lumânări, etc. Erau format A2 cred, STI 443/87, iar o coală costa 0,25 – 1 leu. Alte tipuri de hârtie de care îmi amintesc. Credeam că au dispărut demult – în negura vremurilor, dar constat cu uimire că există și azi, având aceeași utilitate, chiar dacă extrem de puțini le mai folosesc. Hârtia creponată. Era o hârtie colorată în culori pastel, cele mai comune erau cele ale tricolorului – roșu, galben, albastru, relativ subțire, extrem de încrețită, cu o textură „de scoarță de copac”. Atunci ca și acum, se comercializa în suluri cu lățimea de 50 cm și lungimea de 1-2 metri cred, nu mai știu cât costau, max. 1-2 lei sulul. Conform producătorilor actuali, citez: „hârtia creponată poate fi folosită pentru realizarea de flori decorative, ghirlande pentru petreceri sau în alte activități desfășurate atât de către cei mici, cât și de către cei mari”. Exact ca atunci, tot pentru realizarea de flori decorative menite să învioreze atmosfera reuniunilor tovărășești, atâta doar că, mai mult ca sigur, moștenire a perioadei interbelice, confecționarea de astfel de „ornamente” ieftine se învăța în primii ani ai școlii primare, la orele de „lucru manual”, despre care vom discuta mai în amănunt la capitolul dedicat învățământului comunist. Din aceeași categorie era și hârtia metalizată colorată – un soi de folie din staniol colorat pe suport din hârtie. Se utiliza de asemenea pentru diverse ornamente. Hârtia sugativă, despre care am mai discutat, era o hârtie groasă, pufoasă, care se găsea în blocuri de 10 coli A4. Nu mai știu cât costa, blocurile pe care le-am văzut nu mai aveau coperta a doua, pe care era marcat prețul, posibil 2-3 lei. Rechizite școlare. Din această categorie fac parte hârtia de scris, caietele, instrumentele de scris, instrumentele de desen, precum și diverse altele pe care nu le-am putut categorisi. Le vom lua la rând. Hârtia de scris este cea mai comună „rechizită” (termenul de rechizite, nu are singular) ca să zic așa. Despre ea am mai discutat la capitolul articole de tutungerie. Erau utilizate de toată lumea pentru scrierea unei scrisori, unei cereri, petiții sau texte similare, pe atunci fiind un aspect uzual al vieții de zi cu zi, vom mai discuta aceste aspecte. Costul unei coli de mărime A4 – 0,10 lei. Se comercializau la bucată, astfel că achiziția unei cantități prea mari bătea cumva la ochi, atrăgând imediat atenția, chiar dacă nu cred că existau prevederi exprese în acest sens, voi explica imediat de ce. Pe la mijlocul anilor ’70, colile de scris au început să se comercializeze în „topuri”, pachete de 25 și 100 de coli, prețul rămânând cam același, 2,50 lei pachetul de 25 și 10 lei cel de 100. Datorită acestui fapt se pierdea cumva controlul exercitat de securitate asupra hârtiei, în sensul că mult mai ușor puteai cumpăra fără a bate la ochi 10 topuri de 100 de coli din 10 librării diferite, decât să ceri o mie de coli o dată, pericolul de care se temeau băieții cu ochi albaștri fiind acela ca nu cumva hârtia să fie folosită la tipărirea de manifeste contra regimului. De altfel, au și fost câteva cazuri, nu mai mult de degetele de la o singură mână, în care diverși indivizi au multiplicat astfel de manifeste dușmănoase la adresa regimului, scrise de mână și distribuite în cutiile poștale ale blocurilor, indivizi prinși rapid de miliție și pedepsiți conform legii, adică o bătaie zdravănă + condamnare în regim de urgență pentru un delict penal comun, gen speculă sau scandal. Vor mai fi fost și alte cazuri, nedepistate de organe, dar tot așa, nu mai multe decât degetele de la o singură mână, deci nu hârtia era problema. Pe la începutul anilor ’80, odată cu degradarea abruptă a nivelului de trai al românilor, și așa printre cele mai scăzute din Europa, ca și acum de fapt, datorită politicii economice falimentare și măsurilor aberante ale marelui cârmaci, pericolul apariției unor acțiuni contra regimului a crescut, cu atât mai mult cu cât astfel de acțiuni aveau deja loc, în Polonia mai ales, preventiv, tovarășii cu munci de răspundere în domeniu au socotit că este cazul să ia măsuri, astfel că în 28 mart. 1983 a fost emis Decretul nr. 98 privind regimul aparatelor de multiplicat, materialelor necesare reproducerii scrierilor și al mașinilor de scris, decret emis de Consiliul de Stat al RSR. Conform art. 1 al acestui decret, persoanele fizice pot deține pentru uz personal numai mașini de scris, dar nu chiar oricum, ci numai pe baza autorizației eliberate de miliție și nu oricine, fiind excluse persoanele care, datorita antecedentelor penale sau comportării lor, prezinta pericol pentru ordinea publica ori securitatea statului. Mai mult, chiar și cei care aveau aprobare erau obligați să depună (anual) la organul local al miliției în a cărui rază teritorială își au domiciliul câte o fișă cu caracterele literelor, cifrelor și semnelor ortografice. (Sic!) Cert este că nici înainte, nici după această dată nu au apărut manifeste contra regimului, deși puteau fi relativ ușor multiplicate, cu mijloace mult mai simple, gen șapirograf, linoleum sau xilogravură – interzise și ele de respectiva lege, existând chiar tradiție în domeniu, a comuniștilor mai ales. Eu personal nu cred că ăsta a fost motivul, cât politica represivă a regimului și lipsa de apetență a românilor pentru răsturnări radicale de situație. Mămăliga avea să explodeze abia când viața în România va deveni de nesuportat și atunci, datorându-se câtorva sute de inși. Voi reveni asupra subiectului la capitolul dedicat regimului politic. Caiete. Funcție de liniatură și număr de pagini, conform standardului 2019 și 2020 – 56, actualizate în 1968, 75, 79 și 86, caietele aveau 48 și 100 de pagini, dimensiunea fiind A5, respectiv 210×150 mm. Din câte îmi amintesc, cele liniate pentru clasele mici (I – II) aveau doar 24 de pagini. Erau liniate cu o rețea formată din linii înclinate la 15 grade, distanțate la lățimea literelor, liniile orizontale marcând înălțimea literelor mici, plus două linii ajutătoare punctate marcând înălțimea literelor mari. Din câte îmi amintesc, exista și un tip II (?) cu rețea simplificată, care se utiliza în cl. a II-a și la orele de caligrafie. Din cl. a III-a până în cl. a VIII-a se putea utiliza caietul dictando, la fel în liceu. Caietul de matematică, cu o rețea din pătrățele, era comun tuturor claselor. Prețul caietelor nu diferea din punct de vedere al liniaturii, ci doar al numărului de pagini, cel mai comun fiind cel de 48 de pagini, un model unic, cu coperțile din carton subțire și 24 de pagini duble, pliate la mijloc, asamblate cu câte două cleme din sârmă de oțel. Vom analiza, ca studiu de caz, evoluția prețului acestui caiet, de-a lungul întregii perioade comuniste, dat fiindcă era un articol utilizat de toți elevii, produs în zeci, poate sute de milioane de exemplare. Deci, caietul de 48 file, STAS 2019-56, 0,60 lei/buc., STAS 2019-68, 1,10 lei, STAS 2020-75, 1.10 lei, STAS 2020-79, 2,10 lei și în fine, STAS 2019-86, 2,10 lei. Cu alte cuvinte, între 1956 și 1986, pe durata a trei decenii, prețul unui caiet a crescut de 2,10 : 0,6 = 3,5x. Concomitent, salariul mediu net a crescut de la 549 lei în 1956 la 2.855 lei în 1986, de 2.855: 549 = 5,2x. Comparația nu este câtuși de puțin relevantă, deoarece prețul hârtiei, produse în țară, nu avea de ce să crească, iar caietele erau fabricate pe mașini automate, în consecință, creșterile salariale nu aveau de ce să influențeze prețul unui banal caiet. Alta este cauza și asta apare și mai pregnant dacă luăm în discuție în termeni reali ultimele două decade luate în discuție, cu adevărat dramatice din punct de vedere al nivelului de trai. Practic, în 1968 salariul mediu net era de 1.139 lei, ceea ce tradus în țigări Kent, care se găseau pe atunci în orice tutungerie la prețul de 20 lei pachetul, prețul pe piața occidentală fiind cca. 0,33$, în consecință, salariul mediu era de 18,8$ 1968 sau 161$ azi. În 1986, prețul unui pachet de Kent, devenit monedă universală, pe care nu-l găseai decât pe sub mână, ajunsese la 110 lei, adică cu un salariu mediu în cuantum de 2.855 lei cumpărai 26 pachete de țigări, care pe piața occidentală costau cca. 1$ pachetul, astfel că tradus în țigări, salariul mediu net era de 26$ 1986, azi aproape 71$. Cu alte cuvinte, în aproape 20 de ani, între 1968, anul de apogeu al comunismului în România, și 1986, cu o evoluție dramatică după 1977, veniturile reale ale românilor au scăzut de la 161$ la 71$, socotiți la nivelul anului 2022, data elaborării acestei lucrări, de 2,3x adică. Exact ce am mai spus, în mai puțin de un deceniu, Ceaușescu a înjumătățit practic nivelul de trai al românilor. Adică, grosso modo în 1986, cu un salariu real net la jumătate față de 1968, cumpărai același caiet amărât la un preț de 3,5 ori mai mare. QED. Alte tipuri de caiete și prețurile lor. Caiet 100 file, tip V, STAS 2019-56, 3 lei, același, STAS 2019-86, 4,50 lei. Să observăm că la acestea, fiind mai puțin utilizate, creșterea de preț este mai mică. Caietele studențești erau de două ori mai mari, format A4, liniate dictando sau ne-liniate. În mod corespunzător, și prețul era dublu. Existau și caiete de 200 de file, NI 2200-64, tip I și II, respectiv dictando și ne-liniate, 10 lei. De pe la mijlocul anilor ’70 s-au fabricat numai cu copertă din vinilin. Caiete speciale. Pentru ciclul primar, clasele I-VIII, existau și o serie de caiete speciale, eu le-am mai apucat, de caligrafie, muzică, desen, și geografie. Erau format dublu, respectiv A4 orizontal, cu 24 de pagini, liniate specific fiecărei specialități, linii de ghidare pentru cele de caligrafie, portative pentru cele de muzică, ne-liniate și din hârtie mai groasă pentru cele de desen, pagini dictando și din hârtie de desen (pentru desenat hărți) dispuse alternant pentru cele de geografie. Prețul unui astfel de caiet, cca. 3 lei. Am găsit pe la colecționari un astfel de caiet de geografie pentru cl. a IV-a, sub forma unui manual – avea probabil și un soi de hărți model, autori, o anume Victoria Pieptan și un anume Vasile Motrescu, amândoi, profesori gr. I, tipărit în 1980 la Editura Didactică și Pedagogică București, la prețul de 3,75 lei. Nu toți profesorii solicitau aceste caiete, care constituiau o cheltuială suplimentară pentru mulți, și așa destul de nevoiași. Au început să dispară în momentul în care conducerea de partid și de stat a decis reducerea numărului de ore alocate unor astfel de discipline, considerate „inutile”. Reclame pe coperțile caietelor. Ca și chibriturile, fiind un obiect de uz zilnic, pentru elevi cel puțin, coperta a doua a caietelor conținea uneori diverse îndemnuri și sloganuri „mobilizatoare”, care și ele reflectă, chiar dacă la o scară mai redusă, politica epocii. Câteva exemple. Caiet md. 1956, anii ’70 – desen, un copil citește încântat o carte, alți doi îl privesc admirativ. Text: „_E-ncântat și nu mă miră, când pe rafturi i se-nșiră multe cărți fermecătoare. _Dăruite i-au fost oare? _Bani la CEC a adunat și chiar el le-a cumpărat.” Alta, din aceeași perioadă, doi copii discutând: „Vezi, nimic nu îmi lipsește în excursie să plec. Ce-am dorit se-nfăptuiește, din economii la CEC”. Altele conțineau îndemnuri la respectarea regulilor de circulație: „Traversând străzile în fugă, puteți fi surprinși de…” + desen copil trecând în fugă prin fața unui camion. Spre sfârșitul anilor ’70, sloganurile reflectă și ele, în mic, politica de economii „la sânge” impusă de Ceaușescu: „Din 30.000 de kg de fier vechi se pot obține: 2.400 de biciclete”, fiind dat și un exemplu stupid – pionier la tablă, pe tablă problemă de aritmetică: „Dacă un pionier predă la Întreprinderea pentru Colectarea Metalelor 30 kg de fier vechi, cât fier vechi vor preda 1.000 de pionieri?”, ca și cum în București, care pe atunci încă era un oraș curat, se găsea fier vechi la orice colț de stradă. Anii ’80, avertismente cu iz „securistic”: „Cetățeni! Legea evidenței populației prevede să aveți înscrise în Buletinul de identitate: *viza de flotant *viza de domiciliu *grupa sanguină”. Mai rar, unele caiete conțineau diverse scene istorice „memorabile”, precum intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia. Coperta era în general simplă, în anumite epoci având efigia vreunui scriitor, poet, savant român. Pe la sfârșitul anilor ’60 au apărut în comerț și caietele cu arc, având cotorul sub forma unei spirale din oțel, ulterior plastifiată, foile fiind unite prin această spirală, care trecea prin găurile corespunzătoare din fiecare filă. Aveau avantajul că fiecare filă putea fi extrasă separat, de exemplu, atunci când nu mai era nevoie de ea, un avantaj față de caietele clasice, cu coli pliate pe mijloc, la care ruperea unei foi conducea automat la desprinderea celei de pe partea opusă. Nu au existat decât cu 48 de file, ne-liniate, dictando și matematică, și costau cam cu 50% mai scump decât cele clasice. În fine, mai menționez unul, caietul „Vocabular”, format A6 (150×105 mm) liniat dictando, cu o linie despărțitoare pe mijlocul paginii, utilizat la orele de limbă străină, pentru notat cuvintele noi, de cele mai multe ori, facultativ. Avea 24 de pagini și nu mai știu cât costa, probabil jumătate cât unul obișnuit. Caiete speciale. Caiete mecanice. Erau de fapt un soi de biblioraft A5, cu coperți groase din carton, unele îmbrăcate în vinilin, altele în pânză lăcuită. La cotor aveau un mecanism de biblioraft, cu patru arcuri din sârmă groasă secționate pe mijloc, unele în V, care se deschideau prin intermediul unui mecanism fixat pe cotor, acoperit cu o mască din tablă cromată, permițând adăugarea sau scoaterea de pagini, prevăzute cu perforații corespunzătoare. Se vindeau împreună cu un „top” de 50 de coli A5 liniate dictando, perforate pe margini. Prețul unui astfel de caiet era de cca. 25 lei, iar cel al unui top, de cca. 10 lei. Erau extrem de utile celor care își luau notițe la care renunțau periodic, dar prețul era destul de ridicat pentru posibilitățile românului obișnuit. Din aceeași categorie făceau parte și agendele. Modelul a fost unic pe toată durata de existență a regimului comunist, un soi de caiet de 200 de file liniate dictando, având pe fiecare pagină marcată ziua și luna respectivă. Diferența de la 365 la 400 era completată în preambul cu diverse informații utile precum distanțele pe calea ferată între orașe, adrese și telefoane utile, etc. iar la sfârșit agendă telefonică și câteva pagini de notițe. Pe una din contra-coperți era și harta administrativă a României. Se tipăreau la sfârșitul fiecărui an pentru anul următor și costau cca. 20-25 lei. Cum cererea pe piață era relativ mică, majoritatea se tipăreau personalizat, pentru diversele mari întreprinderi, urmând a fi date gratuit marilor șefi cu munci de răspundere sau folosite ca mijloace promoționale, împreună cu un calendar de perete, ilustrat cu realizările respectivei întreprinderi. Calitatea era relativ bună, atât a hârtiei, cât și a tiparului, precum și cea a coperților, pânzate sau îmbrăcate într-un soi de piele sintetică. Pentru notarea numerelor de telefon existau și mărimi mai mici, A6 și A7 (format carte de vizită) cele mai „luxoase” având coperțile îmbrăcate în imitație de piele, paginile fiind crestate progresiv pentru a putea vedea litera paginii următoare. Funcție de calitate, costau 1 – 10 lei. Au dispărut total odată cu apariția telefoniei mobile, după etapa intermediară, „post-revoluționară”, a agendelor electronice, dar în epocă, orice ins „cu relații”, care se respecta, avea o astfel de agendă permanent la el, ea conținând numerele de telefon ale cunoscuților, rude și prieteni, dar și ale câtorva medici „de familie”, avocați, șefi direcți de la serviciu, iar la femei se adăugau croitoreasa, manichiurista și coafeza, etc… Existau și modele ieftine, promoționale, tipărite pentru marile societăți comerciale din epocă, respectiv CEC, ADAS, LOTO, etc., care erau oferite gratuit clienților mai „serioși”. Cum numerele de telefon nu se schimbau (dacă nu-ți schimbai adresa) o astfel de agendă se putea folosi pe durata unei vieți de om. Din aceeași categorie făceau parte repertoarele și registrele, un soi de caiete cu coperți groase, cu 100 sau 200 de pagini, împărțite alfabetic, prin decupări în scară, utilizate cu precădere în registraturi, arhive, servicii personal, pentru a găsi rapid, funcție de nume, anumite intrări și ieșiri de dosare, documente, etc. Nu mai știu cât costau, posibil câteva zeci de lei, orișicât, ne interesează mai puțin, nefiind nici ele de uz „domestic”. Existau și în format A4 fără coperți groase, nebroșate, marcate pe copertă „Repertoar” NID 385-71, Repertoar A4 – 96 file, 7,55 lei. Instrumente de scris. Le vom trece în revistă începând cu cele mai simple, precum tocurile și continuând până la stilouri de lux. La școala primară, în perioada în care se învăța alfabetul și se căpătau primele noțiuni de scriere și ulterior, până prin cl. a III-a, singurul instrument de scris admis era tocul, eu așa am prins în perioada în care am făcut primele patru clase. (1962-66.) Tocul clasic ca să zic așa, era un „instrument de scris”, pe atunci din lemn, ulterior și din plastic, cu lungimea aproximativ cea a unui creion obișnuit, 7,5 inch = 190,5 mm, având diametrul de cca. 8 mm, pe atunci era ușor conic cu vârful rotunjit, ulterior am văzut și cilindrice. În partea cu care se scria aveau o cavitate cilindrică, protejată cu o dublură din tinichea, în care se introducea ușor forțat penița. Ulterior, pentru evitarea accidentelor legate de forțarea introducerii unei penițe, a apărut un model mai perfecționat, cavitatea era ușor mai mare în diametru decât cel corespunzător al părții de prindere a peniței, care era fixată „pe poziție” cu o pârghie basculantă, prevăzută cu o camă ce apăsa din interior partea de prindere. Altele aveau o dublură cilindrică elastică din tablă, pentru a ușura „înfigerea” peniței. Erau vopsite în diverse culori, cele mai comune fiind vișiniu și albastru. Nu-mi amintesc să fi fost vreo „codificare” funcție de sexul posesorului, orișicât, pe atunci nu se puneau probleme „de gen” ca acuma. Penițele uzuale erau pe mărimi, funcție de grosimea normală a urmei trasate pe hârtie. Crestătura din vârf, permitea ca prin apăsare să se îngroașe urma scrisă, în raport de 2 : 1. Existau modele mai perfecționate, cu vârf îngroșat calibrat, ca la stilouri, așa-zisele penițe Redis, utilizate de desenatori, care permiteau un scris mai rapid, dar ne-caligrafic, ca să zic așa, cu grosime variabilă. De asemenea, penițe cu o dublură în partea superioară, care permitea acumularea unei cantități mai mari de cerneală, normal, prin înmuiere în călimară, cerneala acumulată permitea scrierea doar a unui cuvânt mai lung. Existau și penițe pentru caligrafie – pentru scriere rondă, gotică, de calitate excelentă, care puteau fi foarte bine folosite, dar învățătoarele nu acceptau decât utilizarea penițelor „stas” și nici măcar nu știu dacă aveau vreo dispoziție în acest sens. Prețul unui astfel de toc era 1-2 lei, iar a unei penițe 0,25 – 0,35 lei. Se găseau în comerț atât penițe produse în țară, la Flaro-Sibiu, la început se numea „Flamura Roșie”, de mai multe tipuri, respectiv de birou – cele obișnuite, redis – pentru desen tehnic, ronde – pentru caligrafie, claps și topografice, dar și de import, „Kinex”, cehoslovace. Un accesoriu absolut necesar era și „călimara școlară” care se punea într-un locaș special al pupitrului. Oricât am căutat, nu am putut găsi un model original, mai rar decât biblia lui Gutenberg, așa că o voi descrie în amănunt din amintiri. Construcția era integral din plastic, de formă ușor tronconică, cu striuri laterale, fiind formată din trei părți, corp, gură de alimentare și capac. Gura de alimentare, care era lipită de corp, avea filet cu mai multe spire, în care se înșuruba capacul, care asigura astfel o bună etanșare, fără a fi nevoie de o garnitură de cauciuc, ca la sticlele de cerneală obișnuite. Gura de alimentare era prevăzută cu un tub cilindric care cobora până aproape de fund, astfel că la răsturnare accidentală, cantitatea de cerneală scursă era minimă. Orișicât, acasă aveam grijă să pun o cantitate de cerneală exact cât trebuia pentru o încărcare corectă a vârfului peniței, de 3 – 4 mm, acesta era și nivelul cernelii. Pentru eventualitatea unor accidente nefericite, aveam totdeauna la mine o sticlă de cerneală, iar dacă totuși o uitam, puteam cumpăra de la tutungeria de alături una. De asemenea, puteam folosi călimara colegului sau colegei de bancă. Cea mai comună se comercializa în niște sticluțe cubice, cred că aveau 25 ml, sub denumirea de „Cerneală pentru toc rezervor Pescăruș”, (eternul pescăruș, un „surogat” – frățior comunist dacă vreți – al celebrului Pelikan nemțesc, în materie de instrumente de scris) era produsă la Întreprinderea Chimică Victoria din București, str. Cobălcescu 9 (pe cutie apare Bd. Păcii 179, sic!) și costa, cred, (nu am reușit să aflu prețul exact) funcție de epocă, 2,50 – 3,50 lei, pentru că s-a produs pe toată durata de existență a regimului comunist. Existau și alte sortimente, ceva mai bune calitativ, pe care le-am utilizat de-a lungul atâtor ani, pentru că am detestat din totdeauna și detest și acum pixurile cu bilă. Le amintesc și eu aici, în ordinea descrescătoare a popularității din epocă, pentru că e păcat să se uite. „Cerneală pentru toc rezervor Super – cerneală extrafluidă – albastru intens cu uscare rapidă pentru stilou cu capilară fină”. A existat în mai multe variante de sticle, cea mai populară fiind o sticlă cu secțiune dublu conică cu mijlocul cilindric, dar și o variantă normală, cu sticlă cilindrică, ușor conică, cu partea de sus rotunjită, 60+7/-5 ml, STAS 5898-79, 7,40 lei. Cerneală specială pentru toc rezervor – albastră – „Student”, 75+/-7,5 ml, STAS 5898-62, 7,40 lei. Pescăruș – cerneală pentru toc rezervor specială albastră, cu sticla de formă trapezoidală sau mai precis, de trunchi de piramidă, așezată pe una din fețele trapezoidale, cu gura orizontală rabătută cu cca. 60 de grade, 60+/-6 ml, STAS 5898-62, 7,40 lei. Cerneală „Student” – cerneală specială pentru stilou, sticlă rotundă 25 ml, 5,70 lei. Cerneală „Student” – cerneală specială pentru toc rezervor – sticlă imitație Pelikan 4001, 30+/-3 ml, STAS 5898-79, 5,70 lei. Au mai fost și altele, mai puțin populare și cu existență redusă la câțiva ani. Funcție de epocă, calitatea ambalajului, care, după cât se vede, avea o pondere importantă în cadrul prețului de vânzare, a diferit foarte mult, în anii ’60 – ’70, sticlă clară din cea mai bună calitate și bușoane din plastic rigid albastru sau negru, în anii ’80, sticle de o calitate infectă, de culoare verzuie și cu intruziuni, iar bușoanele din polipropilenă de culoare albă. Au mai existat și altele, pe care mi le-au mai semnalat ocazional diverși colecționari, respectiv „Extra Fluidă” – „cerneala pentru stilou”, modelul Parker Quink și „Hronicar” – versiunile sticla mica rotunda si sticla mare model Pelikan 4001 vechi, pe care nu le-am mai menționat, fiind de fapt, „variațiuni pe aceeași temă” ale variantelor enumerate anterior. Pic. Prin 1963, pe când, după cum voi povesti mai la vale, re-învățam de zor să scriu, a apărut în librării așa-zisul „pic”, un praf alb care, dizolvat în apă, „curăța” un text scris cu cerneală pe hârtie. A și intrat în DEX sub denumirea comercială. „Doamna învățătoare” ne-a interzis în mod categoric să-l folosim, sub amenințarea unor pedepse teribile, dânsa dorind să vadă exact câte greșeli „comitem” într-o propoziție simplă. Pixurile cu bilă. Prin 1965, pe când eram în cl. a IV-a, au apărut în comerț pixurile cu bilă. De fapt, apăruseră cu câțiva ani mai înainte, primite „la pachet” de cei care aveau rude prin străinătățuri, lansate cu doi ani mai înainte. Vorbesc de cele cu rezervă, pentru că cele care se încărcau cu gel (ca un stilou) existau de mai înainte, încă de prin 1943. Era un model simplu, de unică folosință cred, format din trei piese, corp – din plastic transparent, să se vadă nivelul gelului în rezervă, capac și dop în capătul opus părții de scriere, ambele de culoare albastră. Secțiunea era hexagonală, exact ca la creioane. Mai erau unele similare, dar de culoare galbenă, „BIC” parcă. Ulterior, s-au fabricat și în țară, despre rezerve vorbesc. Era un model unic, cu capul din alamă și bilă din oțel (nu știu dacă bila se fabrica în țară) și corpul translucid, din polipropilenă. O singură grosime de linie – medie, cred că era de 0,5 mm, dar nu sunt sigur. Prețul unei rezerve era 1,50 lei la început, ulterior se poate să mai fi crescut, nu mai știu. Existau și în varianta complet metalică, cehoslovace, 2 lei/buc. S-au produs preponderent cu gel de culoare albastră, dar existau și de culoare neagră, roșie și verde, utilizate mai rar. Ca și restul ustensilelor de scris, s-au produs la Flaro. Erau de calitate mediocră, urma pe hârtie varia în grosime datorită imperfecțiunilor bilei, gelul curgea pe căldură, petele de gel ieșeau greu la spălat, după ce scriai câteva zile cu ele, cerneala începea să curgă pe lângă bilă, etc… Concomitent, s-au fabricat și pixuri, atât din cele stil unică folosință, fără rezervă retractabilă mecanic, costau cam 3 lei unul, cu tot cu rezervă, cât mai ales cu mecanism cu buton, ceva mai scumpe. S-au răspândit rapid în mediul școlar, pentru că, spre deosebire de stilouri, nu trebuiau încărcate și mai ales, nu se stricau în cazul în care cădeau pe jos. Înainte de a încheia cu acest subiect, aș mai avea însă de precizat ceva și mă folosesc de această ocazie să semnalez faptul că printre colecționari, nu mai vorbesc de vânzările de vechituri de pe net, s-a încetățenit ideea de a numi astfel de obiecte și nu numai, provenind din epoca de dinainte de ’89, ca fiind „comuniste”, respectiv stilou comunist, cerneală comunistă, etc… ba am văzut și „ceas comunist”. Comunismul a fost un sistem politic bazat pe o ideologie specifică – cea comunistă – iar un banal obiect de uz domestic nu poate avea nici un fel de încărcătură ideologică, în consecință, nu putem vorbi despre un radio-casetofon bunăoară – va veni și rândul lui – ca fiind „radio-casetofon comunist” ci doar despre un aparat fabricat în epoca comunistă. Nu este decât rezultatul concret și dureros de palpabil al analfabetismului funcțional al acestei epoci ticăloase, în care învățământul și cultura generală au fost reduse la nivel de caricatură. (Va urma.)